Consumer obtains final annulment of two abusive credit-clause terms; bank’s appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 10 august 2016, sub dosarul nr. x/2015 şi precizată ulterior, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A., C. S.A. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare lunar, menţionat la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x din 30 septembrie 2008 şi să dispună nulitatea absolută a acesteia, precum şi eliminarea clauzei din contract;

- să constate caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar, menţionată la art. 6.1 din contractul de credit şi în subpunctele acestui articol, respectiv caracterul abuziv al clauzelor care prevăd rambursarea ratelor de credit în valuta în care a fost acordat împrumutul şi suportarea eventualelor diferenţe de curs valutar de către reclamantă şi să dispună nulitatea absolută a acestora şi modificarea contractului de credit în sensul:

- îngheţării cursului de schimb valutar CHF - Leu, pentru efectuarea plăţilor conform contractului de credit;

- calculării şi stabilirii obligaţiei de plată a ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF din 30 septembrie 2008, data încheierii contractului de credit, pentru întreaga perioadă de valabilitate a contractului de credit, având în vedere dispoziţiile Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar, republicat în M. Of. al României, partea I, nr. 616 din 6 septembrie 2007;

- să constate caracterul abuziv al clauzelor implicite sau subînţelese privind riscul deprecierii obiectului ipotecii şi riscul valorificării obiectului ipotecii pe cale de executare silită la un preţ inferior valorii soldului restant al creditului, clauze care rezultă din interpretarea sistematică a art. 7.1, 7.2 şi 7.3 din contractul de credit şi a art. 5.1, 5.2 şi 5.3 din Condiţiile generale de creditare şi care presupun suportarea de către reclamantă, integral, a riscului deprecierii ipotecii şi a riscului valorificării obiectului ipotecii pe cale de executare silită la un preţ inferior valorii soldului restant al creditului, cu consecinţa ca, în cazul neacoperirii soldului restant al creditului, prin executare silită a obiectului ipotecii, să fie ţinută în continuare obligată la plata diferenţei dintre sumele recuperate prin executarea silită şi valoarea soldului restant al creditului;

- să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 7.2 şi 7.3 din contractului de credit şi să se dispună modificarea acestor clauze în sensul stabilirii caracterului divizibil al garanţiilor, pentru art. 7.2 şi al stabilirii faptului că opţiunea creditorului pentru executarea ipotecii imobiliare stinge dreptul creditorului de a pune în executare celelalte garanţii, pentru art. 7.3;

- să constate caracterul abuziv al clauzei privind riscul modificării situaţiei financiare prin diminuarea veniturilor, menţionate în art. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare şi nulitatea absolută a acesteia şi să dispună eliminarea ei din Condiţiile generale de creditare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale O.G. nr. 21/1992.

Prin sentinţa civilă nr. 881/C din 24 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x din 30 septembrie 2008, cu privire la "comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a" şi la pct. 8.3 teza a II-a din Condiţiile generale de creditare, cu privire la posibilitatea băncii de a lua orice măsură necesară pentru a-şi acoperi pagubele în cazul în care "constată că situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare ale creditului", precum şi nulitatea absolută a acestora, sens în care s-a dispus înlăturarea din contractul de credit şi din Condiţiile generale de creditare.

În rest, au fost respinse pretenţiile reclamantei.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 684 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, atât reclamanta, cât şi pârâtele au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1599/Ap din 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă au fost respinse apelurile formulate în cauză.

3. Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel, pârâtele B. S.A., C. S.A. şi D. au declarat recurs, iar prin decizia nr. 245 din 31 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admisă calea extraordinară de atac, decizia atacată fiind casată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei de casare, s-a reţinut ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, s-a apreciat incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit îndrumărilor date instanţei de apel, în rejudecare, aceasta va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare şi de administrare a creditului.

În rejudecare după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă, la 6 iulie 2020, sub dosarul nr. x/2015.

4. Prin decizia civilă nr. 79/Ap din 3 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în rejudecare, în limitele impuse prin decizia de casare şi în raport cu prevederile art. 501 C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtelor, cu consecinţa păstrării sentinţei primei instanţe.

Totodată, s-a reţinut că nu se mai impun a fi analizate apelul declarat de reclamantă şi celelalte motive de apel din cererea de apel a pârâtelor, având în vedere limitele casării, întrucât acestea au intrat în puterea lucrului judecat.

5. Împotriva acestei decizii, pârâtele B. S.A., C. S.A. şi D. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, cu consecinţa reţinerii cauzei spre rejudecare a cererii de apel formulate de pârâte.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut că înstanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, având în vedere că în rejudecare nu a respectat limitele impuse prin decizia de casare, ci a analizat aspecte noi, nemenţionate în decizia de casare.

În esenţă, s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut pentru prima dată în etapa rejudecarii că sumele aferente comisionului de administrare sunt disproporţionate în raport cu valoarea împrumutului, fiind incidentă a doua situaţie de excepţie menţionată de CJUE în cauza C-621/17 .

Recurentele-pârâte au subliniat că instanţa de apel, în rejudecare, avea obligaţia de a analiza modul de îndeplinire a criteriilor pe care instanţele trebuie să le examineze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare şi de administrare a creditului, menţionate de CJUE în cauza C-621/17.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au învederat că hotararea atacată este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor legale incidente în speţă, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit aceste dispoziţii legale, în ceea ce priveşte constatarea existenţei unui dezechilibru referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare cauzat de lipsa exprimării clare şi inteligibile; art. 4 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul evaluarii caracterului abuziv al clauzei ce reglemeteaza comisionul de administare reţinând existenţa unei disproporţii între costul comisionului şi valoarea creditului. Totodată, s-a susţinut că instanţa a interpretat greşit considerentele deciziei CJUE din cauza C-621/17.

Recurentele-pârâte au susţinut, cu privire la caracterul clar şi inteligibil al art. 5.1 lit. b) din contractul de credit care reglementează comisionul de administrare, că reclamanta a putut înţelege valoarea acestuia anterior semnării contractului avand în vedere că era menţionat cuantumul acestuia în oferta de credit prezentată anterior semnării contractului, raportat şi la menţiunile din oferta de credit acceptată de reclamantă, precum şi din cuprinsul graficului de rambursare înmânat acestei părţi.

Comisionul de administrare era exprimat în suma totală în graficul de rambursare şi valoarea acestuia scadea la fiecare lună, astfel că era evident că se calcula la soldul creditului, prezentat în graficul de rambursare, ceea ce exclude orice echivoc.

Totodată, recurentele au precizat că nu exista nicio prevedere legală din care să rezulte obligaţia Băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor şi că din însăşi denumirea dată clauzei şi comisionului perceput, rezultă natura serviciilor pe care Banca le prestează, care au fost înţelese şi acceptate de către reclamantă prin încheierea contractului de credit, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte au susţinut că interpretarea instanţei de apel cu privire la cuantumul prea mare al acestui comision în schimbul caruia nu s-ar fi prestat un serviciu, nu poate fi circumscrisă unor argumente fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, întrucât legislaţia privind protecţia consumatorilor exclude posibilitatea instanţelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumator ar fi sau nu mult prea mari şi împovărătoare. Totodată, s-a susţinut că stabilirea preţului este atributul exclusiv al voinţei părţilor la momentul manifestării consimţământului în sensul angajării în raportul juridic civil.

O altă critică invocată de recurente se referă la interpretarea greşită realizată de instanţa de apel cu privire la cele statuate de C.J.U.E. prin decizia pronunţată în Cauza C-621/17.

Contrar interpretării instanţei de apel, recurentele-pârâte au precizat că, din denumirea comisionului de administrare se înţeleg serviciile prestate de către bancă în schimbul perceperii comisionului de administrare, nefiind necesare cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea noţiunii de comision de administrare. În plus, s-a arătat că natura serviciilor furnizate efectiv de către bancă poate fi în mod rezonabil înţeleasă de către reclamantă din contractul de credit.

În continuare, recurentele au prezentat paragrafe din decizia pronunţată în Cauza C-621/17, concluzionând că reclamanta a putut cunoaşte că prin semnarea contractului de credit se obligă la plata sumei lunare percepută de Bancă în scopul administrării creditului, nefiind necesare cunoştinţe de specialitate pentru a se identifica scopul perceperii comisioanelor ori activităţile prestate de bancă în schimbul acestora.

Prin urmare, s-a susţinut că, în cauză, nu s-a creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, ci este incident cazul tipic în care consumatorul acceptă condiţiile propuse de Bancă în vederea acordării sumei de bani cu titlu de împrumut.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul recurentelor-pârâte a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., care vizează situaţiile când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut că, în rejudecare, instanţa de apel nu a respectat limitele impuse prin decizia de casare, ci a analizat aspecte noi, reţinându-se pentru prima dată că sumele aferente comisionului de administrare sunt disproporţionate în raport cu valoarea împrumutului, încălcând astfel prevederile art. 501 C. proc. civ.

Motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În legătură cu această critică de nelegalitate se va reţine că, prin decizia nr. 245, pronunţată la data de 31 ianuarie 2020, în dosarul x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentele-pârâte D., C. S.A. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1599/Ap din 10 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare instanţei de apel, pentru a relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare şi de administrare a creditului.

Celelalte critici ale recurentelor-pârâte au fost respinse, reţinându-se, în esenţă, că în cauză nu a existat o negociere directă cu reclamanta în ceea ce priveşte conţinutul clauzei privind comisionul de administrare a creditului sau că aceasta ar fi putut să le influenţeze conţinutul, concluzionându-se că nu s-a făcut dovada negocierii, motiv pentru care acordul dintre părţi întruneşte toate caracteristicile unui contract de adeziune.

Totodată, instanţa de casare a constatat că, în raport cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, pentru clauzele inserate la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat, examenul caracterului abuziv al clauzelor fiind posibil în cauză, deoarece clauza vizând comisionul de administrare nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului".

Prin decizia de casare s-a mai reţinut că instanţa de apel, în primul ciclu procesual, nu a condiţionat aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor contestate de îndeplinirea doar a uneia dintre condiţiile prevăzute de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi nu a analizat cerinţa creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în mod izolat, ci, în raport cu limitele devoluţiunii fixate de părţi, a examinat această cerinţă în contextul mai larg al îndeplinirii restului condiţiilor izvorâte din textul de lege, respectiv clauza contractuală să nu fi fost negociată, termenii contractuali folosiţi să nu fie exprimaţi într-un limbaj uşor inteligibil, nerespectarea cerinţelor bunei-credinţe.

Cu privire la limitele rejudecării, instanţa de casare a constatat că analiza realizată de instanţa de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în textul clauzei pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

Totodată, s-a reţinut că, în decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În rejudecare, instanţa de apel, ca un preambul, a reiterat aspectele dezlegate de către instanţa de casare, punctând pe scurt ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat, respectiv chesiunile referitoare la modalitatea de negociere, incidenţa unui contract de adeziune, interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi a dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, reţinându-se totodată menţiunile din decizia de casare referitoare la clarificarea chestiunii vizând elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil.

Prin urmare, în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ., deoarece în rejudecare, instanţa de apel a efectuat analiza cu privire la aspectele tranşate prin decizia de casare, în limitele şi în funcţie de reperele stabilite de instanţa de recurs.

Art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată". În raport cu aceste dispoziţii legale, rezultă că în cauză instanţa de apel nu a încălcat limitele casării, ci, dimpotrivă, s-a conformat îndrumărilor obligatorii şi dezlegărilor în drept ale instanţei de recurs.

În consecinţă, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul ca instanţa de apel a interpretat în mod greşit aceste dispoziţii legale, în ceea ce priveşte constatarea existenţei unui dezechilibru referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare cauzat de lipsa exprimării clare şi inteligibile. Totodată, s-a invocat aplicarea greşită a art. 4 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul evaluarii caracterului abuziv al clauzei ce reglemeteaza comisionul de administare reţinând existenţa unei disproporţii între costul comisionului şi valoarea creditului. În final, s-a susţinut că instanţa a interpretat greşit considerentele deciziei CJUE C-621/17.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Astfel, critica ce vizează soluţionarea cauzei cu aplicarea greşită a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia clauzelor abuzive, respectiv a deciziei preliminare pronunţate în cauza C-621/17, în ceea ce priveşte comisionul de administrare, nu poate fi primită.

Se va reţine în această privinţă că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare din perspectiva interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al acestor dispoziţii contractuale.

În consecinţă, interpretând clauzele contractului în limitele deciziei de casare şi în raport cu decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, curtea de apel a reţinut existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, cu privire la proporţia dintre valoarea împrumutului şi costul comisionului de administrare. Totodată, s-a argumentat că prin modul de stabilire, comisionul de administrare reprezintă în realitate un cost suplimentar al contractului, o dobândă supraadăugată deghizată sub forma unui comision perceput aparent cu o justificare obiectivă, de natură a o împovăra pe împrumutată în mod cu totul nejustificat, aceasta ajungând ca, la sfârşitul perioadei contractuale, să achite suma stabilită cu acest titlu într-un cuantum semnificativ.

În egală măsură, instanţa supremă constată că examinarea făcută de instanţa devolutivă de control judiciar a fost în acord cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul a înţeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniştii, acest regim vizând cu precădere momentul încheierii contractului şi faza negocierilor, analiza raportându-se la aceste două momente.

Obligaţia de transparenţă prevăzută la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.

Înalta Curte reţine că în mod corect s-a arătat prin decizia recurată că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor celeilalte părţi.

Clauza privind comisionul de administrare nu are un caracter clar şi inteligibil, nu cuprinde o definiţie exactă a prestaţiilor care să justifice perceperea acestui comision, situaţie ce conduce la un dezechilibru grav între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În cauză, a fost realizat un examen din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, constatându-se că serviciile furnizate în schimbul comisionul de administrare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii comisionului de administrare, era necesară detalierea activităţilor întreprinse în contraprestaţie.

Or, astfel cum a reţinut instanţa de apel, raportat la susţinerile recurentelor-pârâte, prin clauza menţionată la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe un comision de administrare lunar de 0,15 %, procent raportat la valoarea soldului crditului, pentru o sumă împrumutată de 110.500 CHF pe o durată de 312 luni. Se constată că această împrejurare rezultă din graficul de rambursare, iar nu din conţinutul clauzei.

Conform susţinerii pârâtelor, această sumă reprezentând comisionul de administrare ar fi justificată de cheltuielile pe care le are de suportat "pentru monitorizarea de către bancă a utilizării sau rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit".

Înalta Curte observă că disproporţia sesizată de instanţa de apel priveşte un dezechilibru juridic între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Deşi este menţionat cuantumul comisionului sub forma unui procent şi exigibilitatea acestuia, se constată că nu este indicat efectiv cuantumul, nici metoda de calcul şi nici serviciile furnizate efectiv de bancă, cum de altfel în mod corect s-a reţinut de instanţa de apel.

În acest sens, Înalta Curte reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în Cauza nr. C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea statuând că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se mai constată că, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între comisioane sau între serviciile prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului. Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că dispoziţiile vizate sunt abuzive, întrucât scopul perceperii comisionului de administrare nu este prevăzut în contract, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, fiind calculate raportat la cuantumul creditului, nu la volumul de muncă şi în raport de complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

În consecinţă, instanţa de apel a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilităţii consumatorului de a înţelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de administrare, a considerat că nu este clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a procentului şi denumirii serviciului prestat, fără a fi necesare alte explicaţii contractuale suplimentare.

În cauză sunt incidente şi considerentele obligatorii ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de administrare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în cauză, se observă că în mod legal a reţinut instanţa de apel existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit privind comisionul de administrare, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privinţa contraprestaţiei băncii, fiind în mod corect reţinut că acest comision nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele B. S.A., C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 79/Ap din 3 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele B. S.A., C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 79/Ap din 3 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 mai 2022.