Contractual liability of a company director: starting date of the limitation period upon revocation of the mandate

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23 octombrie 2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 35.728,66 RON reprezentând despăgubiri, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii efective. De asemenea, reclamanta a cerut obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 72, art. 1441 alin. (1), art. 1442 alin. (1) şi (2), art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 631 din 11 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive, cu consecinţa respingerii ca prescrise a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A. Totodată, a fost respinsă ca neintemeiată cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1664 din 11 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Totodată, a fost respinsă cererea apelantei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată. A fost obligată apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.800 RON.

3. La data de 24 noiembrie 2021, reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, fiind întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta susţinând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, respectiv art. 2500 alin. (1), art. 2517, art. 2523 şi art. 2528 C. civ., precum şi art. 2532 pct. 3 C. civ. privitor la suspendarea prescripţiei extinctive. Totodată, s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, casarea în totalitate a deciziei atacate şi rejudecand cauza pe fond, să se admită cererea de chemare în judecată, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 35.728,66 RON, reprezentând despăgubiri, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume calculată începând cu data formulării acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului datorat. În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursul astfel cum a fost formulat, casarea în totalitate a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva validării soluţiei primei instanţe cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Se susţine, în esenţă, că termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii pentru repararea prejudiciului cauzate prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat împotriva directorului general începe să curgă de la data revocării acestuia din funcţie prin hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 14/25.10.2017.

Acţiunea formulată de către reclamanta A. S.A. a fost întemeiată pe răspunderea pârâtului în calitate de director general al societăţii, iar nu pe răspunderea sa în calitate de angajat.

S-a susţinut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a directorului general şi prejudiciul suferit de A. S.A. există, fiind o legătură directă. Neefectuarea demersurilor de către pârâtul B. pentru tragerea la răspundere a persoanelor responsabile de nerecuperarea sumei în cuantum de 35.728,66 RON de la CASMB, coroborat cu neinformarea Consiliului de Administraţie în legătură cu aceasta neregulă au avut ca efect direct lipsirea societăţii de aceasta sumă, respectiv prejudicierea recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă a mai subliniat că, potrivit art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, directorului general îi sunt aplicabile o serie de dispoziţii specifice administratorilor societăţii, printre care şi cea de la art. 1441 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, respectiv obligaţia de a-şi exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator. De asemenea, raportul dintre directorul general şi societate este unul contractual, mai exact, unul de mandat. Totodată, au fost invocate şi prevederile art. 72, art. 1442 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, care reglementează obligaţiile şi răspunderea administratorilor.

Având în vedere aceste aspecte, în continuare recurenta-reclamantă a prezentat şi detaliat condiţiile impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului care sunt îndeplinite în cauză.

La 20 ianuarie 2022, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursulsui, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat în limitele şi pentru considerentele următoare:.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în legătură cu aplicarea greşită, prin decizia recurată, a normelor de drept material care reglementează calculul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B., pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor contractului de mandat, susţinându-se că acesta a săvârşit o faptă ilicită constând în omisiunea de a efectua demersuri pentru tragerea la răspundere a angajaţilor responsabili pentru încasarea unor sume necuvenite şi în omisiunea de a sesiza consiliul de administraţie al societăţii, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 72, art. 1441 alin. (1), art. 1442 alin. (1) şi (2), art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei extinctive, iar prin decizia recurată, instanţa de apel a respins apelul reclamantei, fiind confirmată soluţia primei instanţe.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că punctul de plecare în calculul termenului de prescripţie este reprezentat de data la care societatea a cunoscut paguba produsă, respectiv data de 10 noiembrie 2014, reprezentând momentul primirii adresei nr. x din partea CASMB.

În recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că termenul de prescripţie de exercitare a oricărei acţiuni judecătoreşti împotriva fostului director general B. curge de la data revocării acestuia din funcţia de director general, care a avut loc prin Hotărârea CA nr. 14/25.10.2017, în acest sens fiind invocată aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 72, art. 1441 alin. (1), art. 1442 alin. (1) şi (2), art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, a căror analiză lipseşte în apel, deşi aceste prevederi legale au fost invocate de către reclamantă.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei, prin care s-a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale împotriva pârâtului B., în calitate de fost director general.

Pârâtul B. a fost desemnat director general în conformitate cu dispoziţiile legale, Actul constitutiv al societăţii, Hotărârea CA nr. 4 din 27 martie 2013, iar la data de 12 martie 2015, între acesta şi societatea reclamantă a fost încheiat Contractul de mandat nr. x/12.03.2015. Acţiunea a fost întemeiată pe răspunderea pârâtului în calitate de director general al societăţii, chestiune ce a fost de altfel tranşată de prima instanţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, prevăzute la art. 1371 alin. (3), art. 1441, art. 1443, art. 1444, art. 150 şi la art. 15312 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, prevederi legale care se aplică directorilor în aceleaşi condiţii ca şi administratorilor. Rezultă din aceste dispoziţii legale că răspunderea directorilor societăţii pe acţiuni, la fel ca şi cea a administratorilor, este guvernată de regulile mandatului, cu consecinţa că directorilor le revine, printre altele, obligaţia de a-şi exercita mandatul cu prudenţă şi diligenţă. În egală măsură, aceştia sunt răspunzători faţă de societate, potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990, pentru daunele cauzate prin încălcarea obligaţiilor asumate faţă de societate prin contractul de mandat.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 2523 C. civ. "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Verificând considerentele deciziei recurate din această perspectivă, se constată că nu sunt dezvoltate argumentele din care să rezulte motivul înlăturării criticii formulate de reclamantă, conform căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, respectiv 25 octombrie 2017. În acest sens s-a susţinut că de la această dată începe să curgă un termen de 3 ani, care reprezintă începutul termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune al reclamantei, de angajare a răspunderii contractuale împotriva pârâtului B., în calitate de fost director general al A. S.A.

Recurenta-reclamantă a susţinut că de la data de 10 noiembrie 2014 curge termenul de prescripţie de 3 ani pentru acţionarea în instanţă a salariaţilor responsabili, iar de la data de 25 octombrie 2017 începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, în care poate fi angajată răspunderea contractuală a pârâtului B., în calitate de fost director general al A. S.A., apărări care însă nu au fost analizate de către instanţa de apel.

În aceste condiţii, Înalta Curte observă că prin hotărârea recurată, instanţa de apel, în stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune s-a raportat în mod greşit doar la momentul comunicării adresei din partea CASMB, care este terţ faţă de raportul juridic litigios, fără a avea în vedere în mod concret criticile formulate în apel şi temeiul de drept al acţiunii derivat din răspunderea întemeiată pe contractul de mandat.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va analiza soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului B., pentru modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, urmând a examina şi a răspunde criticilor invocate de reclamantă în apel conform cărora termenul de prescripţie începe să curgă de la data revocării contractului de mandat, care a avut loc prin Hotărârea CA nr. 14/25.10.2017.

În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă pe fondul litigiului, constând în îndeplinirea în cauză a condiţiilor impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului sau aplicarea greşită a prevederilor art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reţine că acestea nu mai pot fi analizate în recurs, faţă de soluţia vizând încălcarea dispoziţiilor referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive, urmând a fi avute în vedere la soluţionarea cauzei în fond, în condiţiile art. 501 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte apărarea pârâtului invocată în recurs în legătură cu calificarea răspunderii ca rezultând dintr-un contract de muncă, aceasta nu poate fi validată, întrucât reprezintă o chestiune ce a fost deja tranşată de prima instanţă, nefiind atacată cu apel şi recurs, astfel încât această dezlegare a dobândit autoritate de lucru judecat.

În considerarea aspectelor reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei A. S.A., cu consecinţa casării deciziei civile nr. 1664 din 11 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Raportat la soluţia de admitere a recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de intimatul-pârât B. nu pot fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate în conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., de instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestor cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1664 din 11 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 mai 2022.