Forgery, complicity in fraudulent bankruptcy, and abuse of office convictions upheld on cassation appeals.

Deliberând asupra recursurilor în casaţie declarate de inculpatele A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 9/A din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 28/F din data de 12 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a hotărât următoarele:

1. În baza art. 83 C. pen., a stabilit pedeapsa de 6 luni închisoare în sarcina inculpatei C., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 alin. (1) C. pen.

În baza art. 83 C. pen., a stabilit pedeapsa de 6 luni închisoare în sarcina inculpatei C. pentru săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele stabilite în sarcina inculpatei, pedeapsa rezultantă fiind de 8 luni închisoare.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen., a amânat aplicarea pedepsei rezultante de 8 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatei să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Giurgiu, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a dispus comunicarea către Serviciul de Probaţiune Giurgiu a datelor prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) din C. proc. pen.

În baza art. 404 alin. (3) din C. proc. pen., a atras atenţia inculpatei asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

2. În baza art. 322 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpata A., de profesie avocat, la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la bancrută frauduloasă.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatei, aceasta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 2 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 8 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen., a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 8 luni închisoare aplicată inculpatei A., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, termen stabilit în condiţiile art. 92 C. pen., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatei să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele stabilite de această instituţie; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatei să frecventeze un program de reintegrare socială.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus inculpatei obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie Comunitară Sector 1 Bucureşti sau al D. conform deciziei consilierului de probaţiune, pe o perioadă de 90 zile, în condiţiile Legii nr. 253/2013.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a atras atenţia inculpatei asupra consecinţelor nerespectării măsurilor şi obligaţiilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

3. În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpata B., de profesie expert contabil/practician în insolvenţă, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

4. A respins, ca nefondată, acţiunea civilă precizată, formulată de partea civilă E. împotriva inculpatelor C. şi A.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus desfiinţarea înscrisului falsificat reprezentat de contractul de asistenţă juridică seria x nr. x din data de 08.06.2017.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a confiscat de la inculpata A. suma de 256.316 RON, obţinută în urma săvârşirii infracţiunilor.

A menţinut măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 32/P/2019 din data de 28.06.2019 asupra bunurilor aparţinând inculpatei A. până la concurenţa sumei de 256.316 RON cu privire la care s-a dispus confiscarea specială.

5. În baza art. 274 alin. (1) - (2) din C. proc. pen., a obligat pe inculpatele C. şi A. la plata sumei de 4.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 2.500 RON este aferentă urmăririi penale.

Totodată, a dispus lăsarea în sarcina statului a restului cheltuielilor judiciare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatele C. şi A. şi partea civilă E.

Prin decizia nr. 9/A din 18 ianuarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatele A. şi C. împotriva sentinţei penale nr. 28/F din data de 12.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 8 luni închisoare stabilită în privinţa inculpatei C. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, după cum urmează: - pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen. - pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, prev. de art. 241 alin. (1) lit. b) din C. pen. - sporul de 2 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpata C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de bancrută frauduloasă, prev. de art. 241 alin. (1) lit. b) din C. pen., ca urmare a retragerii plângerii prealabile formulate de persoana vătămată E.

În baza art. 83 alin. (1) din C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei de 6 luni închisoare stabilită faţă de inculpata C., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 84 din C. pen., pe durata căruia inculpata va respecta măsurile de supraveghere stabilite prin sentinţa penală.

II. În baza art. 297 alin. (1) din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a exercita calitatea de administrator judiciar) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a exercita calitatea de administrator judiciar), pedeapsă ce se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatei B. pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpata va respecta următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; c) să comunice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatei să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpata va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 4 sau în cadrul Companiei Municipale ... Bucureşti S.A.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

III. S-a luat act că persoana vătămată E. a renunţat la pretenţiile civile formulate în prezenta cauză.

S-a înlăturat dispoziţia de luare, conform art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., a măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 256.316 RON faţă de inculpata A.

S-au ridicat măsurile asigurătorii ale sechestrului şi popririi instituite prin ordonanţa nr. 32/P/2019 din data de 28.06.2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti asupra bunurilor şi sumelor de bani aparţinând inculpatei A., până la concurenţa sumei de 256.316 RON.

IV. A fost obligată inculpata C. la plata sumei de 2.000 RON, iar inculpata B. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat şi persoana vătămată E. la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale care nu contravin prezentei decizii.

S-a luat act de retragerea apelului declarat de persoana vătămată E. împotriva sentinţei penale nr. 28/F din data de 12.02.20121 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi îl obligă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Restul cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor au rămas în sarcina statului.

Decizia penală nr. 18/A din 18 ianuarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a fost comunicată către: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 25.01.2022, E. la 21.01.2020, B. la data de 18.01.2022, C. la data de 18.01.2022, A. la data de 18.01.2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 18.01.2022.

Pentru inculpatele B. şi A. termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 17.02.2022, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 18/A din 18 ianuarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală au declarat recurs în casaţie inculpata B. la data de 15.02.2022 şi inculpata A. la data de 16.02.2022.

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata B. a fost comunicată către: C. la data de 21.02.2022, E. la data de 21.02.2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 21.02.2022 şi A. prin afişare la 21.02.2022;

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25.02.2022, B. la data de 25.02.2022 şi prin afişare la 25.02.2022, E. la data de 25.02.2022 şi C. la data de 28.02.2022

La dosar nu au fost transmise concluzii scrise.

Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 12.04.2022

Prin cererea de recurs în casaţie, inculpata B., a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., ce constituie motiv de casare atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

A susţinut că pe baza situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, inculpata B., prin F. a fost desemnată administrator judiciar al S.C. G. S.R.L.

Conform Legii nr. 85/2014, toate măsurile administratorului judiciar, dispuse în procedura insolvenţei, inclusiv întocmirea tabelelor de creanţă - atât cel preliminar reglementat de dispoziţiile art. 105 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, cât şi tabelul definitiv reglementat de prevederile art. 112 din acelaşi act normativ sunt supuse analizei, cenzurii, examinării judecătorului sindic cu ocazia soluţionării contestaţiilor formulate de debitor, creditori sau orice parte interesată. Cu alte cuvinte, măsurile administratorului judiciar hotărâte în procedura insolvenţei nu au caracter definitiv, se atacă cu contestaţie la judecătorul sindic competent să le analizeze legalitatea şi temeinicia. Astfel, debitorul, creditorii, orice persoană interesată pot ataca cu contestaţie la judecătorul sindic măsurile administratorului judiciar pe care le apreciază nelegale cu condiţia să le formuleze în termen - 7 zile de la publicarea în BPI a tabelului preliminar sau până la închiderea procedurii - şi să achite taxa de timbru.

În cauză, inculpata B. a întocmit tabelul preliminar de creanţe cu obligaţiile debitoarei S.C. G. S.R.L. în care a înscris creanţa persoanei vătămate E. fără a fi afectată de vreo condiţie, astfel cum rezultă cu evidenţă din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 22850/5.12.2017 şi cum de altfel a reţinut şi acuzarea şi instanţa de apel.

Ulterior, a întocmit tabelul definitiv de creanţe, publicat în BPI, conform căruia creanţa persoanei vătămate a fost înscrisă sub condiţie suspensivă, în planul de reorganizare propus de administratorul judiciar, respectiv de inculpată, explicând situaţia creanţelor, precizând că în tabelul definitiv de creanţe există un singur creditor chirografar sub condiţie, până la soluţionarea în mod definitiv a dosarului nr. x/2017, ce se află pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, dosar ce are ca obiect obligarea pârâtului E. la plata prejudiciului adus societăţii debitoare în exercitarea mandatului său de administrator până la momentul excluderii sale, respectiv decembrie 2016. Tabelul definitiv cu obligaţiile debitoarei S.C. G. S.R.L. a fost depus de inculpată la dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă la termenul din data de 18.01.2018, termen la care persoana vătămată E. a fost prezentă personal şi asistată de apărător ales.

Persoana vătămată a formulat contestaţie împotriva tabelului definitiv al creanţelor debitoarei S.C. G. S.R.L., publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 24130/27.12.2017, abia la data de 7.12.2018, respectiv la aproximativ un an de la data publicării tabelului definitiv. Prin sentinţa civilă nr. 3285/30.05.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a fost respinsă contestaţia persoanei vătămate E. împotriva tabelului definitiv, ca rămasă fără obiect, având în vedere că, la data de 7.02.2019 inculpata B. a realizat o actualizare a tabelului definitiv de creanţe, ca urmare a soluţionării litigiului civil, în sensul înscrierii creanţei persoanei vătămate E. fără a fi afectată de vreo condiţie. Tabelul definitiv actualizat a fost publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 2814/11.02.2019. De asemenea, la data de 13.02.2018 persoana vătămată a formulat şi cerere în anulare a procesului-verbal al Adunării creditorilor, în cuprinsul căruia se menţionase înscrierea sub condiţie a creanţei persoanei vătămate, la termenul din 17.05.2018 partea aducând la cunoştinţa judecătorului sindic, învestit cu soluţionarea contestaţiei, faptul că deţine o creanţă înscrisă sub condiţie conform art. 102 alin. (4) din Legea 85/2014. Contestaţia i-a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 4950/20.09.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII a civilă.

A susţinut că fapta inculpatei B. nu este o faptă prevăzută de legea penală, ci un litigiu civil guvernat de dispoziţiile Legii nr. 85/2014. Parchetul şi instanţa de apel nu se pot substitui persoanei vătămate, aşa încât cererile formulate de aceasta în temeiul Legii nr. 85/2014, cu depăşirea termenului, analizate şi respinse de judecătorul sindic să fie reanalizate, interpretate şi valorificate pe cale penală în favoarea acesteia, cu atât mai mult cu cât, nici măcar persoana vătămată în apel nu şi-a mai susţinut vătămarea, de vreme ce a precizat că nu are niciun fel de pretenţii civile.

Încălcarea unei dispoziţii legale de către administratorul judiciar cu ocazia adoptării unor măsuri, acte (în speţă tabelul definitiv de creanţe întocmit de inculpată) în procedura insolvenţei nu poate determina răspunderea penală a acestuia pentru abuz în serviciu, atâta vreme cât măsurile administratorului judiciar nu au caracter definitiv, ci sunt supuse verificării judecătorului sindic sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât ca urmare a formulării contestaţiei de către creditori orice parte interesată în termenul legal, cu plata unei taxe de timbru cât şi din oficiu, de instanţă după cum s-a arătat.

A admite contrariul, ar însemna ca orice act al unui funcţionar public, întocmit chiar nelegal, dar supus căii de atac a contestaţiei şi remediului instanţei, să antreneze răspunderea penală a acestuia, ceea ce excede incriminării faptei prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen.

Concluzionând, în cauza de faţă, nu se poate identifica nicio vătămare a drepturilor sau intereselor legale ale persoanei vătămate E., având în vedere că aceasta putea să supună controlului instanţei de judecată, respectiv judecătorului sindic, modul în care inculpata B. a întocmit tabelul definitiv de creanţe, ceea ce s-a şi realizat, contestaţia fiindu-i respinsă, însă ca rămasă fără obiect, ca urmare a înscrierii creanţei în tabelul definitiv fără a fi afectată de vreo condiţie.

Distinct de aceasta, a făcut referire la dispoziţiile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care permit administratorului judiciar să procedeze de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi să efectueze o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, ceea ce inculpata a şi realizat o dată cu întocmirea tabelului definitiv de creanţe. Dispoziţiile legale menţionate se coroborează cu prevederile art. 112 din Legea nr. 85/2014, conform cărora, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va înregistra, de îndată, la tribunal şi va publica în BPI tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia fiecărei creanţe, beneficiară sau nu a unei cauze de preferinţă. Ca atare, dispoziţiile legale invocate permit administratorului judiciar ca la întocmirea tabelului definitiv, să realizeze o cercetare amănunţită a fiecărei creanţe. Situaţia este diferită de tabelul preliminar întocmit de administratorul judiciar, unde se prevede expres (art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) că toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare, cu excepţia creanţelor constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii, precum şi prin hotărâri arbitrale executorii, ceea ce inculpata a realizat.

În esenţă, a arătat că fapta inculpatei recurente B. nu realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu. Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, anume că inculpata a încălcat dispoziţiile art. 105 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014 cu ocazia întocmirii tabelului definitiv de creanţe, în exercitarea atribuţiilor de administrator judiciar, fapta sa nu poate constitui însă infracţiune, atâta vreme cât, aşa cum s-a arătat, măsura dispusă era supusă căii de atac a contestaţiei, prevăzută expres de dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 85/2014 şi examinării sub aspectul legalităţii de către judecătorul sindic, inclusiv din oficiu, chiar dacă nu a fost contestată de către persoana şi în condiţiile prevăzute limitativ de lege.

Cu atât mai mult, cu cât în speţă, persoana vătămată E. formulase contestaţie împotriva tabelului definitiv, iar judecătorul sindic a examinat-o, neavând relevanţă soluţia dispusă, atâta vreme cât nu a respins-o ca inadmisibilă.

Cât priveşte presupusa incompatibilitate a inculpatei B., determinată de faptul că a avut calitatea de expert parte al inculpatei C., dar şi de faptul că S.C. H. S.R.L. administrată de inculpată a prestat servicii de contabilitate pentru S.C. G. S.R.L., reţinută de parchet şi instanţa de apel în condamnarea inculpatei, s-a menţionat că exact acelaşi aspect a fost invocat de persoana vătămată E. judecătorului sindic, care, prin încheierea din 19.04.2018 a respins cererea de înlocuire a administratorului judiciar pe acest motiv.

Inculpata B. avea ca atribuţii de serviciu, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, să verifice creanţele şi să întocmească tabelele de creanţă. Însă, acţiunea inculpatei nu a fost una abuzivă, în sensul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen., deoarece a verificat creanţele, a întocmit tabelul preliminar în conformitate cu dispoz. art. 105 alin. (1) teza I, în sensul că a menţionat creanţa persoanei vătămate fără a fi fost afectată de vreo condiţie, aspect reţinut şi de instanţa de apel, dar apoi a întocmit tabelul definitiv în care a menţionat creanţa persoanei vătămate afectată de o condiţie, dată fiind existenţa unui alt litigiu civil.

În temeiul dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, fiind făcută în termenul prevăzut de lege şi respectate dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a hotărârii atacate şi achitarea inculpatei B., în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin cererea de recurs în casaţie, inculpata A., a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 C. proc. pen. şi în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a solicitat achitarea pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. art. 322 alin. (1) C. pen. şi complicitate la bancrută frauduloasă prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la bancrută frauduloasă, a susţinut că E. nu avea calitatea de creditor şi lipseşte situaţia premisă a infracţiunii de bancrută frauduloasă. Problema de drept care se ridică în aceste împrejurări este cea a calităţii de creditor a numitului E., persoană care, fără îndoială, a fost obligat la plata către societatea G. S.R.L. a unei sume mai mari decât suma pe care o avea de primit de la societate, în final, E. fiind debitor al societăţii, iar nu creditor.

Instanţa de apel a apreciat că nu prezintă relevanţă pierderea ulterioară a calităţii de creditor, întrucât, de la data deschiderii procedurii şi până la data pronunţării hotărârii prin care pretinsul creditor a fost obligat la plata unei sume mai mari decât cea pe care o avea de încasat, calitatea de creditor a existat, fiind stabilită ca atare prin decizia nr. 2159/A/16.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Or, legea penală nu cuprinde o dispoziţie privind înţelesul noţiunii de "creditor" din conţinutul dispoziţiilor art. 241 C. pen. ce vizează incriminarea infracţiunii de bancrută frauduloasă. Din această perspectivă, nu se poate reţine că noţiunea de "creditor" din cuprinsul textului incriminator are suficientă claritate încât, într-un context precum cel prezent, să se înţeleagă că subzistă tipicitatea infracţiunii chiar şi atunci când pretinsul creditor se dovedeşte a fi, în realitate, un debitor.

Din observarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, care definesc în mai multe texte "creditorul", reiese că (i) această calitate încetează în momentul înlăturării din tabelele creditorilor (art. 5 pct. 19), fără a se înţelege dacă înlăturarea este urmarea încasării creanţelor deţinute iniţial sau a altor ipoteze, (ii) creanţa certă în sensul Legii nr. 85/2014 este acea creanţă a cărei existenţă poate să rezulte şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta, iar deschiderea procedurii poate fi solicitată doar în cazul în care după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată creditorului depăşeşte plafonul prevăzut în lege (art. 5 pct. 20). Reiese, astfel, că potrivit Legii insolvenţei, titlurile de creanţă nu sunt obligatoriu acte autentice sau hotărâri judecătoreşti, ci şi alte documente din cuprinsul cărora reies obligaţii de plată. Or, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1442/18.08.2020 a Tribunalului Bucureşti, parte din sumele la care E. a fost obligat către societate reprezintă avansuri ridicate şi nejustificate din patrimoniul societăţii comerciale în cuantum de aprox. 1.700.000 RON. Chiar înainte ca obligaţia de plată să fie stabilită prin hotărârea judecătoreasca menţionată, aceasta subzista prin simplul efect al ridicării din trezoreria societăţii a unor sume fără depunerea unor documente justificative, evidenţa contabilă calificându-l de la momentul ridicării sumelor pe E. ca debitor.

La data când fostul asociat E. a fost exclus definitiv din societatea comercială, acordându-i-se dreptul de a primi suma de 1.302.260 RON, acesta era deja debitor al societăţii pentru suma de 1.716.228 RON reprezentând sumele de bani ridicate din casieria societăţii în perioada 2012 - 2016.

Debitele înregistrate în contabilitate se compensau de drept cu suma reprezentând obligaţie de plată, aşa încât nicio secundă E. nu a fost creditor. În plus, şi dacă s-ar admite ipoteza că sumele la care a fost obligat E. ar fi avut un alt izvor al obligaţiei, respectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii care să nu fie reflectată în registrele contabile, momentul naşterii obligaţiei este acela al săvârşirii faptei ilicite, iar nu acela în care instanţa judecătorească admite acţiunea civilă.

Referitor la reţinerea incidenţei art. 52 alin. (3) C. proc. pen. în legătură cu aspectele expuse, mecanismul folosit de instanţa de apel este eronat şi reprezintă doar o metodă de a evita răspunsul la întrebarea ce înseamnă calitatea de creditor într-un context ca cel din speţă. Hotărâri judecătoreşti definitive sunt şi cele care constată calitatea de creditor, dar şi cele care confirmă calitatea de debitor. Simplul fapt că mai întâi s-a pronunţat soluţia care îi conferea domnului E. calitatea de creditor şi abia ulterior cea care îl obliga la plata unei sume mai mari decât cea pe care o avea de primit, nu justifică reţinerea ca îndeplinită a condiţiei cerute de lege pentru subiectul pasiv al infracţiunii - calitatea de creditor.

Problema este doar aparent complexă, deoarece chiar prima hotărâre prin care E. a dobândit aparent calitatea de creditor reţinea faptele prejudiciabile pentru care ulterior a fost obligat la plata despăgubirilor civile către societate. Niciodată numitul E. nu a avut calitatea de creditor al societăţii, aspect care ar fi trebuit soluţionat în funcţie de regulile de drept aplicabile, iar nu de contextul specific anumitor momente pe parcursul perioadei dintre promovarea acţiunii în excludere şi soluţionarea definitivă a acţiunii în daune a societăţii.

În altă ordine de idei, raportat la împrejurările cauzei, a arătat că cel puţin lipsa de claritate a normei ar fi trebuit să conducă la soluţia achitării, pentru neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii. Altfel, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care o faptă poate fi calificată ca infracţiune într-un anumit moment, doar pentru că o procedură judiciară nu a fost finalizată într-un termen util pentru partea care a promovat acţiunea.

Contractul de asistenţă juridică analizat putea să reprezinte un act adiţional la contractele de asistenţă juridică anterioare prin care societatea comercială ce a beneficiat de serviciile de asistenţă juridică îşi exprima acordul de a achita un onorariu de succes avocatului în discuţie. Actul este cu atât mai credibil cu cât, după rămânerea definitivă a hotărârii de excludere a domnului E. din societate, asociatul rămas avea puteri depline în ce priveşte reprezentarea şi constituia voinţa societară, iar societatea comercială era cea care nu putea fi reprezentată decât de acest asociat. Dincolo de caracterul "fals" sau nu al contractului ce va fi analizat separat, existenţa datoriei derivată din actul juridic încheiat de societate cu deplină capacitate de exerciţiu şi folosinţă nu poate fi contestată, cum de altfel nici nu s-a întâmplat pe parcursul dosarului.

Un eventual dezechilibru contractual nu denotă nici caracterul fals al contractului şi nici nu justifică desfiinţarea sa decât în condiţiile în care între părţi ar fi intervenit un conflict, cu aceste coordonate, soluţionat printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţele competente potrivit legii. Altfel, aprecierea că obligaţiile asumate printr-un contract nu puteau/nu mai puteau fi executate nu configurează inexistenţa datoriei pe care partea a asumat-o.

Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată a susţinut că, în cauză, contractul de asistenţă juridică seria x nr. x din data de 08.06.2017, a fost încheiat între Cabinet de avocat A., prin avocat A., şi societatea G. S.R.L., prin administrator C. Obiectul contractului este reprezentat de "consultanţă juridică, redactare şi semnare acte". Onorariul stabilit este în sumă de 300.000 euro şi reprezintă onorariu de succes "pentru dosarul nr. x/2014 ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia civilă şi Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin pronunţarea deciziei nr. 2159A/16.12.2016, prin care a fost exclus asociatul administrator E.".

Contractul prevede, de asemenea, o clauză potrivit căreia onorariul se achită în termen de 5 zile de la data semnării contractului.

Prin sintagma "împrejurări necorespunzătoare adevărului" se înţelege împrejurări care nu corespund realităţii obiective, iar nu unele care nu corespund realităţii juridice.

De asemenea, instanţa nu poate interveni în aspecte privind cuantumul sumelor sau câtimea prestaţiilor, părţile având libertatea de a contracta fără a fi supuse constrângerii aplicării unor sancţiuni penale. Împrejurarea că titlul de creanţă reprezentat de contractul de asistenţă juridică a fost folosit ulterior pentru deschiderea procedurii insolvenţei şi că scopul încheierii contractului ar fi fost acela de a contracara acţiunile domnului E. nu acoperă lipsa elementelor constitutive analizate mai sus, cerinţa scopului producerii consecinţelor juridice fiind doar un element de tipicitate a infracţiunii.

În consecinţă, fapta de "falsificare" pentru care recurenta a fost condamnată nu este prevăzută de legea penală şi, chiar şi în ipoteza în care s-ar fi concluzionat că, în speţă, contractul de asistenţă juridică nu respectă vreuna dintre condiţiile legale pentru încheierea sa valabilă, singura sancţiune ce ar fi putut interveni ar fi fost nulitatea relativă, în măsura în care s-ar fi probat producerea unei pagube ca urmare a încheierii contractului fără îndeplinirea condiţiilor legale. Nulitatea unui act nu echivalează însă caracterul fals al acelui act.

A mai susţinut că lipseşte latura subiectivă pentru fiecare dintre cele două infracţiuni, ambele instanţe, de fond şi de apel, au reţinut că fiecare dintre părţile semnatare ale contractului aveau convingerea că domnul E. nu este creditor al societăţii, ci debitor. Cu toate acestea, respectiva concluzie a fost valorificată ca o circumstanţă atenuantă în cadrul procesului de individualizare a pedepselor. Or, convingerea că E. este debitor, convingere pe care atât recurenta, cât şi inculpata C. au avut-o, echivalează cu lipsa intenţiei, indiferent de formă - directă sau indirectă.

Este imposibil de prevăzut şi de urmărit sau de acceptat un rezultat precum prejudicierea/fraudarea intereselor unui creditor, în contextul în care reprezentarea recurentei a fost aceea că domnul E. este debitor - aşa cum, de altfel, s-a confirmat inclusiv pe cale judecătorească. Mai mult, rezultatul socialmente periculos era imposibil de realizat, nu numai din perspectiva subiectivă a recurentei, ci şi obiectiv. În ultimă instanţă, doar culpa fără prevedere ar putea fi reţinută, în măsura în care s-ar aprecia că recurenta nu a prevăzut rezultatul, deşi ar fi trebuit şi putea să îl prevadă. Cu toate acestea, niciuna dintre infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea nu este incriminată pentru situaţia în care forma de vinovăţie este culpa.

În concluzie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la motivul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, având în vedere că situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel nu se suprapune modelului legal al normei incriminatoare privind infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi complicitate la bancrută frauduloasă pentru care recurenta a fost condamnată.

Prin încheierea din 12 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpatele A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 9/A din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători şi a acordat termen de judecată la data de 24 mai 2022, pentru când s-a dispus citarea recurentelor inculpate A. şi B., a intimatului parte civilă E., precum şi asigurarea apărării pentru inculpate (apărător ales şi din oficiu).

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 din C. proc. pen. (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 din C. proc. pen. (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

De asemenea, potrivit art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.

Totodată, potrivit art. 437 din C. proc. pen., cererea de recurs se formulează în scris şi trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care face parte, indicarea hotărârii care se atacă, indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora, semnătura persoanei care exercită calea extraordinară de atac.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 438 din C. proc. pen. "hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; 12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând cererile de recurs în casaţie formulate de inculpatele A. şi B. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte, judecătorul de filtru a constatat că acestea au fost introduse în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplinesc condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

De asemenea, s-a constatat că cererile de recurs în casaţie îndeplinesc şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) a), b), c) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menţionate numele şi prenumele inculpatelor care au exercitat calea extraordinară de atac (A. şi B.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 9/A din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), precum şi semnătura inculpatei B. şi a apărătorului ales pentru inculpata A., fiind ataşată delegaţia apărătorului ales, avocat I.

În ceea ce priveşte condiţia prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cauză, inculpatele A. şi B. au invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. susţinând, în esenţă, că faptele nu corespund tipicităţii infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea acestora, hotărârea atacată fiind nelegală prin prisma lipsei de concordanţă între situaţia de fapt şi tipicitatea infracţiunilor pentru care au fost condamnate. În cererea de recurs în casaţie, inculpata A. a invocat şi cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., însă nu a fost motivat, astfel încât, nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 437 din C. proc. pen. cu privire la acest caz.

În consecinţă, având în vedere că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpatele A. şi B. au fost declarate în termen legal şi îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 434, 436 alin. (1) şi art. 437 din C. proc. pen., în sensul că cele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte a dispus admiterea în principiu şi trimiterea completului competent în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Dezbaterile asupra cauzei de faţă au avut loc în şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022, concluziile părţilor fiind consemnate în încheierea din 12 aprilie 2022, ce face parte integrantă din prezenta decizie, nemaifiind reluate.

Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpatele A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 9/A din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, recurentele inculpate A. şi B. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale" (art. 15 din C. pen.).

Soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în vigoare intervine atunci când "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Aşadar, faţă de soluţia reglementată prin dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la vinovăţia prevăzută de lege (ICCJ, SP, încheierea nr. 366/RC din data de 08 octombrie 2019).

În egală măsură, instanţa supremă a reţinut, în jurisprudenţa sa, faptul că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (lipsa prevederii în legea penală şi lipsa vinovăţiei) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen., doar lipsa prevederii în legea penală, se subsumează situaţiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii (ICCJ, SP, încheierea nr. 100/RC din 12 martie 2020).

Cu alte cuvinte, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Raportând aceste consideraţii teoretice şi jurisprudenţiale la cauza de faţă, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de recurentele inculpate A. şi B. nu sunt întemeiate.

Astfel, inculpata A. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. şi de complicitate la bancrută frauduloasă, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 241 alin. (1), lit. b) C. pen.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a reţinut, în acord cu prima instanţă, ca situaţie de fapt:

În contextul litigiului civil ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Giurgiu şi în care au fost implicaţi inculpata C., societatea S.C. G. S.R.L (devenită ulterior S.C. G. S.R.L) şi persoana vătămată E., precum şi al demersurilor de executare silită iniţiate de acesta din urmă în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2159A din 16.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, între inculpata A., în calitate de avocat, pe de o parte, şi S.C. G. S.R.L, prin administrator C., pe de altă parte, a fost încheiat contractul de asistenţă juridică seria x nr. x din data de 08.06.2017, în cuprinsul căruia au fost inserate, cu prilejul întocmirii, fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului.

În concret, în contractul de asistenţă juridică falsificat s-a consemnat în mod nereal că, pe parcursul litigiului civil sus-menţionat, S.C. G. S.R.L ar fi beneficiat de servicii de consultanţă juridică, redactare şi semnare acte din partea avocatului A., servicii pentru care s-ar fi convenit un onorariu de succes cu valoarea de 300.000 euro "pentru dosarul nr. x/2014 ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia civilă şi Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin pronunţarea deciziei nr. 2159A/16.12.2016, prin care a fost exclus asociatul administrator E.", onorariu ce urma a fi achitat în termen de 5 zile de la data semnării contractului.

Prin acest demers ilicit s-a urmărit blocarea procedurii de executare silită iniţiate de creditorul E. (fost asociat şi administrator al S.C. G. S.R.L), în vederea recuperării sumei de 1.302.260 RON la plata căreia societatea debitoare fusese obligată prin decizia civilă nr. 2159A din 16.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu titlu de contravaloare a cotei părţi ce îi revenea celui dintâi din patrimoniul social, în calitate de asociat exclus.

Pentru atingerea acestei finalităţi, înscrisul falsificat a fost folosit, la data de 16.06.2017, de către inculpata A., conform art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, pentru deschiderea procedurii executării silite în dosarul de executare nr. 158/2017, înregistrat pe rolul Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi "J.".

Acelaşi contract falsificat, prin care se atesta o datorie inexistentă a persoanei juridice către Cabinetul de Avocat "A.", în sumă de 1.358.535,24 RON a fost înregistrat în evidenţele contabile ale S.C. G. S.R.L, iar la data de 13.09.2017, invocând respectiva datorie, societatea debitoare, prin administrator C., a solicitat Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă deschiderea procedurii insolvenţei în formă generală, în frauda creditorului E. Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost înregistrată sub nr. x/2017, dosarul aflându-se şi în prezent pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Recurenta inculpată A. a criticat decizia penală sub aspectul condamnării pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală. Cu privire la infracţiunea de bancrută frauduloasă a arătat că E. nu avea calitatea de creditor, lipsind situaţia premisă a acestei infracţiuni. A susţinut că, deşi iniţial avea calitatea de creditor stabilită prin decizia civilă nr. 2159/A/16.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ulterior a pierdut această calitate, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1442/19.08.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, modificată în parte prin decizia civilă nr. 500/19.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti a fost obligat să plătească societăţii o sumă mai mare decât suma pe care o avea de primit de la societate, fiind astfel debitor al societăţii şi nu creditor. Or, la momentul la care a fost exclus din societate, era deja debitor al societăţii pentru o sumă mai mare decât cea acordată prin hotărârea judecătorească de excludere, debite înregistrate în contabilitate, astfel că E. nu a fost niciodată creditor. În final, invocă lipsa cerinţei unei "datorii inexistente" arătând că un contract, cum este contractul de asistenţă juridică ce constituia titlul de creanţă al recurentei, ce nu este valid din punctul de vedere al unor cerinţe de formă sau al dezechilibrului între prestaţii şi chiar lipsa unor contraprestaţii poate reprezenta un act valid în temeiul principiului conversiunii actelor juridice. Cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată a susţinut că din motivarea instanţei nu reiese tipicitatea obiectivă a infracţiunii, respectiv că prin sintagma "împrejurări necorespunzătoare adevărului" se înţelege împrejurări care nu corespund realităţii obiective, iar nu unele care nu corespund realităţii juridice, iar nulitatea unui act nu echivalează însă cu caracterul fals al acelui act, arătând totodată că lipseşte şi latura subiectivă pentru cele două infracţiuni.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen., fapta persoanei care, în frauda creditorilor înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Conform art. 322 alin. (1) C. pen., falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Totodată, potrivit art. 48 C. pen., (1) complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. (2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Înalta Curte reţine, raportat la criticile invocate de recurenta inculpată A., sub aspectul laturii obiective, că elementul material al infracţiunii de bancrută frauduloasă, astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţe (fond şi apel), este reprezentat de acţiunea de înfăţişare a unei datorii inexistente a S.C. G. S.R.L. către Cabinetul de avocat A., în baza contractului de asistenţă juridică seria x nr. x/08.06.2017 pentru servicii neprestate în realitate, contract înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii cu valoarea de 1.358.535,24 RON, acţiune ce a fost urmată de solicitarea de deschidere a procedurii generale a insolvenţei în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, iar urmarea imediată a acţiunilor inculpatei a constat în fraudarea intereselor creditorului E., cu privire la executarea silită demarată de acesta împotriva debitorului, la cota sa din masa credală şi drepturile decurgând din cota deţinută şi la distribuirea sumelor obţinute în procesul de reorganizare judiciară a debitorului.

Astfel, prin deschiderea procedurii insolvenţei generale având ca temei datoria nereală către Cabinetul de avocat A., a fost suspendată şi ulterior încetată executarea silită demarată de creditorul E. În lipsa înregistrării creanţei fictive a Cabinetului de avocat în cuantum de 1.358.535,24 RON, chiar în ipoteza intrării în insolvenţă a S.C. G. S.R.L., persoana vătămată E. ar fi avut calitatea de creditor principal, cu o cotă de peste 50% din masa credală, având vot hotărâtor în cadrul adunării generale a creditorilor, potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, şi posibilitatea de a beneficia de o cotă mai mare din sumele distribuite în cadrul procedurii insolvenţei.

Analizând motivele invocate de recurenta inculpată A., Înalta Curte constată că, în concret, criticile aduse hotărârii recurate nu se circumscriu cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În realitate, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie are ca premisă tocmai negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei acesteia. Inculpata prin motivele invocate, mai exact, a solicitat, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conţinutului faptic propriu-zis al actelor ce i se impută ori al altor împrejurări de fapt cu relevanţă asupra reţinerii configuraţiei tipice a infracţiunilor, criticând, în esenţă, în ceea ce priveşte infracţiunea de bancrută frauduloasă calitatea de creditor a persoanei vătămate E., dar şi lipsa cerinţei unei "datorii inexistente".

Or, instanţa a stabilit în mod definitiv existenţa calităţii de creditor din probele administrate în cauză, reţinând sub acest aspect că, prin decizia civilă nr. 2159/A din 16.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a statuat în mod definitiv asupra drepturilor patrimoniale ale persoanei vătămate E. în raporturile cu societatea, dispunându-se, subsecvent excluderii acestuia din S.C. G. S.R.L, obligarea societăţii la plata sumei de 1.302.260 RON, reprezentând contravaloarea cotei părţi ce îi revenea celui dintâi din patrimoniul social, consfinţindu-se, astfel, în mod definitiv, calitatea de creditor a fostului asociat E. Prin decizia civilă nr. 1699 din 15.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a dispus respingerea ca inadmisibil a recursului declarat de reclamantul E. împotriva acestei decizii a instanţei de apel, reţinându-se că ea are caracter definitiv de la data pronunţării.

Totodată, în mod corect s-a reţinut că împrejurarea că printr-o hotărâre civilă ulterioară s-a stabilit, pe cale judiciară, şi răspunderea administratorului E. faţă de societate, acesta fiind obligat să plătească, la rândul său, o sumă de bani către S.C. G. S.R.L, este irelevantă sub aspectul calităţii de creditor pe care a avut-o la momentul comiterii infracţiunii de bancrută frauduloasă, moment în care se verifică elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni.

Într-adevăr, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, dar şi cum susţine recurenta inculpată, prin sentinţa civilă nr. 1442/19.08.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, persoana vătămată E. a fost obligată la plata sumei de 2.891.420 RON cu titlu de despăgubiri către S.C. G. S.R.L, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada cuprinsă între 15.12.2014 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente. Hotărârea a fost parţial modificată în apel, prin decizia civilă nr. 500/19.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă dispunându-se obligarea pârâtului E. la 2.261.379 RON despăgubiri civile, dar această hotărâre este cu mult ulterioară datei la care a fost recunoscută pe cale judiciară, în mod definitiv, calitatea de creditor a persoanei vătămate E.

De asemenea, şi critica vizând lipsa cerinţei unei "datorii inexistente" se subsumează unei reevaluări a materialului probator sub aspectul conţinutului faptic propriu-zis al actelor ce i se impută cu relevanţă asupra reţinerii configuraţiei tipice a infracţiunii.

Astfel, instanţa de apel, după o analiză minuţioasă a probatoriul administrat în cauză, a reţinut că, "prin încheierea contractului de asistenţă juridică din data de 08.06.2017, inculpatele A. şi C. au creat aparenţa nereală a intervenirii unui acord de voinţă între persoana juridică şi cabinetul de avocat încă din faza iniţială a procesului civil ce s-a aflat, în primă instanţă, pe rolul Tribunalului Giurgiu şi, în apel, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, acord în baza căruia societatea însăşi (iar nu unul dintre asociaţi) ar fi beneficiat de consultanţă şi ar fi datorat, în mod corespunzător, o sumă de bani cu titlu de onorariu de succes. Or, aparenţa astfel creată nu avea corespondent în realitate, de vreme ce, sub un prim aspect, S.C. G. S.R.L., prin organele sale statutare, nu îşi manifestase voinţa de a contracta cu avocatul A., ci cu o altă societate de avocatură, indicată explicit în actele procedurale regăsite în dosarul nr. x/2014. În al doilea rând, pe durata derulării litigiului ce a făcut obiectul dosarului menţionat, avocatul nominalizat în contractul plăsmuit fraudulos nu a acordat consultaţii juridice, nu a redactat ori semnat acte în numele S.C. G. S.R.L., toate aceste servicii fiind prestate exclusiv în beneficiul unui client persoană fizică, în concret asociata C. Această discrepanţă vădită dintre situaţia atestată prin contractul de asistenţă juridică din data de 08.06.2017 şi realitatea factuală conferă înscrisului un caracter nereal, fals."

Or, tocmai prin acest înscris, reţinut de instanţa de apel ca având "un caracter nereal, fals", s-a înfăţişat o datorie inexistentă, situaţie în care susţinerea recurentei în sensul lipsei cerinţei unei "datorii inexistente" nu ar putea fi reţinută decât dacă se schimbă baza factuală printr-o reinterpretare a materialului probator, lucru nepermis de lege în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie.

O situaţie similară se regăseşte şi în privinţa infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, critica recurentei inculpate A. vizând, în esenţă, nedescrierea faptei din perspectiva împrejurărilor necorespunzătoare adevărului referitoare la contractul de asistenţă juridică încheiat, dar şi latura subiectivă.

Pe lângă faptul că această critică (nedescrierea faptei) nu îşi găseşte corespondent în realitatea obiectivă, instanţa de apel, prin hotărârea recurată, prezentând împrejurările necorespunzătoare adevărului referitoare la contractul de asistenţă juridică încheiat, cum lesne se poate constata şi din fragmentul reţinut în cele ce preced, recurenta inculpată nu urmăreşte altceva decât reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator în sensul voit de aceasta. Or, reevaluarea probatoriului şi reanalizarea situaţiei de fapt nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că s-a statuat că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel. (...) Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.)" (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

În final, cu privire la criticile formulate de recurenta inculpată A. ce vizează latura subiectivă, Înalta Curte reiterează că aspectele de tipicitate subiectivă ale infracţiunii nu pot fi examinate prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., ce are în vedere doar ipoteza neprevederii faptei de legea penală, respectiv neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced.

Prin urmare, raportat la situaţia factuală reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, care nu mai poate fi reevaluată prin intermediul recursului în casaţie, pentru argumentele mai sus prezentate, Înalta Curte constată că acţiunile pentru care a fost condamnată inculpata A., astfel cum au fost expuse în hotărârea atacată, întrunesc toate elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. şi de complicitate la bancrută frauduloasă, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 241 alin. (1), lit. b) C. pen., criticile formulate sub acest aspect de către recurentă în calea extraordinară de atac nefiind fondate.

II. În susţinerea motivului de casare circumscris pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen., inculpata B. a arătat, în esenţă, că fapta reţinută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, ci este un litigiu civil guvernat de dispoziţiile Legii nr. 85/2014, nu există nicio vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei vătămate E., întrucât acesta putea să supună controlului instanţelor judecătoreşti (judecătorului sindic) modul în care inculpata B. a întocmit tabelul definitiv de creanţe, fiind de altfel contestat în faţa judecătorului sindic, care i-a respins contestaţia.

Înalta Curte constată că inculpata B. a fost condamnată, prin decizia recurată, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., reţinându-se ca situaţie de fapt:

În calitate de reprezentant al administratorului judiciar al S.C. G. S.R.L, în exercitarea atribuţiilor specifice acestei funcţii şi, în mod particular, a celei referitoare la verificarea creanţelor şi întocmirea tabelelor de creanţe, prevăzută de art. 58 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014, a întocmit tabelul definitiv de creanţe cu încălcarea legii, reîncadrând o creanţă bazată pe o hotărâre judecătorească executorie ca fiind sub condiţie suspensivă, cu consecinţa directă a privării titularului acesteia- E. - de dreptul de vot şi dreptul la distribuţia sumelor de bani.

Inculpata B. a încălcat, astfel, dispoziţiile art. 105 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, potrivit cărora "Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezentul capitol, cu excepţia creanţelor constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii (...)."

Subliniază caracterul explicit şi imperativ al prevederilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care exclud neechivoc, din procedura de verificare a creanţelor admise în procedura insolvenţei, pe cele constatate prin titluri executorii. Acesta era şi cazul creanţei chirografare deţinute de E., constatată prin decizia civilă nr. 2159A din16.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi preluată ca atare, neafectată de vreo condiţie, şi în tabelul preliminar de creanţe întocmit la data de 05.12.2017 de către inculpata B., în calitate de reprezentant al administratorului judiciar.

În ceea ce priveşte înscrierea nelegală ulterioară a acestei creanţe, în tabelul definitiv din 27.12.2017, ca fiind sub condiţie suspensivă, suplimentar argumentelor primei instanţe, s-a evidenţiat inexistenţa, în intervalul cuprins între data întocmirii tabelului preliminar şi data întocmirii tabelului definitiv, a vreunui eveniment juridic sau factual care să fi justificat reevaluarea, de către inculpată, a creanţei persoanei vătămate şi reîncadrarea ei sub condiţie suspensivă.

S-a observat că prevederile art. 112 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu confirmă apărările inculpatei privind posibilitatea reîncadrării sub condiţie, direct în tabelul definitiv, a unei creanţe acceptate anterior, în tabelul preliminar, ca fiind neafectată de vreo condiţie. Norma legală prevede obligaţia administratorului judiciar de a înregistra, de îndată, la tribunal şi a publica în BPI, după soluţionarea tuturor contestaţiilor (n.r. la tabelul preliminar), tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, arătând "suma, prioritatea şi situaţia fiecărei creanţe, beneficiară sau nu a unei cauze de preferinţă". Pentru clarificarea deplină a menţiunilor pe care trebuie să le cuprindă tabelul definitiv prezintă relevanţă şi prevederile art. 5 pct. 67 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "tabelul definitiv de creanţe este tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-ar formulat contestaţii, precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor sau cele admise de judecătorul sindic".

Rezultă, printr-o interpretare coroborată a dispoziţiilor evocate, că în absenţa unor eventuale contestaţii şi în condiţiile în care titlul executoriu ce a stat la baza unei creanţe chirografare acceptate în tabelul preliminar nu a fost, el însuşi, desfiinţat sau modificat, respectiva creanţă trebuie să se regăsească în mod concordant şi în tabelul definitiv. În speţă, aceasta înseamnă că menţiunile din tabelul preliminar referitoare la categoria de creanţa deţinută de persoana vătămată E. (respectiv, art. 161 pct. 9 din Legea nr. 85/2014 - "alte creanţe chirografare") era necesar a se regăsi într-o formă similară şi în tabelul definitiv.

Au mai fost reţinute prevederile art. 5 pct. 69 din Legea nr. 85/2014 (în forma în vigoare în perioada de interes), potrivit cărora "tabelul preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele scadente sau nescadente, sub condiţie sau în litigiu, născute înainte de data deschiderii procedurii, acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării acestora". Norma legală impune, aşadar, administratorului judiciar să verifice creanţele înscrise în tabelul preliminar (bineînţeles, cu excepţia prevăzută de art. 105 alin. (1) teza I din Legea insolvenţei) şi să evidenţieze în chiar cuprinsul acestui tabel creanţele sub condiţie acceptate, atunci când ele există.

În mod asemănător, dispoziţiile art. 106 alin. (1) coroborate cu art. 110 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevăd că administratorul judiciar trebuie să procedeze de îndată la verificarea fiecărei cereri şi să efectueze o cercetare amănunţită "pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe", tabelul preliminar urmând a fi întocmit ca "rezultat al verificărilor făcute".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen., astfel cum a fost reconfigurată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea legii şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică."

Raportând situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel la dispoziţiile legale anterior enunţate, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că acţiunile inculpatei se circumscriu elementelor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, în interpretarea dată de Curtea Constituţională prin decizia nr. 405/2016.

Înalta Curte reţine că, sub aspectul elementului material, infracţiunea de abuz în serviciu se realizează fie printr-o inacţiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune - îndeplinirea prin încălcarea legii a unui act, a cărei urmare imediată constă într-o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Astfel, prin incriminarea faptei prevăzută în art. 297 din C. pen. ca infracţiune de serviciu, legiuitorul a condiţionat existenţa acesteia de producerea unei urmări prejudiciabile, respectiv o pagubă în patrimoniului unei persoane fizice sau juridice (ceea ce impune constatarea şi cuantificarea unui prejudiciu cert suferit de o persoană fizică sau juridică, prejudiciu pe care aceasta să fie îndreptăţită să-l revendice a fi acoperit sub aspectul laturii civile a cauzei, iar paguba să fie una certă, lichidă şi exigibilă) sau o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

În acest context argumentativ, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, reţine că inculpata B., în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de administrator judiciar, la întocmirea tabelului definitiv, a supus unei pretinse cercetări creanţa persoanei vătămate E., creanţă constatată printr-o hotărâre judecătorească (decizie) definitivă, creanţă acceptată şi inserată ca atare în tabelul preliminar, încălcând dispoziţiile art. 105 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, care prevăd că "Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezentul capitol, cu excepţia creanţelor constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii (...)."

Într-adevăr, aşa cum susţine recurenta inculpată, dispoziţiile art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, prevăd că debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar, însă în cazul tabelului preliminar şi a tabelului definitiv se poate formula contestaţie doar în anumite condiţii, expres reglementate de dispoziţiile art. 111 - 113 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, conform art. 111 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, care reglementează contestaţia împotriva tabelului preliminar, "(1) Debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii faţă de tabelul de creanţe, cu privire la creanţele şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în tabel.

(2) Contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a tabelului preliminar, atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată."

Potrivit art. 112 alin. (1) din aceeaşi lege, "după ce toate contestaţiile la creanţe au fost soluţionate şi s-a predat raportul de evaluare a garanţiilor, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va înregistra, de îndată, la tribunal şi va publica în BPI tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia fiecărei creanţe, beneficiară sau nu a unei cauze de preferinţă.", iar potrivit art. 113 alin. (1), "După expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art. 111 alin. (2), şi până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestaţie împotriva înscrierii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe ori în tabelele actualizate, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale, care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute."

Or, din aceste dispoziţii legale se poate lesne observa că împotriva înscrierii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe poate fi formulată contestaţie doar în anumite condiţii şi pentru anumite motive, fiind cu mult mai restrâns domeniul de aplicare decât în cazul contestaţiei ce poate fi formulată împotriva tabelului preliminar.

În atare situaţie, prin felul în care a procedat, respectiv făcând aşa zisa verificare în faza ulterioară a întocmirii tabelului definitiv şi nu în etapa premergătoare datei de 05.12.2017, când a fost publicat în BPI tabelul preliminar, inculpata B. l-a privat pe persoana vătămată E. de posibilitatea unei contestări eficace a înscrierii creanţei sale sub condiţie tocmai în tabelul definitiv.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, persoana vătămată E., pe perioada cuprinsă între data publicării tabelului definitiv (27.12.2017) şi data de 7.02.2019, când recurenta inculpată B. a realizat o actualizare a tabelului definitiv de creanţe, în sensul înscrierii creanţei persoanei vătămate E. fără a fi afectată de vreo condiţie, a fost privat, în mod nelegal, de drepturile sale ce decurgeau din calitatea de creditor.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine ca fondată apărarea recurentei inculpate în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, ci este un litigiu civil guvernat de dispoziţiile Legii nr. 85/2014.

Nici inexistenţa urmării imediate invocată de recurenta inculpată nu poate fi reţinută. Astfel, recurenta inculpată a susţinut, în esenţă, că nu există nicio vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei vătămate E., întrucât acesta putea să supună controlului instanţelor judecătoreşti (judecătorului sindic) modul în care inculpata B. a întocmit tabelul definitiv de creanţe, fiind de altfel contestat în faţa judecătorului sindic, care i-a respins contestaţia.

Aşa cum s-a reţinut anterior, calea de atac pe care persoana vătămată E. o avea la îndemână pentru a contesta tabelul definitiv întocmit de către recurenta inculpată cu încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, era lipsită de eficacitate. Pe de altă parte, existenţa urmării imediate a unei infracţiuni nu poate depinde de acţiunea sau inacţiunea persoanei vătămate.

Indiferent de faptul că persoana vătămată avea sau nu la îndemână un mijloc legal prin care să înlăture sau să limiteze urmările unei infracţiuni, ceea ce trebuie verificat este existenţa unei pagube sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei vătămate produsă ca urmare a acţiunii ilicite a recurentei inculpate.

Din această perspectivă, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, reţine că urmarea produsă prin activitatea ilicită a inculpatei există şi prezintă gravitatea necesară pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

În speţă, aşa cum şi instanţa de apel în mod just a reţinut, urmarea imediată s-a concretizat în privarea persoanei vătămate E. de dreptul de vot şi de dreptul la distribuţia sumelor de bani în cadrul procedurii insolvenţei, în condiţiile în care înscrierea sub condiţie a creanţei sale a atras, în mod automat, incidenţa prevederilor art. 102 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "Dreptul de vot şi dreptul la distribuţie ale titularilor creanţelor sub condiţie suspensivă la data deschiderii procedurii (...) se nasc numai după îndeplinirea condiţiei suspensive".

Lipsirea creditorului de drepturile sale recunoscute de lege, chiar şi pe o perioadă determinată, reprezintă urmarea imediată specifică a încălcării prevederilor legale de către recurenta inculpată, deci, urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu.

De altfel, chiar prin rechizitoriu urmarea socialmente periculoasă a fost reţinută ca fiind o vătămare a unor drepturi legitime şi nu o pagubă. Or, încălcarea dispoziţiilor legale imputate inculpatei B. are ca efect direct privarea creditorului de dreptul la vot şi la distribuţie, deci, o vătămare a drepturilor creditorului E., suficientă pentru a atrage întrunirea tuturor condiţiilor de tipicitate obiectivă proprii abuzului în serviciu.

În final, din perspectiva considerentelor Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, dar şi a susţinerilor recurentei inculpate, în sensul că a fost supusă unei judecăţi disciplinare, Înalta Curte constată că principiul "ultima ratio în materie penală" nu este aplicabil în cauză.

Într-adevăr, aşa cum rezultă din hotărârea nr. 15/30.06.2020 a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România - Instanţa Locală de Disciplină Bucureşti, împotriva recurentei inculpate B. a fost exercitată o acţiune disciplinară ca urmare a plângerii formulate de persoana vătămată E. pentru aceleaşi fapte, însă acţiunea a fost respinsă, fără a se reţine, astfel, vreo răspundere extrapenală (disciplinară) în sarcina acesteia, care să poată fi analizată prin prisma principiului "ultima ratio".

În aceste condiţii, având în vedere şi intensitatea vătămării drepturilor persoanei vătămate E., astfel cum s-a reţinut anterior, Înalta Curte reţine că suntem în prezenţa unei răspunderi penale a recurentei inculpate, cum just a reţinut instanţa de apel, şi nicidecum a vreunei alte răspunderi civile sau disciplinare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatele A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 9/A din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe fiecare recurentă inculpată la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. C din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurente, în sumă de câte 160 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpatele A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 9/A din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentele inculpate la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurente, în sumă de câte 160 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 21 iunie 2022.

Procesat de GGC - LM