Cassation review of choice between successive penal laws for fraud and tax evasion instigation and statutory limits of continuous offense sentencing

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 137 din 03 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2018, printre altele, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 17 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 153 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul comiterii instigării la infracţiunea de emiterea de cecuri fără a avea la tras disponibil suficient şi fără menţiuni obligatorii, în forma continuată, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 84 alin. (1) pct. 2 şi 3 din Legea nr. 59/1934, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.

În baza art. 47 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în redactarea în vigoare ulterior datei de 01 februarie 2014), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prin omisiunea de a evidenţia în actele contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate. În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. a fost interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 47 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de înşelăciune în forma continuată.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate. În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. a fost interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite prin sentinţă, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare, care a fost sporită cu 1/3 din cealaltă pedeapsă cu închisoarea aplicată (adică cu 1 an şi 8 luni închisoare), urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală rezultantă de 12 ani şi 8 luni închisoare în regim de detenţie.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., art. 67 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele complementare şi s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. şi art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele accesorii şi s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 397 C. proc. pen., în referire la art. 19 C. proc. pen. şi art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ. şi art. 1382 C. civ.:

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. B. S.A. Ploieşti şi au fost obligaţi inculpaţii C., A. şi D., în solidar, la plata sumei de 7.664,65 RON reprezentând daune materiale către această parte civilă.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. E. S.R.L. Bucureşti şi au fost obligaţi inculpaţii C. şi A., în solidar, la plata sumei de 4.390,34 RON reprezentând daune materiale către această parte civilă.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. F. S.R.L. Bucureşti şi au fost obligaţi inculpaţii C. şi A., în solidar, la plata sumei de 8.457,42 RON reprezentând daune materiale către această parte civilă.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. G. şi au fost obligaţi inculpaţii C., A. şi H., în solidar, la plata sumei de 6.668,84 RON reprezentând daune materiale către această parte civilă.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. Partener S.R.L. Bacău şi au fost obligaţi inculpaţii C., A. şi D., în solidar, la plata sumei de 7.287,59 RON reprezentând daune materiale către această parte civilă.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. I. S.R.L. Reşiţa şi au fost obligaţi inculpaţii C., A. şi H., în solidar, la plata sumei de 4.875,48 RON reprezentând daune materiale către această parte civilă.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. J. S.R.L. Bucureşti şi au fost obligaţi inculpaţii C. şi A., în solidar, la plata sumei de 34.956,70 RON reprezentând daune materiale către această parte civilă.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. K. and L. S.R.L. Galaţi şi au fost obligaţi inculpaţii C. şi A., în solidar, la plata sumei de 2.232 RON reprezentând daune materiale către aceasta.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. M. S.R.L. Sibiu şi au fost obligaţi inculpaţii C., A. şi D., în solidar, la plata sumei de 51.980 RON reprezentând daune materiale către aceasta.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. N. S.R.L. Bucureşti şi au fost obligaţi inculpaţii C., A. şi D., în solidar, la plata sumei de 8.653,96 RON reprezentând daune materiale către aceasta.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. O. S.R.L. Brăila şi au fost obligaţi inculpaţii C., A. şi D., în solidar, la plata sumei de 10.927 RON reprezentând daune materiale către aceasta.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. L. S.R.L. Bacău şi au fost obligaţi inculpaţii C. şi A., în solidar, la plata sumei de 16.588 RON reprezentând daune materiale către aceasta.

În baza art. 397 C. proc. pen., în referire la art. 19 C. proc. pen. şi art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ. şi art. 1382 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, şi au fost obligaţi inculpaţii C. şi A. să îi plătească, în solidar, acesteia suma de 177.075 RON reprezentând despăgubiri civile (debit principal), din care 106.245 RON reprezentând TVA, iar 70.830 RON reprezentând impozit pe profit, la care se vor calcula dobânzi şi penalităţi de întârziere datorate în temeiul Codului de procedură fiscală, calculate de la data de 31 decembrie 2011 şi până la data efectivă a plăţii debitului principal.

Au fost obligaţi inculpaţii C. şi A. să plătească, în solidar, aceleiaşi părţi civile suma de 6.689.604 RON reprezentând despăgubiri civile (debit principal), din care 4.013.762 RON reprezentând TVA, iar 2.675.842 RON reprezentând impozit pe profit, la care se vor calcula dobânzi şi penalităţi de întârziere datorate în temeiul Codului de procedură fiscală, calculate de la data de 31 decembrie 2011 şi până la data efectivă a plăţii debitului principal.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., în referire la art. 249 şi urm. C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare ale inculpaţilor: C. până la concurenţa sumei totale de 177.075 RON; C. până la concurenţa sumei totale de 6.689.604 RON; A. până la concurenţa sumei totale de 6.866.679 RON.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., în referire la art. 249 şi urm. C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa nr. 410/P/2013 din 07 martie 2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila asupra imobilului apartament situat în Brăila, str. x, aparţinând inculpatului H. până la concurenţa sumei de 11.544,32 RON în favoarea părţilor civile S.C. G. şi S.C. I. S.R.L. Reşiţa, în vederea asigurării despăgubirilor acestora.

S-a luat act că persoanele vătămate S.C. P. S.R.L. Bucureşti şi S.C. Q. S.R.L. Miroslav nu s-au constituit părţi civile în cauză, iar persoanele vătămate - părţi civile S.C. R. S.R.L. Bucureşti, S.C. Q. S.R.L. Brăila, S.C. S. S.R.L. Bucureşti şi S.C. T. S.R.L. Brăila au fost radiate din registrul comerţului şi nu mai au personalitate juridică şi nici calitate procesuală în procesul penal.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a următoarelor sume de bani care i-au profitat în urma comiterii infracţiunii de instigare la înşelăciune: 4.650 RON cu care a fost păgubită persoana vătămată S.C. P. S.R.L. Bucureşti care nu s-a constituit parte civilă în cauză; 42.891,14 RON cu care a fost păgubită persoana vătămată S.C. Q. S.R.L. Miroslav care nu s-a constituit parte civilă în cauză; 726,46 RON cu care a fost păgubită persoana vătămată S.C. R. S.R.L. Bucureşti, radiată de la oficiul registrului comerţului; 12.542 RON cu care a fost păgubită persoana vătămată S.C. Q. S.R.L. Brăila, radiată de la oficiul registrului comerţului; 112.015,03 RON cu care a fost păgubită persoana vătămată S.C. S. S.R.L. Bucureşti, radiată de la oficiul registrului comerţului; 7.959,07 RON cu care a fost păgubită persoana vătămată S.C. T. S.R.L. Brăila, radiată de la oficiul registrului comerţului.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea unei copii a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive Oficiului Naţional al Registrului Comerţului la data rămânerii definitive a acesteia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A., care, în perioada 2010 - 2011, i-a determinat pe C., C., D. şi H. ca, folosind identităţi nereale şi mijloace frauduloase, să îi inducă în eroare pe reprezentanţii persoanelor vătămate S.C. B. S.A. Ploieşti, S.C. Q. S.R.L. Brăila, S.C. E. S.R.L. Bucureşti, S.C. F. S.R.L. Bucureşti, S.C. G. S.R.L. Turda, S.C. P. S.R.L. Bucureşti, S.C. Q. S.R.L. Miroslava, jud. Iaşi, S.C. Partener S.R.L. Bacău, S.C. I. S.R.L. Reşiţa, S.C. J. S.R.L. Bucureşti, S.C. R. S.R.L. Bucureşti, S.C. K. and L. S.R.L. Galaţi, S.C. M. S.R.L. Sibiu, S.C. N. S.R.L. Bucureşti, S.C. T. S.R.L. Brăila, S.C. O. S.R.L. Brăila, S.C. S. S.R.L. Bucureşti şi S.C. L. S.R.L. Bacău cu ocazia achiziţionării de mărfuri în valoare totală de 344.766.63 RON, mărfuri de revânzarea cărora s-a ocupat imediat după achiziţionare, întruneşte elementele constitutive ale instigării la infracţiunea de înşelăciune, în forma continuată, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., şi ale instigării la infracţiunea de emiterea de cecuri fără a avea la tras disponibil suficient şi fără menţiuni obligatorii, în forma continuată, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 84 alin. (1) pct. 2 şi 3 din Legea nr. 59/1934, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.

S-a mai reţinut că fapta aceluiaşi inculpat, care, în perioada 2010 - 2011, i-a determinat pe C. şi C. ca, în calitate de administratori ai S.C. U. S.R.L. Brăila şi, respectiv, S.C. V. S.R.L. Brăila, să nu înregistreze în documentele contabile şi să nu cuprindă în declaraţiile fiscale vânzări estimate a fi în valoare totală de 548.931 RON, în privinţa S.C. U. S.R.L. Brăila, respectiv de 20.737.773 RON, în privinţa S.C. V. S.R.L. Brăila, sustrăgându-se, astfel, de la plata sumei totale de 6.866.679 RON, realizează conţinutul constitutiv al instigării la infracţiunea de evaziune fiscală, în forma continuată, prin omisiunea de a evidenţia în actele contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în redactarea în vigoare ulterior datei de 01 februarie 2014), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, s-a subliniat că, în speţă, s-a dovedit că inculpaţii C. şi C., instigaţi fiind de către inculpatul A., în calitate de administratori ai S.C. U. S.R.L. Brăila şi, respectiv, S.C. V. S.R.L. Brăila, au omis, cu intenţie, să evidenţieze în actele contabile ori în alte documente legale, toate operaţiunile comerciale efectuate şi veniturile realizate cu mai multe societăţi comerciale, mare parte din aceste fiind cele înşelate prin achiziţionarea de mărfuri neplătite, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, aşa încât s-a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, intenţia directă calificată prin scop rezultând cu certitudine din aceea că inculpatul A. a valorificat mărfurile achiziţionate de la societăţile comerciale înşelate, iar banii rezultaţi şi i-a însuşit.

În speţă, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut forma agravată a infracţiunii de evaziune fiscală (prevăzută de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005), având în vedere că debitul principal (compus din impozit pe profit şi TVA colectată datorată bugetului consolidat al statului) în cuantum de 6.866.679 RON imputat acestuia depăşeşte suma de 500.000 Euro, raportat la paritatea leu/euro (1 euro = 4,31 RON) de la momentul finalizării activităţii infracţionale (decembrie 2011), prejudiciul efectiv fiind peste 1 milion de euro.

Contrar susţinerilor apărării, s-a apreciat că, în speţă, nu se impune achitarea inculpatului A. în baza art. 16 C. proc. pen., ci condamnarea sa pentru ambele infracţiuni, având în vedere că, pe baza probatoriului administrat în cauză, au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă faptele şi vinovăţia sa, alături de ceilalţi inculpaţi, acesta fiind lider al afacerii.

Făcând trimitere la schimbările de încadrare juridică dispuse prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2020, prima instanţă a menţionat că, în speţă, nu puteau fi reţinute în concurs două infracţiuni de evaziune fiscală, aşa cum a solicitat reprezentantul Ministerului Public, ci o singură infracţiune în formă continuată, având în vedere că acţiunile inculpatului de instigare, deşi au vizat două societăţi comerciale aflate sub controlul său, dar administrate de persoane diferite, au fost realizate în aceeaşi perioadă de timp, 2010 - 2011, cu acelaşi presupus scop infracţional şi cu o rezoluţie unică, regăsită în privinţa ambelor societăţi.

Referitor la instigarea la infracţiunea de emitere de cecuri fără a avea la tras disponibil suficient şi fără menţiuni obligatorii, în forma continuată, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 84 alin. (1) pct. 2 şi 3 din Legea nr. 59/1934, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A., instanţa de fond a constatat că a operat prescripţia specială a răspunderii penale. Astfel, raportându-se la pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune şi la dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) C. pen. şi art. 155 alin. (1) - (4) C. pen., prima instanţă a reţinut că termenul prescripţiei speciale pentru această infracţiune este de 6 ani şi a început să curgă pentru inculpatul A. din anul 2011, astfel că s-a împlinit în anul 2017.

Instanţa de fond a apreciat, totodată, că în privinţa infracţiunii de înşelăciune, în cauză, nu a intervenit prescripţia răspunderii penale, având în vedere, în acest sens, atât dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., în interpretarea dată prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, cât şi cele din reglementarea anterioară (art. 121 şi urm. C. pen. 1969).

La individualizarea pedepselor aplicate, instanţa a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., la stabilirea cuantumului acestora ţinând seama de gravitatea infracţiunilor săvârşite, de periculozitatea infractorului, de împrejurările şi modul de comitere a faptelor şi mijloacele folosite, de starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, de natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunilor, de motivul săvârşirii acestora şi scopul urmărit, de natura şi frecvenţa faptelor care constituie antecedente penale ale infractorului, de conduita acestuia după comiterea faptei şi în cursul procesului penal, precum şi de nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Astfel, având în vedere aceste criterii şi, cu precădere, cuantumul deosebit de mare al prejudiciului adus bugetului consolidat al statului şi societăţilor comerciale persoane vătămate în cauză, ţinând seama de împrejurarea că inculpatul A. nu a încercat să achite nicio minimă parte din acest prejudiciu, că nu a recunoscut decât parţial săvârşirea faptelor, că prin acţiunile sale şi ale coinculpaţilor a creat starea de insolvabilitate a mai multor societăţi comerciale, dar şi a persoanelor fizice care au figurat ca administratori ai firmelor înşelate, că în urma activităţii infracţionale unii dintre administratori, martori în cauză, au fost executaţi silit şi au rămas fără locuinţă, instanţa de fond a apreciat că se impune aplicarea pedepsei cu închisoarea în regim de detenţie, într-un cuantum ridicat, întrucât acesta a gândit întreaga acţiune infracţională şi a tras cele mai multe foloase. Totodată, s-a apreciat că nu pot fi reţinute în favoarea sa circumstanţe atenuante judiciare, cu atât mai mult cu cât faţă de inculpat a fost pusă în mişcare acţiunea penală în mai multe dosare penale pentru acelaşi gen de infracţiuni.

La aplicarea pedepselor complementare şi accesorii instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în conformitate cu care, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

În ceea ce priveşte latura civilă, s-a reţinut că probele administrate în cauză au dovedit existenţa prejudiciului adus bugetului de stat, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 C. civ., în sensul că există prejudiciu şi faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu şi a fost probată vinovăţia inculpaţilor, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Prin urmare, a fost admisă acţiunea civilă formulată de persoana vătămată Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, inculpaţii A., C. şi C. fiind obligaţi la plata sumelor menţionate în dispozitivul hotărârii.

Condiţiile răspunderii civile delictuale au fost considerate îndeplinite şi în ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate de 12 persoane vătămate - societăţi comerciale prejudiciate prin faptele cercetate în cauză, motiv pentru care au fost admise acţiunile civile promovate de acestea şi s-a dispus obligarea celor trei inculpaţi la plata către acestea a daunelor materiale, după distincţiile indicate în dispozitiv.

Totodată, s-a luat act că persoanele vătămate S.C. P. S.R.L. Bucureşti şi S.C. Q. S.R.L. Miroslav nu s-au constituit părţi civile în cauză, iar persoanele vătămate - părţi civile S.C. R. S.R.L. Bucureşti, S.C. Q. S.R.L. Brăila, S.C. S. S.R.L. Bucureşti şi S.C. T. S.R.L. Brăila au fost radiate din registrul comerţului şi nu mai au personalitate juridică şi nici calitate procesuală în procesul penal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, printre alţii, inculpatul A., solicitând, în esenţă, achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât la dosar nu există probe că ar fi săvârşit infracţiunile imputate. În acest sens, a arătat că acuzarea şi mai apoi condamnarea sa s-au bazat doar pe declaraţiile coinculpatului C., care nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză, precum şi că prima instanţă a făcut afirmaţii fără valoare juridică, referindu-se la existenţa altor dosare în care ar fi cercetat pentru săvârşirea aceluiaşi gen de infracţiuni, aspect ce nu poate fundamenta o soluţie de condamnare. A mai invocat motivarea insuficientă a hotărârii primei instanţe şi împrejurarea că nu au fost descrise actele materiale reţinute în sarcina sa, deşi a fost condamnat pentru o infracţiune continuată.

În subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepselor aplicate, cuantumul acestora fiind exagerat prin raportare la gradul concret de pericol social al faptelor care i-au fost imputate şi la contribuţia sa la comiterea lor.

Totodată, a învederat că s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru toate faptele reţinute în sarcina sa, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 care a făcut inoperabilă instituţia întreruperii termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte infracţiunea de emitere de cecuri fără a avea la tras disponibil suficient, a considerat că încadrarea juridică corectă este cea din legea veche.

Prin decizia penală nr. 352/A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 137 din 03 iulie 2020 a Tribunalului Brăila, care a fost desfiinţată în parte, ca şi încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2020 şi, în rejudecare:

S-au înlăturat din sentinţa penală apelată şi din încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2020 dispoziţiile vizând soluţionarea acţiunii penale cu privire la inculpatul A.

S-a constatat că în privinţa inculpatului A. legea penală mai favorabilă este legea penală în vigoare la data săvârşirii faptelor.

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice pentru inculpatul A., din infracţiunea de instigare la evaziune fiscală prin omisiunea de a evidenţia în actele contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în infracţiunea de instigare la evaziune fiscală, în forma continuată, prin omisiunea de a evidenţia în actele contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare până la data de 22 martie 2013), cu aplicarea art. 42 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi 5 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (2) în referire la art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată (fapte din perioada 2010 - 2011).

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării, pe durata executării pedepsei principale, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969), precum şi pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării, pentru o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969).

În temeiul art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare până la data de 22 martie 2013), cu aplicarea art. 42 alin. (1) C. pen. (1969), art. 74 alin. (2) în referire la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la evaziune fiscală, în forma continuată, prin omisiunea de a evidenţia în actele contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate (faptă din perioada 2010 - 2011).

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării, pe durata executării pedepsei principale, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969), precum şi pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării, pentru o perioadă de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969).

În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. (1969), coroborat cu 35 alin. (3) C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 7 ani închisoare, sporită la 8 ani închisoare, alături de pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării, pe durata executării pedepsei principale rezultante, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969), precum şi de pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării, pentru o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969).

Totodată, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, respectiv ale încheierii de şedinţă din data de 16 iunie 2020, care îl vizau pe inculpatul A. şi care nu contravin deciziei.

Pentru a decide astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că apelul declarat de inculpatul A. este fondat sub aspectul greşitei reţineri a legii penale mai favorabile şi al greşitei individualizări a pedepselor aplicate.

În acest sens, s-a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2013 din 31 mai 2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la înşelăciune, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi 5 C. pen. (1969), şi instigare la evaziune fiscală, în formă continuată, prin omisiunea de a evidenţia în actele contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 33 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 13 alin. (1) C. pen. (1969), în fapt reţinându-se în sarcina acestuia că:

- în perioada 2010 - 2011, i-a determinat pe C., C., D. şi H. ca, folosind identităţi nereale şi mijloace frauduloase, să îi inducă în eroare pe reprezentanţii persoanelor vătămate S.C. B. S.A. Ploieşti, S.C. Q. S.R.L. Brăila, S.C. E. S.R.L. Bucureşti, S.C. F. S.R.L. Bucureşti, S.C. G. S.R.L. Turda, S.C. P. S.R.L. Bucureşti, S.C. Q. S.R.L. Miroslava, Iaşi, S.C. Partener S.R.L. Bacău, S.C. I. S.R.L. Reşiţa, S.C. J. S.R.L. Bucureşti, S.C. R. S.R.L. Bucureşti, S.C. K. and L. S.R.L. Galaţi, S.C. M. S.R.L. Sibiu, S.C. N. S.R.L. Bucureşti, S.C. T. S.R.L. Brăila, S.C. O. S.R.L. Brăila, S.C. S. S.R.L. Bucureşti şi S.C. L. S.R.L. Bacău cu ocazia achiziţionării de mărfuri în valoare totală de 344.766.63 RON, mărfuri de revânzarea cărora s-a ocupat imediat după achiziţionare;

- în perioada 2010 - 2011, i-a determinat pe C. şi C. ca, în calitate de administratori ai S.C. U. S.R.L. Brăila, respectiv, S.C. V. S.R.L. Brăila, să nu înregistreze în documentele contabile şi să nu cuprindă în declaraţiile fiscale vânzări estimate a fi în valoare totală de 548.931 RON în privinţa S.C. U. S.R.L. Brăila, respectiv de 20.737.773 RON în privinţa S.C. V. S.R.L. Brăila, sustrăgându-se, astfel, de la plata sumei totale de 6.866.679 RON.

A mai constatat că, prin încheierea de şedinţă din 16 iunie 2020, prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunile de instigare la înşelăciune, în forma continuată, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., instigare la infracţiunea de emitere de cecuri fără a avea la tras disponibil suficient, în forma continuată, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 84 alin. (1) pct. 2 şi 3 din Legea nr. 59/1934, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., şi instigare la evaziune fiscală, în forma continuată, prin omisiunea de a evidenţia în actele contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în redactarea în vigoare ulterior datei de 01 februarie 2014), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.

Referitor la încadrarea juridică, Curtea a observat că faptele au fost săvârşite de inculpaţi înainte de data de 01 februarie 2014, când a intrat în vigoare noul C. pen., astfel că, în cauză, se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, în condiţiile art. 5 alin. (1) C. pen.

Prin urmare, având în vedere cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 06 mai 2014, în sensul că "dispoziţiile art. 5 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile ...", instanţa de apel, ţinând seama de limitele de pedeapsă prevăzute în cele două reglementări succesive, incidenţa unor cauze de nepedepsire, modalitatea de executare a pedepsei, precum şi de termenele de prescripţie a răspunderii penale, a apreciat că în privinţa inculpatului A. legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969 şi reglementarea Legii nr. 241/2005 în vigoare până la data de 22 martie 2013.

În acest sens, s-a observat că, în vechea reglementare, pedeapsa pentru infracţiunea de înşelăciune este închisoarea de la 10 la 20 ani, spre deosebire de codificarea în vigoare care prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

Deopotrivă, s-a apreciat că în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, mai favorabilă inculpatului este reglementarea în vigoare până la 22 martie 2013, întrucât sancţionează fapta cu pedeapsa închisorii de la 5 la 11 ani (prin majorarea limitelor de pedeapsă de 2 - 8 ani închisoare cu câte 3 ani), în timp ce noua codificare prevede limite mult majorate, respectiv de la 9 la 15 ani închisoare.

S-a mai constatat că, potrivit vechii reglementări, în situaţia reţinerii unor circumstanţe atenuante şi orientării pedepselor spre minimul special, se poate ajunge la un cuantum mult mai mic al sancţiunilor penale decât în noul C. pen., în special în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, precum şi că tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni este mai favorabil tot potrivit legii vechi (care prevede cumul juridic cu spor facultativ, spre deosebire de noua reglementare care impune cumul juridic cu spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse).

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar a apreciat că nu poate fi primită susţinerea apărării în sensul că decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 ar fi făcut inoperabilă instituţia întreruperii termenului de prescripţie.

Sub acest aspect, s-a arătat că, prin decizia menţionată, textul de lege nu a fost declarat neconstituţional în întregul său, ci doar prin raportare la sintagma "oricărui act de procedură" folosită de legiuitor, fiind, aşadar, vorba de o decizie interpretativă în care instanţa de contencios constituţional a stabilit un înţeles al normei care să fie conform cu legea fundamentală. Astfel, în cuprinsul deciziei, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.

Ca urmare, instanţa de apel a apreciat că textul de lege analizat (art. 155 alin. (1) C. pen.) trebuie aplicat în interpretarea stabilită de instanţa constituţională (cea consacrată de C. pen. din 1969).

Procedând la propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe parcursul întregului proces penal, Curtea a reţinut, în primul rând, că, audiat fiind, inculpatul A. şi-a negat constant vinovăţia în săvârşirea faptelor imputate, susţinând, în faza de urmărire penală, că îi cunoaşte pe D. şi W., fiind posibil să îl ştie din vedere şi pe C., dar că nu are cunoştinţă despre activitatea comercială a S.C. U. S.R.L. şi S.C. V. S.R.L., pentru ca, ulterior, să uzeze de dreptul la tăcere.

Curtea a apreciat că apărările inculpatului au rămas singulare în ansamblul probator administrat pe parcursul procesului penal, fiind contrazise de declaraţiile coinculpaţilor C., C. şi D., care, la rândul lor, au fost susţinute de depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, fiind, aşadar, dovedită vinovăţia inculpatului A.

Astfel, s-a arătat că mijloacele de probă au confirmat modalitatea în care inculpaţii C. şi C. au fost abordaţi de A. pentru a derula operaţiuni comerciale prin intermediul a două firme care, aparent, erau administrate de cei doi. Pentru contactarea potenţialilor clienţi au fost angajaţi inculpaţii D. şi H., care erau împuterniciţi să ia legătura cu reprezentanţii firmelor vânzătoare de materiale de construcţie şi să negocieze termenii vânzării. Atât C., cât şi C. nu şi-au exercitat decât sporadic atribuţiile de administratori întrucât de la bun început au predat instrumentele de plată, semnate, lui A.. Aceştia nu s-au implicat nici în iniţierea sau negocierea contractelor, prezentându-se uneori doar pentru semnarea acestora sau a instrumentelor de plată - încercând, astfel, să ofere oarecare credibilitate reprezentanţilor societăţilor vânzătoare. Inculpaţii au confirmat că A. purta la rândul său convorbiri telefonice cu partenerii de afaceri, prezentându-se "C.". Prin urmare, este foarte probabil ca martorii să fi crezut că vorbesc cu administratorul societăţii, când, în realitate, purtau conversaţia tot cu A.

Ulterior, preluarea mărfii, revânzarea acesteia şi încasarea profitului rămânea atributul exclusiv al inculpatului A..

Mai mult, deşi nu-i cunoşteau numele, unii dintre martori l-au recunoscut pe inculpatul A. ca fiind una dintre persoanele cu care au interacţionat cu prilejul realizării respectivelor tranzacţii comerciale.

Curtea a mai observat că, din raportul de constatare-tehnico ştiinţifică întocmit de inspectorii antifraudă detaşaţi la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, coroborat cu datele financiare comunicate de unităţile bancare la care societatea a avut conturi, a rezultat că, în perioada 2010-2011, S.C. U. S.R.L. nu a înregistrat în documentele contabile şi nu a cuprins în declaraţiile fiscale vânzări în valoare totală de 548.931 RON, sustrăgându-se, astfel, de la plata sumei totale de 177.075 RON reprezentând impozit pe profit (în cuantum de 70.830 RON) şi TVA (în cuantum de 106.245 RON).

De asemenea, din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de inspectorii antifraudă detaşaţi la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, coroborat cu datele financiare comunicate de unităţile bancare la care societatea a avut conturi, a rezultat că, în perioada 2010 - 2011, S.C. V. S.R.L. nu a înregistrat în documentele contabile şi nu a cuprins în declaraţiile fiscale vânzări în valoare totală de 20.737.773 RON, sustrăgându-se, astfel, de la plata sumei totale de 6.689.604 RON reprezentând impozit pe profit (în cuantum de 2.675.842 RON) şi TVA (în cuantum de 4.013.762 RON).

S-a subliniat, totodată, că înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală şi martorii audiaţi au confirmat realitatea tranzacţiilor desfăşurate.

Având în vedere aceste mijloace de probă, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de apel a conchis că inculpatul A. a conceput un întreg sistem pentru a obţine importante venituri, prin intermediul a două societăţi comerciale. Pentru atingerea acestui scop, persoane oarecum vulnerabile, lipsite de venituri şi chiar de locuinţă, au fost folosite drept "paravan". Jucând diferite roluri (agent comercial, director economic, administrator), inculpaţii C., C., D. şi H. au prezentat vânzătorilor de materiale de construcţii imaginea unor firme serioase, solvabile şi le-au oferit drept garanţie pentru mărfurile livrate diferite instrumente de plată, pentru ca, în final, să le înşele încrederea, în momentul când acestea erau refuzate la plată pentru lipsă de disponibil sau pentru caracterul incomplet.

În cadrul criteriilor pentru evaluarea intenţiei în cazul infracţiunii de înşelăciune, Curtea a menţionat conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau cec-uri, anterior datei faptelor din actul de sesizare, măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale sau pentru efectuarea plăţii, coerenţa măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea faţă de respectarea normelor care guvernează domeniul în speţă, rulajul mărfurilor sau al încasărilor, precum şi caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei acuzate faţă de faptele din speţa dedusă judecăţii, alături de elementele determinante pentru încheierea contractului, cunoaşterea de către părţile contractante a modului în care se va desfăşura relaţia comercială, a modului şi momentului în care se va face plata, existenţa unor împrejurări imprevizibile, emiterea de cec-uri după interdicţia bancară.

În speţă, s-a apreciat că intenţia de a înşela părţile civile cu prilejul executării contractelor reiese din aceea că inculpatul A., după ce înregistra în evidenţele contabile mărfurile, le revindea imediat la un preţ mult mai mic pentru a obţine rapid venituri, iar conturile bancare ale celor două societăţi sufereau în permanenţă de lipsa disponibilităţilor băneşti.

Astfel, s-a reţinut că probele dosarului au evidenţiat fără echivoc intenţia inculpatului A. de a induce în eroare părţile civile cu prilejul unor convenţii comerciale, în scopul obţinerii de foloase materiale injuste şi care au avut ca urmare pricinuirea de pagube partenerilor de afaceri, intenţia rezultând din materialitatea faptelor. Inculpatul s-a folosit de încrederea acordată de unele societăţi comerciale angajaţilor săi, cărora le-a eliberat bilete la ordin şi file cec fără acoperirea necesară, realizând aceste acte de înşelăciune într-un interval de timp de numai câteva luni, iar, în momentul în care s-a îndeplinit termenul de graţie şi filele cec/biletele la ordin urmau a fi introduse în bancă, niciunul din reprezentanţii societăţii nu a mai fost de găsit şi nu a mai răspuns la telefon.

S-a subliniat că, în numeroase decizii de speţă, instanţa supremă a reţinut că "încheierea de contracte comerciale cu reprezentanţii unor părţi civile, în baza cărora se livrează diferite produse în schimbul lor eliberându-se cec-uri dovedite a fi lipsite de acoperire bancară la scadenţă, relevă reaua credinţă şi intenţia de a induce în eroare părţile civile, care sunt ilustrate şi de faptul că nu s-a achitat contravaloarea mărfurilor nici ulterior."

În speţă, în sarcina inculpatului s-a reţinut comiterea faptei în formă continuată - numărul mare al părţilor civile şi cuantumul ridicat al prejudiciului cauzat relevând o dată în plus intenţia dolosivă.

Curtea a apreciat întemeiate, însă, criticile inculpatului referitoare la greşita individualizare a pedepselor aplicate de prima instanţă, constatând, prin prisma criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), că acestea sunt prea mari raportat la scopul lor şi nevoia de îndreptare a inculpatului, la gradul de pericol social al faptelor săvârşite, la urmările produse, dar şi la circumstanţele de ordin personal ale acuzatului.

Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat necesar a fi reţinută şi contribuţia concretă a fiecărui inculpat la săvârşirea infracţiunilor, stabilind o ierarhie a acestora în peisajul activităţii infracţionale. Astfel, a menţionat că în vârful piramidei se află inculpatul A., care a fost creatorul întregului concept infracţional şi principalul beneficiar al profitului obţinut, reţinând că ceilalţi inculpaţi, în schimbul unor beneficii materiale aproape derizorii (masă şi cazare pentru unii dintre ei), au fost folosiţi de A. pentru realizarea scopului infracţional.

Nu în ultimul rând, a fost avută în vedere şi perioada de timp scursă de la data săvârşirii infracţiunilor, în care inculpatul pare să-şi fi conformat comportamentul respectării normelor de convieţuire socială.

În raport cu toate aceste date, Curtea a apreciat că, în cauză, pot fi reţinute în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante judiciare în sensul dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. (1969). Prin urmare, realizând un just echilibru între criteriile de individualizare a sancţiunilor ce ţin de gravitatea faptelor şi a celor de ţin de persoana inculpaţilor, instanţa de apel a constatat că aplicarea unor pedepse cu închisoarea într-un cuantum mai redus decât cel stabilit de judecătorul fondului este în măsură să răspundă nevoii de îndreptare a inculpatului şi să asigure şi prevenţia generală.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar a considerat că modalitatea executării pedepsei, în sensul executării efective (dat fiind cuantumul sancţiunii penale rezultante, pe de o parte, şi gravitatea faptelor, pe de altă parte), este corect individualizată, astfel că nu se impune modificarea sentinţei penale apelate sub acest aspect.

Deopotrivă, curtea de apel a apreciat ca fiind neîntemeiată critica inculpatului A. referitoare la nemotivarea corespunzătoare a sentinţei primei instanţe, reţinând că aceasta conţine elementele prevăzute de dispoziţiile art. 403 C. proc. pen., referitoare la conţinutul expunerii unei hotărâri judecătoreşti. Astfel, s-a arătat că în sentinţa penală apelată sunt descrise faptele ce fac obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi locului unde au fost săvârşite, precum şi încadrarea juridică dată acestora prin actul de sesizare. Totodată, soluţia cu privire la latura penală cuprinde expunerea probelor care au servit ca temei la soluţionarea cauzei, instanţa expunând într-o manieră deosebit de amplă şi laborioasă motivele care au condus la respingerea apărărilor formulate de inculpat şi condamnarea acestuia.

Prin urmare, raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, instanţa de control judiciar a considerat că judecătorul fondului s-a conformat dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, situaţie în care nu a valorificat acest motiv de apel, prin trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, aşa cum s-a solicitat de către inculpat.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (prin avocat X., care a ataşat împuternicirea avocaţială nr. 115 eliberată la 24 mai 2021, fila x ds. nr. x/113/2018/R), invocând motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea, pe de o parte, că acţiunile de instigare (la înşelăciune şi evaziune fiscală) pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, iar, pe de altă parte, că i-au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele stabilite de lege.

Prin prisma primului caz de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.), recurentul a învederat că din descrierea faptelor circumscrise de procuror infracţiunilor de înşelăciune şi evaziune fiscală, astfel cum a fost expusă în motivarea sentinţei penale nr. 137 din 03 iulie 2020 a Tribunalului Brăila, rezultă că acestea nu au legătură cu realitatea, sunt fanteziste şi constituie o gravă eroare judiciară, hotărârea de condamnare fiind motivată eliptic, fără un fir logico-narativ coerent şi fără să conţină vreun argument referitor la săvârşirea de acte specifice instigatorului.

S-a mai arătat că simpla declaraţie a coinculpatului C., în sensul că recurentul i-ar fi cerut să îndeplinească anumite acte, nu dovedeşte existenţa unei activităţi de instigare ori intenţia de a săvârşi o infracţiune de înşelăciune, depoziţia acestuia neputând fi corelată cu nicio altă probă de la dosar.

Făcând trimitere la condiţiile stabilite în doctrină pentru a se reţine calitatea de instigator, recurentul a arătat că la dosar nu există nicio dovadă în sensul că ar fi conceput infracţiunea ori că ar fi transmis autorului ideea de a o comite sau că ar fi existat intenţia directă sau indirectă în acest sens, fiind expuse doar legături sporadice între coinculpaţi, care, însă, nu au caracter penal.

S-a mai menţionat că afirmaţiile inculpaţilor C., C. şi D., referitoare la faptul că inculpatul A. le-a fi cerut acestora să cumpere marfa cu cecuri şi să o revândă sunt "pur fanteziste" şi date pro causa, cu scopul de a asigura exonerarea lor de răspundere penală, nefiind confirmate de celelalte probe. De altfel, toţi inculpaţii care au săvârşit, în mod nemijlocit, activitatea infracţională ce a format obiectul urmăririi penale aveau cunoştinţele şi pregătirea intelectuală necesară pentru a comite faptele fără a fi determinaţi de cineva.

Referitor la infracţiunea de evaziune fiscală, s-a arătat că instanţa de apel nu a prezentat actele de instigare săvârşite de inculpatul A., ci a făcut afirmaţii "în bloc" pentru toate actele materiale, "împrumutând" fără o analiză logico-juridică motivele de condamnare de la infracţiunea de constituire a unui grup criminal organizat, pentru care, însă, nu a fost deferit judecăţii. S-a mai arătat că pentru forma infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată (constând în omisiune) era necesar ca instigarea să fie dovedită expres, neputând fi prezumată.

Totodată, au fost formulate critici cu privire la descrierea insuficientă a faptelor în rechizitoriu şi la modalitatea deficitară de redactare a hotărârii de condamnare, în care nu a fost expus, în concret, fiecare act material care i se impută, dar s-a menţionat faptul că în evidenţele I.P.J. Galaţi s-ar afla în lucru dosarul nr. x/2011, în care ar fi cercetat pentru săvârşirea unor alte fapte de natură penală, aspect preluat în decizia din apel fără a fi verificat şi fără a se ţine seama că persoanele care îl acuză în acea cauză nu au fost audiate în calitate de martori şi în speţa pendinte.

Pentru motivele arătate, inculpatul A. a solicitat admiterea recursului în casaţie şi pronunţarea unor soluţii de achitare în privinţa sa.

Prin prisma motivului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., s-a susţinut că instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen. (1969) în cea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen., însă la determinarea cuantumului sancţiunii penale nu a stabilit, în prealabil, pedeapsa pentru forma simplă a infracţiunii la care să adauge apoi sporul de până la 3 ani, aşa cum impun dispoziţiile art. 38 (în realitate art. 36) C. pen.

S-a mai susţinut că, în cauză, legea penală mai favorabilă inculpatului A. este noua codificare care pentru infracţiunea de înşelăciune prevede o pedeapsă cu închisoarea de maxim 5 ani şi în care nu mai există forma agravată care atrăgea, în vechea reglementare, aplicarea sancţiunii cu închisoarea între 10 ani şi 20 de ani. S-a menţionat, totodată, că, în forma iniţială, legea evaziunii fiscale prevedea, pentru fapte cu prejudiciu de peste 500.000 euro, pedeapsa închisorii cuprinsă între 5 şi 11 ani, având în vedere majorarea limitelor cu 3 ani.

S-a arătat că legea penală în vigoare este mai favorabilă şi din perspectiva prevederilor art. 155 C. pen., în interpretarea dată de către instanţa de contencios constituţional. Sub acest aspect, s-a susţinut că, întrucât Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., iar până în prezent legiuitorul nu a intervenit legislativ pentru a pune textul de lege în concordanţă cu legea fundamentală, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit în anul 2019 pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen., şi în anul 2021 pentru cea de evaziune fiscală.

Ca urmare, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie, încetarea procesului penal şi punerea sa în libertate.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 352/A din 16 martie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

În acest sens, s-a reţinut că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. numai în ceea ce priveşte criticile recurentului vizând nelegalitatea modalităţii de stabilire a pedepsei pentru infracţiunea de înşelăciune, atât ca urmare a aprecierii eronate a legii penale mai favorabile ca fiind vechea reglementare, deşi codificarea penală specială în vigoare stabileşte limite de pedeapsă mai reduse (închisoarea de la 1 la 5 ani, faţă de închisoarea de la 10 la 20 ani cum se prevedea în C. pen. anterior), cât şi din perspectiva mecanismului de determinare al cuantumului sancţiunii penale prin raportare la dispoziţiile legale privind sancţionarea infracţiunii continuate, critici ce au fost formulate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Deşi circumscris aceluiaşi caz de casare recurentul a susţinut şi faptul că, în cauză, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunile de înşelăciune şi evaziune fiscală, reţinute în forma de participaţie a instigării, pentru care a fost condamnat, Înalta Curte a subliniat că criticile formulate sub acest aspect nu se încadrează în motivul indicat şi nici în celelalte cazuri expres enumerate la art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, s-a reţinut că, din perspectiva motivării în fapt, nu este îndeplinită condiţia reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în ceea ce priveşte argumentele expuse de recurent prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (faptul că probatoriul administrat în cauză nu confirmă acuzaţiile de instigare la infracţiunile de înşelăciune şi evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată, nefiind dovedită existenţa unor activităţi de instigare din partea sa ori intenţia de a comite faptele, insuficienta descriere a faptelor în cuprinsul rechizitoriului şi modalitatea deficitară de redactare a hotărârii de condamnare), acestea neavând aptitudinea, nici măcar la nivel teoretic, să pună în discuţie verificarea pe fond a căii extraordinare de atac promovate.

Cu titlu preliminar, se impune a se sublinia că examinarea cauzei în recurs în casaţie, în etapa prevăzută de art. 445 şi urm. C. proc. pen., are o dublă limitare determinată, pe de o parte, de dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., în conformitate cu care pe această cale se pot îndrepta doar erorile de drept comise de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, de motivele de fapt şi de drept care au făcut obiectul verificării instanţei în etapa admisibilităţii în principiu, reglementată de art. 440 C. proc. pen., şi pentru care s-au constatat îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen.. Aşadar, verificarea legalităţii hotărârii atacate se va face de către Înalta Curte în conformitate cu dispoziţiile art. 447 C. proc. pen., urmând a fi avute în vedere doar criticile circumscrise iniţial, prin cererea scrisă, cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în privinţa cărora s-a dispus admiterea în principiu a căii extraordinare de atac.

Examinând, în aceste limite, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru motivele arătate în continuare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante (deciziile nr. 340/RC din 11 octombrie 2018, nr. 231/RC din 11 iunie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 181/RC din 18 iunie 2020, nr. 238/RC din 22 iulie 2020, nr. 258/RC din 04 august 2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat A., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", motivul de recurs fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare a acesteia. Prin expresia "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt reglementate de textul de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei (sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin deciziile nr. 250/RC din 14 octombrie 2014, nr. 59/RC din 16 februarie 2017, nr. 381/RC din 05 octombrie 2017, nr. 255/RC din 30 iulie 2020, etc.) şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond şi/sau apel, dând acestei sintagme o interpretare mai largă decât cea din cuprinsul art. 187 C. pen.

Rezultă, aşadar, că examinarea ce poate fi realizată prin prisma acestui motiv de casare presupune efectuarea unei verificări matematice a cuantumului pedepsei aplicate de instanţele inferioare prin comparaţie cu limitele speciale prevăzute de norma de incriminare, astfel cum sunt reduse ori, după caz, majorate ca urmare a reţinerii, cu titlu definitiv, a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală (deciziile nr. 202/RC din 02 iunie 2016, nr. 59/RC din 16 februarie 2017, nr. 193/RC din 11 mai 2017, nr. 381/RC din 05 octombrie 2017, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 100/RC din 04 martie 2021 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În speţă, se constată că, circumscris motivului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a invocat, în esenţă, nelegalitatea modalităţii de stabilire a pedepsei pentru infracţiunea de înşelăciune, atât ca urmare a aprecierii eronate a legii penale mai favorabile ca fiind vechea reglementare, deşi codificarea penală specială în vigoare stabileşte limite de pedeapsă mai reduse (închisoarea de la 1 la 5 ani, faţă de închisoarea de la 10 la 20 ani cum se prevedea în C. pen. anterior), cât şi din perspectiva mecanismului de determinare al cuantumului sancţiunii penale prin raportare la dispoziţiile legale privind sancţionarea infracţiunii continuate.

Verificând hotărârea atacată, prin raportare la consideraţiile mai sus expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel, după ce a analizat situaţia de fapt şi încadrarea juridică, context în care a apreciat că mai favorabile inculpatului A. sunt dispoziţiile vechii reglementări, a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea:

- instigării la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi 5 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), reţinând şi dispoziţiile art. 74 alin. (2) în referire la art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen. (fapte din perioada 2010 - 2011, pentru care a aplicat pedeapsa de 7 ani închisoare);

- instigării la infracţiunea de evaziune fiscală, în forma continuată, prin omisiunea de a evidenţia în actele contabile ori în alte documente legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare până la data de 22 martie 2013), cu aplicarea art. 42 alin. (1) C. pen. (1969), reţinând şi dispoziţiile art. 74 alin. (2) în referire la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din perioada 2010 - 2011, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 4 ani închisoare).

Cum, potrivit normelor care incriminează infracţiunea de înşelăciune pentru care a fost condamnat inculpatul (în forma de participaţie a instigării), pedeapsa este cuprinsă între 10 ani şi 20 ani închisoare (având în vedere că s-a considerat mai favorabilă inculpatului codificarea în vigoare la data săvârşirii faptelor), în condiţiile reţinerii circumstanţelor atenuante reglementate de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), putând fi coborâtă sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani, se constată că sancţiunea aplicată de către instanţa de apel, de 7 ani închisoare, se încadrează în limitele prevăzute de lege, aceeaşi fiind situaţia şi în privinţa pedepsei de 4 ani închisoare stabilită pentru instigarea la infracţiunea de evaziune fiscală.

Totodată, se observă că instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor ce reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni (art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen.), stabilind ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare.

În ceea ce priveşte modalitatea în care s-a analizat şi stabilit legea penală mai favorabilă în cauză, se impune a se sublinia că Înalta Curte a statuat, în mod constant (deciziile nr. 289/RC din 30 octombrie 2014, nr. 193/RC din 23 septembrie 2014, nr. 202/RC din 02 iunie 2016, nr. 381/RC din 05 octombrie 2017), că această chestiune nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care vizează doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanţele inferioare, ceea ce, aşa cum s-a arătat anterior, presupune doar o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege şi nu o reanalizare a dispoziţiilor art. 5 C. pen., cu consecinţa reindividualizării pedepsei, în sensul solicitat de apărare.

Pe de altă parte, se observă că, faţă de prevederile legale considerate a fi fost aplicate eronat (art. 38 C. pen.), în mod evident critica recurentului referitoare la mecanismul de determinare al cuantumului sancţiunii penale prin raportare la dispoziţiile legale privind sancţionarea infracţiunii continuate vizează pedeapsa stabilită de instanţa de fond pentru instigarea la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., sancţiune care, însă, a fost modificată în calea de atac a apelului, ca urmare a reţinerii vechii reglementări ca fiind mai favorabilă inculpatului, aşa încât la acest moment nu mai este în fiinţă.

De altfel, în apel, deşi a reţinut săvârşirea în formă continuată a instigării la infracţiunea de înşelăciune, la stabilirea cuantumului pedepsei aplicate Curtea de Apel Galaţi nici nu a dat eficienţă dispoziţiilor legale privind sancţionarea infracţiunii continuate, sporul facultativ la care se referă prevederile art. 42 C. pen. (1969) putând fi adăugat doar în ipoteza fixării pedepsei la maximul special prevăzut de lege, ceea ce nu a fost cazul în speţă.

Faţă de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 352/A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 352/A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 noiembrie 2021.

Procesat de GGC - LM