Recusal challenge deemed inadmissible as final immunity from appeal upholds lower court's impartiality ruling

Asupra cauzei penale de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 03 august 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare a domnilor judecători A. şi B. din cadrul Tribunalului Prahova, formulată de contestatoarea C.

Pentru a hotărî în acest sens, s-a reţinut că la termenul de judecată stabilit în vederea soluţionării contestaţiei la data de 01.08.2022, persoana condamnată C. a formulat cerere de recuzare a domnilor judecători A. şi B. din cadrul Tribunalului Prahova, întrucât anterior aceştia au pronunţat două decizii de respingere a contestaţiilor formulate împotriva sentinţelor de respingere a cererilor de liberare condiţionată. Totodată, a învederat că înţelege să formuleze această cerere pentru că anterior a depus la dosarele despre care face vorbire, înscrisuri ce conţineau 180 pagini, iar completul nu le-a studiat, apreciind astfel că acest complet de judecată i-a încălcat dreptul la apărare.

În drept, au fost invocate disp. art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

La acelaşi termen de judecată s-a constatat imposibilitatea constituirii unui complet colegial în vederea soluţionării cererii de recuzare, distinct de cel recuzat, astfel că cererea a fost înaintată Curţii de Apel Ploieşti, în vederea desemnării unei alte instanţe pentru soluţionarea acesteia.

Examinând sesizarea cu soluţionarea căreia a fost învestită, Curtea a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 68 alin. (8) şi alin. (9)1 din C. proc. pen., potrivit cărora "când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe sau, în cazul instanţelor organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu aceeaşi specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.

În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia corespunzătoare a acestei instanţe, soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate".

Prin urmare, desemnarea unei alte instanţe egale în grad cu cea în faţa căreia s-a formulat cererea de recuzare este condiţionată de admiterea acestei cereri, care, în situaţia inexistenţei unui număr suficient de judecători ai unei secţii specializate din cadrul instanţei pentru a se putea analiza temeinicia sa, se soluţionează de un complet constituit în compunerea prevăzută de lege pentru soluţionarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural de la instanţa ierarhic superioară.

În continuare, examinând cererea de recuzare, în raport, cu motivele invocate, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, s-a constatat că aceasta este nefondată.

Astfel, potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată.

Pentru a se analiza existenţa acestui caz de incompatibilitate, Curtea a examinat cu prioritate aspectele jurisprudenţiale europene şi naţionale în materie, aşa cum acestea au fost reliefate în doctrina de specialitate.

În lumina jurisprudenţei constante a CEDO, imparţialitatea instanţei de judecată, în sensul art. 6 parag. 1, este analizată, atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspect obiectiv (a se vedea hotărârile Procola contra Luxemburg, Le Compte, van Leuven, de Meyere contra Belgiei, Thorgeir contra Islandei, Hautschildt contra Danemarcei, Klezn contra Olandei).

S-a statuat astfel, că, prin prisma demersului subiectiv, judecătorii sunt datori să se abţină a manifesta o poziţie preconcepută (hotărârile Piersack contra Belgiei şi De Cubber contra Belgiei), iar prin prisma demersului obiectiv, judecătorul trebuie să ofere suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu că ar putea fi părtinitor într-un litigiu dedus judecăţii (Piersack contra Belgiei, Grieves contra Marii Britanii).

Astfel, incompatibilitatea a fost definită în doctrina de specialitate ca fiind imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal.

Pornind de la aceste hotărâri, s-a stabilit tot în jurisprudenţa CEDO că imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, iar atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză trebuie să fie dovedită (cauzele Kyprionou contra Ciprului, Wettstein contra Elveţiei, Padovani contra Iltaliei).

Astfel, printre cazurile rare când CEDO a reţinut că se poate contura acest motiv de incompatibilitate, a fost şi acela în care judecătorul şi-ar fi exprimat părerea, calificând apărarea inculpatului ca fiind "incredibilă", " mincinoasă" şi " respingătoare".

În egală măsură, se poate aplica demersul obiectiv pentru a se determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa. În aplicarea acestui demers, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă.

Esenţial este, însă, că bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, iar în acest caz judecătorul bănuit de imparţialitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (a se vedea hotărârile din cauzele Rudnichenko contra Ucrainei, Castillo Algar contra Spaniei, Micallef contra Maltei).

Cu toate că în prezenta cauză a fost invocat temeiul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a constatat că problema vizează maniera în care instanţa s-a pronunţat anterior în contestaţiile formulate de persoana condamnată împotriva sentinţelor de respingere a cererilor de liberare condiţionată.

Or, dispoziţia instanţei de respingere a unor cereri nu poate trezi serioase suspiciuni asupra lipsei de imparţialitate manifestată de către membrii completului din cadrul tribunalului.

Pronunţarea completului de judecată prin respingerea unor contestaţii anterioare nu poate reflecta în niciun caz o suspiciune rezonabilă referitoare la imparţialitatea completului de judecată, ci reprezintă tocmai efectul aplicării în cauză a dispoziţiilor legale ce guvernează procesul penal, fără ca aceasta să antreneze, în vreun fel, vreo exprimare a părerii membrilor completului de judecată de natură să contureze lipsa lor de imparţialitate.

Noţiunea de imparţialitate judiciară presupune ca judecătorii implicaţi să hotărască în mod obiectiv şi pe baza propriilor evaluări a faptelor relevante şi a dreptului aplicabil, fără a avea prejudecăţi sau predilecţii în privinţa cazului pe care îl instrumentează, şi fără că să acţioneze în moduri care susţin interesele uneia din părţi.

Conform art. 5 din Statutul Universal al Judecătorilor, "judecătorul trebuie să fie şi să apară imparţial în exerciţiul activităţii sale judiciare. El trebuie să-şi îndeplinească sarcinile sale cu moderaţie şi demnitate în raport cu funcţia sa şi faţă de toate persoanele implicate".

Prin urmare, imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau interes al judecătorului în cauza pe care trebuie să o soluţioneze în condiţiile în care deontologia profesională îi obligă pe judecători să-şi exercite funcţia cu obiectivitate, având ca unic temei legea şi principiile generale ale dreptului, fără a da curs presiunilor şi influenţelor exterioare. Mai mult, ei sunt ţinuţi să adopte un comportament din care să rezulte chiar şi aparenţa de imparţialitate, în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justiţiabili, tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale aşa cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Piersack vs. Belgia (Hotărârea din 1 oct. 1982, prf. 30.)

Împotriva încheierii din data de 03 august 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie contestatoarea C. a formulat contestaţie.

Examinând contestaţia formulată de contestatoarea C. împotriva încheierii mai sus menţionată, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Posibilitatea unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora, cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată de art. 129 din Constituţia României. Corespunzător principiului constituţional enunţat în acest articol, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.

Potrivit art. 68 alin. (7) din C. proc. pen., încheierea prin care se soluţionează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.

În cauză, Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 03 august 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost soluţionată cererea de recuzare a domnilor judecători A. şi B. din cadrul Tribunalului Prahova, formulată de contestatoarea C. Or, încheierea atacată nu este supusă niciunei căi de atac.

Se constată, aşadar, că aceasta a învestit Înalta Curte cu soluţionarea unei căi de atac neprevăzută de legea procesual penală, ceea ce încalcă principiul legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept, aşa încât critica formulată oral în ultimul cuvânt al contestatoarei nu poate fi analizată excedând cadrului procesual.

Faţă de considerentele precizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia declarată de contestatoarea C. împotriva încheierii din data de 03 august 2022 a Curţii Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia declarată de contestatoarea C. împotriva încheierii din data de 03 august 2022 a Curţii Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 septembrie 2022.

GGC - ED