Contractual liability for housing disuse: distinction between recognition of usage rights and interruption of prescription for compensation claims

A.Acţiune în răspundere civilă contractuală pentru lipsa de folosinţă a imobilului. Întreruperea cursului prescripţiei. Condiții și efecte

B. Cerere de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul hotărârii. Principiul dezînvestirii. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în faţa primei instanţe. Hotărârile judecătoreşti

Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă contractuală

Agenţia C.

întreruperea prescripţiei extinctive

minută

principiul dezînvestirii

îndreptarea erorii materiale

C. proc. civ., art. 235, art. 401, art. 429, art. 431 alin. (2), art. 435 alin. (1), art. 442

Decretul nr. 167/1958, art. 16 lit. a)

A. Potrivit dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

În cazul în care prin acțiunea introductivă de instanță reclamantul tinde la valorificarea dreptului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, în temeiul răspunderii civile contractuale, pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripţie este necesară recunoaşterea de către pârâtă a dreptului la despăgubiri pretins de reclamant în temeiul contractului de mandat încheiat între aceștia.

Simpla recunoaştere a dreptului de a folosi locuinţa nu echivalează cu o recunoaştere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, deoarece dreptul la despăgubiri este distinct de dreptul de a folosi locuinţa și, prin urmare, nu poate fi reţinută incidenţa acestui caz întreruptiv de prescripţie.

B. Potrivit prevederilor art. 429 C. procedură civilă, „după pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale.”

Dezînvestirea instanţei se apreciază în funcţie de momentul pronunţării soluţiei care se consemnează în minută, conform art. 401 C. proc. civ. Ca atare, minuta reprezintă actul procedural în raport de care se verifică respectarea principiului dezînvestirii.

Respectarea acestui principiu impune ca soluţia din dispozitivul hotărârii să coincidă cu soluţia consemnată în minută.

Eventualele erori materiale cu privire la sumele indicate în cuprinsul hotărârii trebuie corectate prin raportare la sumele menţionate în minută, astfel încât respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale nu a condus la încălcarea principiului dezînvestirii, în condițiile în care instanţa nu a revenit asupra opiniei sale consemnate în minută, nefiind menţionate alte sume decât cele indicate în minută.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 939 din 3 mai 2022

Notă : Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 14 martie 2017, sub nr. x/3/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia C., Sectorul 1 Bucureşti, Judeţul D., Oraşul E., Municipiul Bucureşti, prin primarul general, F. S.A. şi G. S.R.L la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei reclamanţilor din cartierul X, începând cu 6 octombrie 2006 şi până la predarea locuinţei cu toate utilităţile funcţionale, despăgubiri evaluate la 1.000 euro lunar, adică 126.000 euro până în martie 2017, precum şi în continuare până la predarea locuinţei către reclamanţi, în temeiul răspunderii civile contractuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Prin încheierea din 18 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei cu privire la pretenţiile aferente perioadei 6 octombrie 2006 - 13 martie 2014 şi a respins excepţia prescripţiei cu privire la pretenţiile aferente perioadei ulterioare datei de 13 martie 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 2017 din 8 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins acţiunea (întemeiată pe răspunderea contractuală) formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 1 Bucureşti, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a acestui pârât; a respins acţiunea formulată, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Judeţul D., Oraşul E., Municipiul Bucureşti, prin primar general, F. S.A. şi G. S.R.L., pentru lipsa calităţii procesuale active; a respins ca prescrise pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferente perioadei 6 octombrie 2006 - 13 martie 2014 şi ca neîntemeiate celelalte pretenţii formulate în contradictoriu cu pârâta Agenţia C.; a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Sectorul 1 Bucureşti, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Oraşul E. şi Consiliul Local al Oraşului E., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a titularului acestei cereri şi a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Judeţul D., în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene.

Împotriva încheierii din 18 mai 2018 şi a sentinţei primei instanţe, reclamanţii au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1211A din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentința atacată în sensul că: a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâta Agenţia C. la plata către reclamanţi a despăgubirilor în cuantum de 71.484 euro în echivalent în lei la data plății, aferente perioadei 14 martie 2014 şi 31 octombrie 2018, în temeiul răspunderii civile contractuale, a despăgubirilor în cuantum de 1.288 euro/lună, începând cu 1 noiembrie 2018 şi până la predarea efectivă a locuinţei şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.067,52 lei; a menținut celelalte dispoziţii ale sentinței şi obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 3.428,76 lei.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de apelanţii-reclamanţi privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei instanţei de apel.

Reclamanţii au declarat recursuri împotriva acestei decizii şi a încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale.

În cadrul recursului declarat împotriva deciziei, recurenţii-reclamanţi au relatat istoricul litigiului, după care au susţinut, în sinteză, că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958.

În concret, au arătat că actele de executare şi de recunoaştere efectuate de partea adversă produc efectul întreruptiv de prescripţie, inclusiv în privinţa obligaţiei de plată a despăgubirilor aferente perioadei cuprinse între 6 octombrie 2006 şi 13 martie 2014.

Astfel, au precizat că au produs acest efect minuta audienţei din 27 mai 2016 prin care recurenta-pârâtă a confirmat faptul că există lucrări decontate şi nerealizate, precum şi adresa din 22 noiembrie 2016, emisă de aceeaşi parte, în vederea recuperării prejudiciului suferit ca urmare a lipsei de folosinţă.

Au mai arătat că recunoaşterea în scris a nerealizării la termen a locuinţei constituie un act întreruptiv de prescripţie în sensul art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958.

În acest sens, au susţinut că recunoaşterea privării de folosinţa locuinţei echivalează cu recunoaşterea chiar a dreptului dedus judecăţii.

Au mai arătat că recurenta-pârâtă a transmis adrese către diferite instituţii prin care a comunicat că termenul de finalizare a locuinţei a fost depăşit. Or, această conduită poate fi asimilată unei recunoaşteri a neexecutării propriei obligaţii de a asigura finalizarea locuinţei.

Totodată, au subliniat că efectuarea de către partea adversă a actelor care tind la realizarea lucrărilor de construire şi viabilizare a Cartierului X constituie acte prin care această parte a recunoscut dreptul beneficiarilor de a folosi locuinţa începând cu luna octombrie 2016.

În plus, au susţinut că norma de la art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 nu impune ca actul de recunoaştere să vizeze chiar forma de despăgubire, ci dreptul dedus judecăţii, respectiv dreptul de folosinţă asupra locuinţei.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că au invocat în faţa instanţei de apel puterea de lucru judecat a deciziilor nr. 2124 din 23 decembrie 2016 şi nr. 327/A din 22 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, au învederat că prin aceste decizii s-a statuat irevocabil asupra caracterului actual al pretenţiilor beneficiarilor din cartierul X de a solicita despăgubiri pentru toată perioada în care au fost lipsiţi de folosinţa locuinţelor.

În acest context, au apreciat că, fiind vorba despre aceeaşi chestiune litigioasă dezlegată în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, au conchis că modalitatea de dezlegare a acestei chestiuni litigioase se impunea a fi respectată în prezentul litigiu, în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În drept, au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul recursului declarat împotriva încheierii din 25 ianuarie 2021, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit noţiunea de eroare materială, aceasta vizând eroarea care nu presupune rediscutarea problemei de drept şi nici soluţia pronunţată în cauză.

În acest sens, au susţinut că cererea de îndreptare a erorii materiale nu a pus în discuţie problema de drept dezlegată, respectiv indicii de corecţie negativă utilizaţi de expert, ci numai cifrele menţionate în dispozitivul deciziei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au învederat că a fost încălcat principiul dezînvestirii consacrat de art. 429 C. proc. civ.

În acest sens, au susţinut că instanţa de apel a reţinut în considerente că situaţia reală a imobilului nu permite aplicarea corecţiilor negative din raportul de expertiză.

Astfel, au subliniat că validarea raportului de expertiză care nu cuprindea corecţiile negative a echivalat cu recunoaşterea dreptului reclamanţilor la un cuantum superior al despăgubirilor decât cel acordat.

În acest context, au susţinut că refuzul instanţei de a îndrepta eroarea materială constituie o schimbare a opiniei sale, în sensul că sumele datorate de recurenta-pârâtă se determină în baza raportului de expertiză cu aplicarea corecţiilor negative. Or, instanţa de apel nu mai putea reveni asupra variantei de raport avute în vedere iniţial.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că la pagina 16 a deciziei există o contradicţie între varianta de expertiză menţionată de instanţa de apel (cea fără aplicarea corecţiilor negative) şi varianta aplicată în concret de aceeaşi instanţă (cea cu aplicarea acestor corecţii).

Ca atare, recurenţii-reclamanţi au conchis că existenţa acestei contradicţii a determinat o eroare materială în privinţa sumelor menţionate în dispozitivul hotărârii care poate fi îndreptată în procedura reglementată de art. 442 C. proc. civ.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta a declarat recurs.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinări prin care a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 decembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 1 martie 2022, Înalta Curte a admis excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi.

Examinând cu prioritate chestiunea timbrajului cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu s-a constatat că recursul declarat de recurenta-pârâtă nu îndeplineşte cerinţa impusă de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la dovada achitării taxei judiciare de timbru datorate conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Deşi raportul a fost comunicat recurentei-pârâtei la 21 decembrie 2021, aceasta nu s-a conformat obligaţiei de a depune la dosar dovada achitării taxei până la termenul din 1 martie 2022, stabilit pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Înalta Curte a admis excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă, prin încheierea din 1 martie 2022. Dat fiind că această încheiere are caracter interlocutoriu conform art. 235 C. proc. civ., instanţa nu mai poate reveni asupra dispoziţiei de admitere a excepţiei netimbrării recursului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte a anulat ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că a fost nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziilor nr. 2124 din 23 decembrie 2016 şi nr. 327/A din 22 februarie 2016, prin care Curtea de Apel Bucureşti a statuat irevocabil asupra caracterului actual al pretenţiilor beneficiarilor din cartierul X de a solicita despăgubiri pentru toată perioada în care au fost lipsiţi de folosinţa locuinţelor.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., „oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.”

Acest text de lege reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat care presupune existenţa unei chestiuni litigioase definitiv tranşate între aceleaşi părţi, ce nu mai poate fi repusă în discuţie într-un proces ulterior.

Aşadar, cerinţa identităţii de părţi este specifică şi efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu doar celui negativ.

Această concluzie decurge inclusiv din principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti consacrat de art. 435 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.”

De altfel, prin Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare” (paragraful 95).

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că deciziile nr. 2124 din 23 decembrie 2016 şi nr. 327/A din 22 februarie 2016 au fost pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosare în care nu au figurat ca părţi recurenţii-reclamanţi A. şi B.

Aşadar, în dosarele în care au fost pronunţate deciziile evocate anterior au fost deduse judecăţii raporturi juridice existente între recurenta-pârâtă Agenţia C. şi alte persoane fizice care au pretins despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei.

Nefiind invocată încălcarea unor hotărâri judecătoreşti definitive care să fi tranşat o chestiune litigioasă în legătură cu raportul juridic contractual existent între recurenţii-reclamanţi şi recurenta-pârâtă, rezultă că nu este îndeplinită cerinţa identităţii de părţi.

Ca atare, dezlegările date prin deciziile invocate de recurenţii-reclamanţi nu se impun în prezentul proces în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat pentru lipsa identităţii de părţi.

În consecinţă, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenţii-reclamanţi mai susţin că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, arătând că recunoaşterea în scris a nerealizării la termen a locuinţei constituie un act întreruptiv de prescripţie.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Acest text de lege reglementează un caz de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă care operează prin recunoaşterea de către cel în folosul căruia curge prescripţia a dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Astfel, pentru a fi incident acest caz de întrerupere a prescripţiei este necesară recunoaşterea chiar a dreptului pretins în justiţie.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi tind la valorificarea dreptului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, în temeiul răspunderii civile contractuale.

Astfel, pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripţie era necesară recunoaşterea de către recurenta-pârâtă a dreptului la despăgubiri pretins de recurenţii-reclamanţi în temeiul contractului de mandat.

Simpla recunoaştere a dreptului de a folosi locuinţa nu echivalează cu o recunoaştere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, deoarece dreptul la despăgubiri este distinct de dreptul de a folosi locuinţa.

Ca atare, nu poate fi reţinută incidenţa cazului întreruptiv de prescripţie reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Celelalte critici referitoare la pretinsul efect întreruptiv produs de adresele transmise către diferite instituţii şi minuta audienţei din 27 mai 2016 vizează probatoriul administrat în cauză.

Or, în recurs nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive.

De altfel, recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Dat fiind că aceste critici vizează în realitate temeinicia deciziei recurate, ele vor fi înlăturate.

Prin urmare, considerentele expuse anterior impun concluzia că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., astfel încât recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel va fi respins ca nefondat.

Examinând încheierea recurată, în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că a fost încălcat principiul dezînvestirii consacrat de art. 429 C. proc. civ., întrucât refuzul instanţei de a îndrepta eroarea materială constituie o schimbare a opiniei sale, în sensul că sumele se determină în baza variantei de raport cu aplicarea corecţiilor negative, în condiţiile în care aceeaşi instanţă reţinuse anterior contrariul.

Potrivit art. 429 C. proc. civ., „după pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale.”

Acest text de lege instituie regula imperativă a dezînvestirii instanței după pronunțarea hotărârii, în sensul că niciun judecător din complet nu mai poate reveni asupra soluției sale.

Dezînvestirea instanţei se apreciază în funcţie de momentul pronunţării soluţiei care se consemnează în minută, conform art. 401 C. proc. civ.

Respectarea acestui principiu impune ca soluţia din dispozitivul hotărârii să coincidă cu soluţia consemnată în minută. Eventualele erori materiale cu privire la sumele indicate în cuprinsul hotărârii trebuie corectate prin raportare la sumele menţionate în minută.

Ca atare, minuta reprezintă actul procedural în raport de care se verifică respectarea principiului dezînvestirii.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că sumele menţionate în dispozitivul deciziei din apel coincid cu cele consemnate în minută.

În acest context, respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale având ca obiect decizia din apel nu a condus la încălcarea principiului dezînvestirii, deoarece instanţa nu a revenit asupra opiniei sale consemnate în minută, nefiind menţionate alte sume decât cele indicate în minută.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenţii-reclamanţi mai susţin că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât la pagina 16 a deciziei există o contradicţie între varianta de expertiză valorificată de instanţa de apel şi varianta aplicată în concret de aceeaşi instanţă.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Ipotezele sancţionate de acest motiv de recurs, reprezentate de lipsa motivelor, existenţa unor motive contradictorii sau a unor motive străine de natura cauzei, trebuie să vizeze chiar considerentele hotărârii atacate cu recurs.

Astfel, recursul declarat împotriva unei hotărâri nu ar putea fi admis pentru existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul altei hotărâri.

Or, recurenţii-reclamanţi invocă existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei instanţei de apel în cadrul recursului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare eroare materială.

În acest context, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate.

Recurenţii-reclamanţi invocă incidenţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat în mod greşit noţiunea de eroare materială, aceasta vizând tocmai eroarea care nu presupune rediscutarea problemei de drept şi nici soluţia pronunţată în cauză.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de recurs vizează exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul procedurii reglementate de art. 442 C. proc. civ. pot fi corectate numai erorile materiale din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti, neputând fi pusă în discuţie încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât nu se rejudecă cauza în fond.

În consecinţă, încheierile pronunţate asupra cererilor de îndreptare a erorilor materiale nu pot fi criticate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată că instanţa de apel a determinat sumele datorate recurenţilor-reclamanţi în urma valorificării raportului de expertiză administrat în cauză. Or, stabilirea altor sume ar presupune reaprecierea probatoriului administrat în faţa instanţelor devolutive, aspect nepermis în cadrul procedurii reglementate de art. 442 C. proc. civ.

Prin urmare, considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat împotriva încheierii din 25 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă este nefondat.

Pentru aceste considerente, constatând că hotărârile recurate sunt legale, motivele de recurs invocate nejustificând casarea lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a anulat ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel şi a respins ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 25 ianuarie 2021 a aceleiaşi instanţe.