Abusiveness of currency risk and origination fee clauses in CHF loans: transposition of monetary nominalism excludes consumer protection review

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei să dispună:

1.constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzei de risc valutar şi al clauzei privind comisionul de acordare, inserate în contractual de credit nr. x din data de 18.02.2008 la art. 6.3 coroborat cu art. 2.2, respectiv art. 1.3, iar în consecinţa să dispună eliminarea acestora;

2.constatarea caracterului abuziv al clauzelor din cuprinsul art. 7.1 lit. k), lit. m), lit. g), lit. a) şi art. 7.2 din Secţiunea Cazuri de neîndeplinire;

3.stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, de 2,2556 RON/CHF, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, capăt de cerere evaluat la suma de 218,340.62 RON =108.300 (valoare contract) X 4.087 (valoarea CHF la data încheierii contractului)* 442.622,1 RON - 108:300 (valoare contract) X 2.2556 (valoarea CHF la data încheierii contractului)= 224.281,48 RON;

4.denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

5.restituirea comisionului de acordare achitat conform art. 1.3 lit. a) respectiv 2166 CHF X 4,1416 valoare CHF la data introducerii acţiunii = 8.970,7075 RON, din contract şi a tuturor sumelor încasate de către banca cu titlu de diferenţa de curs CHF-RON, respectiv suma 18.000,00 CHF (stabilită cu valoare de principiu) X 4,1416 valoare CHF la data introducerii acţiunii = 74.584,8 RON ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutaţi, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale.

6.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 315 din 1 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea reclamantei; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei menţionate în art. 7.1 lit. m) din contractul de credit nr. x/18.02.2008, s-au respins petitele 1,3, 4, 5 ca neîntemeiate. S-a respins ca nefondată cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 7.1 lit. k), g), a) şi art. 7.2 din contract, s-a respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 2237 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civilă nr. 315 din 1 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel nu a analizat toate probele depuse de apelanţi la dosarul cauzei, omiţând astfel interpretarea tuturor probelor şi înscrisurilor invocate în termen procedural, întrucât nu s-a pronunţat asupra acestora, aspect ce reiese din faptul că instanţa nu a făcut absolut nicio referire cu privire la "răspunsul la întâmpinare, la concluziile scrise", şi nici la înscrisurile ataşate lor, context în care apreciază că s-a încălcat principiul disponibilităţii în materie civilă, solicitând pe această cale instanţei de recurs să procedeze la analiza acestora.

În ceea ce priveşte pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenţii arată că decizia atacată nu este motivată, nefiind indicate în cuprinsul acesteia motivele de fapt şi de drept care să susţină hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi nici nu s-au arătat motivele pentru care s-au înlăturat cererile şi apărările părţilor.

Mai susţin recurenţii, că hotărârea poate fi casată şi pentru faptul că există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că într-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar în altă parte, că nu este întemeiată, de asemenea se arată că există contradicţie între considerente, cu privire la negociere.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat greşit art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte natura abuzivă a clauzei referitoare la comisionul de acordare cuprinse în art. 1.3, precum si a clauzei de risc valutar cuprinsă în art. 6.3. din contractul de credit.

În privinţa comisionului de acordare, recurenţii susţin că se poate reţine că acesta a fost perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului, întrucât banca nu a prezentat şi nici nu a făcut dovada cuantumului acelor costuri, cheltuieli care să justifice acest comision, invocând în susţinere cauza C-484/08, Caia de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid vs. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), prin care C.J.U.E. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Astfel, pârâta nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision, aceasta rezumându-se a indica anumite operaţiuni pe care teoretic le-ar efectua, fără a indica care au fost în concret acestea în cazul de faţă şi cum se justifică suma în raport cu fiecare dintre aceste operaţii.

În opinia recurenţilor, clauza trebuie să poată fi înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat să poată să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare, iar din redactarea clauzei, trebuia să reiasă clar contraprestaţia oferită de bancă, respectiv care au fost costurile, cheltuielile pentru fiecare prestaţie în parte care justificau acest comision.

Recurenţii susţine că acest comision de acordare nu a fost indicat ca parte procentuală din valoarea creditului în cuprinsul art. 1.3. - "comisionul de acordare în sumă de 2166 CHF se achită la data tragerii creditului fiind reţinut din limita creditului acordat", banca prevalându-se de forma preformulată a contractului care nu a fost negociată, ci impusă, introducând în articolul 1.3 această obligaţie pentru împrumutaţii-consumatori, iar din această perspectivă dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar cerinţei bunei-credinţe, există. Astfel, instanţa nu a interpretat corect prevederea legală evocată, nu a constatat starea de fapt şi nu ţinut cont de argumentele aduse de către reclamanţi, fiind obligaţia băncii să prezinte probe care să răstoarne această prezumţie, însă pârâta nu a făcut-o.

Totodată, recurenţii susţin că "dezechilibrul semnificativ" între drepturile şi obligaţiile părţilor a fost cauzat de deprecierea leului românesc în raport cu francul elveţian, context în care arată că omisiunea băncii de a informa consumatorii asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari, dat fiind faptul ca CHF-ul este o monedă instabilă, care la momentul încheierii contractului valoarea ei era la un minim istoric şi în consecinţă creşterea valorii faţă de moneda naţională apărea inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa întinderea obligaţiilor sale.

Neinformând consumatorii în mod transparent cu privire la aceste fluctuaţii, banca şi-a încălcat obligaţiile de informare, de avertizare şi de consiliere, pentru ca noi împrumutaţii să aibă posibilitatea de a evalua întinderea obligaţiilor rezultate din contractul încheiat.

Astfel, banca a stipulat în contractul încheiat cu reclamanţii obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, aşa încât în situaţia, deja existentă a dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţia de credit încheiată între părţi dobândeşte un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor.

Prin urmare, clauza de risc valutar prevăzută în contract, cu efect exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei reclamanţilor, prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat, aceasta obţinând un câştig injust în detrimentul recurenţilor, contrar principiilor echităţii şi bunei credinţe, care trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

Mai susţin recurenţii că şi norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare. Această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsura în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

În speţă, sunt îndeplinite cerinţele impreviziunii, întrucât valorizarea excesivă a CHF este susceptibilă să rupă în mod evident echilibrul contractual dintre părţi - în condiţiile în care doar de la data încheierii contractului şi până în prezent, prin raportare la suma împrumutată de 108300 CHF, ca efect al creşterii valorii creditului, pârâta a încasat în plus de la reclamanţi o suma importantă reprezentând diferenţa de curs CHF/LEU).

De asemenea, această valorizare excesivă a modei străine constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor, în condiţiile în care reclamanţii nu aveau cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Prin urmare, având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţele de specialitate în domeniul financiar - bancar care să ne permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voinţă al părţilor, deoarece hipervalorizarea CHF deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Prin urmare, recurenţii solicită instanţei de recurs să aprecieze că cerinţele impreviziunii sunt îndeplinite, ca urmare a ruperii unui just echilibru contractual, în situaţia în care moneda naţională s-a devalorizat cu 20% în raport cu moneda străină, astfel că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor există, iar clauza cuprinsă în art. 6.3 din contract este abuzivă în măsura în care acesta nu este însoţită şi de o clauză care să reglementeze situaţia suportării, în mod echitabil, de ambele părţi a riscului valutar.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii susţin încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, apreciind că instanţa de apel a dat o interpretare greşită principiului nominalismului monetar, faţă de împrejurarea că puterea de cumpărare a consumatorului se raportează la moneda naţională în care realizează veniturile, gradul său de îndatorare fiind evaluat, la data acordării creditului tot în moneda naţională, leul românesc, context în care se apreciază că clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi deci să suporte singur riscul valutar, aspect ce face ca aceasta să poată fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

În acest sens, se arată că nominalismul reprezintă expresia ideii de stabilitate, în timp ce indexarea - ca si componentă a nominalismului - are ca premisă instabilitatea, fluctuaţia monetară.

Aşa fiind, o interpretare a nominalismului în sensul acreditat de creditor, nu se bazează pe circumstanţele avute în vedere la edictarea normei, este străină de scopul în care a fost adoptată şi nu exclude abuzul de putere economică, context în care clauza în discuţie nu este exclusă de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială.

A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligaţia de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun".

Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o manieră clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimoniul consumatorului şi implicit poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice, ceea ce nu poate fi acceptat întrucât exigenţele bunei-credinţe nu ar fi respectate, iar în materia litigiului pendinte, el nu se poate apăra invocând simplu numai beneficiile nominalismului.

Astfel, nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun, astfel cum se presupune a fi principiul nominalismului monetar.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o astfel de clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condiţiilor clarităţii şi inteligibilităţii imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanţe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

Aşadar, în accepţiunea CJUE astfel cum ea decurge din considerentele cauzei Andriciuc, transparenţa în exprimarea costurilor contractului trebuie să permită consumatorului să evalueze consecinţele patrimoniale ale creditării, fapt care implică evaluarea posibilului impactul al riscului valutar şi predicţii legate de volatilitatea cursului.

Prin urmare, consumatorul trebuie să cunoască şi să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obţine veniturile curent, întrucât numai în aceste condiţii o clauză privind riscul valutar în ce priveşte moneda de plată ar putea fi calificată drept clară şi inteligibilă.

Astfel, o clauză cum este cea în discuţie care nu are ca premise evaluarea posibilului impactul al riscului valutar are caracter abuziv nefiind validă şi se impune a fi înlăturată din contract, întrucât prin natura sa este o sursă a dezechilibrului contemporană cu data perfectării convenţiei.

Recurenţii invocă dispoziţiile art. 966-970 C. civ. - în vigoare la momentul încheierii contractului între părţi, conform cărora, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, consecinţa fiind că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă, iar adaptarea sau revizuirea contractului, readucerea sa la condiţiile iniţiale (rebus sic stantibus), se impune pentru a prezerva utilitatea contractului.

Pentru aceste considerente, recurenţii se consideră îndreptăţiţi să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă, la 29 mai 2018, intimata C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 15 iunie 2018, recurenţii au solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 13 septembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, la 3 octombrie 2018, recurenţii au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) raportat la art. 518 şi art. 27 din C. proc. civ. şi la decizia nr. 52 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2018.

Prin rezoluţia din 13 septembrie 2018 s-a fixat termen la 8 noiembrie 2018 pentru discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, fiind admisă cererea recurenţilor şi sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) prin raportare la art. 518 şi art. 27 din C. proc. civ. şi la decizia nr. 52 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 324 din 18 mai 2021 a fost respinsă ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind totodată respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 şi ale art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2237 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V-a civilă şi a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Din perspectiva acestor dispoziţii, recurenţii critică decizia atacată apreciind că nu s-a avut în vedere aplicarea principiului disponibilităţii, întrucât instanţa de apel nu a analizat toate probele depuse de apelanţi la dosarul cauzei, omiţând astfel interpretarea acestora, nefiind făcută nicio referire cu privire la "răspunsul la întâmpinare şi la concluziile scrise".

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că, potrivit principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută să se pronunţe, în limitele învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului determinat al pricinii, stabilit de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, deoarece nicio dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra răspunsului la întâmpinare şi a concluziilor scrise, acestea fiind de fapt apărări lăsate la îndemâna părţilor şi care oricum sunt analizate şi avute în vedere de instanţe la pronunţarea soluţiei, chiar dacă aceste aspecte nu sunt menţionate expres în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti.

În acest context, referitor la criticile întemeiate pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se constată că în cadrul memoriului de recurs nu se indică normele de procedură ce ar fi fost nerespectate de instanţa de apel, sens în care se apreciază că acestea au fost invocate în mod formal.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenţii nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea hotărârii atacate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenţii apreciază că în motivare sa, instanţa de apel nu face nicio referire la dezechilibrul semnificativ al clauzei privind comisionul de acordare cuprinse în art. 1.3, raportat la criteriul de interpretare al CJUE, nefiind analizate nici dispoziţiile din dreptul naţional raportat la caracterul abuziv al clauzei privind acest comision, iar sub acest aspect consideră că hotărârea este nemotivată.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele, prin prisma jurisprudenţei CJUE, pentru care în cazul comisioanelor, acestea intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent.

Or, reclamanţii au contestat prin cererea introductivă de instanţă atât cuantumul comisionului cât şi lipsa de transparenţă în stabilirea acestuia şi a serviciilor prestate pentru achitarea comisionului, context în care clauza privind comisionul de acordare a fost analizată prin prisma condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar din această perspectivă s-a constatat că clauza cuprinsă în art. 1.3 cuprinde toate datele necesare pentru determinarea valorii lunare a comisionului de acordare, fiind prevăzută în mod expres baza de calcul a acestui comision.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamanţilor şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că în cauză este vorba de nemotivarea hotărârii sau de vreo contradicţie între considerente şi dispozitiv, cum susţin recurenţii.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat greşit art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte natura abuzivă a clauzei referitoare la comisionul de acordare cuprinse în art. 1.3, precum si a clauzei de risc valutar cuprinsă în art. 6.3. din contractul de credit.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a apreciat în sensul legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserată la art. 1.3, clauză prin care s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligaţia de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 2166 CHF, se constată că în mod legal şi corespunzător instanţa a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze, că nemulţumirile ulterioare ale recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume nu echivalează cu o neacceptare a clauzei, cum consideră reclamantul şi, contrar susţinerilor acestuia, denumirea comisionului şi modul de redactare a art. 1.3 nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenţii că acest caracter clar şi inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat. În acest context se susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile de principiu potrivit cărora "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente documentaţiei de credit", cum dispune art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum şi prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea condiţiilor convenţiei.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurenţii au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de acordare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care aceştia au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, acest tip de comision fiind prevăzut şi în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare sunt neîntemeiate, context în care soluţia instanţei de apel se impune a fi menţinută sub acest aspect.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, care supun atenţiei aspectele referitoare la clauza de risc valutar şi îngheţarea/stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăţilor la valoarea CHF-LEU de la data încheierii contractului, în aceeaşi manieră prezentată şi instanţei de apel, se reţine că, invocându-se asimetria informaţională a băncii faţă de recurenţi pentru a se transfera asupra acestora integral riscul valutar, cu consecinţa creării unui dezechilibru contractual major şi contrar bunei-credinţe, se solicită în fapt de către reclamanţi intervenţia instanţei pentru a modifica clauzele contractuale, în temeiul cărora, împrumutatul are obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutarea obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

Cererea recurenţilor de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamanţi, şi s-a apreciat de către instanţa de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părţi implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul având atribuţia doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica CJUE, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării acestora cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii, care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei. Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Articolul 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2237 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2237 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2022.