Legislator Case Law & Legislation
ICCJ_192999 AI generated

Contractual liability for legal interest on delayed public transport subsidies: mandatory applicability of Law 72/2013 to statutory public service contracts

Case Number ICCJ_192999
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeal of the national railway transport company, quashed the appellate court’s decision, and remanded the case for retrial, rejecting the appeal court’s erroneous exclusion of contractual liability and legal interest claims. The dispute concerned the ministerial authority’s delayed payment for public rail transport services provided to pensioners under Law No. 147/2000, where lower courts had erroneously determined that the underlying relationship was purely statutory rather than contractual, thereby barring the application of contractual liability rules and specific anti-delay legislation. The High Court held that the existence of a public service contract, even when strictly regulated by law, creates a contractual legal relationship subject to civil liability, and that the absence of a specific payment date in the contract does not preclude the application of general civil law provisions and Law No. 72/2013 regarding the payment of legal interest for delayed performance by state authorities. Key legal bases include Article 1522 and Article 1535 of the Civil Code, Article 3(3)(a) of Law No. 72/2013, and Articles 2 and 3 of Emergency Ordinance No. 13/2011.

Legislator headnote

AI generated

art. 3 alin. (3) lit. a) C. civ, art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, art. 1535 C.civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ; Contractual liability for legal interest on delayed public transport subsidies: mandatory applicability of Law 72/2013 to statutory public service contracts: , au fost invocate dispoziţiile art. 148 şi 194 C. proc. civ., art. 1522 şi 1535 C. civ., art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern şi O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea unor facilităţi familiilor de pensionari.

Keywords

AI generated
contractual liability transport law provision of services payment of interest subsidy service of general interest

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Servicii de transport pe calea ferată prestate beneficiarilor Legii nr. 174/2000. Acțiune în pretenții având ca obiect obligarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii la plata dobânzii legale datorată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport. Natura juridică a răspunderii civile. Stabilirea exigibilității obligației principale

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în pretenții

dobândă legală

servicii de transport

facilităţi de transport pe căile ferate române

răspundere civilă contractuală

exigibilitatea obligaţiei de plată

Legea nr. 147/2000, art. 31

H.G. nr. 74/2012

H.G. nr. 231/2016

Legea nr. 72/2013, art. 3 alin. (3) lit. a)

C. civ., art. 1522, art. 1535 alin. (1)

O.G. nr. 13/2011, art. 2, art. 3

Prin Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern s-a stabilit că pensionarii din sistemul public de pensii, precum şi pensionarii din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale beneficiază anual de un număr de călătorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenul, cheltuielile care decurg din aplicarea legii urmând a fi suportate din bugetul de stat, precum și că aceste călătorii vor fi asigurate atât de unitățile cu capital de stat, cât şi de societățile comerciale cu capital privat.

Deoarece în Legea nr. 147/2000 nu sunt prevăzute obligațiile specifice ale operatorului feroviar care desfășoară activități de interes public național, respectiv transport feroviar public de călători, şi nici ale Ministerului Transporturilor și Infrastructurii pentru asigurarea transportului feroviar de călători, acestea au fost cuprinse într-un contract de servicii publice încheiat de cele două părţi.

Aspectul că obligația de a efectua transportul este prevăzută în lege nu înlătură aplicarea regulilor răspunderii contractuale.

De esenţa răspunderii contractuale este existenţa manifestării de voinţă a părţilor în sensul încheierii unui contract. Faptul că mecanismul de încheiere a contractului este supus în parte sau în întregime unor dispoziţii prevăzute în acte normative generale sau speciale, de la care părţile fie nu vor, fie nu pot deroga, nu atrage un alt tip de răspundere, ci doar dovedeşte, existenţa unor tipuri de contracte strict reglementate (contracte obligatorii).

Așadar, raportul juridic dedus judecății prin care operatorul feroviar solicită obligarea ministerului la plata dobânzii legale calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate beneficiarilor Legii nr. 147/2000 izvorăşte din acordul de voinţă al părților și are natură contractuală, fiind supus regimului juridic al răspunderii contractuale.

Faptul că în contract nu este prevăzută o dată a plății ori perceperea de dobânzi legale în caz de executare cu întârziere a obligației de plată nu este de natură să atragă inexistența obligației de plată a dobânzilor legale, în această situație fiind aplicabile regulile generale în materia obligațiilor prevăzute de Codul civil, care constituie dreptul comun şi dispoziţiile Legii 72/2013.

Termenul de plată a obligației principale nu poate fi lăsat la aprecierea exclusivă a ministerului, în funcție de bugetul aprobat, astfel că în lipsa unei reglementări în acest sens în contract şi în legislația privind acordarea facilităților de călătorie, exigibilitatea obligației de plată trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile Legii 72/2013 şi ale Codului civil.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 350 din 22 februarie 2022

1.Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 23 octombrie 2018, reclamanta, Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” - S.A., a solicitat obligarea pârâtului, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, la plata sumei de 549.020,03 lei, reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, la plata daunelor-interese calculate de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 549.020,03 lei şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 148 şi 194 C. proc. civ., art. 1522 şi 1535 C. civ., art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern şi O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea unor facilităţi familiilor de pensionari.

Prima instanţă de fond, prin încheierea din 4 septembrie 2019, a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Reformă Feroviară, formulată de pârât.

Prin sentința civilă nr. 3345 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de chematul în garanţie, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca neîntemeiată, și a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.

2.Împotriva sentinţei a promovat apel reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători SA.

Prin decizia civilă nr. 1499A din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins apelul formulat, ca nefondat.

3. Reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” - S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1499A din 6 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 549.020,03 lei cu titlu de dobândă legală, daune-interese potrivit art. 1535 C.civ. şi restituirea cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.061,73 lei, reprezentând taxele judiciare de timbru achitate la instanțele de fond. De asemenea, a solicitat şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii cu privire la termenul la care devine scadentă obligația de plată pentru sumele înscrise în deconturi, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport pe calea ferată. Astfel, pe de o parte instanţa de apel a reţinut că obligația de plată a sumelor înscrise în deconturi nu devine scadentă la data de 20 a lunii în care sunt primite deconturile, iar, pe de altă parte a argumentat că art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 stabilește momentul la care trebuie efectuate viramentele.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, reținând că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză, deşi între părți a fost încheiat un contract de prestări servicii publice pentru perioada 01.01.2016-02.12.2019.

A mai susţinut recurenta că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat prevederile art. 4 din Contractul de servicii publice încheiat între părţi, prevederile art. 1270-1272 C. civ. și ale art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, atunci când a apreciat că o simplă justificare a intimatului-pârât în refuzarea plăţii îl exonerează pe acesta de respectarea obligaţiilor contractuale şi legale.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu-i poate fi imputată pârâtului neplata contravalorii serviciilor de transport şi că nu există o legătură de cauzalitate între neplata invocată şi prejudiciul solicitat de reclamantă, ignorând că în contractul părţilor este stipulată obligaţia de plată, în mod expres, la art. 4. Prevederile contractuale se coroborează cu art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000.

A mai invocat recurenta că, potrivit art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, intimatul-pârât avea obligaţia efectuării plăţii în termen de 30 de zile de la primirea deconturilor.

Referitor la daunele-interese solicitate, recurenta a criticat argumentele instanței de apel, susținând că aceasta a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 1535 C. civ. deoarece aceste daune nu reprezintă dobândă moratorie la dobândă moratorie, ci actualizarea creanţei, datorată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, pe care a apreciat-o ca fiind legală şi temeinică.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-chemat în garanţie, acesta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţi, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceştia şi admiterea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. 2 şi 3 C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat şi va fi respins, neexistând considerente contradictorii în decizia recurată.

Recurenta a susținut că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că obligația de plată a sumelor înscrise în deconturi nu devine scadentă la data de 20 a lunii în care sunt primite deconturile, iar, pe de altă parte a argumentat că art. 31 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 stabilește momentul la care trebuie efectuate viramentele.

Dimpotrivă, instanţa de recurs constată că nu există astfel de argumente în decizia recurată, raționamentul logico-juridic al instanței de apel cu privire la data scadentă fiind clar, neechivoc, în sensul că obligația de plată a contravalorii serviciilor de transport nu a devenit scadentă la data de 20 a lunii în care pârâtul a primit deconturile.

Instanţa de apel a expus mecanismul de decontare a contravalorii serviciilor prestate de reclamantă, aşa cum rezultă acesta din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, arătând că, potrivit acestor prevederi legale și contrar susținerilor apelantei- reclamante, obligația de plată a sumelor înscrise în deconturi nu devine scadentă la data de 20 a lunii în care au fost primite deconturile; până la data de 20 a lunii în care au fost primite deconturile pârâtul are doar obligația de a verifica respectivele deconturi și de a întocmi documentația necesară deschiderii creditelor bugetare aferente. Viramentele către operatorul de transport feroviar trebuie efectuate de către pârât după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinaţie prin bugetul de stat al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului; a concluzionat instanţa de apel că, astfel cum a reținut şi prima instanță, scadenţa obligaţiilor de plată nu poate fi stabilită anterior momentului primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanţelor Publice.

Neprobându-se susținerea recurentei în sensul existenței unor considerente contradictorii în decizia recurată, motivul de recurs invocat de aceasta va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește însă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, impunându-se admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

Prioritar, se constată că prima instanță de fond a reţinut că raportul juridic dintre părţi nu a izvorât dintr-un contract, ci din Legea nr. 147/2000, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 72/2013, reclamanta neavând temei pentru obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare.

Instanța de apel a reţinut şi existența contractului de prestări servicii publice încheiat între părţi, arătând că prevederile art. 4 alin. (3) din contract nu reglementează toate condițiile în care urmează a fi făcută plata compensațiilor, ci stipulează doar că plata compensațiilor va fi efectuată în temeiul documentelor justificative prezentate de operatorul de transport feroviar. Din acest motiv, instanţa a apreciat că obligațiile de plată ale pârâtului rezultă nu doar din prevederile contractului ci şi din dispozițiile Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000.

Înalta Curte constată că este necesară lămurirea acestor aspecte, pentru a se stabili natura răspunderii civile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății.

În acest sens se reţine că prin Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern s-a stabilit că pensionarii din sistemul public de pensii, precum şi pensionarii din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale beneficiază anual de un număr de călătorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenul, cheltuielile care decurg din aplicarea legii urmând a fi suportate din bugetul de stat. Prin acelaşi act normativ s-a stabilit că aceste călătorii vor fi asigurate atât de unitățile cu capital de stat, cât şi de societățile comerciale cu capital privat.

Recurenta din prezenta cauză este un operator feroviar care desfășoară activități de interes public național, respectiv transport feroviar public de călători, astfel că şi acestei societăți îi revine obligația legală de a asigura călătoriile prevăzute în Legea nr. 147/2000.

Însă, în legea menționată mai sus nu sunt prevăzute obligațiile specifice ale CFR Călători şi ale Ministerului Transporturilor și Infrastructurii pentru asigurarea transportului feroviar de călători, aceste obligații fiind cuprinse în Contractul de servicii publice încheiat de cele două părţi.

Dată fiind importanţa activității de interes național desfăşurate de CFR Călători, contractele de servicii publice încheiate între cele două părţi au fost aprobate prin hotărâri de guvern, publicate în Monitorul Oficial al României, fiind astfel accesibile oricui.

În perioada octombrie 2015-noiembrie 2016, perioadă în care reclamanta a prestat servicii de transport feroviar în condiţiile Legii 147/2000, obligațiile părților erau cuprinse în Contractul de servicii publice pentru perioada 2012-2015, din 02.02.2012, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 74/2012 şi în Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, din 30.03.2016, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 231/2016. Ambele contracte au fost publicate în Monitorul Oficial al României. Existând o convenție între părți, care particularizează drepturile şi obligațiile pe care părțile şi le-au asumat, rezultă cu evidență că în cauză devin aplicabile dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă contractuală.

Se mai reţine că la art. 4 din ambele contracte părţile au prevăzut că Ministerul Transporturilor va aloca lunar sumele compensatorii cuvenite CFR Călători în condiţiile legii, urmând ca până la data de 31 ianuarie a anului următor societatea să prezinte Ministerului Transporturilor dovada confirmată de Compania Naţională de Căi Ferate «C.F.R.» - S.A. a efectuării pachetului minim social contractat, precum şi declaraţia pe propria răspundere privind realizarea volumului de călători-km prevăzut în contractele de servicii publice aprobate. Pentru facilităţile de călătorie acordate, potrivit legii, pe bază contractuală, anumitor categorii de persoane, CFR Călători va primi compensaţii conform documentelor justificative prezentate de aceasta.

De asemenea, la art. 15 din contract s-a prevăzut că părţile se obligă să execute prezentul contract întocmai şi cu bună-credinţă şi să repare prejudiciul cauzat ca urmare a neexecutării/executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractului, care au fost făcute exclusiv din vina acestora.

În Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern este prevăzută procedura ce trebuie urmată pentru obţinerea decontărilor de la Ministerul Transporturilor, stabilindu-se în acest sens data până la care operatorul de transport trebuie să întocmească şi să transmită deconturile lunare centralizatoare, respectiv o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată. De asemenea, se prevede şi data până la care trebuie verificate aceste deconturi, respectiv până la data de 20 a lunii în care au fost primite, urmând ca după această verificare Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului - Direcţia generală economică şi buget să întocmească documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.

Prin urmare, prin Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 se reglementează numai modul de aplicare a acestei legi, fără a se reglementa data scadenței obligațiilor asumate de părți.

Întrucât una dintre părțile contractante este o autoritate publică, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii încheind acest contract în numele statului, şi dat fiind faptul că reducerile acordate pensionarilor sunt suportate din bugetul de stat, este evident că decontarea acestor sume trebuie să se realizeze în concordanță cu legislația financiară, fiind astfel necesară întocmirea unor documente justificative.

Însă, între părțile din prezenta cauză au fost încheiate mai multe contracte succesive, aşa cum s-a menţionat mai sus, astfel că raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind răspunderea civilă contractuală.

Prin urmare, instanţa de apel trebuia să analizeze clauzele contractuale şi să aplice dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă contractuală.

Se mai reţine că pretențiile formulate de reclamantă au fost întemeiate pe art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, fiind justificate prin prisma faptului că serviciile de transport pe căile ferate prestate de reclamantă au fost achitate cu întârziere de către pârât.

Reținând însă că obligația de a asigura transportul feroviar pentru pensionari, cu reducerile prevăzute de lege, izvorăște din Legea nr. 147/2000, instanţa de apel a constatat că nu devin aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, omițând că între părți au fost încheiate mai multe contracte, prin care se particularizează şi detaliază obligațiile și drepturile acestora.

Aspectul că obligația de a efectua transportul este prevăzută în lege nu înlătură aplicarea regulilor răspunderii contractuale.

De esenţa răspunderii contractuale este existenţa manifestării de voinţă a părţilor în sensul încheierii unui contract. Faptul că mecanismul de încheiere a contractului este supus în parte sau în întregime unor dispoziţii prevăzute în acte normative generale sau speciale, de la care părţile fie nu vor, fie nu pot deroga, nu atrage un alt tip de răspundere, ci doar dovedeşte, existenţa unor tipuri de contracte strict reglementate (contracte obligatorii).

Așadar, raportul juridic dedus judecății izvorăşte din acordul de voinţă al părților și are natură contractuală, fiind supus regimului juridic al răspunderii contractuale.

De asemenea, sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii 72/2013, deoarece contractul este încheiat între un profesionist şi o autoritate a statului român, respectiv Ministerul Transporturilor.

Instanțele de fond au reținut că debitul principal a fost achitat cu întârziere, însă au achiesat la apărarea pârâtului în sensul că achitarea acestuia cu întârziere nu ar fi generatoare de dobânzi, fără însă să analizeze clauzele contractuale şi dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dintre părţi.

Pârâtul a justificat întârzierea în efectuarea plăţilor, prin lipsa fondurilor alocate de către Ministerul Finanţelor Publice, apreciind că o atare conduită nu îi poate fi imputată şi reiterând apărarea conform căreia nu poate fi obligat la plata de dobânzi legale pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe cale ferată prestate de intimată beneficiarilor Legii nr. 147/2000, atât timp cât legea nu prevede data plății deconturilor.

Înalta Curte reține că obligația pârâtului de plată a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată efectuate de recurentă derivă din contract şi din lege, respectiv din prevederile Legii nr. 147/2000, Normele metodologice emise pentru aplicarea acestei legi reglementând doar procedura de decontare a lor.

Faptul că în contract nu este prevăzută o dată a plății ori perceperea de dobânzi legale în caz de executare cu întârziere a obligației de plată nu este de natură să atragă inexistența obligației de plată a dobânzilor legale, așa cum eronat a apreciat instanța de apel, în cauză fiind aplicabile regulile generale în materia obligațiilor prevăzute de Codul civil, care constituie dreptul comun şi dispoziţiile Legii 72/2013.

Termenul de plată a obligației principale nu poate fi lăsat la aprecierea exclusivă a pârâtului, în funcție de bugetul aprobat, astfel că în lipsa unei reglementări în acest sens în contract şi în legislația privind acordarea facilităților de călătorie, exigibilitatea obligației de plată trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile Legii 72/2013 şi ale Codului civil.

Recurentul a invocat incidența art. 1.535 alin. (1) C.civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor, acesta fiind temeiul legal care recunoaște dreptul creditorului de a primi daune-interese de la debitorul care și-a îndeplinit cu întârziere obligația de a plăti o sumă de bani. Prin urmare, contrar apărărilor pârâtului și reținute prin decizia atacată, angajarea răspunderii nu este condiționată de reglementarea obligației de plată a dobânzii legale în actele normative speciale, prin care a fost stabilită obligația principală de plată a biletelor de călătorie.

Se mai reţine şi incidenţa dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, conform cărora, „În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în cauză fiind aplicate greșit dispozițiile de drept material care guvernează raportul juridic dedus judecății, respectiv art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, art. 31 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, precum și dispozițiile art. 1522 și art. 1535 C.civ.

Având în vedere reținerea acestui motiv de recurs, se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel, celelalte critici formulate prin cererea de recurs urmând a nu mai fi analizate faţă de această soluție.

În rejudecarea cauzei, instanța de apel va analiza condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtului, prin raportare la clauzele contractuale şi dispozițiile legale menționate anterior, urmând a stabili termenul scadenței obligației de plată astfel cum rezultă acesta din contract şi din lege, urmând a stabili dacă reclamanta a suferit un prejudiciu cuantificat prin dobânda legală prevăzută de art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013. De asemenea, va analiza şi restul pretențiilor formulate de reclamantă.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători ,,C.F.R. - Călători” - S.A. împotriva deciziei civile nr. 1499 A din 6 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurentă reprezentând taxele judiciare de timbru achitate în toate fazele procesuale, având în vedere că soluția de casare a deciziei instanței de apel impune trimiterea cauzei spre rejudecare și pronunțarea unei noi decizii, cererea va fi analizată de instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 453 C.proc.civ., odată cu soluționarea apelului.