Unfair competition litigation: admissibility of private detective reports in civil proceedings under Law no. 329/2003

Acţiune în încetarea practicilor de concurenţă neloială. Raport de investigaţie a detectivului particular. Condiții de admisibilitate a probei

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în faţa primei instanţe. Judecata

Index alfabetic: acţiune în încetarea practicilor de concurenţă neloială

administrarea probelor

detectiv particular

raport de investigaţie

secret profesional

inadmisibilitate

C. proc. civ., art. 175 alin. (1), art. 255

Legea nr. 329/2003, art. 1 alin. (1) lit. a), d), e), alin. (3), art. 3 alin. (1)-(2),

art. 13 lit. d), art. 15 alin. (1) lit. c)

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a), d) şi e) din Legea nr. 329/2003, detectivul particular poate desfăşura activităţi specifice de investigare asupra conduitei unei persoane, a bunurilor care fac obiectul unor litigii de natură civilă, înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces ori pentru asigurarea protecţiei împotriva scurgerii unor informaţii din sfera activităţii operatorilor economici care doresc să păstreze confidenţialitatea acestora.

Principiul general stabilit de legiuitor în cuprinsul legii este acela al secretului profesional, fără nicio limitare în timp, în sarcina detectivului particular (art. 3 alin. 1 şi art. 12 lit. c) din lege), derogarea de la principiul confidenţialităţii, instituită prin art. 3 alin. (2) fiind de strictă interpretare, în limitele prevederilor din conţinutul legii.

Astfel, art. 3 alin. (2) din lege defineşte cadrul în care este permisă excepţia de la secretul profesional, fiind prevăzute, limitativ, situaţiile în care este posibilă divulgarea informaţiilor confidenţiale de către detectivul particular şi chiar obligaţia juridică de divulgare şi anume, „la cererea instanţei ori a procurorului în cauze penale” (art. 15 alin. 1 lit. c).

Obligaţia de confidenţialitate şi secretul profesional sunt legal instituite în beneficiul clientului, iar legea stabileşte, în această modalitate de reglementare şi limitarea sferei persoanelor care pot produce proba.

Rolul detectivului particular poate fi acela de a obţine în beneficiul clientului acestuia mijloace de probă care să poată fi folosite în instanţa civilă, ceea ce presupune, în mod necesar, obţinerea în mod legal a acestora.

Conduita instanţei de apel, de a reţine în mod greşit inadmisibilitatea probei propuse de reclamantă este de natură a aduce vătămarea drepturilor acesteia, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 868 din 12 aprilie 2022

Prin cererea înregistrată la 7 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâţilor B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. la încetarea şi înlăturarea actelor de concurenţă neloială, precum şi la plata unei despăgubiri în cuantum de 2.000.000 Euro în sarcina pârâtului B., în solidar cu societăţile C. S.R.L. şi D. S.R.L., în temeiul art. 7 din Legea nr. 11/1991.

Totodată, reclamanta a solicitat decăderea pârâtului B. din beneficiul termenului şi declararea exigibilităţii anticipate a obligaţiei înregistrată în contabilitatea societăţii în temeiul notei de asumare din 02.02.2016, în cuantum de 858.298,45 lei şi obligarea pârâtului la plata acestei sume, în temeiul art. 1417-1418 C. civ.

În drept, art. 1, art. 2 şi art. 7 din Legea nr. 11/1991, art. 1270, 1382, 1417 şi 1418 C. civ., art. 132 şi urm. din Legea nr. 31/1990.

Prin încheierea din data de 18 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost înlăturat raportul de investigație aflat la dosarul cauzei.

Prin sentinţa nr. 1640/2019 din 6 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondată.

În motivare, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a reuşit să facă dovada, conform art. 249 C. proc. civ. a faptelor ilicite săvârşite de către pârâţi.

Cu privire la fapta de denigrare sau răspândire de informaţii care nu corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi lezeze interesele, reclamanta nu a dovedit faptul că vreunul dintre pârâţi a săvârşit vreo astfel de faptă către cei doi clienţi E. sau F. sau către public.

Cu privire la fapta de deturnare a clienţilor E. şi F. nu s-a făcut dovada că pârâtul B. sau celelalte pârâte au luat legătura cu E. şi F. şi au propus acestora să încheie contracte sau că ar fi denigrat fosta societate reclamantă în care au activat sau, după caz, cu care au colaborat.

În ceea ce priveşte E., nu s-a făcut nicio dovadă, iar corespondenţa prin email depusă la dosar nu face o astfel de dovadă iar, referitor la F., încheierea de către pârâte a unor noi contracte pentru aceeaşi locaţie ca şi cele încheiate de reclamantă nu este suficientă pentru a se reţine existenţa acestor fapte, atât timp cât nu se face dovada folosirii unor secrete comerciale sau acţiunile pârâţilor de a avea iniţiativa încheierii acelor contracte.

Referitor la fapta de a prelua angajaţii reclamantei, tribunalul a reţinut că, într-adevăr, o serie de angajaţi ai reclamantei au plecat de la societatea reclamantă şi s-au angajat la societatea pârâtă F. sau la C., însă nu rezultă că aceştia ar fi fost atraşi prin manopere dolosive de către fostul administrator al reclamantei, pârâtul B.

În concluzie, neexistând o faptă de concurenţă neloială, tribunalul a respins acţiunea în concurenţă neloială ca nefondată.

În ceea ce priveşte decăderea pârâtului B. din beneficiul termenului și declararea exigibilităţii anticipate a obligaţiei înregistrată în contabilitatea societăţii și obligarea acestuia la plata acestei sume de 858.298,45 lei pentru motivul că a diminuat garanţiile pe care le-a oferit societăţii prin faptele de concurenţă neloială, tribunalul a respins-o ca nefondată întrucât, în primul rând, nu există faptă de concurenţă neloială, iar, în al doilea rând, nu s-a diminuat nicio garanţie, deoarece nu s-a făcut dovada constituirii unei garanţii în sensul legii, ipotecă mobiliară sau imobiliară, fideiusiune etc.

Împotriva încheierii din data de 18 octombrie 2018 și a sentinţei civile nr. 1640/2019 din 6 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. G., prin care a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. De asemenea, a solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel.

Prin decizia civilă nr. 1538 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantă ca nefondat şi s-a respins cererea intimaților-pârâți B. și D. S.R.L. de aplicare a prevederilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, ca neîntemeiată

În motivarea hotărârii, Curtea constată că, în ceea ce privește fapta ilicită de deturnare a clientelei, apelanta-reclamantă face o analiză a mijloacelor de probă administrate în fața primei instanțe, fără să indice, în mod concret, care au fost faptele intimaților-pârâți, prin care aceștia au deturnat unii dintre clienții acesteia.

Instanța constată, în acord cu prima instanță, că din probele administrate în cauză nu rezultă, cu certitudinea cerută de lege, că vreunul dintre intimații-pârâți au contactat reprezentanți ai societăților E. S.A. și F. S.A. și că le-ar fi propus acestora, prezentându-le secrete comerciale aparținând apelantei-reclamante, să încheie contractele indicate de apelantă prin cererea de apel.

Curtea constată că apelanta-reclamantă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că intimații ar fi folosit manopere dolosive sau orice alte mijloace frauduloase, interzise de lege, pentru a-i determina pe respectivii angajați să își părăsească vechiul angajator pentru a se angaja la una dintre cele două intimate-pârâte persoane juridice.

Mai reține Curtea că plecarea unora dintre angajați de la apelanta-reclamantă și angajarea acestora de către intimatele-pârâte persoane juridice nu pot reprezenta, prin ele însele, dovada săvârșirii de către intimații-pârâți a unor fapte ilicite. Simplul fapt că unii dintre salariaţii apelantei-reclamante s-au angajat la intimatele-pârâte persoane juridice nu poate constitui, prin el însuși, o faptă de concurenţă neloială, fiecare persoană având libertatea de a se angaja oriunde doreşte, având în vedere prevederile art. 3 din Legea nr. 53 din 2003 privind Codul muncii.

Instanţa de apel constată că intimații-pârâți nu au săvârșit nici fapta ilicită de denigrare a unui competitor sau a produselor sau serviciilor sale, prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 11 din 1991, faptă care să fi fost realizată prin comunicarea ori răspândirea de către aceștia de informaţii care nu corespund realităţii despre activitatea apelantei-reclamante sau despre produsele acesteia, de natură să îi lezeze interesele.

Astfel, Curtea constată că din probele administrate în cauză nu rezultă că vreunul dintre intimații-pârâți ar fi comunicat sau răspândit informații care nu corespund realităţii despre activitatea apelantei-reclamante sau despre produsele acesteia, de natură să îi lezeze acesteia din urmă interesele.

În ceea ce priveşte critica apelantei privind cererea de decădere a pârâtului B. din beneficiul termenului și declararea exigibilităţii anticipate a obligaţiei înregistrată în contabilitatea societăţii, curtea constată că apelanta-reclamantă nu a adus veritabile critici, prin cererea de apel, cu privire la acest capăt de cerere, limitându-se la a-și expune numai nemulțumirea cu privire la soluția dată acestuia, de prima instanță. Mai mult, apelanta-reclamantă a privit acest capăt de cerere ca accesoriu primului capăt de cerere.

La 12 aprilie 2021, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. G., a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1538 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta susţine că prin interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 329/2003, instanţa de apel a realizat o încălcare a prevederilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului”.

Potrivit recurentei, instanţa de apel ar fi reţinut, în mod greşit, că în condiţiile în care art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329 din 2003 stabileşte că informaţiile obţinute de detectivii particulari nu pot fi comunicate decât la cererea instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Public pentru a fi folosite în procesele penale, per a contrario ar însemna că acestea nu pot fi folosite şi în procesele civile.

O interpretare corectă a celor două dispoziţii legale este aceea potrivit căreia dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 329 din 2003 stabilesc regula generală potrivit căreia detectivul particular nu poate divulga informaţiile obţinute cu ocazia realizării activităţilor specifice profesiei, în timp ce dispoziţiile art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ nu fac decât să stabilească o situaţie în care divulgarea anumitor informaţii, precum cele furnizate instanţelor judecătoreşti şi Ministerului Public spre a fi folosite în procesele penale, nu poate fi considerată o încălcare a dispoziţiilor legale prin care se instituie obligaţia detectivilor de a păstra secretul profesional.

Prin urmare, în opinia recurentei, în dreptul român şi, cu atât mai puţin în cuprinsul dispoziţiilor legale mai sus indicate, nu există o interdicţie privind admisibilitatea sau inadmisibilitatea probelor obţinute de detectivii particulari, atât timp cât, desigur, acestea la rândul lor sunt obţinute în mod legal şi nu încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor vizate de respectivele investigaţii.

În acest sens, recurenta arată că, aşa cum s-a reţinut şi în practica de specialitate a instanţelor civile, probele rezultate din activitatea detectivilor sunt, de principiu, admisibile, dacă acestea nu au fost obţinute în mod nelegal sau nesocotesc drepturi ale persoanelor menţionate, precum sunt cele enunţate de dispoziţiile art. 74 C. civ.

Recurenta precizează că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 255 alin. (1) C. proc. civ. care vizează admisibilitatea probelor în procesul civil, prin care i s-a cauzat acesteia o vătămare, întrucât prin admiterea acestei probe ce constă într-un raport de investigaţie, pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată ar fi fost considerate dovedite.

Dacă instanţa de apel ar fi luat în considerare şi probatoriul obţinut prin mijlocirea detectivului particular contractat de reprezentanţii recurentei, reaua-credinţă, conduita frauduloasă a intimatelor-pârâte şi conivenţa acestora realizată împotriva intereselor recurentei şi normelor privind concurenţa normală şi licită ar fi fost evidente.

La 17 iunie 2021 intimaţii-pârâţi B. şi D. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii atacate.

La 18 iunie 2021 intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 13 octombrie 2021, prin adresă i s-a pus în vedere recurentei să facă dovada ratificării recursului de către administratorul judiciar C.I.I. G., obligația fiind îndeplinită.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C.proc.civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2022 a fost admis în principiu recursul.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamantă şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte a reţinut că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, se susţine nelegalitatea deciziei criticate, prin care s-a respins apelul împotriva încheierii pronunţate de prima instanţă în data de 18 octombrie 2018, în legătură cu înlăturarea din dosarul cauzei şi depunerea la camera de valori a tribunalului a unui înscris depus de reclamantă în dovedirea acţiunii, respectiv a „notei de constatare” întocmite, la cererea sa, de un detectiv particular, privind activităţile pârâtului B. de concurenţă neloială, deduse judecăţii prin acţiune introductivă.

Astfel, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, cu motivarea că datele şi informaţiile cuprinse într-un asemenea raport de investigaţie nu pot fi folosite decât în cadrul unui proces penal, la cererea instanţei penale, motiv pentru care nu a fost încuviinţată nici audierea ca martor a detectivului particular care a întocmit „nota” respectivă, fiind invocate dispoziţiile art. 255 C. proc. civ. şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular.

Condiţia legalităţii probei se poate pune atât din punct de vedere al dreptului material, cât şi din punct de vedere al dreptului procesual, fie ca mijloc de probă, fie în dovedirea unor împrejurări contrare legii.

Înalta Curte, în raport de argumentarea căii extraordinare de atac, constată că recurenta-reclamantă invocă interpretarea şi aplicarea greşită a unor norme privind admisibilitatea şi administrarea probelor în procesul civil circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, pentru început, în vederea stabilirii cadrului teoretic al analizei recursului, că sancţiunea excluderii probei trebuie să fie un corolar al principiului legalităţii şi loialităţii administrării probei, putând fi impusă doar în condiţiile inadmisibilităţii acesteia.

Ţinând cont de faptul că administrarea probelor trebuie să fie circumscrisă unor reguli care să menţină desfăşurarea procesului în coordonatele standardelor legale, instanţa are posibilitatea de a aprecia admisibilitatea probelor propuse de părţi, respingând administrarea acestora, în situaţia în care consideră că nu se încadrează în condiţiile prevăzute de lege, apreciere circumscrisă condiţiilor prevăzute în art. 255 C. proc. civ.

Pentru ca o probă să fie admisibilă, aceasta trebuie să fie legală, aspect ce vizează faptul ca utilizarea respectivei probe în cadrul procesului să nu fie interzisă expres, ipoteză care nu se regăseşte în cauză, criticile recurentei fiind fondate.

Instanţa de apel a motivat că proba depusă la dosar de societatea reclamantă era oprită de lege, în virtutea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 329/2003, normă care reglementează limitele opozabilităţii secretului profesional pe care este ţinut să îl respecte detectivul particular ce a desfăşurat activitatea specifică de investigaţie, la cererea clientului, în raport cu organele judiciare.

Contrar susţinerilor din decizia recurată, instanţa de apel nu a procedat la determinarea sensului normei legale menţionate anterior, în contextul ansamblului normelor de drept cu care aceasta se afla într-o relaţie obiectivă, printr-o interpretare sistematică, astfel încât norma analizată să fie compatibilă în mod logic cu celelalte norme din acelaşi act normativ, observându-se, de altfel, că legiuitorul face expres trimitere la litigiile civile.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) lit. a), d) şi e) din Legea nr. 329/2003, detectivul particular poate desfăşura activităţi specifice de investigare asupra conduitei unei persoane, a bunurilor care fac obiectul unor litigii de natură civilă, înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces ori pentru asigurarea protecţiei împotriva scurgerii unor informaţii din sfera activităţii operatorilor economici care doresc să păstreze confidenţialitatea acestora.

Este de subliniat că, potrivit art. 13 lit. d) din acelaşi act normativ, detectivului particular, în desfăşurarea activităţii, îi este interzisă efectuarea de investigaţii cu privire la cauzele penale aflate în lucru la organele judiciare.

Principiul general stabilit de legiuitor în cuprinsul legii este acela al secretului profesional, fără nicio limitare în timp, în sarcina detectivului particular (art. 3 alin. 1 şi art. 12 lit. c) din lege), derogarea de la principiul confidenţialităţii, instituită prin art. 3 alin. (2) fiind de strictă interpretare, în limitele prevederilor din conţinutul legii.

Astfel, art. 3 alin. (2) din lege defineşte cadrul în care este permisă excepţia de la secretul profesional, fiind prevăzute, limitativ, situaţiile în care este posibilă divulgarea informaţiilor confidenţiale de către detectivul particular şi chiar obligaţia juridică de divulgare şi anume, „la cererea instanţei ori a procurorului în cauze penale” (art. 15 alin. 1 lit. c).

Toate informaţiile şi datele colectate prin investigaţia desfăşurată sunt considerate confidenţiale, întrucât funcţia detectivului particular nu este aceea de a le comunica public, ci clientului căruia îi sunt destinate în mod exclusiv (art. 1 alin. 3).

Obligaţia de confidenţialitate şi secretul profesional sunt legal instituite în beneficiul clientului, iar legea stabileşte, în această modalitate de reglementare şi limitarea sferei persoanelor care pot produce proba.

Rolul detectivului particular poate fi acela de a obţine în beneficiul clientului acestuia mijloace de probă care să poată fi folosite în instanţa civilă, ceea ce presupune, în mod necesar, obţinerea în mod legal a acestora.

În această privinţă, este de observat că legiuitorul subliniază cerinţa ca datele şi informaţiile colectate de detectivul particular să nu aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aspecte care nu fac obiectul analizei în recurs.

Instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia în legătură cu conţinutul concret al notei de constatare şi natura datelor şi informaţiilor şi nici cu nelegalitatea modului de obţinere a acestora, ci a apreciat inadmisibilitatea probei exclusiv în legătură cu provenienţa datelor şi informaţiilor, respectiv în urma activităţilor detectivului particular, ceea ce nu ar fi permis administrarea probei într-o cauză civilă, ci exclusiv într-o cauză penală, interpretare contra legem.

Analiza instanţei de apel s-a oprit asupra art. 3 din lege şi, prin raţionamentul „per a contrario”, s-a interpretat greşit norma legală, în sensul că, plecându-se de la o dispoziţie de excepţie, s-a afirmat în mod greşit o regulă generală prohibitivă.

Conduita instanţei de apel, de a reţine în mod greşit inadmisibilitatea probei propuse de reclamantă, este de natură a aduce vătămarea drepturilor acesteia, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Prin interpretarea în contra legii a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329/2003 şi excluderea probei reclamantei, căreia i s-a respins acţiunea ca nedovedită, i s-a produs o vătămare, stabilirea situaţiei de fapt şi a temeiurilor cererii de chemare în judecată fiind rezultatul evaluării concertate asupra tuturor probelor administrate din cadrul litigiului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 501 C. proc. civ., a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. G., împotriva deciziei civile nr. 1538 din 11 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.