Jurisdictional conflict resolved: Tribunal Brașov competent in salary recalculation suit by former trainee judges.

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 17 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantele A., în prezent judecător în cadrul Judecătoriei Buftea (fost judecător stagiar în cadrul Judecătoriei Deva), B., în prezent judecător în cadrul Judecătoriei Alba Iulia (fost judecător stagiar în cadrul Judecătoriei Deva) au formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Hunedoara, cu citarea obligatorie, potrivit art. 27 alin. (3) din O.G nr. 137/2000, a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună:

1. recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.01.2019 şi până la data de 11.10.2020, pentru perioada în care reclamantele au avut calitatea de judecători stagiari în cadrul Judecătoriei Deva.

2. plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţite şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate următoarele dispoziţii: Decizia CCR nr. 794/2016, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, art. 253 alin. (1) - (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul muncii, art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin sentinţa civilă nr. 1630 din 26 mai 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că, prin cererea formulată, reclamantele au sesizat instanţa cu acţiune prin care solicită recalcularea şi plata unor drepturi salariale pentru perioada în care au avut funcţia de judecător în cadrul Judecătoriei Deva.

A mai reţinut că, în judecarea conflictelor de muncă, dispoziţiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 stabilesc o competenţă teritorială exclusivă, judecarea acestor cauze fiind de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.

În raport de situaţia de fapt şi de drept mai sus expusă, având în vedere şi dispoziţiile art. 208 din Legea 62/2011, Tribunalul reţine că stabilirea competenţei se face având în vedere locul de muncă al reclamantelor pentru perioada în care se solicită drepturile salariale. Or, având în vedere faptul că acţiunea a fost formulată în contraditoriu cu Tribunalul Hunedoarea, se înţelege că acţiunea a vizat perioada în care reclamantele au avut calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Deva.

Raportat la situaţia de fapt expusă, tribunalul a apreciat că, date fiind circumstanţele cauzei, devin incidente şi dispoziţiile art. 127 alin. (2) coroborate cu dispoziţiile art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ., situaţie în care competenţa de soluţionare a litigiului ar aparţine unui tribunal situat în circumscripţia uneia dintre curţile de apel învecinate Curţii de Apel Alba Iulia, însă nu Tribunalului Dâmboviţa aflat în circumscripţie Curţii de Apel Ploieşti, curte de apel care nu se află în vecinătatea Curţii de Apel Alba Iulia.

Instanţa a mai reţinut că, deşi reclamanta A. desfăşoară, în prezent, activitate în cadrul Judecătoriei Buftea, acest aspect nu poate influenţa competenţa teritorială întrucât aceasta urmează a fi stabilită prin raportare la pârâtul în contradictoriu cu care acţiunea a fost formulată şi la perioada în care s-au solicitat drepturile salariale şi locul de muncă al reclamantelor din acea perioadă.

Pentru considerentele expuse, Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că se impune admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială, urmând să decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă la 18 iunie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

La primul termen de judecată din 24 septembrie 2021, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov şi a amânat pronunţarea în cauză iniţial, la 8 octombrie 2021. Ulterior, pronunţarea a fost amânată pentru 15 octombrie 2021 şi, în cele din urmă, pentru data de 25 octombrie 2021.

Prin sentinţa civilă nr. 1384/MAS din 25 octombrie 2021, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantele B. şi A. împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei, Tribunalul Hunedoara şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect "drepturi băneşti", în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Braşov a reţinut că reclamantele solicită drepturi salariale din perioada în care au avut calitatea de judecătoare stagiare în cadrul Judecătoriei Deva, fiind chemat în calitate de pârât şi Tribunalul Hunedoara. A mai arătat că reclamantele au ales să declanşeze litigiul în coparticipare procesuală activă, dar şi că pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa.

De asemenea, a evocat art. 210 din Legea nr. 62/2011, arătând că niciuna dintre reclamante nu are domiciliul sau locul de muncă pe raza teritorială a Tribunalului Braşov.

Totodată, evocând şi dispoziţiile art. 127 alin. (1), (2) şi 21 din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, instanţa de conflict a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sunt de ordine publică, motiv pentru care, necompetenţa teritorială poate fi invocată şi din oficiu.

A mai arătat că, respectiva calitate, de judecător la instanţa care este vizată de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. trebuie avută de reclamant la data sesizării instanţei, locul de muncă vizat pentru stabilirea competenţei teritoriale fiind acela de la data sesizării instanţei, iar nu de la data aferentă perioadei pentru care se solicită drepturile salariale.

S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt de ordine privată, astfel încât, nu poate fi invocată din oficiu necompetenţa teritorială.

Deşi, în opinia instanţei, nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., întrucât reclamantele nu îşi desfăşurau activitatea la instanţa care ar fi fost competentă să soluţioneze cererea şi nici la una inferioară acesteia, competenţa de soluţionare aparţinând unei instanţe superioare aceleia la care îşi desfăşurau activitatea, acestea, în coparticipare, au ales să învestească un tribunal dintr-o curte de apel învecinată, alegând Tribunalul Dâmboviţa, Curtea de Apel Ploieşti.

Subliniind faptul că pârâţii nu au invocat prin întâmpinările depuse excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa prin prisma dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., normă legală de ordine privată, Tribunalul Braşov a conchis în sensul că instanţa nu putea invoca din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, Tribunalul Braşov a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 10 decembrie 2021, sub acelaşi număr de dosar.

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, pentru următoarele considerente:

În speţă, reclamantele solicită drepturi salariale din perioada în care au avut calitatea de judecătoare stagiare în cadrul Judecătoriei Deva, fiind chemat în calitate de pârât (şi) Tribunalul Hunedoara.

Faţă de obiectul acţiunii (litigiu de muncă), potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, competenţa materială revine în primă instanţă tribunalului.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Totodată, se reţine că, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant, faţă de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului.

Cum reclamantele au solicitat recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la perioada în care au avut calitate de judecătoare stagiare în cadrul Judecătoriei Deva, în virtutea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, acestea aveau posibilitatea să se adreseze fie tribunalului în a cărui circumscripţie îşi aveau domiciliul, fie tribunalului în a cărui circumscripţie se afla locul de muncă.

Având în vedere că, pentru perioada supusă analizei, reclamantele aveau domicilii în municipii de judeţ diferite, din judeţe diferite, dar locul de muncă la Judecătoria Deva, raportat la situaţia de fapt expusă, stabilirea competenţei se face în considerarea locului de muncă al reclamantelor. Aşadar, având în vedere că, pentru perioada vizată de acţiune, locul de muncă al reclamantelor era Judecătoria Deva, în conformitate cu textele de lege mai sus amintite, Tribunalul Hunedoara apare ca fiind instanţa competentă atât din punct de vedere material, cât şi teritorial.

Cu toate acestea, dată fiind calitatea părţilor, în analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea, nu sunt incidente dispoziţiile de drept comun, ci prevederile art. 127 alin. (1)-(2) şi (21) din C. proc. civ.

Aşadar, în determinarea competenţei teritoriale, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Însă, dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretate în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/2018, care, de altfel, a şi fost valorificată prin modificarea adusă art. 127 din Cod de Legea nr. 310/2018, motiv pentru care, analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea, în cazul în care calitatea de reclamant o are un judecător, trebuie să aibă în vedere nu numai ipoteza în care cauza este de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea, ci şi ipoteza în care competenţa aparţine unei instanţe inferioare acesteia, dată fiind posibilitatea exercitării căilor de atac.

Întrucât reclamantele au calitatea de judecător de judecătorie, iar cererea de chemare în judecată formulată de acestea nu este de competenţa judecătoriei, competenţa teritorială nu poate fi determinată în condiţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ.

În schimb, având în vedere că, în cauză, Tribunalul Hunedoara este chemat în judecată în calitate de pârât, sunt incidente dispoziţiile referitoare la competenţa facultativă prevăzută de textul art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (21) din C. proc. civ., care vizează şi ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Aşadar, în cazul cererii introduse împotriva unei instanţe de judecată care ar fi de competenţa respectivei instanţe, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Fără a nega faptul că, în temeiul art. 127 alin. (2) raportat la alin. (2)1 C. proc. civ., instanţa nu putea invoca din oficiu necompetenţa teritorială, Înalta Curte reţine că prima instanţă nu a declinat competenţa de soluţionare în considerarea art. 127 alin. (2) şi (2)1 C. proc. civ. care reglementează o competenţă de soluţionare de ordine privată, ci a invocat necompetenţa teritorială în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, care este ordine publică, reţinând, aşadar, că stabilirea competenţei se face având în vedere locul de muncă al reclamantelor pentru perioada în care se solicită drepturile salariale.

Incidenţa art. 210 din Legea nr. 62/2011 ar fi atras competenţa de ordine publică fie a Tribunalului Ilfov, fie a Tribunalului Alba.

Din această împrejurare, poate fi dedusă intenţia reclamantelor-pârâte de a se judeca în considerarea calităţii pârâtei la o instanţă din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.

Însă, date fiind circumstanţele cauzei, devine incident art. 127 alin. (2) coroborat cu art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ., situaţie în care competenţa de soluţionare a litigiului aparţine unui tribunal situat în circumscripţia uneia dintre curţile de apel învecinate Curţii de Apel Alba Iulia.

Cum Tribunalul Braşov este o instanţă judecătorească de acelaşi grad cu Tribunalul Hunedoara (instanţa competentă de la locul de muncă al reclamantelor pentru perioada în care se solicită drepturile salariale), aflată în circumscripţia unei curţi de apel (Curtea de Apel Braşov) învecinate cu curtea de apel (Alba Iulia) în a cărei circumscripţie se află instanţa competentă, potrivit legii (Tribunalul Hunedoara), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2022.