Inadmissibility of recourse against appellate order rejecting request for preliminary ruling on labor contract duration

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă la data de 22 ianuarie 2019 sub dosar nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat constatarea nulităţii şi anularea deciziei nr. 56 din 30 noiembrie 2011 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 990 din 30 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea nulităţii înregistrării contractului individual de muncă nr. x/10.05.2018.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., constatându-se că la data de 10 mai 2018 s-a încheiat între părţi un contract pe perioadă nedeterminată.

A fost anulată decizia nr. 56/30.11.2018 emisă de pârâtă şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia şi a fost obligă pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi salariale de care acesta ar fi beneficiat, începând cu data de 1 decembrie 2018 şi până la pronunţarea prezentei hotărâri.

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea la plata drepturilor salariale aferente perioadei 07-10.05.2018, constatarea includerii în contract a unei clauze de mobilitate, obligarea pârâtei la achitarea unui spor de 50% din venitul net începând cu 7 mai 2018 şi la plata daunelor morale de 100.000 Euro.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.R.L..

La termenul din 14 septembrie 2021, apelantul-reclamant A., arată că susţine cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a dezlega chestiunea de drept referitoare la art. 253 alin. (1) şi (2) Codul muncii prin raportare la art. 272 Codul muncii.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de apelantul-reclamant A., fiind respinsă cererea de suspendare a cauzei, sens în care a acordat termen la 12 octombrie 2021, cu citarea părţilor.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., întrucât o consideră nefondată, netemeinică, neconstituţională şi nelegală, fiind în mod greşit respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi de asemenea apreciază că în mod eronat a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 414, teza I C. proc. civ.

La termenul din 5 mai 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a reţinut următoarele:

Hotărârea ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea atacată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Prezentul recurs are ca obiect o hotărâre, care nu este supusă niciunei căi de atac, prin care Curtea de Apel Ploieşti, prin încheierea din 14 septembrie 2021 a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la art. 253 alin. (1) şi (2) Codul muncii prin raportare la art. 272 Codul muncii formulată de apelantul-reclamant A..

Art. 519 C. proc. civ. prevede că "dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, a cărei lămurire depinde de soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Cute de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Potrivit art. 520 alin. (1) din C. proc. civ. stabileşte că:

"Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor".

Caracterul definitiv conferit acestei hotărâri, prin reglementarea legală, exclude posibilitatea declarării căii de atac a recursului.

În consecinţă, hotărârea atacată nu era susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Conform art. 457 din C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

În cea ce priveşte cererea recurentului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 520 alin. (1) teza I partea finală a C. proc. civ. se reţine că partea nu mai insistă în demersul său câtă vreme a depus la dosar o cerere de renunţare la judecata întregului dosar nr. x/2019.

În consecinţă, faţă de considerentele precedente, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2022.