Bank's appeal rejected: grant fee clause abusive, restitution of CHF 1,600 upheld

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Piteşti, secţia Civilă, la data de 27 aprilie 2015, reclamanţii A., B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. S.A. - Sucursala Piteşti au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x/31.01.2008, prevăzute la art. 4.4 privind dobânda majorată, art. 5.1 lit. b) şi c) privind comisionul de acordare a creditului şi comisionul de administrare, art. 5.2 privind posibilitatea creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral, în funcţie de politica sa de creditare; obligarea pârâtei să restituie sumele încasate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare aferente acestui contract, la cursul BNR de la data plăţii, precum şi să plătească dobânda legală aferentă acestor sume de la data încheierii convenţiei de credit şi până la plata lor efectivă; să se constate că împrumutul acordat prin contract este scutit de costuri şi dobânzi ca urmare a lipsei menţionării în contract a dobânzii anuale efective; să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate la pct. 6.1 privind rambursarea ratelor în valuta în care a fost acordat creditul şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare a ratelor lunare ale creditului în RON începând cu ziua introducerii acţiunii, în care să îngheţe cursul monedei creditului la valoarea de 2,30 RON/CHF din data de 31 ianuarie 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 7909 din 2 noiembrie 2015, Judecătoria Piteşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe.

La data de 11 mai 2016 au formulat cereri de intervenţie E. şi A., cereri care au fost admise în principiu de către prima instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 24 din 25 ianuarie 2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis în parte cererea reclamanţilor, a admis cererea de intervenţie şi a constatat ca fiind abuzive următoarele clauze din contractul de credit nr. x/31.01.2008: clauza privind dobânda majorată art. 4.4, clauza privind comisionul de acordare a creditului şi comisionul de administrare, prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c), clauza privind posibilitatea creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral. Au fost respinse celelalte capete ale cererii.

2. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtele.

Prin decizia nr. 796/A/C din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelurile, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare Tribunalului Argeş, secţia Civilă.

În motivare, s-a reţinut că Tribunalul Argeş a admis în parte cererea, a constatat ca fiind abuzive clauzele contractului de credit nr. x/31.01.2008 privind dobânda majorată - art. 4.4, comisionul de acordare a creditului şi comisionul de administrare - art. 5.1 lit. b) şi c), posibilitatea creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral, fiind respinse celelalte capete ale cererii, însă nu a argumentat nici în fapt şi nici în drept soluţia sa, a enumerat numai aceste comisioane aşa cum sunt inserate în contractul de credit şi le-a declarat abuzive. De asemenea, a respins celelalte capete de cerere fără să justifice această soluţie şi fără a analiza vreunul dintre argumentele invocate de părţi, ceea ce echivalează, în opinia instanţei, cu necercetarea fondului cauzei.

Dosarul a fost din nou înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. x.

În rejudecare tribunalul a dispus efectuarea de completări cu privire la expertiza contabilă realizată în cauză în primul ciclu procesual.

3. Prin sentinţa civilă nr. 312 din 24 septembrie 2020, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis în parte cererea principală formulată de reclamanţi, a admis cererea de intervenţie şi a constatat ca fiind abuzive următoarele clauze din contractul de credit nr. x/31.01.2008: clauza privind dobânda majorată - art. 4.4; clauza privind comisionul de acordare a creditului şi comisionul de administrare - art. 5.1. lit. b) şi c); clauza privind posibilitatea creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor în mod unilateral. Au fost obligate pârâtele, în solidar, să restituie reclamanţilor suma de 1.600 CHF încasată cu titlu de comision de acordare şi suma de 11.777,33 CHF reprezentând comisionul de administrare, conform raportului de expertiză întocmit de F. cu completările efectuate la acest raport. Au fost respinse celelalte capete ale cererii. De asemenea, au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamanţi a sumei de 2.284 RON, reprezentând cheltuieli de judecată pentru ambele cicluri procesuale.

4. Împotriva sentinţei civile nr. 312/2020 au formulat apel pârâtele C. S.A. şi D. S.A., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 238/A-CONT din 27 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul pârâtelor C. S.A. şi D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 312 din 24 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în sensul schimbării acesteia în parte, cu consecinţa respingerii acţiunii şi cu privire la constatarea ca fiind abuzivă a comisionului de administrare şi restituirea sumei percepute cu acest titlu. A fost menţinută în rest sentinţa. Au fost obligaţi intimaţii - reclamanţi la plata sumei de 1.051 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă.

5. Împotriva acestei decizii, pârâta C.. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, susţinând în esenţă că decizia civila nr. 238/27.04.2021, pronunţata de Curtea de Apel Piteşti este nelegală în privinţa clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Contract, privind comisionul de acordare.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, dispoziţii care instituie o excepţie de la analiza clauzelor contractuale din perspectiva caracterului abuziv, instanţa apreciind că prevederile ce reglementează perceperea comisioanelor în contractul de credit nu se asociază obiectului principal al contractului, putând fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive.

În acest sens, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să analizeze dacă instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, la momentul constatării că dispoziţiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Sub aspect formal, recurenta a subliniat că, din modalitatea de redactare a contractului, perceperea comisioanelor a fost avută în vedere ca fiind o prestaţie esenţiala, stabilită în sarcina împrumutatului. Astfel, dată fiind raţiunea perceperii comisionului de acordare, respectiv pentru efectuarea de operaţiuni în strictă legătură cu creditul acordat, aceasta prestaţie urmează a fi considerată, în lumina caracterului complex al contractului de credit, ca fiind esenţială, astfel încât caracterizează contractul.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a menţionat că prevederile referitoare la comisioane şi celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Contractelor, instanţa trebuind să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale preţului contractului.

În acest sens, au fost invocate precizările Curţii Europene de Justiţie inserate în hotărârea din 3.10.2019 pronunţată în Cauza C-621/17, conform cărora nu este tranşată la nivel european chestiunea includerii sau excluderii comisioanelor din obiectul principal al contractului, jurisprudenţa la nivelul fiecărui stat fiind diferită. Astfel, fiecare instanţă din fiecare stat membru are libertatea de a verifica şi constata acest aspect.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva interpretării greşite a noţiunii de "limbaj clar şi inteligibil" al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Contract, jurisprudenţa Uniunii Europene şi cea naţională statuând că trebuie interpretată în sensul în care clauza oferă consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice pe care şi le asumă prin semnarea contractului de credit.

Astfel, susţine recurenta, clauzele unui contract bancar, în special cele care se referă la preţul contractului trebuie redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât consumatorul să poată prevedea consecinţele economice ale contractului semnat.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzei atacate, recurenta-pârâtă a arătat că mecanismul de calcul al comisionului de acordare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acesta să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului.

S-a mai învederat că, în cauză, comisionul de acordare a fost redactat într-o manieră transparentă, asftel încât consumatorul să înţeleagă întinderea obligaţiilor pe care şi le asumă, precum şi reprezentarea economică a acestora.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că obligaţia de plată a comisionului de acordare nu se suprapune peste obligaţia de plata a comisionului de analiza, deoarece comisionul de analiză este în cuantum fix şi se achită la data depunerii cererii de credit, iar comisionul de acordare reprezintă un procent din valoarea creditului acordat şi se plăteşte numai în măsura admiterii cererii de creditare, la data semnării contractului sau la data primei trageri.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat în mod efectiv condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi condiţia privitoare la buna-credinţă a recurentei.

Instanţa de apel a considerat ca nu este îndeplinită condiţia privind redactarea clauzei într-un limbaj clar şi inteligibil, având în vedere lipsa definirii activităţilor şi suprapunerea costurilor reprezentate de comisionul de analiză şi comisionul de acordare, dar fără a analiza condiţiile obligatorii referitoare la producerea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi la buna-credinţă a recurentei. Prin urmare, recurenta-pârâtă a argumentat că hotărârea recurată nu a fost motivată cu respectarea dispoziţiilor legale, atât timp cât nu s-au analizat toate condiţiile obligatorii prevăzute de Legea nr. 193/2000, aceste critici fiind încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia atacată şi din perspectiva faptului că instanţa de apel a analizat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza privind comisionul de acordare neproducand un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.

S-a susţinut că acest comision a fost redactat într-un mod transparent, asftel încât consumatorul să înţeleagă întiderea obligaţiilor pe care şi le asumă, precum şi reprezentarea economică a acestora.

În ceea ce priveşte lipsa contraprestaţiei băncii pentru perceperea comisionului de acordare, ce poate nesocoti caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, recurenta a arătat că acestă contraprestaţie a băncii există, chiar dacă nu este definită în mod expres în contract.

În plus, s-a învederat că instituţia de credit nu este obligată, din punct de vedere legal, să detalieze şi să explice pentru ce se percep anumite costuri în legătură cu acordarea creditului, cât timp aceste costuri sunt permise de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, se menţionează expres în contract că se percep, precum şi care este cuantumul acestora.

Având în vedere că acest comision a fost perceput pentru operaţiunile băncii în legătură cu acordarea creditului, recurenta a subliniat că nu se poate pune în discuţie lipsa unei contraprestaţii din partea băncii sau existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, în ceea ce priveşte componenta subiectiva a constatării caracterului abuziv, nici nu au fost prezentate argumente temeinice pentru a se reţine reaua-credinţă a instituţiei de credit în ce priveşte relaţia contractuală cu intimaţii.

Comisionul de acordare corespunde activităţilor pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate.

Prin urmare, s-a susţinut că acesta se diferenţiază de comisionul de analiză ce reprezintă costul băncii pentru activităţile prestate pentru verificarea documentelor solicitantului puse la dispoziţia băncii în vederea acordării sumei împrumutate, verificarea gradului de îndatorare.

La 10 septembrie 2021, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, aducând argumente în combaterea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a analizat în mod efectiv condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi condiţia privitoare la buna-credinţă a recurentei, astfel încât, s-a învederat că hotărârea recurată cuprinde o motivare superficială, atât timp cât nu au fost analizate toate condiţiile obligatorii prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Analizând decizia atacată, în ceea ce priveşte cerinţa existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, instanţa de apel a reţinut că echilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor nu poate fi determinat printr-o verificare sumară a câştigurilor şi pierderilor fiecăreia dintre părţile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenţa acestei clauze, poziţia profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu este necesar a fi detaliate toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute cu titlu de comision de acordare pentru a se considera îndeplinită condiţia exprimării într-un limbaj clar şi inteligibil.

În jurisprudenţa constantă a CEDO, s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta a precizat, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, referitor la dezechilibrul semnificativ şi bună-credinţă, iar sub acest aspect consideră că hotărârea este nemotivată.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-un mod clar şi convingător argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de constatare a caracterului abuziv al comisionului de acordare, fiind analizate condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi condiţia privitoare la buna-credinţă a recurentei.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin, astfel că nu se poate considera că în cauză este vorba de o nemotivare a hotărârii, cum susţine recurenta-pârâtă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 constatând că prevederile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Raportat la raţiunea perceperii comisionului de acordare, respectiv pentru efectuarea de operaţiuni în strictă legătură cu creditul acordat, recurenta-pârâtă a subliniat că această prestaţie este esenţială şi caracterizează contractul, conţinând elemente care fac parte din obiectul principal al Contractului, motiv pentru care instanţa trebuia să aplice prevederile Legii nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva interpretării greşite a noţiunii de "limbaj clar şi inteligibil" al clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Contract. Astfel, s-a susţinut că mecanismul de calcul al comisionului de acordare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acesta să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului.

De asemenea, s-a învederat că instanţa de apel a analizat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza privind comisionul de acordare neproducand un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.

Astfel, s-a susţinut că acest comision a fost redactat într-un mod transparent, asftel încât consumatorul să înţeleagă întiderea obligaţiilor pe care şi le asumă, precum şi reprezentarea economică a acestora.

Criticile recurentei-pârâte subsumate cazului de casare prevăzut de dispoziţiile punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse ca nefondate.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă învederează că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, când a apreciat că nu face parte din obiectul contractului comisionul de acordare, prevăzut la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit.

Dispoziţiile legale ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În această privinţă, CJUE a statuat deja că, în ceea ce priveşte clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului, acestea trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual, nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, punctele 35 şi 36).

Comisionul de acordare, cum în mod corect a argumentat instanţa de apel, nu a fost prezentat în contract ca fiind o componentă a dobânzii, ceea ce face ca această clauză ce instituie comisionul de acordare să fie una accesorie, nedeterminantă pentru încheierea contractului, nefiind astfel incidentă excluderea prevăzută de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În cauză, instanţa de prim control judiciar a analizat caracterul abuziv al clauzei, nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă relevantă în această privinţă fiind Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

Prin urmare, instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ci a analizat clauza în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a mai invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare. În esenţă, se susţine că această clauză îndeplineşte cerinţa de transparenţă, chiar dacă nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul comisionului de acordare.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, astfel cum s-a reţinut de către instanţa de apel, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator în plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză, astfel cum s-a statuat prin Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Pe baza unei analize corespunzătoare a conţinutului concret al clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contract, instanţa de apel a argumentat că dispoziţiile vizate sunt abuzive, întrucât scopul perceperii comisionului de acordare nu este prevăzut în contract, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, sunt calculate raportat la cuantumul creditului, nu la volumul de muncă şi în raport de complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

Au fost examinate criteriile în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi s-a reţinut că nu este necesar a fi detaliate toate serviciile furnizate în schimbul sumelor percepute cu titlu de comision de acordare pentru a se considera îndeplinită condiţia exprimării într-un limbaj clar şi inteligibil.

Prin urmare, criticile referitoare la inexistenţa caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare vor fi respinse.

Totodată, s-a observat că, în cauză, comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contract, a instituit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a plăti suma de 1600 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, comisionul fiind plătibil o singură dată, la acordarea creditului, aplicat la soldul facilitaţilor de credit.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se constată că instanţa de apel, realizând un examen din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, a constatat că serviciile furnizate în schimbul comisionului de acordare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii comisionului de acordare, era necesară detalierea activităţilor întreprinse în contraprestaţie, acestea putând fi uşor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-a achitat comisionul de analiză, în vederea acordării creditului.

Or, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe suma de 1600 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menţionat în cuprinsul contractului de credit, contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Raportându-se la jurisprudenţa CJUE, instanţa de apel a prezentat argumente cu privire la aprecierea posibilităţii consumatorului de a înţelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare, constatând că nu este clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii şi denumirii serviciului prestat, fără a fi necesare alte explicaţii contractuale suplimentare.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare a creditului, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privinţa contraprestaţiei băncii, fiind în mod corect reţinut că acest comision nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzei.

În schimb, în recurs, criticile legate de afirmarea inexistenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 238/A-CONT din 27 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 238/A-CONT din 27 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 mai 2022.