Surrender to Netherlands ordered in cross-border parental child-taking case; challenge rejected and pre-surrender arrest upheld.

Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 6/FCJI din data de 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au hotărât următoarele:

S-a admis sesizarea formulată de Judecătoria Haga, Ţările de Jos, prin dl. judecător de instrucţie A., în dosarul cu număr de referinţă x, pentru executarea mandatului european de arestare din data de 24 decembrie 2021, emis pe numele persoanei solicitate B.

S-a constatat că persoana solicitată nu a consimţit la predare şi nu a renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii.

S-a dispus predarea persoanei solicitate B. către autoritatea judiciară emitentă, Judecătoria Haga, Ţările de Jos, în baza mandatului european de arestare din data de 24 decembrie 2021, emis în dosarul cu număr de referinţă x, pentru cercetare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sustragere intenţională a unui minor cu vârsta sub 12 ani de sub autoritatea tutelară legală ce i s-a atribuit, prev. de art. 279 alin. (2) din C. pen. olandez, cu respectarea beneficiului regulii specialităţii şi sub condiţia prevăzută de art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

S-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută începând cu data de 27 ianuarie 2022, ora 12:20, în procedura de predare.

În baza dispoziţiilor art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus arestarea persoanei solicitate B. pe o durată de 30 de zile, începând de la data de 28 ianuarie 2022 până la data de 26 februarie 2022, inclusiv, în vederea predării.

În temeiul art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus ca suma de 1.012 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, să fie achitată Baroului Iaşi din fondurile Ministerului Justiţiei şi să rămână în sarcina statului.

În temeiul dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 302/2004, republicată, cheltuielile judiciare avansate cu ocazia soluţionării cauzei au fost lăsate în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 27 ianuarie 2022, a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, sub nr. x/2022, referatul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi privind sesizarea formulată de Judecătoria Haga, prin judecător de instrucţie A., în dosarul cu număr de referinţă x, privind executarea mandatului european de arestare din data de 24 decembrie 2021, emis pe numele persoanei solicitate B., fundamentat pe mandatul naţional de arestare emis faţă de aceasta, la data de 14 decembrie 2021, de procuror C., în dosarul în care este cercetată pentru încălcarea art. 279 din C. pen. olandez.

Prin acelaşi referat, parchetul a solicitat instanţei să dispună arestarea persoanei solicitate pentru o perioadă de 30 de zile, în vederea predării acesteia către autorităţile judiciare din Olanda.

În cuprinsul referatului s-a arătat că, sub aspectul situaţiei de fapt, din mandatul european de arestare rezultă că, la data de 20 septembrie 2021, persoana solicitată B. l-a luat de la şcoală pe fiul său minor, D. şi l-a dus cu ea în România, fără permisiunea tatălui, E., care are autoritate tutelară asupra copilului, conform sentinţei civile nr. 2071 din 3 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, prin care s-a stabilit reşedinţa minorului în Olanda.

S-a mai arătat că persoana solicitată ar mai fi dus anterior în România, în anul 2019, fără acordul soţului, cei doi copii minori rezultaţi din căsătorie, dar că după pronunţarea hotărârii Tribunalului Bucureşti anterior menţionată, copiii s-au întors pe teritoriul acestui stat în luna mai 2020. Persoana solicitată l-a luat însă din nou pe fiul său, din Olanda, în luna septembrie 2021 şi refuză să-l ducă înapoi, ascunzându-l şi refuzând să coopereze cu autorităţile.

În urma verificărilor efectuate, parchetul a constatat că dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti a avut ca obiect o acţiune de răpire internaţională de copii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 369/2004, republicată, privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, introdusă de numitul E., la data de 14 iunie 2019, în contradictoriu cu B., reclamantul solicitând instanţei să constate că deplasarea şi/sau reţinerea copiilor minori D. şi F. este ilicită şi să dispună înapoierea minorilor în Olanda.

A mai constatat că, în pofida celor menţionate în mandatul european de arestare, prin sentinţa civilă nr. 2071 din 3 octombrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 73 din 24 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a admis recursul declarat de reclamantul E., s-a casat integral sentinţa instanţei de fond, iar în rejudecare, s-a admis cererea reclamantului şi s-a dispus: înapoierea minorilor D. şi F. la reşedinţa obişnuită din Olanda, în termen de 7 zile de la comunicarea hotărârii, sub sancţiunea plăţii unei amenzi civile de 12.500 RON în sarcina pârâtei şi obligarea acesteia de a preda reclamantului paşapoartele sau documentele de călătorie ale minorilor.

Hotărârea se află în faza punerii în executare silită, ca urmare a cererii depuse de E. la B.E.J.A. "G.". Încuviinţarea executării silite a fost dispusă prin încheierea nr. 9832 din 21 octombrie 2021 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2021. Întrucât debitoarea a refuzat predarea copilului, a fost obligată la plata de penalităţi prin încheierea nr. 2887/2021 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2021.

Parchetul a mai arătat că persoana solicitată a formulat o acţiune de divorţ ce face obiectul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Iaşi. Prin sentinţa civilă nr. 12950 din 6 decembrie 2021, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2019 s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre B. şi E., din culpa soţului.

Prin sentinţa civilă nr. 12940 din 18 noiembrie 2019 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2019 (ordonanţă preşedinţială), s-a dispus ca, până la soluţionarea dosarului nr. x/2019, autoritatea părintească cu privire la cei doi minori să se exercite în comun de ambii părinţi, iar locuinţa minorilor a fost stabilită temporar la mamă.

Prin decizia civilă nr. 519 din 12 martie 2020 a Tribunalului Iaşi s-a admis cererea de apel formulată de numitul E. împotriva hotărârii anterior menţionate, care a fost anulată, instanţa de apel reţinând că, întrucât reşedinţa minorilor era în Olanda la data formulării cererii, competenţa de soluţionare a acesteia, care vizează materia răspunderii părinteşti şi a măsurilor de protecţie a copiilor, nu aparţine instanţelor din România. Soluţia a fost menţinută prin decizia civilă nr. 542 din 23 septembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi.

În contextul acestor considerente, notând că fapta care fundamentează mandatul european de arestare nu se regăseşte pe lista celor pentru care nu mai este necesară verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, prev. de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, parchetul a evaluat această exigenţă, sens în care a solicitat autorităţilor emitente să comunice conţinutul art. 279 din C. pen. olandez.

Din răspunsul transmis de autorităţile olandeze la data de 20 ianuarie 2022 rezultă că infracţiunea pentru care este cercetată persoana solicitată are următorul conţinut legal:

"orice persoană care îndepărtează cu intenţie un minor de sub autoritatea legală pusă asupra sa sau de sub supravegherea persoanei care exercită această autoritate asupra sa, se pedepseşte cu închisoare de până la şase ani sau cu amendă de categoria a patra" (alin. (1).

"Se aplică pedeapsa închisorii de cel mult nouă ani sau amendă de categoria a cincea dacă se recurge la viclenie, violenţă sau ameninţare cu violenţă sau dacă minorul are vârsta sub doisprezece ani" (alin. (2).

În acest context, parchetul a constatat că, în cazul speţei, infracţiunea corespondentă din legea penală română este cea prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen., iar nu infracţiunea de "lipsire de libertate în mod ilegal" prev. de art. 205 C. pen., neexistând identitate între ilicitul civil (reţinut prin decizia civilă nr. 73 din 24 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) şi ilicitul penal.

Ca urmare, a constatat îndeplinită condiţia analizată, notând că nici în Legea nr. 302/2004, republicată, şi nici în Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu se menţionează că în legislaţia statului de executare trebuie să existe o limită de pedeapsă pentru infracţiunea corespondentă, astfel că nu prezintă relevanţă faptul că pentru infracţiunea prev. de art. 379 alin. (1) C. pen. român, limita superioară a pedepsei este de numai 3 luni închisoare.

În fine, parchetul a reţinut că, la data de 27 ianuarie 2022, lucrătorii de poliţie au identificat-o pe persoana solicitată B., care locuieşte împreună cu fiul său minor, D., în vârstă de 5 ani şi 2 luni, în municipiul Iaşi. Minorul frecventează grădiniţa cu program prelungit nr. 18 din Iaşi. Persoana solicitată a precizat că, în situaţia în care se vor dispune asupra sa măsuri privative de libertate, minorul va rămâne în grija mătuşii şi bunicii materne, fiind înştiinţată şi Direcţia de Asistenţă Socială Iaşi cu privire la acest aspect.

În fine, parchetul a reţinut că după identificarea persoanei solicitate şi informarea acesteia cu privire la conţinutul mandatului european de arestare, s-a luat măsura reţinerii de către procuror (la data de 27 ianuarie 2022), prin ordonanţa nr. 3/2022 emisă la ora 12:20, în vederea asigurării prezenţei sale în faţa instanţei, partea fiind asistată de apărător desemnat din oficiu.

A mai notat că, în urma verificărilor efectuate, a rezultat că persoana solicitată are calitatea de făptuitor în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, având ca obiect plângere penală formulată împotriva sa de numitul E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de "violenţă în familie", prev. de art. 199 alin. (1) C. pen. raportat la art. 193 alin. (1) C. pen. şi că aceasta nu figurează cu alte menţiuni în fişa de cazier judiciar.

În finalul referatului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a susţinut că în cauză este incident motivul opţional de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, reţinând că fapta imputată persoanei solicitate B. s-a comis, cel puţin parţial, pe teritoriul României, întrucât luarea minorului D. de sub autoritatea tatălui este o acţiune săvârşită pe teritoriul Olandei, dar aducerea acestuia pe teritoriul statului român şi refuzul de înapoiere a lui la reşedinţa din Olanda sunt fapte comise pe teritoriul României (în condiţiile art. 8 alin. (1) şi (2) C. pen. coroborat cu art. 41 alin. (2) C. proc. pen.).

Notând însă că acest motiv de refuz de executare a mandatului european are caracter opţional, parchetul a susţinut că instanţa de executare trebuie să aprecieze dacă se impune sau nu predarea persoanei solicitate în Olanda.

Astfel învestită, la primul termen de judecată fixat în cauză, 27 ianuarie 2022, instanţa de fond a adus la cunoştinţa persoanei solicitate posibilitatea de a consimţi la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere caracterul irevocabil al consimţământului dat şi, respectiv, caracterul definitiv al hotărârii de predare în baza consimţământului dat, precum şi conţinutul regulii specialităţii.

Ulterior, instanţa a procedat la ascultarea acesteia, persoana solicitată arătând că nu are obiecţiuni cu privire la identitate, că nu este de acord să fie predată autorităţii judiciare emitente a mandatului european de arestare şi că nu renunţă la beneficiile conferite de regula specialităţii, răspunsul său fiind consemnat în formă scrisă şi ataşat dosarului cauzei.

În contextul prezentat, procedând la evaluarea cererii cu care a fost sesizată, instanţa de fond a reţinut că pe numele persoanei solicitate B. a fost emis, la data de 24 decembrie 2021, de către autorităţile judiciare din Ţările de Jos, un mandat european de arestare în vederea cercetării pentru comiterea infracţiunii de sustragere intenţionată a unui minor cu vârsta sub 12 ani de sub autoritatea tutelară legală ce i s-a atribuit, prev. de art. 279 alin. (2) din C. pen. olandez, constând în aceea că, la data de 20 septembrie 2021, după ce printr-o decizie definitivă a unei instanţe din România s-a dispus înapoierea celor doi copii minori ai săi în Olanda - aceasta l-a luat de la şcoală pe fiul său minor, D. şi l-a dus cu ea în România, fără permisiunea tatălui, E., care are autoritate tutelară asupra copilului.

A mai reţinut că infracţiunea de sustragere a unui minor de sub autoritatea tutelară se regăseşte şi în legislaţia română, fiind sancţionată prin art. 379 alin. (1) C. pen. cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.

În acest sens, notând că prin decizia civilă nr. 73 din 24 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus înapoierea minorilor la reşedinţa obişnuită din Olanda, instanţa a reţinut că, din analiza faptei descrise în mandat, rezultă că prin incriminarea sa se urmăreşte ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la creşterea şi educarea minorilor, existând identitate între aceasta şi elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., care sancţionează fapta părintelui care părăseşte teritoriul unui stat străin împreună cu copilul său minor, fără consimţământul celuilalt părinte, privându-l de exercitarea drepturilor părinteşti prin deplasarea minorului pe teritoriul României.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că mandatul european de arestare respectă dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată, şi că persoana solicitată nu a formulat obiecţii privind identitatea, nu a fost de acord să fie predată şi nu a renunţat la beneficiile conferite de regula specialităţii.

Deopotrivă, a constatat că în speţă nu este incident niciunul dintre motivele de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 din Legea nr. 302/2004, reţinând că, deşi persoana solicitată are calitatea de făptuitor în dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, care are ca obiect o plângere penală formulată împotriva sa de numitul E., aceasta nu figurează ca fiind urmărită pe teritoriul României pentru fapte penale.

În final, reţinând că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce şi constatând că autorităţile de la reşedinţa obişnuită a minorului sunt mai bine plasate pentru a aprecia asupra semnificaţiei faptei persoanei solicitate, instanţa de fond a admis sesizarea formulată de Judecătoria Haga, procedând conform dispozitivului redat în preambulul prezentelor considerente.

*

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie persoana solicitată B.

În argumentarea cererii scrise iniţiale, contestatoarea a invocat, pe de o parte, nevinovăţia sa în săvârşirea faptei în considerarea căreia a fost emis mandatul european de arestare, arătând, în esenţă, că: din documentele emise de autorităţile judiciare olandeze ulterior pronunţării deciziei civile nr. 73 din 24 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti rezultă că nu a fost stabilită autoritatea tutelară asupra minorului D.; minorul nu a fost ascuns începând cu data de 20 septembrie 2021 şi nu a fost sesizată de nimeni pentru a-l duce pe acesta la Ambasada Olandei din Bucureşti; tatăl şi-a dat acordul la emiterea paşaportului minorului, prin prezenţa personală la Ambasada României din Haga şi semnarea solicitării de eliberare a acestuia; minorii au fost reînregistraţi în mod abuziv la primăria Rijswijk, la întoarcerea din România la data de 17 mai 2020, deşi nu mai figurau cu reşedinţa în Olanda.

Deopotrivă, a invocat necesitatea prezenţei sale alături de minorul D., arătând că acesta are nevoie de mama sa şi că despărţirea de ea îi va provoca o nouă traumă psihică de abandon, ceea ce va accentua tulburarea emoţională şi va afecta dezvoltarea cognitivă şi emoţională a acestuia.

În final, a învederat că are dreptul să se apere în dosarele civile aflate pe rolul instanţelor ieşene, în care se judecă cu tatăl minorului, dar şi în prezenta cauză, prin prezentarea personală în instanţă şi depunerea documentelor apreciate ca fiind relevante.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 4 februarie 2022, sub nr. x/2022.

La termenul fixat în contestaţie, 8 februarie 2022, pentru argumentele detaliat redate în practicaua prezentei hotărâri, reiterate prin concluziile scrise depuse în şedinţă publică, apărătorul ales al contestatoarei a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei atacate, iar în rejudecare, în principal, respingerea cererii autorităţilor judiciare olandeze şi anularea mandatului de arestare emis faţă de aceasta, iar în subsidiar, luarea faţă de parte a măsurii controlul judiciar.

Examinând contestaţia formulată pe baza actelor dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 81/24 din 27 martie 2009.

Prin urmare, mandatul european de arestare este un instrument al cooperării judiciare internaţionale în materie penală, care răspunde nevoii statelor membre de a reacţiona prompt la stimulii infracţionali, în vederea realizării scopurilor Uniunii Europene.

Din dispoziţiile art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la analiza motivelor de refuz al predării pe care aceasta le invocă. În acest fel, se pune în practică principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În speţă, respectând rigorile legii, prima instanţă a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condiţiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare emis, la data de 24 decembrie 2021, de Judecătoria Haga, în dosarul cu numărul de referinţă x, faţă de persoana solicitată B., în vederea cercetării acesteia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sustragere intenţionată a unui minor cu vârsta sub 12 ani de sub autoritatea tutelară legală ce i s-a atribuit, prev. de art. 279 alin. (2) din C. pen. olandez, constatând în mod just că mandatul îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, a constatat în mod corect că infracţiunea ce formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară solicitantă are corespondent în legislaţia românească în infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., care este pedepsită cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.

Pe de altă parte, în respectarea dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa a procedat la identificarea persoanei solicitate, iar după comunicarea către aceasta a mandatului european de arestare, i-a adus la cunoştinţă drepturile prevăzute de art. 106, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. Întrucât persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, instanţa a făcut aplicarea art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, procedând la audierea părţii în limitele prevăzute de textul de lege precitat.

În contextul prezentat, notând că opoziţia persoanei solicitate la predare nu se circumscrie vreunuia dintre motivele de refuz al executării mandatului, expres şi limitativ prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată şi că aceasta nu figurează ca fiind urmărită pentru fapte penale pe teritoriul României, Curtea, apreciind că nu există impedimente legale care să justifice respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 24 decembrie 2021, faţă de persoana solicitată B., şi constatând îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată, a admis cererea cu care a fost investită şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 104 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate, pe o durată de 30 de zile.

În cadrul prezentului demers judiciar, persoana solicitată B. a contestat soluţia primei instanţe, susţinând, prioritar, că mandatul european de arestare nu îndeplineşte condiţiile legale de conţinut, pentru că în cuprinsul acestuia nu este clar indicat scopul în considerarea căruia a fost emis - acesta doar prezumându-se în lipsa menţionării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare emisă faţă de persoana solicitată, dar nici vreun mandat naţional de arestare.

În plus, în cuprinsul său nu sunt completate toate rubricile, neindicându-se dacă a existat sau nu o procedură de citare a părţii, dacă a fost asigurată comunicarea sau obligativitatea prezentării persoanei solicitate la instanţa de judecată şi nici dacă acesteia i-a fost respectat dreptul la apărare în faţa organelor judiciare olandeze.

În fine, contestatoarea a susţinut că mandatul european de arestare nu este proporţional cu scopul urmărit prin emiterea lui, raportat la gravitatea concretă a faptei ce i se impută, nefiind evaluată şi valorificată posibilitatea utilizării altor instrumente de cooperare judiciară, cum ar fi ordinul european de anchetă.

În al doilea rând, contestatoarea a susţinut că în cauză este incident motivul de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. a) raportat la art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât deplasarea sa împreună cu minorul D. în România s-a făcut cu acceptul tacit al tatălui său, dat în momentul în care acesta a fost de acord cu emiterea paşaportului copilului, deci cu consimţământul celuilalt părinte, motiv pentru care fapta sa nu îşi găseşte corespondent în infracţiunea prev. de art. 379 alin. (1) C. pen. şi, prin urmare, nu îndeplineşte condiţia dublei incriminări.

În plus, a susţinut că, în condiţiile existenţei consimţământului tatălui la plecarea minorului din Olanda, fapta care i se impută a fost săvârşită exclusiv pe teritoriul României, context în care devine incident motivul de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Criticile formulate de persoana solicitată sunt neîntemeiate.

În baza propriului examen, Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare olandeze faţă de persoana solicitată B. îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de lege, în cuprinsul acestuia fiind indicate informaţiile prevăzute de art. 87 alin. (1) lit. a), b) şi f) din Legea nr. 302/2004, republicată, dar şi cele prevăzute de: lit. c) al aceluiaşi text de lege - la fila x, pct. b) fiind indicată, ca act pe care se întemeiază mandatul european de arestare - mandatul de arestare din data de 14 decembrie 2021, emis în baza art. 54 din C. proc. pen. olandez, de procurorul C., faţă de persoana solicitată, în legătură cu încălcarea art. 279 din C. pen. olandez şi lit. d) şi e) al aceluiaşi text de lege - la fila x, pct. e) fiind descrisă infracţiunea pentru care este cercetată persoana solicitată, atât sub aspectul circumstanţelor de loc şi timp în care a fost comisă, cât şi sub aspectul naturii şi încadrării juridice a acesteia ("sustragere internaţională a unui minor de sub autoritatea tutelară legală care i s-a atribuit, în timp ce minorul are vârsta sub 12 ani", prevăzută de art. 279 alin. (2) din C. pen. olandez).

Împrejurarea că, în afara menţiunii generice "Prezentul mandat este emis de către o autoritate judiciară competentă. Solicit ca persoana menţionată mai jos să fie arestată şi predată autorităţilor judiciare în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei pedepse ori măsuri de siguranţă privative de libertate", proprie formei standardizate a mandatului european de arestare, în cuprinsul acestuia nu se specifică în mod expres scopul în care a fost emis, nu constituie un motiv de nulitate a mandatului, astfel cum susţine apărarea.

Conţinutul şi forma mandatului european de arestare sunt riguros stabilite prin dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată, niciuna dintre informaţiile enumerate în cuprinsul alin. (1) al textului de lege precitat, care condiţionează valabilitatea acestuia, nevizând scopul în care acesta a fost emis.

Ca urmare, neindicarea, în mod expres, a scopului în care a fost emis mandatul european de arestare, în condiţiile în care, astfel cum susţine chiar apărarea, acesta rezultă, în mod implicit, din chiar conţinutul mandatului, nu constituie un aspect de nelegalitate a acestui instrument de cooperare judiciară internaţională în materie penală.

De altfel, în contextul în care mandatul european de arestare ce face obiectul analizei a fost emis în baza unui mandat naţional de arestare, în vederea cercetării persoanei solicitate B. pentru infracţiunea sus-menţionată, Înalta Curte constată că nu era necesară completarea rubricii subscrise pct. d) din mandat, privind "Hotărârea pronunţată în lipsă şi în cadrul unei proceduri judiciare în timpul căreia persoana era absenta sau neprezentată", întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 93 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, republicată, aceasta vizează exclusiv situaţia mandatului european de arestare emis în baza unei hotărâri de condamnare pronunţate în lipsă faţă de persoana solicitată, reglementat prin art. 93 din acelaşi act normativ, ipoteză neincidentă în speţă.

Nici împrejurarea că la dosar nu a fost ataşat mandatul intern de arestare din 14 decembrie 2021, în baza căruia a fost emis mandatul european de arestare, nu afectează valabilitatea acestuia din urmă, evaluarea instanţei sub acest aspect circumscriindu-se strict verificării îndeplinirii condiţiilor formale prev. de art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată, astfel cum s-a arătat anterior.

În fine, Înalta Curte constată că evaluarea proporţionalităţii mandatului european de arestare cu scopul urmărit prin emiterea sa intră în competenţa exclusivă a autorităţii judiciare emitente, instanţa de executare putând să iniţieze un schimb de informaţii numai în situaţii excepţionale, circumscrise condiţiilor de formă şi conţinut ale mandatului european ori motivelor legale de neexecutare. În orice caz, prerogativa de evaluare a oportunităţii emiterii unui mandat european, iar nu a recurgerii la un alt instrument de cooperare judiciară internaţională în materie penală, aparţine exclusiv autorităţii emitente.

Competenţele jurisdicţionale ale instanţei de executare în actuala procedură sunt limitate la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă, această instanţă putând dispune, în principiu, respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare numai în situaţiile strict prevăzute de lege.

În speţă, contestatoarea nu a invocat astfel de motive, ci a făcut referire la riscul la care este supus minorul D. ca urmare a arestării mamei în baza mandatului european de arestare, arătând că despărţirea va provoca copilului o nouă traumă psihică, ceea ce va accentua tulburarea emoţională şi va afecta dezvoltarea cognitivă şi emoţională a acestuia.

Deşi Înalta Curte nu ignoră consecinţele negative pe care actuala procedură le poate avea asupra minorului, situaţia evocată de contestatoare nu poate fi valorificată în actuala procedură în sensul invocat, întrucât ea nu se circumscrie vreunuia dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, care ar justifica o eventuală respingere a cererii autorităţilor judiciare olandeze.

În plus, în lipsa unor elemente obiective, concrete, vizând riscurile la care ar fi supus minorul în cazul predării persoanei solicitate către autorităţile judiciare din Ţările de Jos, instanţa de executare nu poate decela asupra vreunei încălcări a drepturilor fundamentale ale acesteia de o asemenea gravitate încât să impună punerea în discuţie, în condiţiile art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, a unui eventual refuz al predării sale la cererea autorităţii judiciare emitente.

Efectele privării de libertate a mamei asupra dezvoltării minorului nu pot fundamenta, în actualul stadiu al procedurii, nici o eventuală înlocuire a măsurii arestului preventiv cu cea a controlului judiciar, cerere distinctă şi formulată cu caracter subsidiar de către contestatoarea B. în prezenta cale de atac.

Această solicitare este lipsită de temei legal, întrucât, potrivit art. 104 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, în ipoteza în care se dispune punerea în executare a mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate, arestarea sa în vederea predării este obligatorie, legea specială nepermiţând luarea unei măsuri preventive alternative într-o atare situaţie, predarea persoanei solicitate neputându-se face decât în stare de arest. Fiind o consecinţă directă a admiterii solicitării de punere în executare a unui mandat european de arestare, predarea persoanei solicitate către autorităţile statului emitent presupune, implicit şi necesar, plasarea acesteia în custodia statului solicitat, întrucât numai astfel organele de poliţie însărcinate cu executarea hotărârii pot asigura în mod efectiv predarea persoanei către autorităţile statului emitent.

Ca urmare, nici susţinerile contestatoarei privind necesitatea asigurării dreptului său la apărare în cauzele penale şi civile pe care le are pe rolul instanţelor ieşene, prin acordarea posibilităţii prezentării sale în instanţă, în condiţiile punerii sale în libertate şi plasării sub control judiciar, nu pot avea finalitatea dorită, solicitarea fiind lipsită de temei legal.

În fine, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt incidente motivele facultative de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. a) şi e) din Legea nr. 302/2004, republicată.

În acest sens, are în vedere faptul că, raportat la circumstanţele concrete de timp şi loc descrise în cuprinsul mandatului european de arestare, activitatea pretins infracţională imputată contestatoarei s-a desfăşurat pe teritoriul Olandei, fapta acesteia constând în aceea că, "luni, 20 septembrie 2021, şi-a luat de la şcoală fiul minor D., fără permisiunea soţului ei, care este şi tată cu autoritate tutelară asupra copilului, şi l-a dus cu ea peste graniţă în România".

Astfel descrisă, fapta imputată contestatoarei întruneşte formal, potrivit legislaţiei naţionale, elementele proprii infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., care constă în "reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii" şi este pedepsită cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

La nivelul unei examinări formale, activitatea materială ilicită imputată contestatoarei de către autorităţile judiciare olandeze se circumscrie, teoretic, conţinutului infracţiunii prev. art. 379 alin. (1) C. pen., de vreme ce, pe de o parte, din înscrisurile existente la dosar rezultă că persoana solicitată exercită autoritatea părintească asupra celor doi copii minori în comun cu soţul său, iar deplasarea minorului, de către mamă, în alt stat decât cel al reşedinţei obişnuite, s-a realizat fără consimţământul tatălui.

Ca urmare, fapta în considerarea căreia a fost emis mandatul european de arestare îndeplineşte condiţia dublei incriminări prev. de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în cauză nefiind incident motivul opţional de refuz al executării prev. de art. 99 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Susţinerile contestatoarei, în sensul că minorul ar fi părăsit teritoriul Olandei cu consimţământul tacit al tatălui său, ce ar decurge din acordul dat de acesta anterior la eliberarea paşaportului copilului, nu au relevanţă asupra concluziei anterior formulate, îndeplinirea condiţiei dublei incriminări fiind evaluată strict prin raportare la fapta concretă descrisă în cuprinsul mandatului european de arestare, (art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată). Aceste susţineri, similar celor referitoare la pretinsa nestabilire, la data de referinţă, a autorităţii tutelare asupra minorului D. şi la deplasarea acestuia în România exclusiv în interesul său, constituie, de altfel, apărări de fond prin care se antamează pretinsa lipsă de temeinicie a urmăririi penale desfăşurate de către autorităţile statului emitent.

Or, aceste apărări nu constituie motive de refuz la predare, neregăsindu-se printre cazurile limitativ prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, şi nu pot face obiectul evaluării instanţei de executare în actuala procedură. Instanţa naţională nu este abilitată să verifice susţinerile de nevinovăţie ale persoanei solicitate, după cum nu are nici competenţa de a se pronunţa cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuate de autoritatea judiciară solicitantă ori cu privire la oportunitatea arestării părţii dispusă în statul străin, deoarece principiul care stă la baza executării mandatului european de arestare este acela al recunoaşterii şi încrederii reciproce între statele membre (art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004).

Apărările formulate de persoana solicitată B. urmează a fi, însă, evaluate de autorităţile judiciare din Ţările de Jos, singurele competente să stabilească dacă aceasta se face sau nu vinovată de săvârşirea infracţiunii descrisă în cuprinsul mandatului european de arestare.

Sub aspectul incidenţei motivului facultativ de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că deşi, potrivit legii române, fapta ar putea fi considerată ca fiind comisă parţial pe teritoriul României, o atare împrejurare nu justifică refuzul executării mandatului european de arestare.

Exigenţele asociate procedurii de faţă impun ca, potrivit art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în scopul luării unei hotărâri, instanţa să ţină seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare.

Or, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, autorităţile de la reşedinţa obişnuită a minorului sunt mai bine plasate pentru a aprecia semnificaţia faptei persoanei urmărite, concluzie susţinută, pe de o parte, de particularităţile situaţiei juridice a copiilor minori, în cazul cărora instanţele civile române au decis în mod definitiv că revine autorităţilor statului emitent competenţa de soluţionare a cererilor formulate în materia răspunderii părinteşti şi a măsurilor de protecţie a copiilor.

Pe de altă parte, activitatea obiectivă imputată persoanei solicitate s-a desfăşurat preponderent pe teritoriul statului emitent, de vreme ce atât plecarea copilului minor, cât şi absenţa, sub acest aspect, a consimţământului tatălui, s-au manifestat obiectiv în interiorul acestui teritoriu.

Prin urmare, evaluând în acest context împrejurările cauzei, Înalta Curte concluzionează că autorităţile emitente au posibilităţi sporite şi efective de lămurire a faptelor, nefiind incident, prin urmate, motivul opţional de refuz invocat de contestatoare.

Pentru aceste motive, constatând neîntemeiate criticile formulate de persoana solicitată B., în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 110 alin. (2) şi art. 111 din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de aceasta împotriva sentinţei penale nr. 6/FCJI din data de 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 253 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată B. împotriva sentinţei penale nr. 6/FCJI din data de 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă contestatoarea persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea persoană solicitată, în cuantum de 253 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 februarie 2022.

Procesat de GGC - LM