Application of 6% statutory penalty interest under Article 4 of Government Ordinance No. 13/2011 for foreign-currency obligations in extraneity cases, excluding the 8% surcharge for professional transactions

Acțiune în daune-interese. Raport juridic cu element de extraneitate. Incidența prevederilor art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul

Index alfabetic: acţiune în daune-interese

- contract nenumit

- principiul autonomiei de voinţă

- interpretarea actului

- dobândă legală penalizatoare

C. proc. civ., art. 501

C. civ., art. 1169, art. 1266, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1272, art. 1350,

art. 1535, art. 1669

O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (21), art. 4

Potrivit dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 13/2011, în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

Nu există niciun motiv ca și în cazul reglementat de art. 4 să se aplice majorarea de 8%, prevăzută de art. 3 alin. (21) din ordonanță, pentru că această prevedere legală, introdusă prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, se aplică doar în cazurile vizate de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, modificată.

Așadar, cum în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, nu avem ca element de raportare dobânda cheie (rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a consiliului de administraţie al băncii centrale) este evident că majorarea de 8% nu se poate cumula cu dobânda legală prevăzută de art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1725 din 22 septembrie 2022

Prin sentinţa civilă nr. 4243 din 11 iulie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/3/2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta E. GmbH, pe care a obligat-o la plata sumei de 3.075.000 euro, reprezentând daune-interese conform art. 2 alin. ultim din Scrisoarea de intenţie din 22.11.2013, la valoarea în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, la care se adaugă dobânzi legale penalizatoare în valoare de 14%/an, respectiv 0,04% pe fiecare zi de întârziere până la plata efectivă a debitului principal. Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 39.622 lei taxă judiciară de timbru şi 15.255 euro, la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de onorariu avocațial.

Împotriva încheierii de ședință din 4 aprilie 2016, prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, precum şi a sentinţei civile nr. 4243/11.07.2016, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2015, a declarat apel pârâta E. GmbH, care a invocat, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei generale a instanţelor române, reţinându-se în mod greşit de către instanţa de fond că scrisoarea de intenţie este un antecontract de vânzare, procedând astfel la o recalificare juridică greşită.

Prin decizia civilă nr. 1859/19.11.2017 pronunţată în dosarul nr. x/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis apelul societății pârâte, schimbând în tot încheierea din 4 aprilie 2016, precum şi sentinţa tribunalului, în sensul că a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, cu consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. B., C. şi D.

Prin decizia civilă nr. 605/22.03.2019, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul reclamanţilor, dispunând casarea deciziei nr. 1859 din 9 noiembrie 2017 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reținând, în esență, că în prezenta cauză competenţa de soluţionare aparţine instanţelor române, precum și că prezintă relevanţă în stabilirea instanţei general competente identificarea naturii juridice a scrisorii de intenţie, astfel cum aceasta transpare din clauzele care o alcătuiesc.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în data de 21 august 2019, sub nr. x/3/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1764 din 26 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/3/2015*, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în majoritate, a admis apelul formulat de pârâta E. GmbH împotriva sentinţei civile nr. 4243/11.07.2016 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă și a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat societatea pârâtă la plata către reclamanţi a dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 6%/an, calculată la suma de 3.075.000 euro, începând cu data de 29 septembrie 2015 şi până la plata efectivă a debitului, menținând-o în rest. Totodată, intimaţii au fost obligați la plata către apelantă a sumei de 4.925 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar apelanta la plata către intimaţi a sumei de 15.008 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii, cu același titlu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta E. GmbH, precum și recurs incident, reclamanții A., B., C. şi D.

Prin recursul principal pârâta, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și, după rejudecare, schimbarea în tot a deciziei, în sensul admiterii apelului societății şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., societatea recurentă a susținut că hotărârea atacată încalcă aspectele reţinute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 605 din 22 martie 2019, fiind nesocotit art. 501 din cod. Prin decizia de casare instanța supremă a admis recursul intimaţilor doar în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor române, dezlegând numai aspecte generice privind fondul cauzei, necesare soluţionării excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române, fapt care nu consolidează susţinerile intimaților legitimate în cuprinsul hotărârii instanței de apel.

Faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție menţionează că scrisoarea de intenţie are o natură contractuală nu contrazice cu nimic susţinerile pârâtei recurente cu privire la fondul cauzei, aceasta necontestând că respectivul act juridic stabileşte anumite drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor. Dimpotrivă, instanța supremă a reţinut că scrisoarea de intenţie nu poate fi asimilată unui contract numit, cum ar fi promisiunea de vânzare, fiind rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor.

Chiar dacă, aparent, decizia recurată face trimitere la aspectele reţinute de instanța supremă, prin efectele date de instanţa de rejudecare s-a ajuns la o veritabilă încălcare a deciziei de casare, scrisoarea de intenţie devenind de facto o veritabilă promisiune de vânzare, ceea ce încalcă şi art. 501 C. proc. civ., dând un caracter de contract numit (antecontract de vânzare) scrisorii de intenţie, în ciuda problemei de drept dezlegate deja.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare invocat, pârâta a arătat că instanța de apel a încălcat natura juridică a scrisorii de intenţie, prevederile acesteia şi voinţa reală a părţilor, nesocotind prevederile art. 1266, 1268, 1270, respectiv art. 1272 C. civ.

În lumina prevederilor legale mai sus menționate, dar şi a doctrinei, drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor trebuie analizate nu doar din perspectiva clauzelor expres stipulate, ci şi din perspectiva obligaţiilor implicite ale acestora, în acord cu voinţa lor reală.

În aceste condiţii, este evident că dispoziţiile legale care conturează principiul pacta sunt servanda sunt imperative şi de ordine publică, întrucât impun subiectelor de drept o anumită conduită care trebuie urmată, nefiind posibil să se deroge de la această regulă decât în cazurile și în ipotezele prevăzute de lege. Posibilitatea părţilor de a insera în contract anumite clauze privitoare la drepturile şi obligaţiile lor este guvernată de norme dispozitive, însă din momentul în care acestea sunt incluse în contract, devine incident principiul pacta sunt servanda, o concluzie contrară golind de conţinut art. 1270 şi art. 1272 C. civ.

În mod evident, părţile nu ar putea să stipuleze o clauză în contract prin care să tindă să înlăture incidenţa acestor două norme întrucât nu am mai avea o convenţie legal încheiată (lipsind esenţa constând în intenţia părţilor de a se angaja juridic). Mai mult, în ipoteza în care forţa obligatorie a contractului ar fi guvernată de norme dispozitive, îndeplinirea obligaţiilor contractuale ar fi lăsată la latitudinea părţilor, fiind golită de conţinut implicit răspunderea civilă contractuală. Prin urmare, este evident că dispoziţiile art. 1270 şi 1272 C. civ. reprezintă norme imperative, de care atât instanţa, cât şi părţile trebuie să ţină cont.

Prin raportare la finalitatea respectivelor texte legale se poate concluziona că acestea sunt de ordine publică, vizând un interes general, public - acela al menţinerii securităţii raporturilor juridice în societate. Plecând de la principiul forţei obligatorii a contractului, instanţa are obligaţia de a interpreta contractul în acord cu regulile consfinţite în art. 1266 şi art. 1268 C. civ.

Aceste reguli de interpretare reprezintă un corolar al principiului forţei obligatorii a contractului, fiind necesară interpretarea acordului părţilor în concordanţă cu voinţa reală a acestora, cu natura contractului, cu interpretarea dată anterior de părţi raporturilor dintre ele, precum şi în funcţie de practicile statornicite între ele. În jurisprudența instanței supreme au fost casate hotărâri care au nesocotit principiul forţei obligatorii a contractului, apreciindu-se că au fost încălcate dispoziţiile art. 1270 C. civ. (a se vedea deciziile nr. 107/2015 din 20 ianuarie 2015 și nr. 92/2016 din 26 ianuarie 2016).

Scrisoarea de intenţie, construcţie juridică frecvent folosită ca document precontractual în faza negocierilor, a fost încheiată de părţi pentru a stabili anumite coordonate ale negocierilor ce urmau a fi purtate pentru vânzarea activelor F. şi chiar a coordonatelor tranzacţiei înseşi. Necesitatea încheierii unui astfel de document a fost justificată de complexitatea tranzacţiei avute în vedere de părţi şi de implicaţiile acesteia pe piaţă, de situaţia juridică incertă a unora dintre active, de organizarea internă a celor două societăţi, de procedura decizională specifică, precum şi de lipsa de certitudine cu privire la aprobarea Consiliului Concurenţei.

Mai mult decât atât, art. 2 din scrisoarea de intenţie nu poate conţine vreo obligaţie de a cumpăra activele F. pentru că această cumpărare era condiţionată de o serie de cerințe clar determinate în art. 5, printre care se regăsește și finalizarea cu succes a negocierilor. Este, astfel, clar că la momentul semnării scrisorii de intenţie societatea recurentă nu putea exprima un consimţământ ferm la cumpărare. Altfel spus, încă de la început nu au fost în niciun moment îndeplinite condiţiile din scrisoarea de intenţie pentru perfectarea tranzacţiei, recurenta-pârâtă neputând rămâne blocată la nesfârşit într-un contract, în ciuda încercărilor nenumărate de deblocare a situaţiei.

În cazul dedus judecăţii nici măcar nu a fost încheiat un Memorandum of Understanding, documentul cel mai întâlnit şi cel mai puternic din punctul de vedere al efectelor care se încheie în etapa precontractuală. Astfel, este dificil de înţeles interpretarea potrivit căreia scrisoarea de intenţie reprezintă o promisiune de vânzare.

În mod greșit decizia atacată creează scrisorii de intenţie valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, deși nu sunt îndeplinite condițiile din art. 1661 C. civ., referitoare la preţ determinabil. În realitate, analizând clauzele scrisorii de intenţie, este evident că ea nu valorează promisiune bilaterală de vânzare, lipsind elemente esenţiale specifice unui astfel de contract.

În primul rând, se menționează faptul că scrisoarea de intenţie nu a fost încheiată între viitorii cumpărători şi vânzători ai activelor, fiind semnată de societatea pârâtă și intimați, care sunt doar acţionarii/asociaţii societăţilor care urmau să vândă, respectiv să cumpere. Aşadar, părţi ale scrisorii de intenţie nu sunt societăţile proprietare ale activelor F. şi societăţile care urmau să cumpere, ci persoanele care puteau decide această tranzacţie dacă, în urma negocierilor, se ajungea la un rezultat acceptabil pentru ambele părţi, ceea ce înseamnă că scrisoarea de intenţie a fost încheiată ca bază a negocierilor tocmai între persoanele care aveau abilitatea de a negocia tranzacţia.

Astfel, intimaţii şi-au asumat obligaţia ca pe parcursul negocierilor cu recurenta să nu se angajeze în negocieri privind activele F. din scrisoarea de intenţie cu alte părţi interesate, oferind astfel exclusivitate Societății E. GmbH pe perioada negocierilor.

În al doilea rând, preţul nu era determinat sau determinabil. Deşi în art. 1 din scrisoarea de intenţie recurenta a indicat un preţ este evident că acesta nu este preţul ferm de cumpărare, ci preţul de la care pârâta era dispusă să demareze negocierile. Aceasta, în condiţiile în care, potrivit art. 5, una dintre condiţiile încheierii ulterioare a tranzacţiei era tocmai ajungerea la un rezultat al negocierilor satisfăcător pentru recurentă.

O dovadă clară în sensul că preţul indicat la art. 1 era doar o bază de începere a negocierilor o constituie faptul că din corespondenţa depusă de intimaţi rezultă că de la preţul iniţial menţionat de 30.750.000 euro intimaţii au acceptat în cursul negocierilor o reducere de până la 24.000.000 euro. De altfel, acest aspect este expres menţionat în scrisoarea de intenţie, unde la art. 1 se arată că, „în baza informaţiilor primite până acum, E. poate indica un preţ de cumpărare de 30.750.000 euro”, fiind evident că niciuna dintre părți nu a considerat preţul avansat în momentul semnării scrisorii de intenţie drept preţ final al vânzării, ci doar o bază de pornire a negocierilor.

Este evident, deci, că preţul viitoarei vânzări urma a fi stabilit după negocieri, în baza unui acord ulterior de voinţă al părţilor, iar nu pe baza unor criterii obiective, independente de un nou acord de voinţă şi stabilite de părţi încă de la început, aşa cum ar fi impus art. 1661 C. civ.

În ceea ce privește obligaţiile asumate de părţi, recurenta a arătat că specificul promisiunii de vânzare este acela că dă naştere pentru fiecare parte unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei celeilalte părţi de a încheia contractul promis.

În speţă, însă, niciuna dintre părţi nu îşi asumă obligaţia de a cumpăra, respectiv de a vinde. Aşa cum rezultă în mod neechivoc din conţinutul acestei convenţii, scrisoarea de intenţie a avut doar rolul de a stabili nişte coordonate ale negocierilor ce urmau a se purta între părţi pentru achiziţionarea activelor prin intermediul a două societăţi cu răspundere limitată ce trebuiau a fi înfiinţate de către recurentă. Aşadar, obligaţiile stabilite în sarcina părţilor prin scrisoarea de intenţie sunt specifice fazei precontractuale de negociere. Mai mult, având în vedere că una dintre obligaţii este tocmai aceea de a pune la dispoziţie documentele şi informaţiile pentru realizarea unui raport due dilligence, rezultă implicit că recurenta avea opţiunea de a refuza să cumpere activele F. în cazul în care fie rezultatul raportului, fie rezultatul negocierii condiţiilor contractuale nu-i erau nesatisfăcătoare, o asemenea prevedere expresă a scrisorii de intenţie fiind absolut incompatibilă cu promisiunea bilaterală de vânzare.

Mai mult decât atât, intenţia părţilor a fost de a stabili anumite termene până la care părţile trebuiau să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în scrisoarea de intenţie, obligaţii fără de care tranzacţia nu ar fi putut fi încheiată. Astfel, toate impedimentele pentru încheierea contractului de vânzare trebuiau soluţionate într-un anumit termen, neputând fi admisă teza conform căreia aceste impedimente ar fi putut fi remediate oricând.

Contrar susţinerilor intimaţilor, legitimate de instanţele de judecată, recurenta nu putea fi blocată chiar şi în prezent în scrisoarea de intenţie dacă: a) activele F. erau sub sechestru penal (o parte erau sub sechestru şi la momentul pronunţării sentinţei); b) părţile nu agreau preţul sau c) orice condiţie din scrisoarea de intenţie nu era îndeplinită.

În plus, faţă de toate aceste argumente, a mai fost relevat faptul că potrivit normelor generale de drept civil, suverană în stabilirea naturii juridice şi clauzelor unui contract este voinţa părţilor. Or, în cazul scrisorii de intenţie părţile au afirmat clar, de la bun început, scopul încheierii acesteia: „pentru a vă oferi şi a ne oferi încrederea necesară pentru a realiza următorii paşi şi următoarele acţiuni ce vor duce la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, intenţiile noastre sunt următoarele: (...)”.

Faptul că după semnarea scrisorii de intenţie negocierile dintre părţi au condus la redactarea a două proiecte de contract de vânzare-cumpărare nu poate fi reţinut drept dovadă a naturii juridice de promisiune bilaterală de vânzare a scrisorii de intenţie. În realitate, redactarea a două proiecte de contract, ca şi modificarea unor elemente esenţiale ale contractului, cum ar fi preţul, fac tocmai dovada că scrisoarea de intenţie a fost o bază pentru demararea negocierilor prin care părţile urmau să stabilească, conform voinţei lor, elementele esenţiale ale contractului şi celelalte clauze ale acestuia şi tocmai de aceea, preţul propus iniţial ca şi obiectul vânzării (respectiv anumite active din cele vizate iniţial de tranzacţie) au suferit modificări pe parcursul negocierilor.

Recurenta-pârâtă a mai dezvoltat argumente privitor la situaţia juridică a activelor F. în momentul denunţării unilaterale a scrisorii de intenţie şi în momentul pronunţării hotărârii primei instanţe, susţinând, totodată, eroarea instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiei stipulate la art. 5.2 din contract.

În primul rând, face trimitere la documentele şi informaţiile care i-au fost puse la dispoziţie de către reprezentanţii Societății F. S.A. odată cu corespondenţa din 19 mai 2015 și care demonstrează că asupra activelor a fost instituit un sechestru asigurător, mai întâi în dosarul penal nr. x/D/P/2012 şi apoi în dosarul nr. x/D/P/2013, disjuns din primul, iar la momentul trimiterii informaţiilor sechestrul viza toate activele F., neexistând niciun indiciu cu privire la momentul sau chiar posibilitatea ridicării sale. Măsurile de ridicare parţială nu vizează activele F. şi sunt exemple nerelevante, ele fiind luate în considerarea unor situaţii speciale ale bunurilor care au fost scoase de sub sechestru (de ex., var nestins, care putea fi valorificat într-o anumită perioadă, zahăr care s-ar fi deteriorat prin păstrare mai mult timp).

În al doilea rând, o dovadă incontestabilă a faptului că sechestrul penal asupra activelor F. a existat în momentul denunţării scrisorii de intenţie (22 mai 2015) o constituie chiar Ordonanţa din 29 septembrie 2015, depusă de intimaţi. Abia prin această ordonanţă, deci la 4 luni de la întreruperea negocierilor de către recurentă, s-a dispus ridicarea sechestrului penal cu privire la o parte din activele F. și aceasta nu pentru că intimaţii ar fi achitat prejudiciul reţinut în sarcina lor, ci pentru că sechestrul a fost mutat asupra altor active aparţinând grupului F.

În fine, o altă dovadă clară a greşitei aplicări a legii o constituie extrasul de carte funciară depus de recurentă la termenul din 27 iunie 2016, extras care se referă la sediul F., unul dintre activele importante care urmau a constitui obiectul tranzacţiei, și din care rezultă că sechestrul penal exista asupra acestui bun chiar şi la data respectivă, deci la mai bine de un an de la denunţarea scrisorii de intenţie.

Concluzionând, condiţia stipulată la art. 5.2 din scrisoarea de intenţie pentru perfectarea tranzacţiei nu era îndeplinită nici la data pronunţării hotărârii primei instanţe, astfel că denunţarea este pe deplin legitimă, iar obligarea recurentei la plata de daune este lipsită de orice temei legal sau contractual.

În mod neîntemeiat se reţine că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale (art. 1350 C. civ.), pe motiv că intimaţii şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin scrisoarea de intenţie și că au fost îndeplinite toate condiţiile stipulate la art. 5 pentru finalizarea tranzacţiei, iar refuzul Societății E. GmbH de a perfecta reprezintă o încălcare a obligaţiilor asumate prin scrisoarea de intenţie, care trebuie sancţionată conform clauzei penale stipulate de părţi în art. 2.

În realitate, această susţinere este contrazisă, pe de o parte, de clauzele scrisorii de intenţie, iar, pe de altă parte, de situaţia faptică aşa cum rezultă ea din probele administrate.

Limitele stabilite în scrisoarea de intenţie pentru achiziţionarea activelor F. sunt foarte clar determinate în cuprinsul art. 5, clauză prin care însăşi eficacitatea scrisorii de intenţie a fost supusă condiţiilor descrise în acel articol. Aşadar, nici obligaţia de plată a penalităţilor conform clauzei penale nu se poate spune că s-ar fi născut în lipsa îndeplinirii condiţiilor de la art. 5.

Din probatoriul administrat rezultă incontestabil că în luna mai 2015, la data la care recurenta a notificat încetarea negocierilor, două dintre condiţiile stabilite de art. 5 din scrisoarea de intenţie pentru finalizarea tranzacţiei nu erau îndeplinite: finalizarea cu succes a negocierilor şi ridicarea tuturor sarcinilor şi măsurilor asigurătorii care grevau activele F.

Conform scrisorii din data de 13 aprilie 2015, transmisă intimaţilor, la acea dată echipele de negociere nu au reuşit găsirea unui punct de vedere comun cu privire la următoarele aspecte: a) emitentul şi condiţiile scrisorii de garanţie bancară care urma a fi prezentată drept garanţie de către intimaţi; b) nerealizarea mentenanţei tehnice cu privire la echipamentele aparţinând Societății G. S.A.; c) implicaţiile la nivel de TVA pe care tranzacţia urma să le aibă pentru Societățile E. GmbH, respectiv F. S.A., H. S.R.L. şi G. S.A.; d) lipsa documentaţiei cadastrale pentru imobilele care făceau parte din activele F. vizate de tranzacţie; e) sarcinile constituite în favoarea A.N.A.F. cu privire la imobile ce fac parte din activele F. şi sechestrul penal instituit asupra activelor F., sarcini cu privire la care nu se putea identifica un orizont de timp rezonabil în care să poată fi înlăturate; f) nefurnizarea informaţiilor privind îndeplinirea unor sarcini de mediu.

Aşa cum rezultă din documentele depuse de pârâtă la termenul din 27 iunie 2016, cu privire la unul din imobilele ce urma să constituie obiectul tranzacţiei, sediul F., sechestrul penal era încă în fiinţă la data de 27 iunie 2016. În plus, faţă de existenţa unor puncte divergente de vedere în cadrul negocierilor cu privire la unele aspecte şi faţă de neridicarea măsurilor asigurătorii, nici condiţia obţinerii acordului din partea consiliului de administraţie nu putea fi socotită ca îndeplinită.

În mod eronat a reţinut prima instanţă drept aspect semnificativ ce dovedeşte buna-credinţă a intimaţilor faptul că reprezentantul pârâtei, prin corespondenţa electronică din 1 mai 2015, a solicitat intimaţilor să nu insiste în ridicarea tuturor sechestrelor penale până la decizia de aprobare a tranzacţiei de către organul competent al Societății E. GmbH. Dacă prima instanţă ar fi citit cu atenţie corespondenţa chiar de instanţă invocată, aceasta ar fi putut evalua corect situaţia de fapt, respectiv că pârâta nu se regăseşte nici în cea de-a doua situaţie în care ar putea fi obligată la plata de despăgubiri.

Rezultă, aşadar, că hotărârea primei instanţe în sensul obligării pârâtei la plata de despăgubiri este absolut neîntemeiată, ea neputându-se sprijini nici pe clauze contractuale şi nici pe dispoziţii legale, pentru că aceasta nu se face vinovată de încălcarea obligaţiilor asumate prin scrisoarea de intenţie.

Prin recursul incident declarat împotriva aceleiași decizii, reclamanții au solicitat casarea acesteia, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cuantumului dobânzii legale penalizatoare pe care Societatea E. GmbH a fost obligată să le-o plătească, solicitând ca după rejudecare pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.279.000 lei, reprezentând diferenţa de dobândă legală penalizatoare în valoare de 8%/an din suma de 3.075.000 euro, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective a sumei de 3.075.000 euro, respectiv pentru perioada 29.09.2015-09.12.2020.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat - art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. - s-a arătat că hotătârea instanței de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 3 alin. (21) şi art. 4 din O.G. nr. 13/2011, cu trimitere la art. 2 ultimul alineat din scrisoarea de intenţie şi la art. 1535 C. civ.

Conform ultimului alineat al art. 2 din scrisoarea de intenţie, Societatea E. GmbH este obligată să le plătească suma de 3.075.000 euro de la momentul refuzului de a mai cumpăra activele. Orice întârziere în plata clauzei penale trebuie sancţionată cu plata de daune moratorii, dobânzi legale penalizatoare, conform art. 1535 C. civ.

În conformitate cu O.G. nr. 13/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 72/2013, în caz de neplată la scadenţă/de la data punerii în întârziere, debitorul trebuie să plătească o dobândă legală penalizatoare, art. 3 alin. 21 din aceeași ordonanță stipulând că, în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale. De asemenea, art. 4 din O.G. nr. 13/2011 prevede că în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

Prin urmare, între relaţiile dintre profesionişti, care prezintă şi elemente de extraneitate, dobânda legală penalizatoare este de 14% (6% plus 8 puncte procentuale reprezentând penalizarea). Este necesară, astfel, aplicarea în mod coroborat a celor două prevederi din O.G. nr. 13/2011, fiind atât în prezenţa unor raporturi dintre profesionişti, cât şi în prezenţa unor raporturi cu element de extraneitate, relaţiilor dintre părți aplicându-li-se legea română, iar plata fiind stabilită în monedă străină, respectiv în euro. Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a ignorat coroborarea textului legal incident (art. 4) cu art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală penalizatoare aplicabilă în raporturile dintre profesionişti.

Dosarul a fost înregistrat la data de 14 octombrie 2021 pe rolul Secţiei a II-a civilă a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, care a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 24 februarie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. 3 C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. 4 al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 12 mai 2022 a fost respinsă excepția netimbrării și cea a nulității cererii de recurs principal, invocate de reclamanții A., B., C. și D., pentru argumentele reținute în cuprinsul acestei încheieri, fiind admis în principiu atât recursul principal formulat de pârâta E. GmbH, cât și recursul incident declarat de reclamanţi.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că, ținând seama de prevederile alin. 3 al art. 483 C. proc. civ., potrivit cu care recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale pârâtei, care privesc starea de fapt sau reevaluarea unor probe, nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

De asemenea, nu vor fi analizate nici aspectele prin care pârâta critică de fapt sentința tribunalului, pentru că obiectul recursului îl constituie doar hotărârea dată în apel, după cum o arată fără echivoc alin. 1 al articolului mai sus menționat.

În esență, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta a fost dată cu nesocotirea art. 501 C. proc. civ. (motiv de casare reglementat de pct. 5 al alin. 1 al art. 488 C. proc. civ.), fiind, totodată, încălcate și aplicate greșit norme de drept material (motiv de casare reglementat de pct. 8 al aceluiași text.), întrucât prima instanță de control judiciar, pe de o parte, a ignorat faptul că instanța supremă, prin decizia anterioară, a reţinut că scrisoarea de intenţie nu poate fi asimilată unui contract numit, cum ar fi promisiunea de vânzare, fiind rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor; pe de altă parte, a încălcat natura juridică a scrisorii de intenţie, prevederile acesteia şi voinţa reală a părţilor, nesocotind prevederile art. 1266, 1268, 1270, respectiv art. 1272 C. civ., precum și condiţiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale, raportat la art. 1350 din același cod.

În schimb, recurenții-reclamanți au susținut că, în ceea ce-i privește, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotătârea instanței de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 3 alin. (21) şi art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată, cu referire la art. 2 alin. ultim din scrisoarea de intenţie şi art. 1535 C. civ.

Criticile recurenților nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a niciunei norme de drept material și nici nesocotirea prevederilor art. 501 C. proc. civ., raportat la cele statuate de Înalta Curte prin decizia de casare anterioară.

Într-adevăr, prin decizia nr. 605 din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților doar în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor române, dezlegând numai aspecte generice privind fondul cauzei, necesare soluţionării excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române.

În acest sens, în considerente s-a arătat că relevanţă în stabilirea instanţei general competente prezintă identificarea naturii juridice a scrisorii de intenţie, astfel cum aceasta transpare din clauzele ce o alcătuiesc, iar analiza conţinutului clauzelor relevă faptul că acestea instituie în favoarea tuturor părţilor semnatare drepturi şi obligaţii, conferindu-i astfel natură juridică contractuală. Faţă de obiectul său şi de termenii în care este redactat, acest contract nu poate fi asimilat niciunui contract numit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care îşi produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale, expresie a autonomiei private, persoanele fizice și juridice fiind libere să se autoguverneze încheind orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse imperativ de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, principiu consacrat de art. 1169 C. civ.

Or, prin hotărârea recurată, prima instanță de control judiciar nu a făcut altceva decât să constate că prin decizia de casare au fost dezlegate, cu autoritate de lucru judecat, atât aspectul referitor la natura juridică contractuală a scrisorii de intenție, cât și faptul că nu suntem în prezența unui contract numit, ci a unuia având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care îşi produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale.

Totodată, s-a mai reținut că societatea pârâtă nu şi-a asumat doar o obligaţie de negociere, ci s-a obligat să achiziţioneze activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenție, în acest sens trebuind să înfiinţeze două societăţi cu răspundere limitată, aspecte ce rezultă cu evidenţă din art. 2 alin. 3, coroborat cu alin. 2 din preambulul actului juridic.

În aceste condiții, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel a dat un caracter de contract numit (antecontract de vânzare) scrisorii de intenţie, în pofida problemei de drept dezlegate deja prin decizia de casare.

Lăsând la o parte faptul că doar contractul de vânzare-cumpărare este, alături de celelalte contracte speciale reglementate prin lege, un contract numit, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind doar o convenţie prin care ambele părţi (numite promitent-vânzător şi promitent-cumpărător) se obligă să încheie între ele, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare, ale cărui elemente esenţiale (lucrul şi preţul) sunt deja stabilite prin promisiune, se impune a se preciza faptul că nici redarea unei părți din considerentele deciziei civile nr. 605/22.03.2019 a Înaltei Curți de Casaţie și Justiţienu a fost una fidelă, pentru că nicăieri în motivare instanța supremă nu a reținut că scrisoarea de intenţie nu poate fi asimilată unui contract numit, „cum ar fi promisiunea de vânzare (…)”, așa cum eronat menționează pârâta în memoriul de recurs.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de pârâtă, analiza trebuie să pornească de la cele reținute în decizia de casare anterioară.

Astfel, prin scrisoarea de intenție semnată de reclamanți la data de 23 noiembrie 2013, iar de pârâtă la data de 31 ianuarie 2014, părțile au convenit, în principal, următoarele:

a) pentru achiziţionarea tuturor activelor inclusiv echipamentelor, a terenurilor, a construcţiilor şi a mărcilor aparţinând Societăţilor H. S.R.L., F. S.A. și G. S.A., pârâta şi-a asumat obligaţia de a înfiinţa în România două noi societăți cu răspundere limitată, cu privire la care avea să se încheie contractul de vânzare-cumpărare la preţul de 30.750.000 euro, care urma a fi plătit după aprobarea dată de către Consiliul Concurenţei din România (preambulul şi art. 1);

b) prin clauza de exclusivitate inserată în art. 2, reclamanţii s-au obligat să acorde pârâtei dreptul exclusiv de a realiza tranzacţia sub forma contractului de vânzare-cumpărare şi de a nu demara sau realiza negocieri contractuale cu alte părţi interesate pe toată perioada de timp până când activele devin libere de garanţii, ipoteci şi orice alte măsuri asiguratorii;

c) sancţiunea încălcării acestui acord de exclusivitate are ca obiect obligaţia acţionarilor de a plăti suma de 3.075.000 euro daune-interese pârâtei (art. 2 alin. 2);

d) potrivit clauzei din art. 2 alin. 3, în cazul în care pârâta va modifica această ofertă ori va refuza achiziţionarea activelor solicitate cu excepţia cazurilor de forţă majoră, va suporta aceeaşi sancţiune contractuală cu titlu de daune-interese în sumă de 3.075.000 euro, faţă de reclamanţi;

e) clauza de la art. 4, intitulată „contractul de cumpărare”, prevede că după acceptarea scrisă a ofertei, vânzarea efectivă şi transferul efectiv al activelor vor face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare care va conţine condiţiile standard adecvate, precum şi garanţiile tuturor activelor;

f) prin clauza de la art. 5, denumită „condiţii”, sunt prevăzute condiţiile care trebuie îndeplinite pentru încheierea tranzacţiei, și anume:

1) negocierea unui contract de vânzare-cumpărare cu documentaţia aferentă incluzând declaraţii/garanţii şi despăgubiri legale, adecvate unei astfel de tranzacţii;

2) obţinerea tuturor aprobărilor legale, în special cele prevăzute de Legea concurenţei;

3) toate activele ce fac obiectul ofertei să fie libere de garanţii, ipoteci şi măsuri asiguratorii de orice tip;

4) părţile să fi obţinut aprobarea prealabilă a propriilor consilii de administraţie sau adunări generale ale acționarilor/asociaților, după caz;

5) prin clauza finală pârâta a consemnat în scrisoarea de intenţie că este fermă să cumpere activele aferente fabricilor menţionate pe care le va integra în societatea sa, precizând că acest acord contractual este guvernat de legea română şi (acceptat) la Bucureşti de către ambele părţi.

Reclamanții și-au întemeiat prezentul demers judiciar pe dispoziţiile art. 2 ultimul alineat din această convenţie, în conformitate cu care, „în cazul în care E. va modifica prezenta ofertă sau va refuza achiziționarea activelor în limitele prevăzute de prezentul acord, cu excepția cazurilor de forță majoră, aceasta este obligată să plătească suma de 3.075.000 Euro cu titlu de despăgubiri”.

Din analiza acestor clauze contractuale în mod corect prima instanță de control judiciar a concluzionat că societatea pârâtă nu şi-a asumat doar o obligaţie de negociere, ci s-a obligat să achiziţioneze activele în limitele prevăzute în scrisoarea de intenție, în acest sens trebuind să înfiinţeze două noi societăţi, aspecte ce rezultă fără putință de tăgadă din art. 2 alin. 3, coroborat cu alin. 2 din preambulul scrisorii de intenţie.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că art. 2 din scrisoarea de intenţie nu poate conţine vreo obligaţie de a cumpăra activele F. pentru că această cumpărare era condiţionată de o serie de cerințe determinate în art. 5, printre care se regăsește și finalizarea cu succes a negocierilor, precum și pentru că suntem în prezența unui document precontractual din faza negocierilor, fiind clar că la momentul semnării scrisorii de intenţie societatea recurentă nu putea exprima un consimţământ ferm la cumpărare, nu pot fi primite.

Nicăieri în considerentele deciziei recurate nu este menționat faptul că instanța de apel a calificat acest document ca fiind o promisiune de vânzare, cum fără temei afirmă societatea pârâtă. Acesta este și motivul pentru care nu prezintă relevanță juridică în cauză faptul că nu sunt îndeplinite condițiile din art. 1661 C. civ. sau că scrisorii de intenţie îi lipsesc elemente esenţiale specifice unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, de vreme ce reclamanții nu au învestit instanța cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare (art. 1669 C. civ.).

Pe de altă parte, însă, natura juridică a scrisorii de intenție a fost tranșată definitiv de instanța supremă prin decizia de casare anterioară, și anume că suntem în prezența unui contract nenumit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină şi care îşi produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale.

Așadar, criticile pârâtei pe acest aspect, în sensul că nu ar fi vorba decât de un simplu document precontractual, care ar da naştere exclusiv unor obligaţii de negociere, sunt nefondate, interpretarea propusă de aceasta lipsind de efecte juridice clauza contractuală prevăzută în art. 2 din scrisoarea de intenție, ceea ce legiuitorul român interzice expres, prin alin. 3 al art. 1268 C. civ.: „Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”.

Nesemnarea unui „Memorandum of Understanding” nu constituie un argument în sprijunul tezei avansate de societatea recurentă, tocmai pentru că părțile sunt libere să își asume obligații în acord cu principiul autonomiei de voinţă, aspect reliefat, de altfel, și de către instanța supremă, în decizia de casare pronunțată, iar acest principiu implică și respectul „cuvântului dat”, aşa cum libertatea presupune răspunderea pentru actele săvârşite, art. 1270 și art. 1350 C. civ. fiind corect aplicate de către curtea de apel.

De asemenea, sunt nefondate și susținerile recurentei-pârâte în legătură cu semnatarii scrisorii de intenție, respectiv faptul că nu erau părți societăţile proprietare ale activelor F. şi societăţile care urmau să le cumpere, în contextul în care, pe de o parte, cele două noi societăţi cu răspundere limitată care urmau să achiziționeze activele trebuiau să fie înfiinţate în acord cu legislația română chiar de către recurentă, prin scrisoarea de intenţie aceasta din urmă obligându-se să realizeze toate demersurile pentru a se încheia contractul de vânzare-cumpărare a activelor și întrucât nu și-a respectat această obligaţie a fost acționată în judecată de către reclamanți; pe de altă parte, recurenta-pârâtă este cea care intenționa cumpărarea activelor, urmând ca acestea să fie integrate în societatea sa (art. 7 alin. 4 din scrisoarea de intenție); nu în ultimul rând, recurenta nu se poate prevala de faptul că nu urma să fie parte semnatară a contractului de vânzare-cumpărare pentru a se exonera de răspunderea ce-i revine pentru neexecutarea fără justificare a obligației asumate convențional față de reclamanți și denunţarea unilaterală a scrisorii de intenţie.

Cât privește incidența dispozițiilor art. 1350, raportat la art. 1538 C. civ., cum în mod justificat au arătat și reclamanții prin întâmpinare, recurenta-pârâtă nu aduce nicio critică de nelegalitate deciziei atacate. În realitate, nemulțumirile sale vizează modul în care instanțele de fond au reținut starea de fapt, au analizat probatoriul administrat în cauză și au ajuns la concluzia că sunt întrunite toate condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a societății recurente.

Însă, toate aceste aspecte sunt chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Oricum, nu se poate omite faptul că în momentul semnării scrisorii de intenţie (31 ianuarie 2014), recurenta-pârâtă cunoştea situaţia juridică a activelor ce urmau să fie cumpărate și că în cuprinsul acestui act juridic nu s-a prevăzut niciun termen pentru ca activele să fie eliberate de garanţii, ipoteci şi măsuri asiguratorii.

În ceea ce privește sechestrul penal, tot instanța de apel a reținut faptul că societatea pârâtă a cunoscut încă de la data semnării scrisorii de intenție existența acestuia, fiind inserată la art. 5 lit. c) o clauză potrivit căreia realizarea tranzacției este condiționată de eliberarea activelor de orice garanții, ipoteci și măsuri asiguratorii de orice tip. Ulterior, însă, pe parcursul desfășurării negocierilor, pârâta a elaborat proiectele de contract de vânzare-cumpărare în care a inserat o serie de condiții suspensive care să fie îndeplinite după semnarea contractului cadru de vânzare-cumpărare, printre aceste condiții suspensive regăsindu-se și ridicarea sechestrului asigurător instituit de procuror, astfel că niciunul dintre aspectele invocate de aceasta nu constituie un caz exonerator de răspundere.

Nici recursul incident nu este fondat, întrucât în mod legal instanța de apel a reținut că, din interpretarea prevederilor O.G. nr. 13/2011, modificată, în prezenta cauză este aplicabil art. 4 din ordonanță, astfel că dobânda legală la care trebuie să fie obligată pârâta este de 6%/an.

Într-adevăr, raportul juridic dedus judecății conține un element de extraneitate, despăgubirile evaluate anticipat de către părți în eventualitatea neexecutării sau executării defectuoase a obligațiilor pe care și le-au asumat sunt stipulate în moneda unică europeană, iar legea română este aplicabilă.

Or, art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată, statuează rituos că, „În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an”.

Nu există niciun motiv, contrar celor afirmate de reclamanți, ca și în cazul reglementat de art. 4 să se aplice majorarea de 8%, prevăzută de art. 3 alin. 21 din ordonanță, pentru că această prevedere legală, introdusă prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, se aplică doar în cazurile vizate de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, modificată.

Potrivit acestei din urmă norme, rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a B.N.R., care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, iar rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, numai urmare modificărilor legislative din anul 2013, stabilindu-se că, în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.

Așadar, cum în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, nu avem ca element de raportare dobânda cheie (rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a consiliului de administraţie al băncii centrale) este evident că majorarea de 8% nu se poate cumula cu dobânda legală prevăzută de art. 4 din O.G. nr. 13/2011, modificată.

În consecință, pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondate ambele recursuri, situaţie în care nu se pot acorda cheltuieli de judecată.