Extradition procedure annulled in foreign state does not invalidate domestic imprisonment under final conviction

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 128/F din 25 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul a fost obligat la plata sumei de 500 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că, prin cererea formulată, petentul condamnat A. a formulat contestaţie împotriva executării sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, solicitând următoarele:

- în baza art. 44 alin. (8) şi 14 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei şi a art. 16 alin. (7) şi 13 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate, să se ia act de poziţia oficială a statului malgaş, transmisă pe cale oficială, prin care se anulează procedura de extrădare a petentului (prin transmiterea sentinţei nr. 2625 din 07 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul de primă instanţă Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020) şi că, în cauză, în ceea ce îl priveşte nu a existat o cooperare judiciară între Republica Madagascar şi România;

- în baza art. 4, art. 5 şi art. 77 din Legea nr. 302/2004, să se ia act de poziţia oficială a statului malgaş, transmisă pe cale oficială, prin care se anulează procedura de extrădare în privinţa sa (prin transmiterea sentinţei nr. 2625 din 07 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul de primă instanţă Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020) şi că, în cauză, a existat o fraudă la extrădare;

- aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 302/20004, să se constate că nu există consimţământul statului solicitat pentru executarea pedepsei contestate şi, în consecinţă, să fie admisă contestaţia împotriva executării deciziei penale nr. 32/A din 07 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2008, în conformitate cu art. 599 alin. (4) C. proc. pen., şi să se constatate împiedicarea la executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019, emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cu efectul eliberării sale din detenţia ilegală, în conformitate cu art. 5 paragraful 4 din Convenţie şi art. 2 C. proc. pen.

- aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/20004, constând în exercitarea dreptului său de a putea părăsi în mod real şi efectiv teritoriul României în termen de 45 de zile de la data punerii în libertate, iar, în subsidiar, în temeiul art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/20004, repunerea în situaţia anterioară, cu consecinţa transferului pe teritoriul Republicii Madagascar, urmând a se parcurge, din nou, procedura de extrădare.

În acest sens, contestatorul a arătat că, prin sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., şi la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., care au fost contopite în pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 2 ani închisoare, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare.

În baza sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată în apel, la 07 februarie 2019, această instanţă a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017.

A mai învederat că, începând cu 27 decembrie 2017, s-a aflat, în mod neîntrerupt, pe teritoriul Republicii Madagascar, atât în calitate de rezident al acestui stat, cât şi ca solicitant de azil, fiind sub protecţia Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite. În vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii a fost iniţiată procedura specială a dării în urmărire. La 08 mai 2019 a fost arestat provizoriu de către autorităţile judiciare din Madagascar în vederea extrădării către România. În perioada cât a fost arestat, respectiv 08 mai 2019 - 14 mai 2019, nu i s-a prezentat niciun document oficial în temeiul căruia a fost privat de libertate.

Prin încheierea din 09 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2019, instanţa română a stabilit că sunt întrunite condiţiile legale în vederea solicitării extrădării, în conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

În baza acestei hotărâri, Ministerul Justiţiei a efectuat examenul de regularitate internaţională, conform art. 65 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, şi a înaintat cererea de extrădare autorităţilor malgaşe la data de 13 mai 2019. Ulterior arestării provizorii, la 14 mai 2019, Procurorul Republicii din cadrul Parchetului Antananarivo a emis Autorizaţia nr. x-RP/19 prin care a autorizat deplasarea funcţionarilor români în vederea extrădării condamnatului către România, document care a fost comunicat prin poşta electronică Biroului Naţional Interpol. În data de 13 mai 2019, Ambasada României în Madagascar a comunicat Ministerului Justiţiei din Madagascar scrisoarea Ministrului Justiţiei din România privind extrădarea condamnatului, aceasta fiind transmisă şi Ministerului de Externe al Republicii Madagascar în cursul aceleiaşi zile. A considerat că, pentru orice observator obiectiv şi imparţial, este evident că într-o singură zi nu puteau fi parcurse toate etapele necesare extrădării.

La 18 mai 2019, acelaşi procuror a emis un nou înscris, denumit Autorizaţie, având acelaşi nr. x-RP/19, adăugând la primul paragraf doar faptul că cererea de extrădare a Ministerului de Justiţie din România priveşte mandatul de arestare preventivă nr. 1 din 10 ianuarie 2018 şi mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019. Această completare a fost făcută în condiţiile în care în Autorizaţia din 14 mai 2019 nu se regăseau aceste mandate.

La data de 19 mai 2019, a fost extras din închisoarea malgaşă, în baza ordinului de ieşire de sub escortă a deţinutului nr. x-RP/19, din 19 mai 2019, ora 17:00, emis de Procurorul Republicii Madagascar, B., şi a fost predat autorităţilor române, prin procesul-verbal de remitere al resortisantului român A., de către Biroul Central Naţional al Interpol Madagascar către Biroul Central Naţional al Interpol România, încheiat la Antananarivo, Republica Madagascar, la 19 mai 2019, ora 22:00. Acest proces-verbal de remitere a fost întocmit în baza Autorizaţiei din 14 mai 2019, atrăgând incidenţa regulii specialităţii.

Prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la data de 20 mai 2019, ora 21:00, la Punctul Poliţiei de Frontieră "Henri Coandă" - Bucureşti, a fost predat escortei din cadrul Penitenciarului Bucureşti - Rahova, unde a fost depus la data de 20 mai 2019, prin procesul-verbal de depunere a persoanei private de libertate A. nr. x/20.05.2019, ora 22:00.

Pe durata soluţionării cererii de extrădare de către statul malgaş, în conformitate cu art. 73 din Legea nr. 302/2004, Ministerul Justiţiei a informat instanţa de executare, fără, însă, a face referire la procedura de extrădare prevăzută de legislaţia malgaşă.

A mai învederat că, la 13 noiembrie 2019, a depus o contestaţie la executare, aceasta formând obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, prin care a solicitat instanţei române să constate că procedura de extrădare a fost viciată pe teritoriul Republicii Madagascar. Contestaţia a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţele române reţinând că nu sunt competente să analizeze legalitatea procedurii pe teritoriul unui stat străin.

Urmare a răspunsului instanţelor române, s-a adresat cu o solicitare instanţelor malgaşe să se pronunţe asupra procedurii de extrădare ce îl viza. Ca urmare a acestui demers, în Republica Madagascar s-a pronunţat sentinţa nr. 2625 din 07 septembrie 2020 a Tribunalului de primă instanţă Antananarivo, prin care a fost constatată nelegalitatea extrădării.

La 19 octombrie 2020, a formulat o nouă contestaţie la executare, aceasta formând obiectul dosarelor nr. x/2020 şi nr. y/2020, bazată pe solicitarea către instanţele române de a recunoaşte hotărârea străină şi de a o aplica, constatând împiedicarea la executare a mandatului de executare contestat. Instanţa română s-a pronunţat în sensul inadmisibilităţii recunoaşterii hotărârii străine, considerând-o ca fiind sentinţă civilă, şi a constatat, în baza documentelor existente la dosarul cauzei, că a existat o procedură de cooperare cu aspecte de neconformitate (invocând cauza Öcalan v. Turcia) şi că statul solicitat (Republica Madagascar) nu a exprimat o poziţie oficială cu privire la procedura de extrădare a subsemnatului. Pe cale de consecinţă, contestaţia la executare a fost respinsă ca nefondată.

În acest context, a formulat o nouă solicitare Republicii Madagascar să comunice oficial României poziţia sa cu privire la cererea de extrădare emisă în privinţa sa. În acest sens, Republica Madagascar a transmis oficial şi pe cale diplomatică României faptul că procedura de extrădare în privinţa sa a fost anulată, ataşând şi sentinţa nr. 2625 din 07 septembrie 2020 a Tribunalului de primă instanţă Antananarivo, prin care a fost anulată procedura de extrădare.

Statul malgaş a răspuns oficial la cererea sa, transmiţând atât prin email, către Ministerul Justiţiei, cât şi pe cale diplomatică, prin Ministerul Afacerilor Externe, hotărârea instanţei malgaşe, şi informând autorităţile române despre anularea procedurii de extrădare, astfel că la acest moment nu se mai poate vorbi despre o "procedură viciată", ci despre o procedură inexistentă. Pe cale de consecinţă, a apreciat că predarea/preluarea sa de pe teritoriul statului malgaş este nelegală, atât potrivit legii malgaşe, cât şi potrivit convenţiilor internaţionale invocate de România în cererea de extrădare şi legislaţiei naţionale române.

Prin exprimarea poziţiei oficiale a statului malgaş, s-a apreciat că există două consecinţe aplicabile în legislaţia internaţională şi naţională, şi anume:

a. frauda la extrădare, considerându-se că nulitatea extrădării determină nulitatea predării şi nelegalitatea detenţiei determinate din această predare şi

b. nerespectarea principiului specialităţii - persoana extrădată poate fi urmărită, judecată, condamnată şi supusă executării pedepsei numai pentru infracţiunea sau infracţiunile pentru care a fost predată.

Analizând motivele invocate de contestatorul A., prin raportare la dispoziţiile legale incidente, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 148 din 10 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, acesta a fost condamnat la pedepsele de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. *132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen. şi cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., şi de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare.

În baza acestor hotărâri, a fost emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019.

Prin încheierea din 09 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin necontestare, s-au constatat îndeplinite condiţiile pentru a se solicita extrădarea contestatorului condamnat A. în procedura prevăzută de art. 65 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, după informarea transmisă privind localizarea acestuia pe teritoriul Republicii Madagascar. Ulterior, s-a urmat procedura extrădării active, Ministerul Justiţiei fiind autoritatea competentă să întocmească şi să transmită cererile de extrădare (art. 63 din Legea nr. 302/2004) către autorităţile din Republica Madagascar, iar, la data de 20 mai 2019, contestatorul condamnat a fost încarcerat la Penitenciarul Rahova.

Totodată, s-a reţinut că între România şi Republica Madagascar nu există o convenţie internaţională, cooperarea judiciară fiind efectuată în virtutea curtoaziei internaţionale.

Curtea a observat că, în esenţă, contestatorul condamnat a susţinut că nelegalitatea procedurii de extrădare şi nelegalitatea deţinerii sale pe teritoriul Republicii Madagascar, în vederea extrădării, afectează legalitatea deţinerii începând cu data de 20 mai 2019 la zi, iar acest aspect ar constitui o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen.

Prima instanţă a apreciat că cererea de contestaţie la executare nu este inadmisibilă, nefiind incidente dispoziţiile art. 599 alin. (5) C. proc. pen., aşa cum a susţinut reprezentantul Ministerului Public, având în vedere că, prin raportare la solicitările formulate anterior de condamnat, în opinia acestuia a intervenit un element de noutate, respectiv împrejurarea că statul malgaş şi-a exprimat poziţia oficială, în sensul că procedura de extrădare a fost anulată, prin transmiterea sentinţei nr. 2625 din 07 septembrie 2020 pronunţată de Tribunalul de primă instanţă Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020 (spre deosebire de cererea anterioară când se solicita a se constata că există o împiedicare exclusiv prin raportare la hotărârea pronunţată de instanţa malgaşă).

Cu toate acestea, a considerat că, raportat la fondul cauzei, o astfel de împrejurare nu este de natură a schimba în vreun fel situaţia contestatorului condamnat A. şi de a modifica soluţia stabilită anterior prin sentinţa penală nr. 53 din 04 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin retragerea contestaţiei.

În acest sens, Curtea a subliniat că este firesc ca atunci când i se cere un punct de vedere cu privire la un anumit aspect, un stat democratic să transmită, în cuprinsul poziţiei sale, aspectele statuate printr-o hotărâre judecătorească (atunci când aceasta există). Prin urmare, faptul că statul malgaş a comunicat punctul său de vedere rezultat (aşa cum era firesc) dintr-o hotărâre judecătorească care a fost avută în vedere în precedenta contestaţie la executare, chiar dacă constituie o apărare nouă, nu poate conduce la o soluţie diferită.

De altfel, în precedenta contestaţie la executare s-a statuat cu titlu definitiv (hotărârea bucurându-se de autoritate de lucru judecat, în condiţiile în care contestatorul, deşi a luat la cunoştinţă de aceste aspecte, şi-a retras calea de atac) că, independent de nelegalitatea procedurii de extrădare pe teritoriul Republicii Madagascar, această împrejurare nu poate afecta legalitatea detenţiei din România, sens în care judecătorul a făcut trimitere la două paragrafe relevante din sentinţa penală nr. 53 din 04 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Totodată, Curtea a observat că şi de această dată se menţin inconsecvenţele, stabilite cu titlu definitiv, privind modalitatea de soluţionare concretă a cauzei propusă de contestator, solicitându-se, într-o primă variantă, anularea actualului mandat de executare a pedepsei închisorii, urmată de emiterea unui alt mandat care să fie pus în executare doar după 45 de zile de la punerea în libertate, iar, într-o altă variantă, repunerea în situaţia anterioară, respectiv transferarea sa pe teritoriul Republicii Madagascar (în stare de detenţie).

Prima instanţă a subliniat, însă, că orice nelegalitate în procedura de extrădare din partea statului solicitat nu poate influenţa în vreun fel caracterul legal al detenţiei de pe teritoriul statului român, în cauză fiind vorba de raporturi juridice epuizate definitiv. Astfel, a arătat că detenţia din România are ca temei o hotărâre judecătorească definitivă, procedura extrădării fiind epuizată definitiv şi nemaiputându-se repercuta asupra situaţiei actuale a contestatorului.

S-a apreciat că, în condiţiile în care statul român a fost de bună-credinţă, orice nelegalitate comisă de funcţionarii din statul malgaş, care l-au extrădat cu nerespectarea prevederilor legale pe contestatorul A., nu poate naşte vreo obligaţie în sarcina autorităţilor din România.

Totodată, s-a arătat că între cele două ţări a existat o procedură de cooperare internaţională, chiar dacă ea a fost viciată raportat la obligaţiile care reveneau Republicii Madagascar, iar anularea procedurii în acest stat nu poate conduce la o concluzie contrară, atâta timp cât efectele respectivei cooperări s-au epuizat cu titlu definitiv.

Curtea a mai învederat, sub acelaşi aspect, că, în cauză, nu s-a făcut dovada că a existat voinţa de a se eluda regulile de extrădare (de exemplu, o eventuală condamnare a persoanelor care i-au încălcat drepturile contestatorului), aşa încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 302/2004, invocate de către contestator.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului specialităţii, s-a menţionat că, prin sentinţa penală nr. 53 din 04 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin retragerea contestaţiei, s-a statuat cu titlu definitiv că acest principiu nu are nicio legătură cu situaţia contestatorului, "apărarea încercând să determine aplicarea la prezenta speţă a unor instituţii din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală care nu au nicio legătură cu executarea pedepsei închisorii - de exemplu regula specialităţii (regula de drept conform căreia persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea - art. 74)".

Instanţa a mai arătat că nu a fost încălcat art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care autorităţile române au fost de bună-credinţă (acestea neluând cunoştinţă la momentul predării de modalitatea în care s-a desfăşurat procedura de extrădare) şi nu au fost implicate în vreun fel în capturarea contestatorului. Astfel, organele de poliţie din România doar s-au deplasat în Madagascar pentru a-l ridica pe contestator şi a-l transporta în România pentru a executa o pedeapsă pronunţată în baza unei hotărâri care se bucură de prezumţia de legalitate (din momentul luării contestatorului în custodie, acesta a fost temeiul privării de libertate).

În acest sens, s-a făcut trimitere la aspectele statuate în paragraful 90 din Hotărârea pronunţată în cauza Öcalan contra Turciei, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, indiferent dacă arestul este rezultatul unei încălcări a legii statului în care s-a refugiat fugarul, ceea ce se examinează de către Curte este doar dacă statul gazdă este parte la Convenţie şi dacă există dovezi în forma unor interferenţe concordante conform cărora autorităţile statului către care a fost transferat solicitantul au acţionat extrateritorial într-un mod care este incompatibil cu suveranitatea statului gazdă şi, prin urmare, contrar dreptului internaţional. Abia atunci sarcina de a demonstra că suveranitatea statului gazdă şi dreptul internaţional au fost respectate vor fi transferate către guvernul pârât. Cu toate acestea, reclamantul nu este obligat să aducă dovezi "dincolo de orice îndoială rezonabilă" cu privire la acest punct.

Or, instanţa de fond a subliniat că, în prezenta cauză, nici măcar contestatorul A. nu a susţinut că autorităţile din România au acţionat extrateritorial, acestea doar escortându-l pe condamnat din Madagascar.

Totodată, s-a făcut referire la aspectele reţinute în paragraful 87 din aceeaşi hotărâre, în care Curtea Europeană a arătat că, în ceea ce priveşte relaţiile în materie de extrădare dintre un stat care este parte şi un stat care nu este parte la Convenţie, normele stabilite de un tratat de extrădare sau, în lipsa unui astfel de tratat, cooperarea dintre statele respective figurează, de asemenea, printre elementele relevante pentru a stabili legalitatea arestării contestate ulterior în faţa Curţii. Predarea unui fugar ca rezultat al cooperării dintre state nu constituie, în sine, o încălcare a legalităţii arestării, aşa că nu ridică o problemă din perspectiva art. 5.

Or, raportat la toate actele dosarului, prima instanţă a constatat că o astfel de cooperare internaţională a existat (fiind solicitate relaţii, comunicate documente, iar contestatorul a fost predat unor persoane desemnate special etc.), neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, ulterior finalizării extrădării, s-a descoperit că funcţionarii statului solicitat îi încălcaseră drepturile persoanei condamnate (lucru pe care statul solicitant, singurul care a ratificat Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, nu l-a cunoscut), iar procedura în acest stat a fost declarată nelegală.

Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în termen legal, a declarat contestaţie condamnatul A., reluând argumentele din cererea iniţială şi învederând că instanţa de fond a motivat în mod greşit soluţia dată cu privire la aspectele invocate de apărare vizând frauda la extrădare şi nu şi-a expus raţionamentul cu referire la nerespectarea principiului specialităţii, dovedind, astfel, că nu a înţeles solicitările formulate.

În acest sens, a arătat, în esenţă, că prima instanţă a atribuit o semnificaţie greşită răspunsului înaintat de statul malgaş, în luna martie 2021, pe cale oficială Ministerului Justiţiei şi Ministerului Afacerilor Externe din România, prin care a fost transmisă şi hotărârea nr. 2625 din 07 septembrie 2020 a Tribunalului de primă instanţă Antananarivo, care, în opinia apărării, dovedeşte că la acest moment nu se mai poate vorbi despre o procedură de extrădare "viciată", ci despre una inexistentă, fapt ce atrage nelegalitatea predării/preluării condamnatului de pe teritoriul statului solicitat, potrivit atât legii acestuia, cât şi a celei române, dar şi conform convenţiilor internaţionale invocate de România în cererea de extrădare.

În acest context, contestatorul a apreciat că, pentru justa soluţionare a cererii, se impunea ataşarea dosarului de extrădare, aşa cum a solicitat apărarea, căci numai pe baza acestuia s-ar fi putut analiza corect contribuţia funcţionarilor români în frauda la extrădare.

S-a considerat că, în cauză, este incident motivul de contestaţie la executare întemeiat pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen., existând o împiedicare la executarea hotărârii atunci când această activitate se realizează ca urmare a solicitării şi obţinerii extrădării bazate pe consimţământul statului solicitat, consimţământ care lipseşte pentru o parte din infracţiunile pentru care s-a cerut predarea.

Apărarea a subliniat că, în prezenta cerere, nu s-a solicitat anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii existent, ci rezolvarea problemelor legate de principiul specialităţii şi de consimţământul statului solicitat (Madagascar) la extrădare, astfel că nu prezintă relevanţă sub aspectul obiectului cauzei trimiterile instanţei de fond la sentinţa penală pronunţată în contestaţia la executare formulată anterior de către condamnat. A considerat că instanţa trebuia să se raporteze la dispoziţiile din dreptul intern şi internaţional (art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, art. 65 alin. (1) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi art. 34 alin. (1) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate) care permiteau analizarea celor două susţineri ale apărării.

A mai învederat că prima instanţă s-a concentrat în motivarea hotărârii exclusiv pe combaterea existenţei unui caz de fraudă la extrădare, ignorând celelalte solicitări ale contestatorului de constatare a nerespectării principiului specialităţii şi a obligaţiei instituită prin sentinţa autorităţilor malgaşe de repunere a părţilor în situaţia anterioară şi neanalizând îndatorirea statului român de a respecta prevederile art. 44 alin. (8) şi 14 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi art. 16 alin. (7) şi 13 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate.

A apreciat că nu poate fi primită argumentaţia judecătorului fondului în sensul că nelegalitatea procedurii desfăşurată în statul malgaş nu se poate răsfrânge asupra executării pedepsei în România, care se bazează pe un mandat de executare legal emis, întrucât aceasta porneşte de la premise false şi nu are în vedere deloc efectul nulităţilor în dreptul penal român (respectiv faptul că nulitatea actelor care au stat la baza extrădării atrage aceeaşi sancţiune şi în privinţa actelor subsecvente, şi anume nulitatea documentelor încheiate pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti) şi nici corespondenţa purtată între autorităţile poliţieneşti din cele două state, din care rezultă că autoritatea judiciară competentă malgaşă nu a fost implicată în niciun fel în procedura de extrădare şi că nu a existat un răspuns oficial la cererea de extrădare. Deopotrivă, sub acelaşi aspect, a considerat relevantă şi poziţia Ministerului Justiţiei din România care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa instanţele despre poziţia statului malgaş, în pofida numeroaselor demersuri ale apărării, aspect care contrazice susţinerea că statul român a fost de bună-credinţă.

În plus, curtea de apel a interpretat greşit Hotărârea pronunţată în cauza Öcalan contra Turciei, în cuprinsul căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în paragrafele 83-89, reguli clare cu privire la efectele extrădării, ignorând faptul că, în speţă, este vorba despre o cerere formală de extrădare şi despre o procedură de extrădare care a fost considerată ilegală, motiv pentru care a fost anulată de o instanţă de judecată.

Astfel, contestatorul a apreciat că judecătorul fondului avea obligaţia, potrivit aspectelor statuate în paragraful 90 al hotărârii mai sus menţionate, de a analiza susţinerile apărării, care sunt dovedite de probe, şi să pună în vedere parchetului să demonstreze lipsa de înţelegere dintre anumite organe poliţieneşti malgaşe şi cele române cu privire la predarea/preluarea sa nelegală din Madagascar.

A subliniat că statul malgaş a exprimat o poziţie oficială cu privire la cererea de extrădare formulată de România, transmiţând, atât prin e-mail, cât şi pe cale diplomatică, hotărârea instanţei care a constatat nulitatea extrădării conform art. 112 din Legea malgaşă nr. 027/2017, aspect care întăreşte concluzia apărării că niciun moment nu a existat o cooperare judiciară între autorităţile competente din cele două ţări şi că preluarea contestatorului din Madagascar nu este legală. A considerat, astfel, contestatorul că, în condiţiile în care a fost privat de libertate în mod nelegal în statul malgaş, atât preluarea sa de către autorităţile române, urmată de tranzitarea prin Franţa şi introducerea în România, cât şi depunerea sa la penitenciar au acelaşi caracter nelegal. Sub acest aspect, a învederat că nu prezintă nicio relevanţă dacă autorităţile din România au cunoscut sau nu despre încălcarea flagrantă a legii în Republica Madagascar.

S-a mai arătat în cuprinsul contestaţiei că împrejurarea că temeiul legal al împiedicării la executare se află în Legea nr. 302/2004 sau în tratatele internaţionale la care România este parte nu împietează asupra aplicării dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., atâta timp cât prezenţa condamnatului pe teritoriul ţării se datorează procedurii de extrădare realizată în condiţiile menţionate, în lipsa căreia nu putea fi pus în executare mandatul de executare a pedepsei ce a fost contestat în cauză.

A mai precizat că, pe calea contestaţiei la executare, a solicitat, în principal, constatarea incidenţei art. 77 din Legea nr. 302/2004 şi a nesocotirii dispoziţiilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cu acordarea garanţiilor prevăzute de lit. b) a celui din urmă text de lege, respectiv posibilitatea ca A. să părăsească teritoriul României în termen de 45 de zile de la liberarea definitivă, iar, în subsidiar, repunerea sa în situaţia anterioară, respectiv trimiterea acestuia în Madagascar pentru rediscutarea procedurii de extrădare, conform art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, neexistând consimţământul statului solicitat pentru executarea de către contestator a pedepsei din mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 269 din 07 februarie 2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti. Instanţa de fond nu a înţeles, însă, aceste solicitări şi nici nu le-a analizat, ci a invocat doar faptul că nu poate anula respectivul mandat de executare a pedepsei închisorii, aspect care nu afectează validitatea raţionamentului apărării, ci doar particularizează modalitatea de acţiune a instanţei în cazul admiterii cererii.

Totodată, a învederat că judecătorul fondului nu a analizat deloc aspectele susţinute de apărare cu privire la nerespectarea principiului specialităţii, prevăzut de art. 74 din Legea nr. 302/2004, ci doar s-a referit la o hotărâre penală anterioară care, însă, se baza pe o altă situaţie de fapt.

Aceleaşi aspecte au fost invocate şi prin cel de-al doilea set de motive de contestaţie transmis de contestator la dosar, susţinându-se, în esenţă:

- inexistenţa unei baze legale pentru extrădarea contestatorului, astfel că cerinţele imperative ale art. 56 din Legea nr. 302/2004 nu sunt întrunite;

- împrejurarea că preluarea acestuia a constituit o fraudă la extrădare în sensul art. 77 din Legea nr. 302/2004, fiind interzisă, astfel, de legea română;

- atâta timp cât nu a existat o extrădare legală din Madagascar, iar această procedură nu a vizat şi infracţiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa în a cărei executare se află condamnatul, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 74 din Legea nr. 302/2004 privind principiul specialităţii;

- predarea/preluarea a încălcat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, fiind nelegală şi prin raportare la legea română;

- detenţia încalcă dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât predarea/preluarea s-a realizat cu nesocotirea legislaţiei interne şi a celei internaţionale, având, aşadar, un caracter arbitrar;

- instanţele de judecată române încalcă dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât nu au oferit niciun remediu eficient pentru detenţia contestatorului care, aşa cum s-a arătat, nesocoteşte prevederile art. 5 alin. (1) din aceeaşi Convenţie;

- în baza tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat şi a principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti, sentinţa Tribunalului de primă instanţă din Antananarivo este obligatorie pentru aceasta în ceea ce priveşte punerea ei în aplicare, iar instanţele de judecată române trebuie să îi dea eficienţă.

Examinând calea de atac promovată de contestatorul A., prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, prin raportare la dispoziţiile art. *4251 C. proc. pen. şi art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, în mod corect prima instanţă respingând contestaţia formulată de condamnat împotriva executării sentinţei penale nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a instanţei supreme, secţia penală.

Premergător, Înalta Curte reţine că, aşa cum este în prezent reglementată contestaţia la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfăţişează ca un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, sunt prevăzute mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar este exclusă posibilitatea ca, pe această cale, să fie afectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestaţia la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-un instrument prin care să fie împiedicată procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Unul dintre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestaţiei la executare este şi cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., respectiv atunci "când se iveşte vreo împiedicare la executare". Prin împiedicare la executare se înţelege un incident în executarea pedepsei rezultând din existenţa unei cauze legale care stopează punerea în executare sau continuarea executării hotărârii definitive.

Pe de altă parte, se constată că, reglementând procedura de rezolvare a contestaţiei la executare, prevederile art. 599 alin. (5) C. proc. pen. stabilesc că cererile ulterioare formulate sub acest aspect sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. Cu alte cuvinte, atâta timp cât anumite aspecte factuale au fost invocate pe calea unei contestaţii la executare, ce a fost soluţionată în mod definitiv, respectivele chestiuni nu mai pot fi reevaluate ca urmare a formulării de către aceeaşi persoană a unei alte solicitări, în baza aceluiaşi temei legal şi pentru aceleaşi apărări, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură prima hotărâre judecătorească definitivă.

Din interpretarea per a contrario a acestui text de lege, rezultă că pot forma obiectul unei noi examinări pe această cale, doar acele contestaţii la executare formulate de aceeaşi persoană în baza aceluiaşi temei legal în care se invocă fie motive, fie apărări cu caracter de noutate faţă de cele susţinute în cererile precedente.

În speţă, se constată că, invocând dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., contestatorul A. a susţinut, în esenţă, că există un impediment la executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 emis la 07 februarie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, având în vedere că, aşa cum rezultă din înscrisurile oficiale transmise, în luna martie 2021, Ministerului Justiţiei din România de către autorităţile din Republica Madagascar, privarea sa de libertate pe teritoriul acestui stat, precum şi procedura de extrădare la care a fost supus au fost nelegale, aspecte care afectează legalitatea deţinerii sale începând cu data de 20 mai 2019, când a fost preluat de autorităţile române şi depus în Penitenciarul Bucureşti Rahova.

În motivarea cererii a fost invocat un singur element de noutate faţă de aspectele susţinute în cuprinsul contestaţiei la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, constând în poziţia exprimată de statul malgaş, la solicitarea apărării contestatorului, înaintată Ministerului Justiţiei din România prin e-mail la 25 martie 2021, dar şi pe cale diplomatică, în sensul că procedura de extrădare a fost anulată prin sentinţa nr. 2625 din 07 septembrie 2020 pronunţată de Tribunalul de primă instanţă din Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020, care a fost ataşată în dovedire.

Analizând susţinerile apărării sub acest aspect, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că împrejurarea nouă învederată de contestatorul A. nu este de natură să schimbe situaţia juridică a acestuia şi să modifice concluzia la care a ajuns Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu prilejul pronunţării, în cadrul dosarului nr. x/2020, a sentinţei penale nr. 53 din 04 martie 2021, definitivă prin retragerea contestaţiei, atâta timp cât apărarea cu caracter de noutate ce derivă din corespondenţa transmisă, pe cale oficială, de statul malgaş Ministerului Justiţiei din România are la bază aceeaşi hotărâre judecătorească civilă (nr. 2625 din 07 septembrie 2020 pronunţată de Tribunalul de primă instanţă din Antananarivo, rămasă definitivă la 09 octombrie 2020) ce a fost invocată şi în precedenta contestaţie la executare.

Astfel, se observă că, prin sentinţa penală nr. 53 din 04 martie 2021, care se bucură de autoritate de lucru judecat de vreme ce condamnatul A. şi-a retras contestaţia exercitată împotriva acesteia, Curtea de Apel Bucureşti a statuat, cu titlu definitiv, pornind de la cele reţinute în hotărârea autorităţilor judiciare malgaşe din 07 septembrie 2020, că nelegalitatea procedurii de extrădare desfăşurată împotriva sa şi nelegalitatea privării de libertate pe teritoriul Republicii Madagascar din perioada 08 mai 2019 - 19 mai 2019 nu poate afecta legalitatea detenţiei acestuia din România.

În acest sens, s-a subliniat că trebuie făcută distincţie între privarea de libertate a unei persoane împotriva căreia se derulează o procedură de extrădare şi cea care are loc în baza condamnării pronunţate de un tribunal competent, aşa cum este cazul în speţă, având în vedere că A. se află în executarea unei pedepse cu închisoarea aplicată prin sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. S-a mai arătat că dispoziţiile din Legea nr. 302/2004, invocate de contestator, nu sunt incidente în materia executării hotărârii, care se face conform C. proc. pen., ce prevede expres şi limitativ cazurile în care se poate dispune punerea în libertate, înainte de termen, a unui condamnat din executarea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.

Prin urmare, în condiţiile în care nu a intervenit niciun element de noutate care să impună reevaluarea concluziilor anterioare, care, astfel cum s-a arătat deja, au intrat în puterea lucrului judecat, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că orice nelegalitate apărută în procedura de extrădare din partea statului solicitat (Madagascar) nu poate influenţa în niciun fel caracterul legal al detenţiei contestatorului pe teritoriul României.

De altfel, aşa cum s-a menţionat în dezvoltările de mai sus, condamnatul A. se află în executarea unui mandat de executare a pedepsei închisorii ce a fost emis la data de 07 februarie 2019, prilej cu care au fost întocmite şi formele prevăzute de art. 555 şi urm. C. proc. pen., aşadar cu câteva luni înainte de a fi demarată procedura de extrădare a acestuia din Madagascar, astfel încât atât mandatul naţional de arestare, cât şi actele procedurale întocmite pentru punerea sa în executare sunt anterioare, iar nu subsecvente predării/preluării contestatorului din statul malgaş, susţinerile sale sub acest aspect fiind, prin urmare, eronate.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 302/2004, privind frauda la extrădare, de vreme ce nu s-a dovedit existenţa voinţei de a se eluda regulile de extrădare, cu atât mai mult cu cât contestatorul nici nu se afla în vreuna din situaţiile prevăzute de textul de lege menţionat, întrucât nu a fost predat prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră ori printr-o altă măsură de acest fel, ci în urma derulării unei proceduri de extrădare realizată în baza cererii oficiale transmisă de statul român în temeiul curtoaziei internaţionale, autorităţile române acţionând cu bună-credinţă, aşa cum rezultă chiar din înscrisurile depuse la dosar de apărare (ataşate în vol. 2 al dosarului de contestaţie).

Împrejurarea că, ulterior, s-a constatat că respectiva procedură a fost viciată din perspectiva obligaţiilor ce reveneau statului malgaş nu poate fi imputată autorităţilor române, întrucât acestea nu au cunoscut, la momentul predării/preluării contestatorului, modalitatea în care s-a desfăşurat procedura de extrădare în Madagascar, deplasarea pe teritoriul acestei ţări fiind realizată, pe baza autorizării primite în mod oficial, doar pentru a-l prelua pe condamnat şi a-l transporta în România în vederea executării unei pedepse stabilită printr-o hotărâre definitivă pronunţată de un tribunal competent şi care se bucură de prezumţia de legalitate.

Astfel, atâta timp cât la momentul predării/preluării condamnatului a existat autorizarea autorităţilor judiciare din statul solicitat, nu se poate susţine că respectiva activitate s-a desfăşurat cu încălcarea suveranităţii statului malgaş, aşa încât, din această perspectivă, au fost respectate dispoziţiile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul fondului a considerat că nu pot fi primite nici aspectele invocate de apărare cu referire la inexistenţa unei proceduri de cooperare internaţională între România şi Madagascar, căci, aşa cum rezultă din actele dosarului depuse chiar de către contestator, între autorităţile din cele două state a existat un schimb de documente cu privire la situaţia acestuia şi la obiectul cererii de extrădare, fiind solicitate relaţii de către ambele părţi implicate.

Totodată, se observă că susţinerile apărării vizând încălcarea principiului specialităţii reglementat de art. 74 din Legea nr. 302/2004 au mai fost invocate de condamnat pe calea contestaţiei la executare în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, instanţă care le-a analizat motivat, reţinând, cu autoritate de lucru judecat, că principiul menţionat nu are nicio legătură cu situaţia executării de către contestator a pedepsei închisorii.

Or, atâta timp cât respectiva chestiune a intrat în puterea lucrului judecat, în mod corect instanţa de fond, referindu-se la susţinerile contestatorului cu privire la nesocotirea regulii specialităţii, a reţinut că acestea au făcut deja obiectul verificării instanţei în cuprinsul sentinţei penale nr. 53 din 04 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 376 din 15 aprilie 2021 a instanţei supreme, secţia penală, prin care s-a luat act de retragerea contestaţiei. Aşa fiind, critica apărării vizând lipsa motivării sentinţei penale atacate sub acest aspect este, în mod vădit, neîntemeiată.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că înscrisurile depuse la dosar de către apărare nu aduc niciun element de noutate sub acest aspect, căci procedura de extrădare şi documentele întocmite cu prilejul predării/preluării contestatorului au avut în vedere şi mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 emis la 07 februarie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, şi nu doar mandatul de arestare întocmit în dosarul nr. x/2015 al instanţei supreme. Prin urmare, concluziile Curţii de Apel Bucureşti din dosarul nr. x/2020 îşi păstrează, în continuare, valabilitatea.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte arată că sentinţa penală nr. 53 din 04 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 376 din 15 aprilie 2021 a instanţei supreme, are autoritate de lucru judecat şi în ceea ce priveşte celelalte critici formulate de apărare cu privire la posibilitatea recunoaşterii pe cale incidentală a hotărârii civile pronunţată de autorităţile din statul malgaş, la efectele pe care aceasta şi convenţiile internaţionale invocate le au în procedura contestaţiei la executare şi la caracterul legal al detenţiei contestatorului pe teritoriul României, ce au mai fost susţinute şi în cererea anterioară.

Prin urmare, în condiţiile în care sunt respectate toate garanţiile prevăzute de art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, având în vedere că pedeapsa de 9 ani închisoare în a cărei executare se află contestatorul A. este consecinţa, prevăzută de lege, a condamnării sale pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi de constituire a unui grup infracţional organizat, prin sentinţa penală nr. 148/F din 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, instanţe care întrunesc cerinţa unor jurisdicţii independente şi imparţiale care îşi exercită competenţa în conformitate cu norme de procedură prestabilite, se constată că, în speţă, nu este incident niciun impediment la executarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07 februarie 2019, emis în baza acestora.

Faţă de considerentele mai sus expuse, constatând legală şi temeinică hotărârea atacată, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 128/F din 25 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., faţă de culpa sa procesuală, contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 128/F din 25 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 septembrie 2021.

Procesat de GGC - LM