Unjust enrichment claim barred by existence of contractual mandate action under Civil Code arts. 1345, 1348

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Primul ciclu procesual

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Dragomireşti, la data de 24 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată pârâta să îi restituie suma de 30.000 euro, bani transferaţi din contul reclamantului în contul pârâtei, în anul 2014, destinaţi cumpărării unui autoturism, operaţiune care nu a mai avut loc, cu dobânda legală de la data pronunţării hotărârii până la plata efectivă; obligarea la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de reclamant la imobilul din comuna x, pe care le evaluează la suma de 35.000 RON şi dobânda legală de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata contravalorii sumelor plătite de reclamant pentru ridicarea şi îmbunătăţirea cabanei din localitatea x, pe care le evaluează la suma de 60.000 RON, cu dobânda legală de la pronunţarea hotărârii până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1345 C. civ. privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 45 din 22 februarie 2017, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Maramureş

Prin sentinţa civilă nr. 1446 din 20 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 30.000 euro, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a datoriei, precum şi suma de 16.281,65 RON, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la achitarea integrală a datoriei; au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii formulate de reclamant şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 6380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 132/A din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B., împotriva sentinţei civile nr. 1446/20.12.2018, pronunţată de Tribunalul Maramureş.

4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 1772 din 24 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 132/A din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, sub nr. x/2016*, la data de 17 decembrie 2020.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj în rejudecarea apelului

Prin decizia civilă nr. 69/A/2021 din 18 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 1446/20.12.2018, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro plus dobânda legală; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată la fond în cuantum de 1732 RON, iar reclamantul să plătească pârâtei suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată, fiind compensate cheltuielile de judecată şi în final obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2268 RON; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1446/20.12.2018, pronunţată de Tribunalul Maramureş; a fost obligat intimatul A. să plătească apelantei B. cheltuieli parţiale de judecată în cuantum de 18.398 RON, din care 5.398 RON, taxă judiciară în apel şi recurs, şi 13.000 RON, onorariu avocaţial în apel şi recurs.

6. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 69/A/2021 din 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea istoricului litigiului, recurentul a susţinut că, în rejudecare, instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că prin decizia de casare a fost obligată să admită apelul şi a făcut eforturi ca să justifice această admitere, fără însă a analiza probe noi prin care să califice acţiunea reclamantului altfel decât o acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1345 C. civ., întrucât nu a administrat nicio probă nouă faţă de cele administrate în primul ciclu procesual şi nu a justificat reîncadrarea juridică a acţiunii deduse judecăţii, fiind greşită aprecierea instanţei că reclamantul a remis suma cu scopul de a gratifica şi în contradicţie cu probele administrate în cauză din care reiese că suma a fost virată de către reclamant în contul pârâtei cu scopul ca aceasta să cumpere un autoturism pentru acesta.

Instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1346 C. civ., întrucât nu s-a dovedit incidenţa niciuneia dintre ipotezele prevăzute de textul legal, reţinând că există o îmbogăţire a pârâtei, urmare a intrării în patrimoniul acesteia a sumei de 30.000 euro, respectiv o însărăcire a reclamantului, fiind o corelaţie directă între îmbogăţire şi însărăcire, virarea sumei de către reclamant, urmată de ridicarea acestei sume de către pârâtă ducând la această concluzie, în lipsa unui temei juridic.

În raport cu aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că, în mod nelegal, prima instanţă a stabilit că sunt întrunite cerinţele unei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a invocat justa cauză constând în împuternicirea pârâtei de a cumpăra un autoturism cu suma de 30.000 euro. Or, întrucât suma a fost virată cu justă cauză, s-a reţinut că reclamantul nu putea uza de dispoziţiile art. 1345 C. civ., întrucât actio de in rem verso este o acţiune subsidiară, partea putând uza de ea numai în situaţia în care nu are la dispoziţie o altă acţiune.

În acest sens, recurentul a opinat că este greşită această susţinere a instanţei de apel, întrucât reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe îmbogăţirea fără justă cauză, iar faptul că a motivat de ce a depus banii în contul pârâtei nu înseamnă că a invocat justa cauză; de altfel, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, există o îmbogăţire fără justă cauză, însărăcirea reclamantului constând în virarea sumei de 30.000 euro în contul pârâtei, iar îmbogăţirea pârâtei constând în ridicarea acestei sume şi folosirea în scopuri personale.

S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a arătat modalitatea prin care reclamantul poate să îşi recupereze suma depusă în contul pârâtei, iar mijloacele invocate de instanţă, respectiv răspunderea contractuală sau delictuală, întoarcerea plăţii nedatorate, nu sunt aplicabile în cauză, actio de in rem verso fiind singura cale de urmat pentru rezolvarea litigiului.

În aceste condiţii, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1345 şi art. 1348 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurentul nu are la dispoziţie o altă modalitate juridică de a-şi recupera banii, luând în considerare şi dispoziţiile legale referitoare la prescripţia extinctivă.

În susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurentul a învederat că prin decizia civilă nr. 132/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, au fost respinse ambele apeluri formulate împotriva sentinţei civile nr. 1446/2018, pronunţată de Tribunalul Maramureş, respectiv atât apelul declarat de reclamantul A., cât şi apelul declarat de pârâta B., iar împotriva acestei decizii, a formulat recurs doar intimata B., cu privire la soluţia pronunţată pentru apelul său, astfel că, în privinţa soluţiei date asupra apelului declarat de reclamant, decizia a rămas definitivă. Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel trebuia să analizeze doar apelul declarat de pârâta B., cu privire la care instanţa supremă a considerat că trebuie analizat şi lămurit.

Cu toate acestea, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1446/2018, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2016, deşi în cuprinsul dispozitivului a reţinut că "menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate", sens în care instanţa a încălcat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 si 7 C. proc. civ., nesocotind autoritatea lucrului judecat.

Potrivit art. 634 pct. 4 C. proc. civ., hotărârile pronunţate în apel, neatacate cu recurs, sunt hotărâri definitive, astfel că instanţa de rejudecare nu mai putea să respingă încă o dată apelul declarat de reclamant.

O altă critică a recurentului a vizat nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, acesta fiind şi motivul pentru care instanţa supremă a admis recursul şi a casat hotărârea atacată, cu recomandarea pentru instanţa de rejudecare de a stabili natura actului juridic dedus judecăţii, principalul motiv pentru care instanţa supremă a casat hotărârea atacată fiind tocmai nesocotirea de judecătorii apelului a rolului activ de care trebuiau să dea dovadă în aflarea adevărului.

Conchizând, recurentul a învederat că judecătorii fondului au schimbat natura acţiunii deduse judecăţii din actio de in rem verso în acţiune în răspundere civilă contractuală, la dosar neexistând nicio dovadă că între părţi a fost încheiat un contract prin care reclamantul s-ar fi obligat să vireze în contul pârâtei suma de 30.000 euro, însă există suficiente dovezi care să justifice acţiunea îmbogăţirii fără justă cauză a pârâtei, care a recunoscut că a primit suma respectivă.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în data de 02 iulie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 5500 RON, reprezentând onorariu avocat.

În cuprinsul întâmpinării, intimata-pârâtă a susţinut că aspectele învederate de recurent relativ la pretinsa interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1345 şi art. 1348 C. civ. nu pot fi circumscrise motivului de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în rejudecare, instanţa de apel a ţinut cont de limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, respectiv de art. 501 alin. (2) C. proc. civ., şi a apreciat că în speţă este vorba despre un contract de mandat, nicidecum de unul de donaţie, astfel că este nefondată critica recurentului că instanţa ar fi reţinut că suma a fost remisă cu scopul de a gratifica.

În ceea ce priveşte critica recurentul că instanţa de apel a schimbat natura acţiunii deduse judecăţii din actio de in rem verso în acţiune în răspundere civilă contractuală, intimata a arătat că însuşi recurentul a afirmat că în speţă ar fi vorba despre un contract de mandat, pentru a atrage eventuala răspundere contractuală, context în care era exclusă aplicabilitatea prevederilor art. 1345 C. civ. în raport cu incidenţa art. 1348 din acelaşi cod referitoare la caracterul subsidiar.

Astfel, instanţa de apel a constatat judicios că virarea sumei s-a făcut cu justă cauză în baza contractului de mandat, aspect susţinut chiar de recurent în cererea introductivă şi în cuprinsul recursului, sens în care corect s-a reţinut că reclamantul nu putea uza de dispoziţiile art. 1345 C. civ., întrucât avea la îndemână o acţiune născută dintr-un contract, dat fiind caracterul subsidiar al acţiunii deduse judecăţii.

S-a mai susţinut că decizia recurată este legală şi temeinică, întrucât instanţa de apel a realizat o judicioasă analiză a condiţiilor ce trebuie întrunite în cazul acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză şi a apreciat corect că în speţă nu este incident art. 1345 C. civ., deoarece nu este îndeplinită condiţia ca însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune pentru realizarea dreptului său de creanţă, iar prin raportare la cadrul procesual şi la limitele învestirii instanţei, soluţia instanţei de apel este legală.

Cu privire la stabilirea naturii juridice a sumei virate în contul pârâtei, aceasta a susţinut că instanţa de apel a reţinut corect, în acord cu decizia de casare, că aceasta a fost mandatată de reclamant să cumpere un autoturism, iar pârâta era singura care putea să răstoarne susţinerile reclamantului şi să facă proba contrară, dovedind că suma a fost virată cu un alt scop, de exemplu donaţie, compensare.

De altfel, dat fiind caracterul obligatoriu al celor tranşate prin decizia de casare, intimata a învederat că instanţa de apel nu era obligată să administreze probe suplimentare pentru clarificarea naturii juridice a operaţiunii de virare a sumei de 30.000 euro.

Or, nu i se poate reproşa instanţei de apel că nu a dat dovadă de rol activ şi că nu a administrat probe noi în clarificarea naturii juridice a operaţiunii de virare a banilor, întrucât potrivit considerentelor deciziei de casare această obligaţie era în sarcina reclamantului.

Critica recurentului relativ la inexistenţa unei dovezi cu privire la încheierea unui contract între părţi este nefondată, în condiţiile în care prin chiar acţiunea introductivă reclamantul a recunoscut şi clamat existenţa contractului de mandat, iar depunerea acestui contract nu era necesară, validitatea sa nefiind condiţionată de existenţa unui înscris, iar forma scrisă nefiind obligatorie.

Intimata a mai susţinut că nefondată este şi critica privind nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ. referitoare la rolul activ în aflarea adevărului, întrucât chiar dacă a existat o însărăcire a reclamantului concomitent cu îmbogăţirea patrimoniului pârâtei, instanţa de apel a apreciat corect că reclamantul nu putea apela la o astfel de acţiune, întrucât nu este îndeplinită condiţia ca însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune pentru realizarea dreptului său de creanţă.

Referitor la motivele de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., intimata a susţinut că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate, deoarece apelanta-pârâtă a apelat doar în parte sentinţa pronunţată în primă instanţă şi a solicitat, ca rejudecând cauza, să respingă în tot acţiunea reclamantului şi să menţină soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii îmbunătăţirilor, aceste dispoziţii intrând în puterea lucrului judecat; din acest motiv, instanţa de apel a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei pronunţate de Tribunalul Maramureş, apelul fiind soluţionat în limitele învestirii potrivit principiului tantum devolutum, quantum apellatum.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat prin respingerea apelului declarat de acesta, iar instanţa de rejudecare nu mai putea respinge încă o dată apelul său, însă recurentul s-ar fi aflat în această ipoteză în condiţiile în care instanţa de recurs nu ar fi casat în totalitate decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Or, în mod evident, din moment ce hotărârea a fost casată în integralitate, instanţa de apel nu avea cum să rejudece cauza pe fond în limitele trasate de instanţa de recurs şi, în acelaşi timp, să menţină soluţia dată cu privire la apelul reclamantului din primul ciclu procesual.

Concluzionând, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât instanţa de apel, în rejudecare, a respectat limitele casării tranşate de instanţa de recurs şi a făcut o corectă analiză a condiţiilor impuse de art. 1345 C. civ.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 69/A/2021 din data de 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 6 aprilie 2022, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limita şi potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează.

Recursul reclamantului a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, pe de o parte, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345 şi art. 1348 din C. civ., rezultată din reţinerea nelegală a existenţei unei juste cauze pentru viramentul bancar al sumei de 30.000 euro, constând în împuternicirea acordată pârâtei pentru achiziţionarea unui autoturism şi, pe cale de consecinţă, a existenţei la dispoziţia reclamantului a acţiunii în răspundere contractuală bazată pe mandat.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a soluţiei de respingere a apelului său din primul ciclu procesual, care, nefiind atacată cu recurs, nu mai putea primi o nouă soluţie de respingere în instanţa de rejudecare, precum şi nesocotirea îndrumărilor din decizia de casare referitoare la exercitarea rolului activ în aflarea adevărului, concretizată în schimbarea nelegală a naturii juridice a acţiuni introductive, din actio de in rem verso în acţiune în răspundere civilă contractuală.

Demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamantul A. solicitând obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 30.000 euro remise prin virament bancar la data de 8 octombrie 2014, în scopul achiziţionării unui autoturism, precum şi la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţire aduse imobilelor situate în localităţile x şi x.

În primul ciclu procesual, acţiunea in rem verso a fost admisă în parte şi obligată pârâta la plata sumelor de 30.000 euro (transferată prin virament bancar în 2014) şi 16.281,65 RON (îmbunătăţiri aduse imobilului din x), cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea sumelor de bani, soluţia primei instanţe fiind păstrată în apel, prin respingerea căilor de atac declarate de ambele părţi.

Soluţia instanţei de apel a fost reformată în recurs, prin decizia civilă nr. 1772 din 24 septembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în sensul casării în tot, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia de casare, cu referire la restituirea sumei de 30.000 euro, s-a reţinut cu caracter obligatoriu şi autoritate de lucru judecat, că:

"se observă, din conţinutul cererii de chemare în judecată, că reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să-i restituie suma de 30.000 euro, bani transferaţi din contul personal în contul pârâtei, în anul 2014, destinaţi cumpărării unui autoturism, operaţiune care nu a mai avut loc, iar pârâta nu i-a restituit banii.

Instanţele anterioare au stabilit că cele două părţi în proces au avut împreună o relaţie afectivă în afara căsătoriei, în considerarea căreia au locuit împreună, au luat decizii împreună, şi-au acordat sprijin material reciproc, au contribuit la cheltuielile comune în raport cu mijloacele fiecăruia, au convieţuit şi au gospodărit împreună timp de aproape 12 ani, continuu între anii 2003 şi 2014, fiind reluată în anul 2015 şi finalizată în iunie 2016.

Reclamantul A. a înfiinţat în august 2008 o societate comercială, purtând denumirea S.C. C. S.R.L., având la începutul înfiinţării calitatea de asociat unic şi administrator al acestei societăţi, cu domeniu de activitate principală lucrări de construcţii a clădirilor rezidenţiale şi nerezidenţiale (pag. 125 vol. I dosar tribunal), între anii 2008 şi 2014 pârâta B. având şi ea calitatea de administrator al societăţii comerciale înfiinţate de reclamant (pag. 136-137 vol. I dosar tribunal).

În aceste circumstanţe, în anul 2014, respectiv în data de 8 octombrie 2014, reclamantul personal depune, prin transfer bancar, în contul pârâtei, suma de 30.000 euro, conform extrasului de cont bancar eliberat de S.C. D. S.A. (pag. 6 vol. I dosar tribunal), depunerea şi încasarea sumei fiind dovedite, prin extrasul de cont bancar şi prin recunoaşterea pârâtei la interogator, fără a menţiona scopul depunerii acestei sume, dar susţinând prin cererea de chemare în judecată că au fost destinaţi cumpărării unui autoturism.

Reclamantul a invocat principiul îmbogăţirii fără justă cauză, întemeindu-şi în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 1345 C. civ., potrivit cărora cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Pârâta a contestat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului încă din faţa instanţei de fond susţinând că, faţă caracterul subsidiar al acţiunii privind îmbogăţirea fără just temei, acţiunea aşa cum a fost formulată de intimat este inadmisibilă.

Aceste susţineri sunt încadrabile în dispoziţiile art. 1.348 C. civ., potrivit cărora cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

Deşi a fost invocat şi ca motiv de apel, Curtea nu a mai analizat aspectul sesizat de pârâtă în sensul că scopul declarat de reclamantul A. prin cererea de chemare în judecată a fost acela al cumpărării unui autoturism, fără a se preciza dacă operaţiunea de cumpărare urma să se efectueze de pârâtă, în calitate de mandatar, pe numele reclamantului sau dacă urma să fie cumpărat pe numele pârâtei, pentru a se analiza îndeplinirea sau nu a condiţiilor unei liberalităţi, or pe numele ambilor concubini, în considerarea relaţiilor afective sau financiare dintre aceştia.

Astfel, Curtea de Apel analizând titlul cu care a fost virată suma de bani în contul pârâtei a omis chiar conţinutul cererii de chemare în judecată din care rezultă în mod neechivoc ca reclamantul susţine că virarea sumei de bani s-a făcut strict în scopul achiziţionării unui autoturism."

În continuare, în cadrul examinării caracterului subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, instanţa de casare a reţinut următoarele:

"În aceste condiţii sunt corecte susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel nu dat dovadă de rol activ şi nu a clarificat operaţiunea juridică ce a stat la baza transferului sumei de 30.000 euro.

Nefăcându-se o analiză completă a naturii juridice a virării sumei de bani în discuţie, nu se poate stabili dacă, într-adevăr sunt incidente sau nu dispoziţiile art. 1348 C. civ., respectiv dacă reclamantul avea sau nu dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

De altfel, putem fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză, în momentul în care există o mişcare de valoare între două patrimonii ca urmare a unui fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absenţa unui temei juridic.

Sarcina dovezii absenţei temeiului juridic al acestei îmbogăţiri este a reclamantului, conform art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

În aceste condiţii, în mod corect a susţinut recurenta că instanţele au răsturnat sarcina probei, reproşând pârâtei că nu a probat motivul pentru care o terţă persoană, concubinul său, i-a virat o sumă de bani, câtă vreme potrivit principiul onus probandi incumbit actori, obligaţia dovedirii scopului pentru care au fost viraţi banii îi revenea reclamantului.

Numai în măsura în care se va clarifica natura juridică a operaţiunii de virare a acestei sume şi se va stabili că reclamantul nu avea la dispoziţie o altă acţiune născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege sau că un obstacol de drept o împiedică să fie exercitată, se poate trece la aplicarea dispoziţiilor art. 1345 C. civ.

Având în vedere caracterul subsidiar al acestei analize, urmează ca, în situaţia în care se va stabili că reclamantul nu are la dispoziţie o altă acţiune pentru recuperarea sumei virate pârâtei, să fie analizate şi celelalte susţineri ale recurentei referitoare la existenţa unei îmbogăţiri justificate.

Cu ocazia raţionamentului judiciar vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 1.346 C. civ., potrivit cărora îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligaţii valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica, dar şi ale art. art. 1.347 alin. (1) C. civ., conform cărora restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei."

Luând în examinare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticilor recurentului prin care s-a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345 şi art. 1348 din C. civ., în sensul reţinerii nelegale a unei cauze juste pentru îmbogăţirea pârâtei (contractul de mandat) şi a unei acţiuni în răspundere contractuală aflate la dispoziţia reclamantului însărăcit, pentru recuperarea sumei de 30.000 euro.

Înalta Curte are în vedere că, prin decizia de casare, s-a statuat cu caracter obligatoriu şi autoritate de lucru judecat, atât asupra existenţei remiterii prin virament bancar, la data de 8 octombrie 2014, a sumei de 30.000 euro în scopul achiziţionării unui autoturism, cât şi asupra îndepliniri în speţă a condiţiilor materiale (economice) ale îmbogăţirii fără justă cauză reglementate de art. 1345 din C. civ., constând în îmbogăţirea pârâtei, însărăcirea corelativă a reclamantului şi legătura de conexitate directă, în sensul că trecerea valorii economice dintr-un patrimoniu în altul îşi are originea în depunerea banilor de către reclamant în contul bancar al pârâtei, urmată de încasarea de către aceasta a sumei de 30.000 euro.

După cum este îndeobşte cunoscut, primind şi consacrare expresă în noul C. civ. (art. 1345 - art. 1348), pentru activarea mecanismului juridic al îmbogăţirii fără justă cauză este necesar a fi îndeplinite, pe lângă condiţiile materiale (sau economice) anterior enumerate, şi următoarele condiţii juridice: îmbogăţirea şi însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă, îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului şi însărăcitul să nu aibă şi să nu fi avut o altă acţiune în justiţie pentru obligarea îmbogăţitului la restituire.

În privinţa condiţiilor juridice ale actio de in rem verso, prin decizia de casare s-au dat îndrumări obligatorii instanţei de rejudecare, în sensul de a fi clarificată natura juridică a operaţiunii de transfer bancar al sumei de 30.000 euro, cu observarea regulii prevăzute de art. 249 din C. proc. civ. în privinţa sarcinii probei referitoare la absenţa temeiului juridic al îmbogăţirii pârâtei, şi de a fi stabilită existenţa sau inexistenţa la dispoziţia reclamantului a unei alte acţiuni în justiţie pentru recuperarea sumei virate, în cadrul raţionamentului judiciar urmând a fi avute în vedere, după caz, şi prevederile art. 1346 şi art. 1347 alin. (1) din C. civ.

Conformându-se îndrumărilor instanţei de casare referitoare la examinarea condiţiilor juridice care permit punerea în acţiune a mecanismului reglementat de art. 1345 din C. civ., instanţa de trimitere, în rejudecarea apelurilor declarate de ambele părţi, a reţinut, întemeindu-se pe conţinutul cererii introductive, faptul că între părţi a fost încheiat un contract de mandat, prin care pârâta a fost împuternicită să cumpere un autoturism cu suma de 30.000 euro virată de către reclamant, astfel că acesta din urmă are la îndemână o acţiune în răspundere civilă contractuală izvorâtă din mandat, ceea ce determină inadmisibilitatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, în raport de dispoziţiile art. 1348 din C. civ. care consacră caracterul subsidiar al demersului pendinte.

Pe cale de consecinţă, rejudecând apelurile declarate de părţi, în limitele fixate prin decizia de casare, instanţa de trimitere a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, respingând capătul de cerere referitor la restituirea sumei de 30.000 euro.

Decizia recurată, pronunţată în rejudecarea apelului pârâtei, este nelegală, curtea de apel reţinând concluzia greşită potrivit cu care îmbogăţirea şi însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convenţional (contract de mandat), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziţia reclamantului o acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanţă.

Aceasta întrucât, în materia actio de in rem verso, justa cauză desemnează cauza eficientă, adică însăşi modalitatea sau calea juridică de dobândire a unui avantaj de către o persoană, care de cel mai multe ori este o dispoziţie legală sau un act juridic. Altfel spus, cauza justă în acest domeniu o constituie titlul juridic convenţional sau legal care justifică obţinerea unui avantaj economic de către cel îmbogăţit, textul art. 1346 din C. civ. reglementând, cu titlu exemplificativ, trei astfel de cazuri.

Or, în speţă, îmbogăţirea pârâtei şi însărăcirea corelativă a reclamantului, tranşate cu caracter obligatoriu şi necontestate, de altfel, în proces, îşi au etiologia în faptul virării sumei de bani în contul bancar al pârâtei, operaţiune în legătură cu care reclamantul a afirmat, în cererea introductivă, că a avut drept scop achiziţionarea unui autoturism în contextul relaţiei de concubinaj de lungă durată, în vreme ce pârâta a dezvoltat o apărare oscilantă, invocând pe parcursul judecăţii fie scopul continuării relaţiei de concubinaj, fie destinaţia de contravaloare a muncii prestate în cadrul societăţii comerciale ori caracterul de liberalitate.

Se cuvine, astfel, observat faptul că temeiul juridic al dreptului reclamantului la restituirea sumei de bani, înţeles ca fundament al pretenţiei afirmate prin cererea introductivă, îl constituie un raport obligaţional grefat pe principiul echităţii şi circumscris unei relaţii de concubinaj de lungă durată (12 ani), în cadrul căruia reclamantul, însărăcit ca efect al pierderii patrimoniale obiectivate în remiterea sumei de bani neurmată de achiziţionarea bunului potrivit înţelegerii părţilor, urmăreşte realizarea dreptului său de creanţă prin obligarea pârâtei îmbogăţite să-i restituie valoarea cu care aceasta şi-a sporit injust patrimoniul.

Pe de altă parte, este de remarcat poziţia procesuală inconsecventă a pârâtei care, contestând cauza juridică afirmată prin cererea de chemare în judecată, s-a apărat invocând drept justificare pentru mărirea patrimoniului său cu valoarea încasată în urma viramentului bancar, trei variante de apărare total diferite, anume acordarea sumei de bani în scopul continuării relaţiei de concubinaj sau dobândirea acesteia cu titlu de compensaţie pentru activitatea prestată în cadrul societăţii comerciale ori cu titlu de liberalitate.

Analizate fiind din perspectiva dispoziţiilor art. 1346 din C. civ. care reglementează, exemplificativ, cazurile în care îmbogăţirea este considerată ca având justă cauză, apărările pârâtei anterior enunţate au fost înlăturate de către instanţa de apel care, în cadrul reevaluării situaţiei de fapt şi reaprecierii probatoriului, a reţinut că aceste susţineri "nu au fost dovedite în niciun fel", "ipotezele invocate rămânând la nivel de simple afirmaţii".

Aşadar, cauza juridică a acţiunii în restituirea sumei de bani, astfel cum rezultă în mod clar şi lipsit de echivoc din motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată şi din apărările corelative ale pârâtei interpretate per a contrario, nu doar că nu sprijină concluzia instanţei de apel referitoare la existenţa unui temei juridic care să justifice obţinerea avantajului economic de către pârâtă, în detrimentul reclamantului, ci, mai mult decât atât, infirmă existenţa unui raport juridic obligaţional izvorât din contractul de mandat.

Aceasta întrucât, instanţa de apel a argumentat existenţa unui atare titlu juridic convenţional, întemeindu-se exclusiv pe conţinutul cererii de chemare în judecată, în contextul în care situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond, care excedează controlului de legalitate permis instanţei de recurs, nu evidenţiază încheierea de către cei doi concubini a unui raport juridic de natura mandatului, prin care pârâta să fi fost împuternicită să încheie pe seama şi în numele reclamantului actul juridic de dispoziţie în discuţie.

Altfel spus, instanţa de apel a reţinut drept justă cauză existenţa unui contract de mandat, fără însă a demonstra în cadrul raţionamentului juridic expus prezenţa unor elemente factuale concrete apte să releve încheierea de către părţi a unui raport juridic obligaţional de tipul mandatului.

De altfel, cadrul procesual configurat prin cererile şi mijloacele de apărare formulate nu evidenţiază o atare teză susţinută de vreuna dintre părţi şi cu atât mai puţin nu dovedeşte un asemenea titlu juridic care să justifice îmbogăţirea şi însărăcirea corelative şi, astfel, să facă inoperant mecanismul juridic utilizat de către reclamant.

În egală măsură, Înalta Curte are în vedere faptul că operaţiunea juridică vizată de prezenta acţiune în justiţie s-a născut în cadrul raporturilor patrimoniale complexe dintre concubinii părţi litigante şi că această uniune de facto, în cadrul căreia există o viaţă de familie, cu caracter de continuitate şi de stabilitate, intră sub protecţia juridică a art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a art. 26 din Constituţia României.

Drept urmare, în absenţa unui contract sau a oricărui mijloc juridic sau oricărei alte acţiuni în justiţie prin care reclamantul însărăcit să-şi poată recupera pierderea suferită, devin pe deplin aplicabile regulile din materia îmbogăţirii fără justă cauză, în virtutea principiului echităţii, pentru restabilirea echilibrului patrimonial dintre concubini, rupt prin remiterea şi, subsecvent, încasarea unei sume de bani substanţiale ce depăşeşte nivelul rezonabil al contribuţiei la viaţa de familie pe care o implică relaţia de concubinaj.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1345 şi art. 1348 din C. civ., reţinând în mod nelegal existenţa unei cauze juste pentru îmbogăţirea pârâtei, obiectivată într-un contract de mandat, şi, pe cale de consecinţă, existenţa unei acţiuni în răspundere contractuală aflată la dispoziţia reclamantului însărăcit, pentru recuperarea sumei remise prin virament bancar în anul 2014, pronunţând astfel o hotărâre parţial nelegală, sancţionată cu casarea în parte, în temeiul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., sub aspectul soluţiei date apelului pârâtei, şi cu trimiterea spre rejudecare în privinţa soluţiei date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.000 euro plus dobânda legală şi, pe cale de consecinţă, a cererii accesorii referitoare la cheltuielile de judecată aferente judecăţii în primă instanţă.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., prin care s-a susţinut încălcarea autorităţii de lucru judecat a soluţiei de respingere a apelului reclamantului cuprinsă în decizia civilă nr. 132A din 11 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, neatacată cu recurs, Înalta Curte reţine că soluţionarea respectivei căi de atac, în sensul respingerii, de către instanţa de trimitere în rejudecarea apelurilor declarate împotriva sentinţei primei instanţe, nu reprezintă altceva decât efectul firesc al casării în întregime a deciziei pronunţate de instanţa de apel în primul ciclu procesual, în acord cu dispoziţiile art. 500 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care "Hotărârea casată nu are nicio putere."

De asemenea nefondat se vădeşte a fi şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., prin care s-a susţinut nesocotirea îndrumărilor obligatorii din decizia de casare.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor obligatorii şi limitelor rejudecării, clarificând şi examinând condiţiile juridice ale acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză reglementate de art. 1345 - art. 1348 din C. civ., raţionamentul juridic expus fiind afectat de viciul nelegalităţii parţiale doar din perspectiva tezei de casare reglementate de pct. 8, nu şi de pct. 5 al art. 488, după cum s-a argumentat detaliat în privinţa primului motiv de recurs examinat, reţinut a fi incident în cauză.

În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa în parte decizia recurată, sub aspectul soluţiei date apelului declarat de pârâtă, şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în privinţa soluţiei date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.000 euro plus dobânda legală şi a cheltuielilor de judecată datorate de părţi în primă instanţă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate referitoare la soluţia dată apelului reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 69/A din 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016.

Casează, în parte, decizia recurată sub aspectul soluţiei date apelului declarat de pârâta B. şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe în privinţa soluţiei date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.000 euro plus dobânda legală şi a cheltuielilor de judecată datorate de părţi în primă instanţă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate referitoare la soluţia dată apelului formulat de reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 aprilie 2022.