Abusiveness of loan-granting commission: CJEU transparency standards and good faith equilibrium under consumer credit law

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă, la 13 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B.. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să constate abuzivă şi nulă clauza de la pct. 5.1, lit. c) din convenţia de credit nr. x din 23 ianuarie 2008, încheiată cu pârâta şi să dispună obligarea acesteia la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu 16 februarie 2009 până la 4 iunie 2014, în cuantum de 8.465,83 CHF, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume;

- să constate abuzivă şi nulă clauza de la pct. 5.1, lit. b) din convenţia de credit referitoare la comisionul de acordare de 2% din valoarea creditului şi să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu acest titlu, în cuantum de 1.710 CHF, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume;

- să constate abuzivă şi nulă clauza de risc valutar de la pct. 6.1 din convenţia de credit, în ceea ce priveşte sintagma, "Rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul", cu consecinţa înlăturării acesteia din contract, stabilirea valorii, respectiv îngheţarea cursului de schimb CHF - Leu, ca fiind cea de la momentul semnării contractului, respectiv valoarea de 2.3570 RON/CHF, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei;

- să dispună obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de rată credit, în plus, în temeiul contractului de credit, rezultate din diferenţa de curs valutar, valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar, valabil de la data semnării contractului de credit, respectiv de 2.3570 RON/CHF, precum şi dobânda legală aferentă fiecărei sume;

- să dispună obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit, în funcţie de valoarea Leu/CHF, de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea de 2.3570 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, respectiv de la 17 ianuarie 2013 şi să-i pună la dispoziţie un nou grafic de rambursare a creditului, conform sentinţei date.

Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi art. 948 C. civ., prevederile Legii nr. 193/2000 şi ale Legii nr. 190/1999, precum şi ale art. 223 alin. (3), art. 451, art. 453 şi art. 455 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1803 din 2 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, cauza fiind declinată spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3620 din 10 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, cauza fiind înaintată Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării incidentului procedural.

Prin sentinţa civilă nr. 252 din 22 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

2. Prin sentinţa civilă nr. 7554 din 25 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata către reclamant a sumei de 250,43 CHF, reprezentând comision de administrare, perceput în perioada februarie şi aprilie 2009 şi a dobânzii legale aferente acestei sume de la data plăţii şi până la momentul restituirii.

Totodată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 23 ianuarie 2008, pârâta fiind obligată la plata către reclamant a sumei de 1710 CHF, reprezentând comision de acordare şi a dobânzii legale aferente acestei sume de la data plăţii şi până la momentul restituirii. În rest, au fost respinse celelalte cereri ca neîntemeiate.

De asemenea, reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, atât reclamantul, cât şi pârâta au declarat apel.

3. Prin decizia civilă nr. 1504/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Totodată, a fost admis apelul pârâtei, sentinţa apelată fiind schimbată în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a pretenţiilor reclamantului referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul de acordare a creditului, precum şi a dobânzii legale. În rest, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel, reclamantul A. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 1605 din 17 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admis recursul şi casată, în parte, decizia recurată, cauza fiind trimisă la aceeaşi instanţă spre rejudecarea apelului declarat de pârâta B. S.A., în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare a creditului. În rest, au fost menţinute celelalte dispoziţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 13 ianuarie 2021, sub dosarul nr. x/2016.

5. Prin decizia civilă nr. 832/A din 12 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul pârâtei, sentinţa apelată fiind anulată în parte, iar, în rejudecare, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, în consecinţă, au fost respinse cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la pct. 5.1 lit. c) din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare, cererea de obligare la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare începând cu luna februarie 2010 până la restituirea efectivă, precum şi cererea având ca obiect dobânda legală aferentă acestor sumei.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare începând cu 12 septembrie 2009 până la sfârşitul lunii ianuarie 2010 şi la dobânda legală aferentă acestor sume de la data plăţii fiecărei sume până la plata integrală.

De asemenea, a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare şi capetele de cerere subsecvente, ca neîntemeiate.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, iar reclamantul a fost obligată să plătească pârâtei suma de 4.724,39 RON, cheltuieli de judecată din apel şi recurs.

6. Împotriva deciziei civile nr. 832/A din 12 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, la 21 iulie 2021, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere la care acesta renunţase, respectiv asupra constatării nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de administrare, soluţia fiind deja tranşată prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Alba.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 9 C. proc. civ., referitoare la principiul disponibilităţii, apreciind recurentul că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată din perspectiva considerentelor reţinute de către instanţa de apel în motivarea respingerii capătului de cerere privind comisionul de acordare care ignoră aspectele reţinute de către Înalta Curte în cuprinsul deciziei nr. 1605/2020.

Recurentul a susţinut că prin decizia de casare, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte comisionul de acordare, acesta ar fi fost perceput în mod abuziv, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens au fost invocate dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., susţinându-se că problema comisionului de acordare a fost dezlegată prin decizia nr. 1605/2020, motiv pentru care, în opinia recurentului-reclamant, se impune casare deciziei civile nr. 832/A/2021, pronunţată de instanţa de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru respectarea limitelor acesteia în concordanţă cu problemele dezlegate.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, cu privire la comisionul de acordare, încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, s-a susţinut că, în fapt, comisionul de acordare reprezintă o dobândă ascunsă, iar faţă de dispoziţiile art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de acordare sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare şi echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate şi creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, s-a învederat că perceperea acestui comision este în dezacord şi cu prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999 conform cărora "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz".

Prin inserarea în mod abuziv a comisionului de acordare a creditului, susţine recurentul, se măreşte artificial costul creditului în detrimentul bunei-credinţe, acest comision fiind în fapt o dobândă ascunsă.

În final, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.724,39 RON, cu toate că acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, fiind invocate în acest sens prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a solicitat instanţei să aibă în vedere poziţia sa procesuală, cât şi culpa procesuală a pârâtei, având în vedere că prin decizia nr. 832/A/2021 instanţa a admis în parte atât apelul declarat de către pârâtă, cât şi acţiunea formulată de către reclamant, însă a dispus obligarea reclamantului la plata cheltuieilor de judecată ocazionate atât în apel cât şi în recurs.

La 14 septembrie 2021, intimata-pârâtă B.. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor ocazionate de soluţionarea acestui litigiu, fără a depune înscrisuri justificative la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul recurentului-reclamant a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., care vizează ipotezele când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată din trei perspective, respectiv (1) pronunţarea instanţei de apel asupra capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei vizând comisionul de administrare, asupra căruia acesta a formulat cerere de renunţare, prima instanţă luând act de această renunţare, (2) au fost criticate considerentele instanţei de apel referitoare la respingerea capătului de cerere privind comisionul de acordare, care s-ar fi făcut cu ignorarea aspectelor reţinute prin decizia de casare şi (3) a fost criticată soluţia de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4724,39 RON, cu toate că acţiunea reclamantului fusese admisă în parte.

Cu titlu prealabil, în privinţa situaţiei de fapt relevantă din perspectiva criticilor invocate de recurent, Înalta Curte constată că la dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamantul a depus o cerere de renunţare la judecarea capătului I din cererea introductivă privind constatarea ca abuzivă şi nulă a clauzei de la pct. 5.1 lit. c) din convenţia de credit nr. x/23.01.2008, încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de administrare, iar la fila x din acelaşi dosar, se află o cerere adiţională prin care reclamantul arată că înţelege să-şi modifice petitul II al cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei la resituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 16 februarie 2009, până la data de 15 ianuarie 2010, în cuantum de 1.487,73 CHF şi dobânda legală aferentă acestor sume.

Prin sentinţa civilă nr. 7554 din 25 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de cererea de renunţare la judecarea capătului 1 din cererea de chemare în judecată.

Prin aceeaşi sentinţă s-a admis în parte cererea reclamantului, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 250,43 CHF reprezentând comision de administrare perceput în perioada februarie şi aprilie 2009 şi a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data plăţii şi până la momentul restituirii.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâta.

Prin cererea de apel, printre altele, reclamantul A. a criticat soluţia primei instanţe, din perspectiva neacordării comisionului de administrare pentru perioada solicitată.

Prin decizia nr. 1504/2017 din 11 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtei, în sensul schimbării în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiate a pretenţiilor reclamantului referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul de acordare a creditului, precum şi a dobânzii legale.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prima critică vizând solicitarea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 16 februarie 2009, până la data de 15 ianuarie 2020, în cuantum de 1.487,73 CHF, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume.

Prin decizia nr. 1605 din 17 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat în parte decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâta B. S.A. în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare a creditului.

Cu privire la comisionul de administrare, s-a reţinut că instanţa de apel în mod greşit a analizat caracterul abuziv al acesteia, fără să ţină seama de soluţia dată prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Alba, fiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat a acestei decizii.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 832/A din 12 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul pârâtei, a anulat în parte sentinţa apelată, iar în rejudecare a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, cu consecinţa respingerii cererii având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la pct. 5.1 lit. c) din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare, cererea de obligare la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în perioada februarie 2010 până la restituirea efectivă şi a cererii având ca obiect dobânda legală aferentă acestor sumei, ca efect al autorităţii de lucru judecat.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare începând cu 12 septembrie 2009 până la sfârşitul lunii ianuarie 2010 şi dobânda legală aferentă acestor sume de la data plăţii fiecărei sume până la plata integrală.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare şi capetele de cerere subsecvente ca neîntemeiate.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Totodată, s-a dispus obligarea apelantului-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 4724,39 RON cheltuieli de judecată din apel şi recurs.

În considerentele acestei decizii, cu privire la comisionul de administrare, instanţa de apel a reţinut că prin decizia de casare s-a constatat încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 178/15.04.2014, pronunţată de Tribunalul Alba în ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. c) din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare şi capetele de cerere accesorii.

Critica recurentului-reclamant referitoare la faptul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra clauzei privind comisionul de administrare, cu toate că fusese formulată o cerere de renunţare, de care prima instanţă a luat act, va fi înlăturată, cu motivarea că însuşi reclamantul este cel care a înţeles să formuleze critici cu privire la acest comision de administrare în cuprinsul cererii de apel, critici care au fost reluate şi în recurs, cu toate că exista autoritate de lucru judecat în acest sens.

Prin decizia recurată, instanţa de apel doar a constatat incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 178 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Alba, dispunând respingerea cererii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare, ca efect al autorităţii de lucru judecat, astfel cum au fost îndrumările din decizia de casare, aspect tranşat în mod definitiv, astfel încât, nu mai poate fi repus în discuţie.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită această critică subsumată de recurentul-reclamant cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât acest motiv cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

În acest sens, s-a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 9 C. proc. civ., referitoare la principiul disponibilităţii, însă, raportat la argumentele prezentate anterior, Înalta Curte constată că instanţa a analizat apelul cu care a fost învestită cu respectarea limitelor casării şi a chestiunilor ce fuseseră anterior tranşate.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată din perspectiva considerentelor instanţei de apel referitoare la comisionul de acordare, susţinându-se că au fost ignorate aspectele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei de casare.

Recurentul a precizat că prin decizia nr. 1605/2020, Înalta Curte a constatat că, în cauză, comisionul de acordare ar fi fost perceput în mod abuziv, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens au fost invocate dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., susţinându-se că problema comisionului de acordare a fost dezlegată de instanţa de recurs, motiv pentru care, recurentul-reclamant subliniază că se impune casarea deciziei civile nr. 832/A/2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu stabilirea limitelor acesteia în concordanţă cu problemele dezlegate.

Înalta Curte constată că prin decizia de casare s-a reţinut că instanţa de apel nu a analizat clauza privind comisionul de acordare din perspectiva cerinţelor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei CJUE, motiv pentru care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, în considerentele deciziei de casare, s-a reţinut, cu privire la clauza vizând comisionul de administrare, aflată la art. 5 lit. c) din contractul de credit, că instanţa de apel, în mod greşit, a analizat caracterul abuziv al acesteia, fără să ţină seama de soluţia dată prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Alba, prin care s-a statuat în mod definitiv asupra caracterului abuziv al acestui comision. Cu toate acestea, instanţa de apel a examinat în mod greşit, din nou, caracterul abuziv al acestui comision, ajungând la concluzia că respectiva clauză este legală.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de acordare prevăzută la pct. 5.1, lit. b) din convenţia de credit, s-a apreciat că nu pot fi reţinute considerentele instanţei de apel în sensul în care, pentru acordarea creditului, banca efectuează diferite activităţi, de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, de evaluare a garanţiei, activităţii numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestaţiile părţilor, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecţia legislaţiei privind consumatorii.

Astfel, s-a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâta B. S.A., în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare a creditului.

Verificând considerentele deciziei de casare, se constată că îndrumările instanţei supreme au fost cu trimitere la jurisprudenţa CJUE, fără a tranşa în mod definitiv caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, ci au fost stabilite reperele în funcţie de care urmează a fi efectuată analiza cauzei în rejudecare.

Prin urmare, în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ., deoarece în primul ciclu procesual, în recurs, nu s-a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare, ci dimpotrivă instanţa a reţinut că nu a fost corect analizat acest comision de către instanţa de apel, motiv pentru care, în rejudecare, a dispus examinarea acestuia prin raportare la jurisprudenţa indicată în considerentele deciziei de casare.

Faţă de argumentele arătate, Înalta Curte constată nefondată critica recurentului-reclamant cu privire la constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare de către instanţa supremă prin decizia de casare.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, cu privire la comisionul de acordare, încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi cele ale art. 15 din Legea nr. 190/1999.

În esenţă, s-a susţinut că, în realitate, comisionul de acordare reprezintă o dobândă ascunsă, iar faţă de dispoziţiile art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de acordare sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare şi echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate şi creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, s-a învederat că perceperea acestui comision este în dezacord şi cu prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Prin inserarea în mod abuziv a comisionului de acordare a creditului, în opinia recurentului, se măreşte artificial costul creditului în detrimentul bunei-credinţe, acest comision fiind în fapt o dobândă ascunsă.

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi înlăturate.

Sub un prim aspect, se reţine că, toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene -C.J.U.E în materie.

În acest context, Înalta Curte reţine că recurentul invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare. În esenţă, se susţine că această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

Or, în mod corect a statuat instanţa de apel că, potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul naţional în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar şi inteligibil.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, respectiv Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13 şi Hotărârea din 9 iulie 2015 Bucura, C-348/14, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză.

Pe baza unei analize judicioase a conţinutului concret al clauzei privind comisionul de acordare, instanţa de apel a statuat că dispoziţia contractuală vizată permite recurentului consumator să evalueze consecinţele economice care decurgeau din conţinutul clauzei, şi anume cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul şi data exigibilităţii acestuia.

Instanţa de apel, în acord cu jurisprudenţa CJUE, respectiv Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45, precum şi cea dată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, în mod corect a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs.

Cea de-a treia critică invocată de recurentul-reclamant vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.724,39 RON, cu toate că acţiunea reclamantului a fost admisă în parte.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 4.724,39 RON reprezentând cheltuieli de judecată din apel şi recurs, respectiv 2170,56 RON - onorariu avocaţial din apel, 337 RON - taxa de timbru apel şi 2.216,83 RON - onorariu avocaţial din recurs.

Se constată că, în recurs, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat cheltuieli de judecată, care însă nu au fost acordate, raportat la soluţia de admitere a recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.A. în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare credit. Astfel, cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă nu au putut fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanţa de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestor cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

În rejudecare, instanţa de apel a admis apelul pârâtei, respingând capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare şi de administrare, cel din urmă din perspectiva constatării autorităţii de lucru judecat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, cheltuielile de judecată au fost acordate cu respectarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că reclamantul este cel care a pierdut procesul, motiv pentru care va înlătura criticile invocate de recurentul-reclamant cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din 12 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, formulată de intimata-pârâtă B.. S.A., Înalta Curte urmează să o respingă, conform art. 452 C. proc. civ., având în vedere că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din 12 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B.. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 mai 2022.