Harassment tipicity: whether the offense requires actually caused fear or merely conduct capable of creating a state of fear.

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 17.01.2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin Sentinţa penală nr. 796/2021 din data de 22.06.2021 pronunţată de Judecătoria Oradea, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitată inculpata A. sub aspectul comiterii infracţiunii de hărţuire prev. şi ped. de art. 208 alin. (1) C. pen.

În baza art. 208 alin. (2) C. pen. raportat la art. 61 alin. (4) lit. b) din C. pen., a fost condamnată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de hărţuire, la pedeapsa de 5400 RON amendă penală, echivalent a 180 de zile amendă.

Potrivit art. 61 alin. (3) C. pen., s-a stabilit cuantumul sumei corespunzătoare unei zile amendă la suma de 30 RON.

I s-a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 63 alin. (1) din C. pen., în sensul că în situaţia în care, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor amendă neexecutate se înlocuieşte cu numărul corespunzător de zile cu închisoarea, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată.

I s-a pus în vedere inculpatei că potrivit art. 559 alin. (1) C. proc. pen. are obligaţia să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Oradea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri penale.

În temeiul 397 alin. (1), art. 19 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357, art. 1391 C. civ. a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă B.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligată inculpata la plata către stat a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În fapt, s-a reţinut că inculpata A., începând cu luna februarie 2019 şi până în data de 13.09.2019, la solicitarea explicită a persoanei vătămate de a nu mai fi contactat de către sus-numită, l-a contactat în repetate rânduri prin intermediul aplicaţiei C., cât şi prin mesaje text tip SMS, de pe patru posturi telefonice, apeluri care prin conţinutul lor au fost de natură să creeze o reală temere persoanei vătămate.

2. Hotărârea instanţei de apel

Prin Decizia penală nr. 11/A din 17.01.2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpata A. şi partea civilă B., împotriva Sentinţei penale nr. 796/22.06.2021, pronunţată de Judecătoria Oradea.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată inculpata apelantă A. şi partea civilă B. la plata sumei totale de 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în apel, câte 400 RON fiecare.

3. Hotărârea atacată cu recurs în casaţie

Împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 17.01.2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, inculpata A. a declarat recurs în casaţie.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. a fost invocat temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"), solicitându-se admiterea recursului în casaţie şi achitarea recurentei, fapta comisă de aceasta nefiind prevăzută de legea penală.

În motivarea recursului, a susţinut următoarele:

În motivele scrise, s-a invocat faptul că lipseşte tipicitatea-prima trăsătură a infracţiunii, soluţia legală prevăzută de art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. fiind achitarea, fapta nefiind prevăzută de legea penală, pentru următoarele argumente:

Din modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze infracţiunea de hărţuire, rezultă că aceasta este o infracţiune de pericol concret, ceea ce înseamnă că elementul material, respectiv efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, prin frecvenţa sau conţinut lor, trebuie să producă efectiv o stare de temere şi nu doar să fie de natură a-i crea persoanei vătămate o stare de temere.

La o simplă comparaţie între reglementarea infracţiunii de hărţuire (art. 208 noul C. pen.) şi reglementarea infracţiunii de ameninţare (art. 206 noul C. pen.) se poate observa că, spre deosebire de infracţiunea de ameninţare, care presupune ca fapta de ameninţare să fie de natură să îi producă o stare de temere persoanei ameninţate, infracţiunea de hărţuire presupune ca efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, prin frecvenţă sau conţinut, să şi cauzeze (efectiv) o stare de temere persoanei vizate.

Ori, în speţă, trebuie observat că persoana vătămată nu doar că nu a fost înfricoşată de apeluri, ci ea însăşi a încercat să îşi preconstituie probe împotriva subsemnatei (declaraţia persoanei vătămate din faza de judecată în fond - fila x verso. Din declaraţia persoanei vătămate, rezultă fără dubiu că motivul real pentru care a formulat plângerea penală împotriva inculpatei este acela de a evita o sancţionare disciplinară a sa şi nicidecum pentru că i s-ar fi cauzat o temere.

În plus, însăşi organul de urmărire penală reţine în rechizitoriu x pag. 14 că cele peste 50 de apeluri pe care le-ar fi efectuat în data de 21 mai 2019 până la orele 9:50 nu au fost comise în vederea săvârşirii infracţiunii de şantaj, ci în scop şicanator, reţinând apoi eronat că aceste aspecte întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de hărţuire.

Efectuarea de apeluri în scop şicanator nu reprezintă infracţiune de hărţuire. Pentru a putea vorbi de infracţiunea de hărţuire legiuitorul prevede foarte clar în alin. (2) al art. 208 că apelurile sau mesajele trebuie să creeze efectiv o stare de temere persoanei vătămate. Dacă nu se probează starea de temere nu avem infracţiune, lipsind urmarea imediată, fapta nefiind tipică.

De altfel, însăşi instanţa de apel prin modul său de exprimare (paragraf 4 pag. 14 decizie) confirmă că, în cauză, nu s-a creat efectiv o temere (lipsind astfel tipicitatea).

A susţinut că, aşa cum a arătat şi în cuprinsul apelului, o eventuală stare de temere care s-ar fi putut reţine, nu este de natura celei incriminate de legiuitor, ci o stare de temere creată tocmai de acţiunile persoanei vătămate, care căsătorită fiind, s-a angrenat în discuţii nepotrivite cu o altă doamnă, sens în care, a fost speriat de faptul că, soţia dânsului ar putea să afle conţinutul acelor convorbiri. Aceste aspecte sunt susţinute tocmai de mesajele persoanei vătămate, care i-a solicitat să nu mai discute pe C., ci să continue discuţia pe D. . Altfel spus, persoanei vătămate nu i-a fost frică de frecvenţa apelurilor subsemnatei, ci a fost deranjată de faptul că, relaţia dintre noi, a fost aflată de familia sa şi de enoriaşi, însă în mod evident, acestea nu se circumscriu infracţiunii de hărţuire, fiind simple consecinţe ale propriilor acţiuni ale persoanei vătămate.

4. Examinând recursul în casaţie, se constată că acesta este nefondat.

Examinând recursul în casaţie din perspectiva cazului de casare invocat, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), se constată următoarele:

Cazul de casare invocat de inculpată are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă pe care în mod greşit instanţa a considerat-o infracţiune, întrucât în realitate, fapta nu se găseşte în niciuna dintre prevederile legii penale ca infracţiune. Este situaţia faptelor care au un caracter civil, comercial ori situaţia dezincriminării unei fapte prevăzute de legea penală.

În analiza acestui caz de recurs în casaţie pot fi supuse verificării instanţei critici cu privire la corespondenţa dintre fapta concretă cu descrierea conţinută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, întrucât statuările în fapt ale instanţei de apel nu pot fi cenzurate în niciun fel.

În cauză, criticile formulate de recurenta inculpată se referă, în esenţă, la lipsa elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de hărţuire, pentru toate argumentele expuse în motivele scrise, susţinute oral.

Ca stare de fapt, instanţa de apel a reţinut că prin transcrierea apelurilor (nu a conţinutului acestora, ci doar a duratei lor sau consemnarea unor apeluri nepreluate) şi mesajelor (tip SMS sau pe alte reţele de socializare, dar şi cele depuse în faza de judecată) trimise de către inculpata A. către persoana vătămată B., atât prin frecvenţă cât şi prin conţinutul lor, au fost de natură să creeze o reală temere persoanei vătămate.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acţiunea inculpatei corespunde elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de hărţuire, prevăzută de art. 208 alin. (2) C. pen. raportat la art. 61 alin. (4) lit. b) din C. pen., reţinută în concret în sarcina sa.

Infracţiunea de hărţuire este reţinută atunci când sunt efectuate apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane.

Pentru a întregi latura obiectivă, acţiunile inculpatei trebuie să aibă ca urmare imediată producerea unei stări de temere.

În raport de probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de hărţuire sub aspectul tipicităţii obiective şi subiective.

În ce priveşte temerea cauzată, aceasta s-a probat prin raportare la acţiunile inculpatei şi la circumstanţele personale ale persoanei vătămate, instanţa de fond şi cea de apel fiind în măsură să aprecieze dacă din probatoriu rezultă producerea acelei stări de temere urmare acţiunilor inculpatei şi dacă persoana vătămată a fost afectată de un sentiment de frică, îngrijorare sau disconfort psihic.

Prin urmare, analiza acestei cerinţe esenţiale pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii, ţine de evaluarea şi aprecierea probelor, operaţiune judiciară pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în analiza corespondenţei obiective de incriminare a faptei, nu o poate realiza în acest cadru procesual, pentru că ar presupune în mod necesar analiza probatoriului administrat cu privire la circumstanţele concrete de comitere ale infracţiunii.

Înalta Curte reţine că examinarea unei cauze în recurs în casaţie nu poate conduce la reformarea situaţiei de fapt reţinută de către instanţele care au soluţionat fondul acuzaţiilor penale, în actualul cadru procesual instanţa de casaţie putând analiza doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele ordinare, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator sau la stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Starea de fapt reţinută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului, ea nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 din C. proc. pen., în condiţiile în care recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

În ce priveşte critica apărării, în sensul că s-a reţinut că existenţa apelurilor şi mesajelor într-un număr foarte mare în perioada de referinţă, dar şi conţinutul acestora a fost de natură să creeze o teamă persoanei vătămate, dar nu au creat efectiv acea temere impusă de textul de incriminare, se constată că acest aspect reprezintă doar o formă de exprimare, care semnifică aptitudinea acţiunii inculpatei de a crea temere, iar în considerentele hotărârii sunt analizate aceste cerinţe esenţiale ale conţinutului constitutiv al infracţiunii de hărţuire, în modalitatea reţinută de instanţele ordinare.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., instanţa va respinge ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 17.01.2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 17 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2022.

GGC - ED