Embezzlement of immovable property: whether sale at grossly undervalued price by corporate administrator constitutes illicit appropriation despite formal corporate consent
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeals of the two defendants, upholding the appellate court’s conviction for embezzlement and confirming their respective sentences of 11 years and 6 months imprisonment (with special confiscation of 5,076,129 RON) and 3 years imprisonment suspended under supervision (with special confiscation of 3,888,061 RON), while simultaneously rejecting the civil actions and dismissing the liability of the corporate entity as a civilly responsible party. The dispute centered on whether the sale of multiple real properties owned by a joint-stock company, by its legal and de facto administrators, to a related entity at prices approximately 15% of their market value constituted the objective element of embezzlement under the old and new Penal Codes, or merely a valid corporate decision. Relying on the ground of cassation for a fact not provided by criminal law (Art. 438(1)(7) of the Code of Criminal Procedure), the Court held that the transfer of immovable property at grossly undervalued prices to an entity in which the defendants held significant equity interests satisfied the elements of embezzlement through "usurpation for another," rejecting the defense that the value difference was not originally in the company's patrimony and that the administrative signature was a mere formality, while applying the principle of strict interpretation to confirm that "usurpation" does not require the physical removal of the asset by the perpetrator but includes its fraudulent transfer to a third party in violation of administrative duties.
Legislator headnote
AI generatedart. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, art. 5 din C. pen, art. 35 din C. pen, art. 36 alin. (3) din C. pen, art. 396 alin. (5) din C. proc. pen, art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen; Embezzlement of immovable property: whether sale at grossly undervalued price by corporate administrator constitutes illicit appropriation despite formal corporate consent: The dispute centered on whether the sale of multiple real properties owned by a joint-stock company, by its legal and de facto administrators, to a related entity at prices approximately 15% of their market value constituted the objective element of embezzlement under the old and new Penal Codes, or merely a valid corporate decision. Relying on the ground of cassation for a fact not provided by criminal law (Art. 438(1)(7) of the Code of Criminal Procedure), the Court held that the transfer of immovable property at grossly undervalued prices to an entity in which the defendants held significant equity interests satisfied the elements of embezzlement through "usurpation for another," rejecting the defense that the value difference was not originally in the company's patrimony and that the administrative signature was a mere formality, while applying the principle of strict interpretation to confirm that "usurpation" does not require the physical removal of the asset by the perpetrator but includes its fraudulent transfer to a third party in violation of administrative duties.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedThe main ground for the verdict, explicitly cited to justify the dismissal of the cassation appeals as unfounded.
Procedural rule cited to impose the payment of judicial costs on the appellants.
Full text
Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 44/P din 24.03.2020, printre altele, Tribunalul Bihor a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. 1968, pe o perioadă de 5 ani, pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor de delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen. 1968 (un singur act material, vânzarea imobilului situat în Oradea, str. x 1 decembrie nr. 2., denumit şi "B." şi însuşirea sumei de 358.351 RON) şi spălarea banilor, prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplicare art. 5 din C. pen., concurente cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 284/07.12.2011 a Tribunalului Bihor, modificată prin Decizia penală nr. 98/A/20.09.2012 a Curţii de Apel Oradea, definitivă prin Decizia penală nr. 1421/24.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu cele la care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 106/30.01.2009 a Judecătoriei Oradea, definitivă prin Decizia penală nr. 1452/22.09.2011 a Curţii de Apel Timişoara.
În baza art. 35 din C. pen. 1968, a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. 1968.
În baza art. 36 alin. (3) din C. pen. 1968, a dedus din pedeapsa de 10 ani închisoare perioada de reţinere şi arestare din 10.01.2006 - 17.01.2006, perioada executată din 10.08.1999 - 23.12.1999 şi perioada din 25.04.2013 - 29.11.2016, dată la care inculpatul a fost liberat condiţionat prin Sentinţa penală nr. 1011/21.11.2016 a Judecătoriei Oradea, astfel cum s-a reţinut prin Sentinţa penală nr. 154/03.03.2014 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 54/23.04.2014 a Curţii de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2014.
A dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/23.04.2014 şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei conform hotărârii.
În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpata C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare în formă continuată, prev. de art. 2151 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968 şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 lit. f) din C. proc. pen., raportat la art. 154, art. 122 alin. (1) lit. d) şi alin. (124) din C. pen. 1968, a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A. şi C., cu referire la infracţiunea de folosire cu rea-credinţa a bunurilor societăţii, prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (data epuizării faptei 31.08.2005), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968 (15 acte materiale, mai puţin pct. 18,17 şi 14 din rechizitoriu) şi art. 5 din C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
În baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (1) şi alin. (5) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 - 1000 din C. civ. şi art. 1003 din C. civ., a admis, în parte, acţiunea civilă (fapta civilă delictuală-folosirea cu rea-credinţa a bunurilor societăţii prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, mai puţin pct. 18, 17 şi 14 rechizitoriu) formulată de părţile civile D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.), P. (decedat cu moştenitori M. - fiu, P.-fiu, N. - soţie supraveţuitoare), Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM. (decedat - moştenitor LL.), NN. (moştenitor OO.), PP., QQ., RR. - decedat (moştenitor QQ.) şi a obligat pe inculpaţii A., C. şi pe persoana responsabilă civilmente S.C SS. SA, în solidar, să plătească sumele de bani către părţile civile, cu titlu de despăgubire prin echivalent, actualizate cu rata inflaţiei de la data săvârşirii faptelor şi până la data plăţii efective şi la plata dobânzii legale conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate de la data de 31.05.2005 şi până la data plăţii efective, (pentru fiecare parte civilă) conform dispozitivului.
În baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (1) şi alin. (5) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 din C. civ., a admis în parte acţiunea civilă (fapta civilă delictuală - delapidarea, prev. de art. 2151 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen. 1968, un act material, vânzarea imobilului situat în Oradea, str. x 1 decembrie nr. 2. denumit şi "B.", şi însuşirea sumei de 358.351 RON) formulată de părţile civile D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., P. (decedat cu moştenitori M. - fiu, P.-fiu, N. - soţie supraveţuitoare), Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM. - decedat (moştenitor, LL.), NN. (moştenitor OO.), PP., QQ., RR. - decedat (moştenitor QQ.), OO., TT. şi a obligat pe inculpatul A. să restituie suma de bani însuşită în cuantum de 358.351 RON, actualizată cu rata inflaţiei de la data săvârşirii faptei şi până la data plăţii efective şi la plata dobânzii legale conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 calculate de la data de 31.05.2005 şi până la data plăţii efective (pentru fiecare parte civilă), după cum urmează: D. - suma de 118.058,38 RON şi suma de 3.827,47 RON (ca cesionar al numiţilor UU., VV., WW. şi XX.), părţilor civile N., P., O., P. (decedat cu moştenitori declaraţi M., P., N.), J., F., TT., G., R., OO., NN. (decedată - cu moştenitor declarat OO.), PP., LL., MM. (decedat, cu moştenitor declarat LL.), I., H., W., Q. şi L. suma de 167,87 RON fiecare, părţilor civile JJ., BB., Y., KK., T., EE., HH., II., QQ., RR. (decedat, cu moştenitor declarat numită QQ.), DD., FF., E., CC., V., S., Z., X. şi AA., suma de 163,66 RON fiecare, M. - suma de 1398,49 RON (4640 acţiuni x 0,3014 RON), iar părţilor civile GG. - suma de 602,8 RON, U. - suma de 176,32 RON, K. - suma de 327,32 RON.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) rap. la art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., a menţinut măsurile asiguratorii dispuse prin ordonanţa nr. 61/P/2012 din 6 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor instituite asupra bunurilor imobile şi mobile ale inculpaţilor A., C. şi ale părţii responsabile civilmente SC SS. SA până la concurenţa valorii de 8.359.816 RON, reprezentând despăgubiri datorate părţilor civile, până la concurenţa sumelor de 42.540 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, şi până la concurenţa sumei de 55.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de partea civilă D., şi, în privinţa inculpatului A. şi până la concurenţa sumei de 358.351 RON, reprezentând despăgubiri datorate părţilor civile, astfel cum au fost puse în executare prin procesele-verbale de aplicare a sechestrului din datele de 04.04.2012 şi 05.04.2012, în vederea recuperării pagubei produsă părţilor civile şi în vederea garantării plăţii privind cheltuielile judiciare către părţile civile şi către stat.
În baza art. 274 alin. (2) şi alin. (3) din C. proc. pen., a obligat, în solidar, pe inculpaţii A., C. şi pe partea responsabilă civilmente SC SS. SA la plata sumei de 42.540 RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de acesta.
În baza art. 276 alin. (1) şi alin. (2) şi alin. (4) din C. proc. pen., a obligat pe inculpaţii A., C. şi pe persoana responsabilă civilmente SC SS. S.A, în solidar, la plata către partea civilă D. a sumei de 55.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare, precum şi către partea civilă II. a sumei de 203,20 RON.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, partea civilă D., partea responsabilă civilmente SC SS. SA şi inculpaţii A. şi C.
Prin Decizia penală nr. 246/A din 12 aprilie 2021, printre altele, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, de partea responsabilă civilmente SC SS. SA, şi de inculpaţii A. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 44/P/2020 din 24.03.2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 11 ani 6 luni închisoare, în regim de detenţie, şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) din C. pen. 1968, pe o perioadă de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în formă continuată (17 acte materiale - pct. 1 - 17 din rechizitoriu), în baza art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968 şi art. 5 din C. pen., în concurs real cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 284/07.12.2011 a Tribunalului Bihor, modificată prin Decizia penală nr. 98/A/20.09.2012 a Curţii de Apel Oradea, definitivă prin Decizia penală nr. 1421/24.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. 1968.
În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de spălarea banilor, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în vigoare la data comiterii faptei), şi de folosire cu rea-credinţa a bunurilor societăţii, în formă continuată, prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968, ambele cu aplicarea art. 5 din C. pen.
A condamnat pe inculpata C. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în formă continuată (13 acte materiale - pct. 1 - 13 din rechizitoriu), prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 308, 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.
În baza art. 91 şi 92 din C. pen., a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 3 ani închisoare, pe un termen de supraveghere de 3 ani, calculat de la data pronunţării hotărârii.
Pe durata termenului de supraveghere, inculpata a fost obligată să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din C. pen.
A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a achitat pe inculpata C. pentru săvârşirea infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, în formă continuată, prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 118 alin. (1) lit. e) din C. pen. 1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a confiscat de la inculpatul A. suma de 5.076.129 RON, iar în baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a confiscat de la inculpata C. suma de 3.888.061 RON.
A desfiinţat, în totalitate, latura civilă a cauzei şi a respins acţiunile civile exercitate împotriva inculpaţilor A., C. şi a părţii responsabile civilmente SC SS. SA de către părţile civile: D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., P. (decedat cu moştenitori M. - fiu, P. - fiu, N. - soţie supraveţuitoare, Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM. - decedat (moştenitor LL.), NN. (moştenitor OO.), PP., QQ., RR. - decedat (moştenitor QQ.), OO. şi TT.
A constatat că SC SS. SA nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.
A înlăturat dispoziţia privind menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului dispusă prin ordonanţa din 06.02.2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor asupra bunurilor imobile şi mobile ale SC SS. SA şi a dispus ridicarea acesteia.
A reformat dispoziţia privind măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa din 06.02.2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor asupra bunurilor imobile şi mobile ale inculpaţilor A. şi C., în sensul că acestea se menţin în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. până la concurenţa sumei de 5.076.129 RON cu privire la care s-a dispus confiscarea specială, la care se adaugă suma de 22.540 RON reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat, în primă instanţă, iar în ceea ce o priveşte pe inculpata C., până la concurenţa sumei de 3.888.061 RON cu privire la care s-a dispus confiscarea specială, la care se adaugă suma de 20.000 RON reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat, în primă instanţă.
A reformat dispoziţia privind obligarea, în solidar, a inculpaţilor A., C. şi a părţii responsabile civilmente SC SS. SA la plata către stat a sumei de 42.540 RON reprezentând cheltuieli judiciare în primă instanţă, şi a obligat pe inculpatul A. la plata către stat a sumei de 22.540 RON şi pe inculpata C. la plata către stat a sumei de 20.000 RON.
A înlăturat dispoziţiile privind obligarea, în solidar, a inculpaţilor A., C. şi a părţii responsabile civilmente SC SS. SA la plata către părţile civile D. şi II. a cheltuielilor judiciare, în primă instanţă.
A menţinut restul dispoziţiilor hotărârii atacate care nu contraveneau.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă D. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A respins cererea formulată de partea civilă apelantă D. de acordare a cheltuielilor judiciare în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în drept, faptele inculpatei C., care a semnat, în calitate de administrator de drept, contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilele de la pct. 1 - 13 din rechizitoriu, în numele SC YY. SA, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 308, art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., instanţa de apel a reţinut, în drept, că faptele acestuia, care a negociat, în calitate de administrator în fapt al SC YY. SA, condiţiile vânzării pentru imobilele de la pct. 1 - 17 din rechizitoriu şi a semnat în numele SC YY. SA contractele de vânzare-cumpărare pentru imobilele de la pct. 14 - 16 din rechizitoriu, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, în formă continuată, prev. de art. 2151 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968 şi art. 5 din C. pen.
Analizând probatoriul administrat în cauză în faza de urmărire penală şi cercetare judecătorească atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarea stare de fapt:
SC YY. SA, societate care a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului sub nr. x/1991, avea ca obiect principal de activitate comerţul cu amănuntul al cărţilor, jurnalelor şi papetăriilor. Această societate a deţinut 21 de spaţii comerciale din care 19 în Oradea şi câte unul în Salonta şi Ştei. La nivelul anului 2004, structura acţionariatului se prezenta astfel: SC ZZ. SA, care deţinea 977.086 acţiuni reprezentând 82,19%, AAA., care deţinea 98.411 acţiuni reprezentând 8,28%, şi alte persoane care deţineau 113.353 de acţiuni reprezentând 9,53%.
SC SS. SA a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului sub nr. x/1996 şi avea ca obiect principal de activitate transportul rutier al mărfurilor. Această societate avea drept acţionari doar pe membrii BBB., inculpata C. deţinând 96% dintre acţiuni, iar inculpatul A. şi numiţii CCC., DDD. şi EEE. deţinând fiecare câte 1% dintre acţiuni.
Adunarea Generală a Acţionarilor SC SS. SA a hotărât la data de 10 mai 2004 contractarea unui credit în valoare de 1.500.000 euro de la FFF. SA pentru cumpărarea de acţiuni de la SC YY. SA (1.289.000 euro) şi de la SC GGG. SA (211.000 euro) pentru garantarea căruia să se instituie o ipotecă de rangul I asupra imobilului proprietatea inculpatei C. situat în Oradea, înscris în C.F. Oradea, cu nr. cadastral x, reprezentând bloc de locuinţe în intravilan cu teren în suprafaţă de 486 mp. Pentru semnarea contractelor şi a tuturor altor formalităţi necesare, inclusiv negociere, a fost desemnat inculpatul A.. Hotărârea respectivă a fost adoptată de toţi acţionarii.
În acest sens, la data de 1 iunie 2004, inculpatul A. a încheiat contractul nr. x cu SC HHH. SA Arad, intermediar pe piaţa valorilor mobiliare, prin care aceasta trebuia să efectueze toate operaţiunile legate de organizarea ofertei publice de preluare a acţiunilor SC YY. SA de către SC SS. SA. În urma încheierii acestui contract, a fost întocmit proiectul de ofertă publică de preluare a acţiunilor SC YY. SA urmat de mai multe anunţuri preliminare care cuprindeau inclusiv preţul oferit pe acţiune.
După încheierea acestui contract, inculpatul A., în calitate de reprezentant al SC SS. SA, a încheiat cu SC FFF. SA convenţia de credit nr. x/03.06.2004 pentru contractarea unui credit de 1.500.000 euro, asupra căruia s-a instituit o ipotecă de rangul I, conform contractului de garanţie reală imobiliară autentificat cu nr. x/2004 la BNP III.. S-a reţinut că în cuprinsul contractului de credit s-a făcut menţiune cu privire la o viitoare ipotecă de rangul II asupra imobilelor aparţinând SC YY. SA. Pornind de la aceasta, la data de 30.07.2004, au fost încheiate contracte de garanţie imobiliară între SC FFF. SA şi SC YY. SA, cea din urmă reprezentată de martorul JJJ. prin care au fost ipotecate 14 imobile aparţinând SC YY. SA, iar la data de 20.08.2004, încă un contract de garanţie imobiliară pentru încă un imobil proprietatea SC YY. SA. Aceste contracte au fost încheiate în baza hotărârii Adunării generale extraordinare a acţionarilor SC YY. SA din 21 iunie 2004 prin care s-a decis garantarea creditului contractat de SC SS. SA de la FFF. SA.
La datele de 30 iulie 2004 şi, respectiv, 2 august 2004, au fost încheiate mai multe acorduri între SC SS. SA, pe de o parte, şi SC ZZ. SRL, respectiv AAA. prin intermediul SC HHH. SA Arad, prin care SC SS. SA a dobândit 92,83% din acţiunile SC YY. SA.
După preluarea pachetului majoritar de acţiuni de la SC YY. SA, la data de 25.08.2004, a avut loc adunarea generală ordinară a acţionarilor SC YY. SA. Potrivit procesului-verbal încheiat cu acea ocazie a participat un singur acţionar şi anume SC SS. SA prin inculpatul A.. La adunarea respectivă a fost prezent şi martorul JJJ., în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie. În urma propunerii acţionarului majoritar, a fost desemnată ca administrator unic al SC YY. SA inculpata C., martorul JJJ. fiind numit în funcţia de director executiv. Totodată, la propunerea inculpatului A., în calitate de reprezentant al acţionarului majoritar, s-a decis vânzarea spaţiilor comerciale ale SC YY. SA către SC SS. SA (cu excepţia imobilului în care funcţiona KKK. situat în Oradea, cu privire la care exista o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare notată în cartea funciară), urmată de închirierea acestora de către SC SS. SA către SC YY. SA. Cu alte cuvinte, SC YY. SA urma să vândă toate imobilele deţinute către SC SS. SA, dar să continue să le folosească în baza unor contracte de închiriere. Cu aceeaşi ocazie, a fost decisă şi garantarea unor credite ale SC SS. SA şi SC LLL. SRL (societăţi la care inculpaţii aveau un interes direct).
Inculpata C. nu a fost prezentă la această adunare generală a acţionarilor, după cum rezultă din procesul-verbal întocmit, dar s-a reţinut că este evident că a cunoscut cele decise, întrucât la aceeaşi dată, 25.08.2004, l-a împuternicit pe inculpatul A. să exercite competenţe de administrator pentru SC YY. SA şi să caute potenţial cumpărător pentru imobilele din proprietatea acestei societăţi.
Cu privire la decizia de vânzare inculpaţii au arătat că, pe de o parte, imobilele deţinute erau degradate şi necesitau reparaţii, iar SC YY. SA nu avea fondurile necesare pentru investiţii, iar pe de altă parte, că prin această operaţiune SC SS. SA dorea să-şi recupereze investiţia făcută prin achiziţionarea acţiunilor. Ulterior acestei decizii, au fost încheiate 18 contracte de vânzare-cumpărare cu privire la bunuri imobile aflate în patrimoniul SC YY. SA la data preluării acţiunilor de către SC SS. SA, preţul de vânzare cu privire la 17 dintre acestea fiind mult inferioare valorii reale ale imobilelor.
Cu privire la infracţiunile de delapidare, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că inculpata C. a fost numită administrator al SC YY. SA prin hotărârea Adunării generale ordinare a acţionarilor din data de 25.08.2004, care, în aceeaşi zi, l-a împuternicit pe inculpatul A. să caute potenţiali cumpărători pentru spaţiile aflate în proprietatea acestei societăţi şi să le valorifice.
Analizând faptele inculpaţilor din perspectiva conţinutului constitutiv al infracţiunii de referinţă, curtea a reţinut că ambii inculpaţi au calitatea necesară, cerută de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de delapidare, unul fiind administratorul de drept, iar celălalt exercitând în fapt această activitate.
Curtea de apel a apreciat că împrejurarea că pentru aceste imobile cumpărătorii au plătit un preţ, nu face ca scoaterea bunurilor din patrimoniul persoanei juridice să aibă un caracter licit, având în vedere că acesta este net inferior valorii lor reale.
Astfel, înlocuirea unui bun cu o sumă de bani net inferioară valorii acestuia se circumscrie modalităţii de însuşire pentru diferenţa de valoare.
În concret, s-a reţinut, în esenţă, că toate imobilele au fost evaluate atât contemporan cu vânzările de către evaluatori ANEVAR (este adevărat că nu în vederea efectuării acestora, ci pentru garantarea unor credite, dar acest lucru nu afectează rezultatul obţinut), cât şi pe parcursul procesului penal atât în faţa instanţei de fond, cât şi a celei de apel, metodele de evaluare fiind diferite. Valoarea de piaţă a acestora a fost stabilită în faţa primei instanţe prin metoda costurilor prin expertiza de evaluare imobiliară efectuată de expert MMM., iar în faza apelului, prin metoda comparaţiei directe atât prin raportare la alte vânzări contemporane, cât şi prin raportare la ofertele de pe piaţă prin expertiza de evaluare imobiliară efectuată de expertul NNN.
Analizând aceste valori, curtea a constatat că sunt aproximativ apropiate, cu excepţia celor din varianta rezultată prin metoda comparaţiei directe prin raportare la vânzările contemporane. Cu privire la această variantă, curtea a înlăturat-o, deoarece discrepanţa dintre valorile obţinute prin celelalte variante de evaluare şi acesta este foarte mare, cu argumentarea că această discrepanţă este nefirească având în vedere documentaţia pusă la dispoziţie de Primăria Oradea (care este vânzătorul în cazul tuturor contractelor comparate) din care rezultă că pentru vânzarea acestor imobile au fost avute în vedere toate cele trei modalităţi de evaluare, iar rezultatele obţinute sunt semnificativ apropiate.
În legătură cu celelalte două metode de evaluare folosite de experţii desemnaţi de instanţă, s-a arătat că acestea dau valori apropiate de cele calculate de experţii ANEVAR pentru garantarea unor credite şi avute în vedere de parchet pentru susţinerea acuzaţiei, astfel încât s-a reţinut, ca valoare reală de piaţă a imobilelor, valoarea stabilită prin cele din urmă, întrucât sumele stabilite prin acestea erau cunoscute de inculpaţi.
Întrucât probatoriul administrat în cauză nu demonstrează că inculpaţii ar fi primit vreo sumă de bani peste preţul înscris în contractele de vânzare - cumpărare a imobilelor arătate la pct. 1 - 13, 15 - 17, curtea a reţinut că vânzarea la un preţ vădit inferior celui de piaţă s-a făcut exclusiv în folosul cumpărătorilor, respectiv în modalitatea însuşirii pentru altul.
În ceea ce priveşte imobilul situat în Oradea, Piaţa 1 decembrie nr. 2, denumit B., curtea a reţinut că modalitatea de săvârşire a faptei a fost alta, inculpatul A. folosind un intermediar pentru realizarea vânzării către SC OOO. SRL. Astfel, a reţinut că în aceeaşi zi au fost încheiate două contracte de vânzare succesive - primul între SC YY. SA şi martorul PPP. pentru preţul de 21.000 euro, iar al doilea între martor şi SC OOO. SRL pentru preţul de 120.000 euro, diferenţa fiind încasată de inculpat de la martorul QQQ.. În această situaţie, inculpatul A. a săvârşit fapta în modalitatea însuşirii pentru sine.
Curtea de apel nu a reţinut însă ca act material vânzarea imobilului situat în Oradea, bulevardul unde funcţiona librăria Familia (pct. 18 din rechizitoriu), deoarece în acest caz vânzarea a fost efectuată la un preţ de 50.000 euro, aproape dublul valorii stabilite prin expertiza ANEVAR.
S-a mai arătat că apărarea inculpaţilor potrivit căreia vânzarea sub preţul de piaţă nu poate reprezenta o acţiune care să constituie elementul material al infracţiunii de delapidare, fiind o simplă decizie de afaceri în raport de datele concret ale activităţii societăţii, nu poate fi primită.
Astfel, s-a reţinut că toate celelalte vânzări au fost făcute la un preţ vădit inferior valorii reale, imobilele fiind vândute la aproximativ 15% din valoarea lor corectă, de piaţă. Or, diferenţa atât de semnificativă de valoare nu poate fi catalogată ca fiind rezultatul unei acţiuni licite. În plus, decizia de a vinde imobilele a survenit la foarte scurt timp de la preluarea pachetului majoritar, în cadrul unei Adunări Generale a Acţionarilor SC YY. SA, când singurul acţionar prezent a fost SC SS. SA prin inculpatul A.
Mai mult, decizia nu a fost luată ca urmare a unui studiu privind eficienţa activităţii societăţii, iar din procesul-verbal întocmit cu acea ocazie nu reiese care ar fi fost justificarea acesteia.
De altfel, actele contabile privind situaţia financiară a SC YY. SA nu justifică o astfel de decizie, întrucât în anul 2003 SC YY. SA a înregistrat un profit net de 202.363 RON, iar în anul 2004 un profit net de 231.271.
Curtea a remarcat şi faptul că pentru o parte din imobilele vândute au fost încheiate anterior contracte de închiriere, veniturile realizate din aceasta pe perioada unui an fiind sensibil egale cu preţul obţinut din vânzare.
În ceea ce priveşte urmarea imediată, curtea de apel a reţinut că aceasta constă, în cazul delapidării, în scoaterea bunului cu caracter definitiv din patrimoniul persoanei juridice în raport de modalitatea reţinută ca element material.
Or, în speţă, imobilele au ieşit din patrimoniul SC YY. SA corelativ intrării în patrimoniul acesteia a unei sume net inferioare. Prin aceasta s-a creat un prejudiciu material care constă în diferenţa de valoare.
Prin modul de operare descris mai sus, s-a creat un prejudiciu în sarcina SC YY. SA de 9.125.263 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul real de piaţă 10.651,047,8 RON şi preţul efectiv încasat de aceasta de 1.525.084,8 RON.
Ca atare, valoarea prejudiciului este superioară valorii de 200.000 RON prevăzut de art. 146 din C. pen. din 1968, dar şi celei de 2.000.000 RON prevăzută de art. 183 din C. pen. în vigoare.
Aşadar, indiferent care dintre legile penale succesive este identificată ca fiind mai favorabilă, urmează a se reţine ca fiind corectă reţinerea circumstanţei de calificare a producerii de consecinţe deosebit de grave.
S-a mai constatat că legătura de cauzalitate este directă şi rezultă din ieşirea unor bunuri imobile cu valoare superioară sumelor de bani intrate cu titlu de preţ, iar din punct de vedere subiectiv, inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, scopul urmărit fiind acela de a obţine un folos material pentru sine ori pentru altul.
Faţă de cele expuse mai sus, curtea a apreciat că fapta inculpaţilor este tipică şi constituie infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată şi a reţinut 17 acte materiale în sarcina inculpatului A. şi 13 acte materiale în sarcina inculpatei C.
Împotriva Deciziei penale nr. 246/A din 12 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat, la data de 03 decembrie 2021, recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul a susţinut, în esenţă, că nu este întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare pentru următoarele considerente:
a) lipseşte elementul preexistent vizând obiectul material al infracţiunii de referinţă, cu argumentarea că doar imobilele pe care le administra în fapt puteau constitui obiect material al infracţiunii de delapidare, nicidecum suma de bani constând în diferenţa de valoare dintre preţul de piaţa şi preţul la care au fost vândute acestea, care nu a fost niciodată în patrimoniul societăţii şi care poate constitui eventual urmarea infracţiunii (producerea unei pagube);
b) elementul material al infracţiunii de delapidare în modalitatea normativă a însuşirii pentru altul nu este realizată având în vedere că terţii nu au dobândit diferenţa de valoare, ci imobilele în sine;
c) nu a existat o acţiune ilicită de scoatere a imobilelor din sfera patrimonială a persoanei juridice, întrucât decizia înstrăinării imobilelor a aparţinut SC YY. SA, astfel încât această societate nu poate avea calitatea de subiect pasiv al infracţiunii de delapidare. În plus, legalitatea acestei decizii şi a modului în care s-au realizat efectiv vânzările au făcut deja obiectul analizei instanţelor civile, prin Decizia penală nr. 7/2011 Curtea de Apel Oradea, secţia civilă, statuând în mod definitiv că vânzările imobilelor au fost făcute în mod legal şi că nu a existat o deposedare a societăţii SC YY. SA.
Recurentul a mai criticat modificarea obiectului judecăţii, precum şi o pretinsă nemotivare a deciziei recurate.
Referitor la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul a criticat modalitatea în care instanţa de apel a stabilit legea penală mai favorabilă, apreciind că legea penală mai favorabilă în cauză este legea penală nouă, motiv pentru care pedeapsa închisorii de 11 ani şi 6 luni a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Recurentul a mai susţinut că măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal şi a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de legalitate pentru dispunerea măsurii confiscării speciale prev. de art. 118 alin. (1) lit. e) din vechiul C. pen., cu argumentarea că nu a dobândit prin săvârşirea infracţiunii de delapidare bunurile vizate, cum de altfel a reţinut şi instanţa de apel.
În drept, recurentul a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., şi a solicitat trimiterea cauzei la instanţa de apel în vederea reindividualizării judiciare a pedepsei.
Totodată, a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen.
La data de 06 decembrie 2021, împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs în casaţie şi inculpata C., prin apărător ales.
În susţinerea cererii, a arătat că infracţiunea de delapidare pentru care a fost condamnată a constat în vânzarea imobilelor societăţii SC YY. SA la un preţ inferior celui de piaţă, având ca rezultat scoaterea lor din patrimoniul societăţii şi cauzarea unui prejudiciu acesteia reprezentat de diferenţa dintre valoarea de piaţă şi preţul încasat, cu reţinerea faptului că aceste sume au fost însuşite de către şi în folosul cumpărătorilor.
Aşadar, curtea de apel a reţinut că infracţiunea de delapidare a fost săvârşită în modalitatea normativă a însuşirii pentru altul, diferenţa de valoare, reţinută ca şi obiect material însuşit, şi prejudiciul produs, fiind însuşită de către cumpărătorii imobilelor.
Se constată că argumentele expuse de recurentă în susţinerea cererii de recurs în casaţie sunt similare cu cele prezentate anterior de către inculpatul A. şi vizează, în esenţă, lipsa obiectului material şi a elementului material al infracţiunii de referinţă, întrucât diferenţa de valoare dintre preţul de piaţă şi preţul la care au fost vândute imobilele nu a fost niciodată în patrimoniul persoanei juridice, respectiv în administrarea sa, şi nu a existat nicio acţiune ilicită de scoatere a imobilelor din patrimoniul SC YY. SA atât timp cât însăşi persoana juridică a consimţit la înstrăinarea spaţiilor comerciale.
Prin urmare, diferenţa de valoare dintre preţul de piaţă şi preţul încasat nu poate constitui obiect material al infracţiunii de delapidare.
Făcând trimitere la Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale, recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 7/2021 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a statuat în mod definitiv că nu a existat o deposedare a bunurilor imobile ale SC YY. SA, consimţământul exprimat de societate privind înstrăinarea imobilelor din cauză fiind valabil exprimat, iar vânzările făcute în mod legal.
În privinţa elementului material al infracţiunii, recurenta a susţinut că nu şi-a însuşit niciun bun aparţinând SC YY. SA, ci a valorificat decizia Adunării Generale (la care nu a participat), efectuând doar o formalitate necesară contractelor de vânzare-cumpărare, a căror condiţii erau deja stabilite.
Referitor la calitatea de subiect activ al infracţiunii de referinţă, recurenta a susţinut că nu a avut nicio implicare în decizia Adunării Generale a SC YY. SA de vânzare a spaţiilor comerciale, precum nici ulterior în procesul de negociere şi stabilire a preţurilor, semnarea contractelor de vânzare-cumpărare după stabilirea preţurilor reprezentând exclusiv o formalitate.
De altfel, semnarea unor contracte de vânzare-cumpărare nu se poate circumscrie elementului material al infracţiunii de delapidare, în modalitatea normativă a însuşirii pentru altul.
Prin urmare, în mod greşit s-a reţinut că ar fi săvârşit fapta în calitate de coautor. Oricum, sub acest aspect, recurenta a apreciat că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a analizat condiţiile de ordin obiectiv şi subiectiv de existenţă a coautoratului, cu precădere necesitatea stabilirii unei legături subiective bilaterale între cei doi inculpaţi.
Mai mult, fapta pentru care a fost condamnată este de natură civilă, întrucât în măsura în care luarea unei anumite măsuri nu contravine obiectului de activitate sau unei dispoziţii legale, acţionarii societăţii sunt cei care pot aprecia asupra conformităţii activităţii administratorului cu mandatul acordat, putând acţiona în vederea anulării deciziilor lor şi angajării răspunderii pentru daunele cauzate societăţii.
În fine, recurenta a mai criticat raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel din perspectiva soluţiei de condamnare pronunţată în cauză, modificarea obiectului judecăţii, lipsa unui prejudiciu cert relativ la SC YY. SA, având în vedere că acesta a fost raportat la preţul ideal care ar fi putut fi încasat de societate, o pretinsă nemotivare a hotărârii atacate, lipsa raportului de cauzalitate, componentă a laturii obiective a infracţiunii, între elementul material şi urmarea produsă.
Similar recurentului A., recurenta a mai susţinut că măsurile de siguranţă se circumscriu noţiunii de pedeapsă şi a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de legalitate pentru dispunerea măsurii confiscării speciale prev. de art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu privire la cele 13 imobile ce fac obiectul acuzaţiei penale, cu argumentarea că nu a dobândit prin săvârşirea infracţiunii de delapidare bunurile vizate, cum de altfel a reţinut şi instanţa de apel.
În drept, recurenta a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen. şi a solicitat casarea hotărârii atacate şi achitarea sa.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21.01.2022, sub nr. x/2014.
Constatând că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 246/A din data de 12 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost introduse în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prevăzute de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 08 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, le-a admis în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căilor de atac, reţinându-se, în esenţă, că, formal, doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care au fost condamnaţi din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurenţilor nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.
Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurenţii inculpaţi A. şi C. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Înalta Curte reţine că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situaţii în care fie nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa cărora a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probator.
În ceea ce priveşte lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menţionat. Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit căruia "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", se constată că doar neprevederea în legea penală ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.
În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurenţii inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul neîntemeiat al acestora.
Prioritar, se reţine că starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, inculpaţii C. şi A., în calitate de administrator de drept al SC YY. SA, respectiv administrator de fapt al aceleiaşi societăţi, reprezentant al acţionarului majoritar desemnat să se ocupe de vânzare, au încheiat contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect mai multe imobile aparţinând societăţii la preţuri mult subevaluate -aproximativ 15% din valoarea reală- fapt ce a fost de natură a produce o pagubă în patrimoniul societăţii vânzătoare, constând în diferenţa de valoare.
Fără a relua prezentarea contractelor de vânzare cumpărare a căror încheiere a fost reţinută de instanţa de apel ca reprezentând, fiecare în parte, acte materiale distincte ale infracţiunii continuate de delapidare, instanţa de recurs în casaţie constată că transmiterea proprietăţii asupra imobilelor aparţinând SC YY. SA prin încheierea respectivelor contracte în schimbul unui preţ mult inferior valorii reale a imobilelor, reprezintă chestiuni de fapt asupra cărora instanţa de apel a statuat cu titlu definitiv şi, ca atare, nu pot fi reevaluate în recurs în casaţie.
Recurenţii au susţinut în cadrul criticilor ce se subsumează cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., că actelor materiale reţinute, cu excepţia unuia, le lipseşte situaţia premisă, iar, pe de altă parte, nu realizează elementul material al laturii obiective în contextul în care diferenţa de valoare, reţinută a fi fost însuşită pentru altul, nu s-a aflat niciodată în patrimoniul persoanei vătămate şi nici nu a trecut în stăpânirea efectivă a inculpaţilor.
Criticile recurenţilor sunt nefondate.
Infracţiunea de delapidare este definită ca însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, atât de art. 2151 C. pen. din 1969, cât şi de art. 295 C. pen. actual.
Situaţia premisă constă în cazul acestei infracţiuni în existenţa unor raporturi de administrare sau gestionare între o instituţie, autoritate publică sau persoană juridică, pe de o parte, şi un funcţionar public sau un "funcţionar privat", pe de altă parte, având ca obiect bunuri corporale care au o valoare economică, adică "bani, valori sau alte bunuri".
Înalta Curte constată că bunurile aflate în administrarea inculpatei C., în calitatea sa de administrator unic al SC YY. SA, sunt chiar imobilele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare, aşa cum menţionează chiar apărarea. Acesteia, în calitate de administrator desemnat în adunarea generală din data de 25.08.2004, de chiar inculpatul A., reprezentant al acţionarului majoritar - SC SS. SA, subsecvent preluării pachetului majoritar de acţiuni, îi revenea atribuţia de a încheia acte de dispoziţie cu privire la bunurile societăţii, chiar dacă exercitarea dreptului de a dispune era condiţionată de luarea unor decizii în adunarea generală.
Este lipsită de relevanţă împrejurarea că inculpata nu a participat la luarea deciziei privind vânzarea imobilelor în contextul în care, nu decizia în sine face obiectul acuzaţiei, ci faptul că vânzarea s-a realizat la un preţ mult subevaluat ceea ce a fost de natură a genera un prejudiciu în patrimoniul societăţii administrate, transmiterea proprietăţii operând în interesul exclusiv al cumpărătorului. Pentru aceleaşi motive nu poate fi primit nici argumentul privind autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 7/2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea prin care s-a statuat asupra legalităţii deciziei acţionarului majoritar de a vinde imobilele, fără a se analiza legalitatea vânzării prin prisma caracterului derizoriu al preţului primit.
Criticile recurenţilor reflectă valorificarea limitată şi selectivă a considerentelor deciziei atacate, prin accentuarea anumitor corespondenţe expuse în decizia atacată între chestiunile factuale asupra cărora instanţa de apel a statuat definitiv şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare, cu ignorarea, însă, a faptelor pe care s-a sprijinit, în substanţă, hotărârea de condamnare.
Or, aceste menţiuni nu pot fi valorificate, în recurs în casaţie, prioritar şi independent de cadrul factual complet ce a constituit în mod real obiectul judecăţii, deoarece un atare demers ar avea semnificaţia cenzurării legalităţii hotărârii definitive prin raportarea exclusivă la statuarea în drept a instanţei de apel cu excluderea ansamblului chestiunilor de fapt reţinute cu autoritate de lucru judecat.
Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor referitoare la faptul că diferenţa dintre valoarea imobilelor şi preţul vânzării, identificată de instanţa de apel ca reprezentând bun însuşit, nu s-a regăsit niciodată în patrimoniul persoanei vătămate, reflectă valorificarea speculativă a unor argumente expuse în decizia instanţei de apel asupra unor chestiuni de drept. Se observă că şi susţinerile ce justifică teza lipsei elementului material derivă din aceeaşi confuzie şi reclamă o analiză corelativă a acestora.
Prioritar, Înalta Curtea notează că în evaluarea legalităţii hotărârii definitive, instanţa de casaţie nu se poate limita la a reţine selectiv statuări cu privire la conţinutul concret al infracţiunilor care nu reflectă ansamblul factual, după cum ea nu se poate deroba de sarcina identificării conţinutului constitutiv prin raportare la chestiunile factuale stabilite prin chiar decizia definitivă.
Or, existenţa situaţiei premisă reiese din situaţia de fapt expusă în decizia recurată respectiv, imobilele ce au făcut obiectul vânzării la preţ subevaluat s-au aflat în patrimoniul SC YY. SA şi în administrarea de drept şi de fapt a inculpaţilor, iar dreptul de proprietate a fost transmis fraudulos, respectiv în interesul exclusiv al dobânditorului, diferenţa dintre valoarea reală a acestora şi preţul primit reprezentând, aşa cum şi instanţa de apel menţionează, paguba produsă urmare a săvârşirii infracţiunii. Sub acest aspect, considerentele instanţei de apel creează într-adevăr confuzie între premisă şi urmarea imediată a infracţiunii în sens larg, însă statuarea vizează chestiuni de drept pe care instanţa de recurs este abilitată a le clarifica.
Procedând la analizarea corespondenţei faptelor cu tiparul normei de incriminare, Înalta Curte notează că însuşirea a avut ca obiect bunurile imobile a căror proprietate a fost transmisă definitiv din patrimoniul societăţii în patrimoniul unei alte societăţi, urmare a acţiunii inculpaţilor în exercitarea dreptului de dispoziţie al acestora în calitate de administrator, respectiv reprezentant al acţionarului majoritar.
În ce priveşte elementul material al infracţiunii de referinţă, Înalta Curte notează că însuşirea presupune o acţiune ilicită de scoatere din posesia sau detenţia unei persoane a unor sume de bani, valori sau alte bunuri aflate în gestiunea sau administrarea autorului şi trecerea lor în stăpânirea sa, astfel încât să poată dispune de ele ca de bunuri proprii. Însuşirea se poate realiza şi prin trecerea în stăpânirea efectivă a altei persoane, urmare a activităţii ilicite a autorului. Din interpretarea literară a textului reiese că pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă activitatea ilicită păgubitoare s-a realizat în interesul autorului ori pentru altul .
Or, din situaţia factuală reţinută de instanţa de apel rezultă că imobilele au ieşit din posesia SC YY. SA şi au intrat în stăpânirea efectivă a SC SS. SA, cu excepţia imobilului denumit "B." vândut către martorul PPP., act material referitor la care nu au fost aduse critici în recurs în casaţie.
Modalitatea în care au acţionat cei doi inculpaţi atestă, aşa cum a statuat şi instanţa de apel, că prin încheierea contractelor de vânzare cumpărare bunurile imobile au fost scoase din patrimoniul SC YY. SA în dauna societăţii şi în interesul altor persoane, atât timp cât preţul primit a fost mult subevaluat, chiar derizoriu în raport de valoarea reală de piaţă şi, mai mult, a fost chiar restituit într-un interval scurt de timp cumpărătorului SC SS. SA, sub forma chiriilor plătite de SC YY. SA pentru folosinţa acestora, ceea ce este afectează natura sinalagmatică a contractelor de vânzare cumpărare încheiate. Astfel, deşi formal transmiterea proprietăţii s-a realizat prin încheierea unor contracte de vânzare, în realitate preţul încasat a fost nu doar derizoriu, ci şi restituit cumpărătorului sub forma chiriei pentru folosinţa imobilelor vândute.
Mai mult, vânzarea către SC SS. SA la preţ subevaluat a profitat inculpaţilor însăşi în contextul în care această societate avea drept acţionari doar membrii BBB., inculpata C. deţinând 96% dintre acţiuni, iar inculpatul A. şi CCC., DDD. şi EEE. deţinând fiecare câte 1% dintre acţiuni.
Faptul că vânzarea s-a realizat în interesul SC SS. SA şi că inculpaţii s-au comportat ca stăpâni în fapt ai bunurilor imobile respective, reiese din modalitatea în care instanţa de apel a reţinut că au acţionat, respectiv:
- la data de 10.05.2004, adunarea generală a acţionarilor SC SS. SA a hotărât contractarea unui credit pentru cumpărarea de acţiuni de la SC YY. SA;
- la data de 01.06.2004, inculpatul A. a încheiat contractul nr. x cu SC HHH. SA Arad, intermediar pe piaţa valorilor imobiliare, prin care aceasta trebuia să efectueze toate operaţiunile legate de organizarea ofertei publice de preluare a acţiunilor SC YY. SA de către SC SS. SA;
- subsecvent acestui contract, inculpatul A., în calitate de reprezentant al SC SS. SA, a încheiat cu SC FFF. SA convenţia de credit nr. x/03.06.2004. Obiectul acesteia l-a constituit acordarea unui credit de 1.500.000 euro fiind încheiat contractul de garanţie reală imobiliară autentificat cu nr. x/2004 la BNP III., în cuprinsul contractului de credit făcându-se menţiune cu privire la o viitoare ipotecă de rangul II asupra imobilelor aparţinând SC YY. SA;
- la data de 30.07.2004, au fost încheiate contracte de garanţie imobiliară între SC FFF. SA şi SC YY. SA, aceasta din urmă reprezentată de martorul JJJ. prin care au fost ipotecate 14 imobile aparţinând SC YY. SA, iar la data de 20.08.2004, încă un contract de garanţie imobiliară pentru încă un imobil proprietatea SC YY. SA;
- la data de 30.07.2004, respectiv 02.08.2004 au fost încheiate mai multe acorduri între SC SS. SA pe de o parte şi SC ZZ. SRL, respectiv AAA. prin intermediul SC HHH. SA Arad prin care SC SS. SA a dobândit 92,83% din acţiunile SC YY. SA;
- la data de 25.08.2004, a avut loc adunarea generală ordinară a acţionarilor SC YY. SA la care a participat un singur acţionar- SC SS. SA prin inculpatul A.-, în cadrul căreia inculpata C. a fost desemnată ca administrator unic al SC YY. SA, iar la propunerea inculpatului A., în calitate de reprezentant al acţionarului majoritar, s-a decis vânzarea spaţiilor comerciale ale SC YY. SA către SC SS. SA urmată de închirierea acestora de către SC SS. SA către SC YY. SA.
Cu alte cuvinte, SC YY. SA a garantat creditul contactat de SC SS. SA necesar achiziţionării acţiunilor anterior preluării chiar cu imobilele pe care urma să le vândă către SC SS. SA şi pe care a continuat să le folosească în baza unor contracte de închiriere.
Aceste împrejurări coroborate cu preţul subevaluat al vânzărilor atestă faptul că transmiterea proprietăţii imobilelor a fost una frauduloasă, în interesul exclusiv al SC SS. SA în cadrul căreia inculpaţii aveau un interes, fapte ce constituie elementul material al infracţiunii de delapidare, respectiv, însuşire pentru altul.
Faptul că formal inculpaţii au avut acordul organelor statutare ale societăţii şi că au încheiat contracte de vânzare cumpărare, în lipsa cărora transmiterea proprietăţii imobilelor nici nu ar fi fost posibilă, nu este de natură a înlătura corespondenţa faptei cu tiparul infracţional. De altfel, consimţământul persoanei vătămate este reglementat de art. 22 din C. pen. ca o cauză justificativă care înlătură caracterul penal al faptei şi excedează analizei instanţei de recurs circumscrisă art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Cât priveşte teza apărării potrivit căreia "însuşirea pentru altul" presupune luarea în stăpânire a bunului de către făptuitor şi transmiterea ulterioară către o altă persoană, Înalta Curte constată că o astfel de interpretare contravine principiului legalităţii, potrivit căruia norma de drept penal este de strictă interpretare şi aplicare.
Interpretarea literală a sintagmei "în interesul său ori pentru altul", exclude o astfel de concluzie în considerarea conjuncţie disjunctive "ori" care relevă reglementarea a două alternative distincte. În lipsa unei prevederi legale exprese, principiul legalităţii se opune unei interpretări jurisprudenţiale care ar reduce cele două cerinţe alternative la una singură, cum, în esenţă, susţine apărarea. Dacă voinţa legiuitorului ar fi fost aceea ca însuşirea să fi presupus întotdeauna trecerea bunului în stăpânirea făptuitorului teza a doua "ori pentru altul" apare ca lipsită de sens, raţionamentul fiind contrar dispoziţiei legale.
Nici argumentul jurisprudenţial nu poate fi primit, având în vedere că decizia depusă în susţinerea apărării a fost pronunţată în majoritate şi nu exprimă o practică constantă a instanţei supreme, chiar în opinia separată fiind identificate decizii în recurs în casaţie în sens contrar (Decizia nr. 121/RC/2018 şi Decizia nr. 127/RC/2018) şi nici "vastă" cum susţine apărarea fără a indica şi alte decizii în acest sens.
Din considerente similare nici critica bazată pe argumente doctrinale cu privire la înţelesul noţiunii de bunuri din cuprinsul normei de incriminare nu este fondată. Astfel, potrivit art. 563 C. civ., bunurile pot fi mobile sau imobile, iar legiuitorul nu a limitat situaţia premisă la bunuri mobile, or, o astfel de limitare trebuia prevăzută expres în considerarea aceluiaşi principiu al legalităţii, cum este cazul altor norme de incriminare, de pildă, în cazul infracţiunii de furt.
Este adevărat că în doctrina mai veche s-a arătat că obiect material al infracţiunii de delapidare poate să fie, în primul rând, orice bun mobil, această interpretare fiind concordantă cu realităţile economice de la momentul redactării C. pen. din 1969, când era greu de conceput că o persoană fizică putea administra sau gestiona bunuri imobile, impediment ce nu subzistă.
Pe de altă parte, argumentul expus în această opinie, că obiectul material este reprezentat de bunurile mobile pentru că doar acestea pot fi însuşite (sustrase), nu era unul infailibil, cum se arată în doctrina recentă citată chiar de recurenţi, deoarece, pe lângă însuşire, delapidarea prezintă alte două modalităţi ale elementului material, folosirea şi traficarea, care, cu siguranţă, sunt posibile şi în cazul bunurilor imobile.
Totodată, noţiunea de "însuşire" este distinctă de aceea de "sustragere", iar înţelesul acesteia nu poate fi decât cel comun, în considerarea art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Ca atare, notăm că Dicţionarul explicativ al limbii române (Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009), explică semnificaţia acţiunii de a însuşi, în sensul său propriu, ca "A pune stăpânire pe ceva, a lua în stăpânire, a-şi apropria.", acesta fiind şi sensul folosit de jurisprudenţă şi de doctrina juridică de specialitate, sustragerea fiind doar una din modalităţile în care se poate înfăptui acţiunea de însuşire.
Mai mult, o astfel de interpretare teleologică bazată exclusiv pe opinii doctrinare nu poate fi primită în lipsa unei dispoziţii exprese, în condiţiile în care scoate din sfera ilicitului penal faptele de însuşire a unor bunuri imobile aparţinând unei persoane juridice urmare a conduitei ilicite a celui chemat să le administreze, în contextul în care astfel de fapte au, în principiu, consecinţe vădit mai grave.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 246/A din data de 12 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării hotărârii recurate formulată de recurentul A., Înalta Curte reţine că solicitarea recurentului este una subsidiară ipotezei în care soluţia instanţei de recurs ar fi aceea de casare a deciziei şi trimitere spre rejudecare, astfel încât pronunţarea asupra acesteia nu este necesară în raport de soluţia de respingere a recursului în casaţie.
Văzând art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurenţi la plata sumei de 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 246/A din data de 12 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 aprilie 2022.
GGC - ED