Tax evasion conviction upheld: Cassation scope excludes re-evaluation of factual findings on fictitious invoices and intent to evade fiscal obligations.

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 298 din data de 16 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator) C. pen., ca pedeapsă complementară; în temeiul art. 71 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 861 - 862 C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de 5 ani, calculat potrivit art. 862 C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. în baza art. 71 alin. (5) C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale; în temeiul art. 863 alin. (1) C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-a dispus ca, până la împlinirea duratei termenului de încercare, inculpatul să respecte următoarele masuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate de Serviciul de Probaţiune Dolj, conform programului întocmit de aceasta instituţie;

- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţa sau locuinţa, şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea;

- să comunice si sa justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natura a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În temeiul art. 863 alin. (4) C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-a dispus încredinţarea supravegherii respectării măsurilor de supraveghere Serviciului de Probaţiune Dolj; s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 rap. la art. 83 C. pen. de la 1969 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca inculpatul A. să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar dacă a fost ales, să fie decăzut din drepturi.

În temeiul art. 19, 397 C. proc. pen. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGRFB Craiova; a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă a sumei de 202.550 RON, precum şi la accesoriile fiscale, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 C. proc. pen. şi Deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ s-a menţinut măsura sechestrului asigurator instituită asupra bunurilor inculpatului prin ordonanţa nr. 467/P/2013 din data de 17.07.2017, până la concurenţa sumei de 202.550 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; în temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 C. proc. pen. şi Deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, până la concurenţa sumei de 202.550 RON, precum şi a accesoriilor fiscale aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; în temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 254 C. proc. pen. şi Deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii s-a dispus instituirea popririi asiguratorii asupra sumelor din conturile bancare ale inculpatului, până la concurenţa sumei de 202.550 RON, precum şi a accesoriilor fiscale aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; s-a dispus instituirea popririi asiguratorii asupra sumelor datorate cu orice titlu inculpatului, până la concurenţa sumei de 202.550 RON, precum şi a accesoriilor fiscale aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În temeiul art. 251 C. proc. pen., măsurile asiguratorii s-a dispus a fi aduse la îndeplinire de către organele de executare silită din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, să se comunice Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o copie a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea facturilor fictive enumerate la pct. 1 - 34 din rechizitoriul nr. x/2013 din data de 01.11.2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, respectiv: filele x filele x, filele, 30-32, 43, 44, 50, 53,61,71-73,81,82,93,94 102-107, 122,125, 133,134, 138,139, 151-156, 172-174, 184, 191, 204, 205, 215, 227, 228, 243, 244, 245, 282, 306, filele19, 36, 66, 76, 85, 86, 87, 92, 135, 136, 147, 156, 168-170,180-182,191,202,209-212,221,228,235,248,277,278,282,283.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 8.000 RON cheltuieli judiciare către stat, din care, suma de 1350 RON reprezentând cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Prin încheierea din data de 13.12.2017, judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei de fond a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj privind pe inculpatul, A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic.art. 35 alin. (1) C. pen., a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală; a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul A..

La data de 18 ianuarie 2018, Statul Român, prin ANAF - prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a depus la dosar cerere de constituire ca parte civilă cu suma de 220. 550 RON reprezentând TVA (108.953 RON şi impozit pe profit şi 93.597 RON), solicitând totodată şi instituirea a măsurilor asiguratorii asupra patrimoniului inculpatului A..

Inculpatul A. a arătat că nu doreşte să uzeze de procedura simplificată şi că nu recunoaşte săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală pentru care este cercetat în prezenta cauză, având în vedere că toate facturile fiscale înregistrate în contabilitatea societăţii S.C. B. S.R.L. reflectă operaţiuni comerciale reale, ce s-au derulat cu societăţile comerciale menţionate în aceste facturi.

Prin sentinţa penală nr. 426/11.09.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj s-a respins cererea de majorare onorariu formulată de către expert C.; s-a constatat că legea penală mai favorabilă este vechiul C. pen., astfel că s-au reţinut dispoziţiile art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 în loc de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Noul C. pen. în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator) C. pen., ca pedeapsă complementară; în temeiul art. 71 C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale; în baza art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 861 - 862 C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de 5 ani, calculat potrivit art. 862 C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. în baza art. 71 alin. (5) C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale; în temeiul art. 863 alin. (1) C. pen. de la 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. s-a dispus ca, pana la împlinirea duratei termenului de încercare, inculpatul să respecte masuri de supraveghere.

Prin decizia penală nr. 95/04.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova s-au admis apelurile, s-a desfiinţat sentinţa penală nr. 426/11.09.2019 a Tribunalului Dolj şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, menţinându-se actele îndeplinite până la 04.09.2019; cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului; onorariul avocatului din oficiu s-a dispus a fi achitat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 20.02.2020, sub nr. x/2017*.

În fapt, instanţa de fond a reţinut că S.C. B. S.R.L. Craiova a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dolj cu obiect principal de activitate "construcţii clădiri şi lucrări de geniu", iar începând cu luna octombrie 2006, inculpatul A. a deţinut calităţile de asociat şi administrator al societăţii până în luna iulie 2013, când a depus la Oficiul Registrului Comerţului hotărârea adunării generale a asociaţilor privind dizolvarea societăţii, aceasta fiind radiată iniţial la data de 22.10.2013 şi în mod definitiv la data de 03.06.2014 în urma soluţionării plângerii formulate de petenta DGRFP Craiova.

Din evidenţa contabilă existentă la dosar reiese că în perioada 2007-2010, S.C. B. S.R.L. a înregistrat facturi de la diverşi furnizori din ţară, mulţi cu alt obiect de activitate, facturi care nu s-au regăsit şi în evidenţa contabilă a acestora. Aceasta, coroborat cu faptul că niciunul din reprezentanţii societăţilor respective nu îl cunoaşte pe inculpatul A., conduce la concluzia că facturile respective erau fictive.

Multe dintre societăţile comerciale nu avea un obiect de activitate complementar celui desfăşurat de S.C. B. S.R.L., respectiv faţă de obiectul lor de activitate nu puteau livra marfă unei societăţi comerciale având ca obiect de activitate "construcţii clădiri şi lucrări de geniu": S.C. D. S.R.L. a comercializat cu amănuntul mărfuri alimentare şi nealimentare; S.C. E. S.R.L. a comunicat faptul că societatea a funcţionat ca un atelier care executa articole textile la comandă pentru persoane fizice; S.C. F. S.R.L. a avut ca unic obiect de activitate fabricarea şi comercializarea de huse auto, astfel că nu putea livra echipamente de protecţie, lenjerii de pat şi tricouri; S.C. G. S.R.L. a comercializat cu amănuntul produse alimentare; S.C. H. S.R.L. a avut ca obiect de activitate "fabricarea altor articole de îmbrăcăminte"; S.C. I. S.R.L. a fabricat exclusiv cravate şi papioane, care în mod evident nu foloseau activităţii de construcţii; S.C. J. S.R.L produce caroserii pentru autovehicule, remorci şi semiremorci, nu transport persoane, cum e consemnat în factură; S.C. R.E. K. a desfăşurat doar servicii tipografice.

Pentru o parte din societăţile comerciale nu corespund datele înscrise pe facturile pretins emise către S.C. B. S.R.L.: pentru furnizorul S.C. L. S.R.L. Buhuşi sediul înscris pe facturi şi datele privind unităţile bancare la care societatea are deschise conturi nu corespund cu datele reale; S.C. M. S.R.L. apare pe facturi cu un capital social de 30.000 RON şi cont bancar la N.., în timp ce denumirea reală a societăţii este potrivit Registrului Comerţului, S.C. M. S.R.L., capitalul social subscris şi vărsat este de 200 RON, iar contul bancar al societăţii, conform evidenţelor A.N.A.F. a fost deschis la O..;

în mod real, capitalul social al S.C. P. S.R.L. era de 200 RON, nu 23.900 RON, cum apărea în antetul facturilor; datele de înregistrare ale "furnizorului" S.C. Q. S.R.L. Constanţa consemnate în factură aparţin unei alte societăţi comerciale, respectiv S.C. R.; S.C. S. S.R.L. era în realitate S.C. S. S.R.L., capitalul social este de 60.000 RON în loc de 12500 RON, având conturi la T. şi U., nu la V.; S.C. W. S.R.L. nu a declarat livrări în anul 2009, figurează cu un capital social de 200 RON şi cu cont bancar la X., iar pe facturi au fost menţionate un capital social de 27.000 RON şi cont bancar la Y.;

S.C. Z. S.R.L. are un capital social de 200 RON şi cont bancar la X., nu capitalul social de 1.600 RON şi contul bancar la N.., aşa cum apare pe facturi; S.C. D. S.R.L. are capitalul social de 200 RON, nu de 2000 RON; S.C. AA. S.R.L. figurează cu un capital social de 200 RON şi cu cont bancar la N.., nu cu capitalul social de 15.000 RON şi cont deschis la O.., cum apare în facturi; date eronate cu privire la capitalul social şi contul bancar se regăsesc şi cu privire la societăţile comerciale S.C. BB. S.R.L. Botoşani, S.C. CC. S.R.L.

Oradea, S.C. DD. S.R.L Bucureşti, S.C. F. S.R.L. Cluj Napoca, S.C. EE. S.R.L. Sperieţeni, judeţul Dâmboviţa, S.C. I. S.R.L. Piatra Neamţ, S.C. FF. S.R.L. Bucureşti; S.C. GG. S.R.L. Bucureşti are consemnat în antetul facturilor C.U.I. nr. x în timp ce în evidenţele Registrului Comerţului acest C.U.I. aparţine S.C. HH. S.R.L. Bucureşti; ştampila aplicată pe factura şi chitanţa din contabilitatea S.C. B. S.R.L. este diferită de cea utilizată în mod real de S.C. II. S.R.L.; ştampila aplicată pe factură este diferită de cea utilizată în mod real de S.C.

G. S.R.L.; ştampila aplicată pe factură şi chitanţă este diferită de cea utilizată în mod real de S.C. JJ. S.R.L.

Mai mult, parte din societăţile comerciale de la care afirmă inculpatul că provenea marfa, îşi încetaseră activitatea la momentul înregistrării facturii în contabilitate: S.C. KK. S.R.L. Iaşi nu a mai desfăşurat activităţi începând cu anul 2005, S.C. LL. S.R.L. Vlăhiţa a fost radiată la data de 30.01.2009, iar factura înregistrată în contabilitate datează din 12.02.2009, S.C. MM. S.R.L. Bucureşti a fost înfiinţată în anul 2007 şi suspendată în anul 2009 din cauza cheltuielilor legate de impozitul forfetar, având în vedere că societatea nu a desfăşurat niciodată relaţii comerciale în ţară sau străinătate; S.C. NN. S.R.L. a fost radiată la data de 19.06.2008, iar factura apare cu data 03.10.2009; S.C. G. S.R.L. a avut activitatea suspendată în perioada 2006-2012; S.C. H. S.R.L. Câmpulung Moldovenesc figurează ca având activitatea întreruptă în perioada 2009-2012; pentru anul fiscal 2009, S.C. OO. S.R.L. a depus declaraţii fiscale cu zero livrări; S.C. PP. S.R.L. Bucureşti a fost radiată la data de 27.11.2007, iar factura datează din 10.06.2008.

În ceea ce priveşte modul în care era organizată contabilitatea S.C. B. S.R.L. Craiova, din declaraţiile martorilor QQ. şi RR. a reieşit că inculpatul a apelat la acestea să depună actele la organele fiscale, deoarece nu avea semnătură autorizată şi în mod clar nu avea nici contabil angajat. Nici nu avea de ce să angajeze un contabil, deoarece singurul client al societăţii a fost S.C. SS. S.R.L. Bucureşti, societate la care calitatea de asociat şi administrator era deţinută tot de A. şi căreia i-au fost refacturate "achiziţiile" fictive, iar din rulajul conturilor S.C. B. S.R.L. deschise la O.., respective TT. rezultă că societatea nu efectua plăţi bancare decât pentru plata obligaţiilor înregistrate către bugetul de stat.

Instanţa de fond a constatat că, în drept, fapta săvârşită de inculpatul A. în condiţiile mai sus descrise întruneşte sub aspect constitutiv elementele infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, pentru care a fost condamnat, iar la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen.

Dat fiind faptul că nu poate crea inculpatului o situaţie mai grea în propria cale de atac, instanţa de fond s-a limitat la pedeapsa deja aplicată, deşi prin conduita sa procesuală şi atitudinea după săvârşirea infracţiunii, inculpatul a demonstrat că numai o pedeapsă orientată spre maxim, iar ca regim de executare în regim de detenţie, ar fi de natură să îndeplinească scopul educativ.

În consecinţă, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit a teza a II-a, b şi c (dreptul de a fi administrator) C. pen., ca pedeapsă complementară.

Sub aspectul cuantumului prejudiciului cauzat părţii civile, instanţa de fond a avut în vedere concluziile suplimentului la raportul de expertiză, respectiv: cheltuielile de achiziţii fictive, influenţele fiscale pe linie de TVA şi profit, care sunt: debit TVA suplimentar 108.953 RON şi impozit pe profit 93.597 RON, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile aferente.

Raportat la menţinerea măsurilor asiguratorii, instanţa de fond a reţinut că, prin Ordonanţa din 17.07.2017 s-a dispus instituirea sechestrului asigurator până la concurenţa valorii probabile a pagubei pe următoarele bunuri mobile şi imobile:

- imobil, reprezentând apartament situat în Craiova, str. x, număr cadastral x, înscris în Cartea funciară nr. x a mun. Craiova;

- autoutilitara marca x, an fabricaţie 2007, de culoare alb, serie şasiu x, serie motor x, înmatriculată sub nr. x;

- autoutilitara marca x, an fabricaţie 2005, de culoare alb, serie şasiu x, serie motor x, înmatriculată sub nr. x;

- Autoutilitara Ba Suprastructura Deschisa marca x, an fabricaţie 2007, de culoare alb, serie şasiu x, serie motor x, înmatriculată sub nr. x

- autoutilitara Ba Suprastructura Deschisa marca x, an fabricaţie 2006, de culoare negru, serie şasiu x, serie motor fără, înmatriculată sub nr. x;

- autoutilitara Ba Suprastructura Deschisa marca x, an fabricaţie 2008, de culoare negru, serie şasiu x, serie motor x, înmatriculată sub nr. x .

Prin încheierea nr. 112151 din 31.07.2017, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dolj a dispus admiterea cererii şi notarea dreptului de ipotecă legală asupra imobilului descris mai sus, instituit ca măsură asiguratorie a sechestrului.

S-a constatat că sunt îndeplinite şi condiţiile instituirii propririi asupra conturilor aparţinând inculpatului.

În consecinţă, instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă, obligându-l pe inculpatul A. la plata către partea civilă a sumei de 202.550 RON, precum şi la accesoriile fiscale calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în cererea depusă la dosar la data de 04 august 2021 precizând că nu i-a fost comunicată de către instanţa de fond minuta sentinţei atacate, ci a fost înştiinţat la data de 03 august 2021 de începerea executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile (art. 365 C. proc. pen. anterior), el fiind lipsă de la dezbateri şi pronunţare.

A apreciat astfel că instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor de îndrumare din hotărârea pronunţata în apel de Curtea de apel Craiova, unde s-a arătat:

"în rejudecare urmează să fie avute în vedere şi celelalte critici formulate de apelanţi".

Inculpatul a arătat că, deşi au fost invocate, instanţa de fond a trecut cu vederea aspectele legate de incidentele procedurale si de întemeiere in drept a modului in care s-a dispus expertiza in primul ciclu procesual.

De asemenea, a fost refuzată in mod neîntemeiat solicitarea sa de efectuare a unei noi expertize de stabilire a unui eventual prejudiciu si de calcularea a acestuia.

În cursul cercetării judecătoreşti în apel a fost audiat inculpatul A. conform art. 420 alin. (4) C. proc. pen., declaraţia acestuia fiind consemnată, semnată şi ataşată la dosar.

Prin decizia penală nr. 1709 din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017 în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 298/2021 a Tribunalului Dolj, ca nefondat.

Verificând hotărârea apelată prin prisma motivelor invocate, dar şi a dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., reţinându-se în sarcina sa fapta săvârşită în calitate de asociat şi administrator al S.C. B. S.R.L. de a înregistra în evidenţa contabilă, în perioada octombrie 2007 - martie 2010 - cheltuieli nereale cu achiziţii şi prestări servicii de la mai mulţi furnizori, sustrăgându-se de la plata obligaţiilor fiscale către stat.

În primul ciclu procesual, faţă de inculpat s-a pronunţat o soluţie de condamnare pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, prin sentinţa penală nr. 426/2019 a Tribunalului Dolj. Această sentinţă a fost desfiinţată prin decizia penală nr. 95/2020 a Curţii de Apel Craiova, pentru considerente care au privit nerespectarea exigenţelor prev de 371 şi 386 C. proc. pen., respectiv:

"Admiţând că forma de bază a infracţiunii de care este acuzat inculpatul este o infracţiune prevăzută într-o lege specială (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005) ale cărei limite de pedeapsă se menţin nemodificate după intrarea în vigoare a noul C. pen., Curtea reţine că această împrejurare nu dispensează instanţa de fond de obligaţia de a pune în discuţia părţilor şi de a dispune cu privire la încadrarea juridică a faptei, simpla constatare a caracterului favorabil al legii penale anterioare urmată de reţinerea disp. art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 în loc de art. 35 alin. (1) din noul C. pen. nefiind suficientă.

Nu poate fi ignorată intepretarea dată prin decizia 250/2019 de Curtea Constituţională disp. art. 386 şi 377 C. proc. pen. ca fiind în concordanţă cu Constituţia şi art. 6 par. 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Rezultă fără echivoc din considerentele deciziei sus menţionate (par. 46) că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare trebuie să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei".

În cuprinsul deciziei prin care s-a dispus rejudecarea, s-a precizat că, în rejudecare, urma să se aibă în vedere şi celelalte critici formulate de către apelanţi, "având în vedere că incidenţa cazului de rejudecare a determinat lipsa de oportunitate şi utilitate a analizării celorlalte motive invocate de către parchet şi inculpaţi".

În conformitate cu dispoziţiile art. 424 alin. (4) C. proc. pen., prin decizia penală nr. 95/2020 s-au menţinut toate actele îndeplinite până la data de 04.09.2019, în faţa Tribunalului Dolj.

Examinând dosarul cauzei din primul ciclu procesual, s-a reţinut că data de 04.09.2019 este cea la care au avut loc dezbaterile pe fond ale cauzei, părţile formulând concluzii pe fondul cauzei. Menţinându-se toate actele de procedură îndeplinite până la data de 04.09.2019 prin decizia de desfiinţare spre rejudecare a primei hotărâri pronunţate, s-a constatat menţinerea şi a raportului de expertiză fiscală judiciară, precum şi a suplimentului la acest raport, probe administrate pe parcursul primului ciclu procesual, astfel încât, în mod legal şi temeinic aceste probe au fost avute în vedere de instanţa de rejudecare.

S-a reţinut că instanţa de rejudecare din prezenta cauză a respectat decizia instanţei de apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, astfel că a pus în discuţie cererea de schimbare a încadrării juridice în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, prin încheierea din data de 15.07.2020. Părţile au formulat concluzii cu privire la legea penală mai favorabilă, apărătorul ales al inculpatului a formulat punct de vedere privind C. pen. anterior ca fiind lege penală mai favorabilă, iar instanţa de rejudecare a dispus prin încheiere schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii prevederilor art. 41 alin. (1) C. pen. din 1969 - forma unităţii legale de infracţiune, respectiv infracţiunea continuată.

Prin decizia de rejudecare nu s-au formulat îndrumări privind necesitatea sau obligativitatea administrării unor mijloace de probă, nu s-a statuat asupra raportului juridic de drept penal substanţial, astfel că nu există o încălcare de către instanţa de rejudecare a conţinutului sau limitelor de rejudecare stabilite prin decizia anterioară. Dimpotrivă, prin încheierea din data de 15.07.2020, instanţa de rejudecare a pus în vedere inculpatului să se prezinte pentru a fi audiat, a dispus readministrarea probelor din cursul urmăririi penale, măsuri procesuale cu care apărătorul ales al inculpatului a fost de acord.

Mijloacele de probă constând în depoziţiile martorilor audiaţi în cel de-al doilea ciclu procesual, administrate nemijlocit în faţa instanţei, au relevat caracterul fictiv al operaţiunilor de achiziţii înregistrate în contabilitatea societăţii administrată de inculpat, precum şi rolul esenţial al inculpatului în conducerea şi administrarea persoanei juridice.

Martorele QQ. şi RR. au evidenţiat rolul inculpatului în depunerea declaraţiilor fiscale la Administraţia Financiară, el fiind cel care solicita ajutor pentru aceste operaţiuni.

Toţi martorii audiaţi în calitate de reprezentanţi ai societăţilor comerciale înscrise în documentele fiscale ce atestau achiziţii înregistrate în contabilitatea societăţii conduse de inculpat, au infirmat realitatea operaţiunilor, necunoscând societatea inculpatului, obiectul de activitate, persoana inculpatului şi neavând nici o conexiune. În acest sens sunt depoziţiile martorilor: UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC..

Examinând conţinutul declaraţiilor martorilor s-a reţinut lipsa unei conexiuni care să permită dezvoltarea unor relaţii comerciale între societatea administrată de inculpat şi societăţile înscrise în documentele fiscale ca fiind livratoare de bunuri ori prestatoare de servicii. Astfel, societatea administrată de inculpat avea ca obiect de activitate construcţii clădiri şi lucrări de geniu, iar societăţile înscrise cu rol de livrator sau prestator aveau un obiect de activitate total diferit: producător de echipamente de protecţia muncii, producerea de cravate şi papioane, comerţul cu produse alimentare, activitate de turism, produse cu huse auto, domeniul IT.

Au existat depoziţii de martori care au precizat că societăţile administrate nu au avut clienţi persoane juridice, ci doar persoane fizice, astfel încât nu au emis decât bonuri fiscale, nu şi facturi fiscale. Alte societăţi au avut doar facturi personalizate ori facturi electronice, nu au corespuns datele privind conturile IBAN, capitalul social ori ştampila folosită.

O parte dintre martorii audiaţi au relevat o stare de fapt cu consecinţe juridice negative, în sensul că au avut calitatea de martori în multe dosare penale având ca obiect fapte privind emiterea şi folosirea unor facturi nereale, existând un adevărat fenomen de vânzare a facturilor pe piaţa neagră, pentru a fi înscrise în contabilitate şi, astfel, a denatura realitatea. Martorul DDD. a precizat că societatea sa nu mai funcţionează din anul 2000, însă existau facturi emise şi înregistrate în contabilitatea societăţii administrate de inculpat.

Niciunul dintre martorii audiaţi nu l-au cunoscut pe inculpat şi nici societatea administrată de acesta.

Declaraţiile inculpatului din primul ciclu procesual susţin realitatea operaţiunilor comerciale înregistrate în documentele fiscale, însă sunt lipsite de fiabilitate, întrucât nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză. Deşi susţine că el contacta reprezentanţii firmelor vânzătoare, aceştia au infirmat orice legătură cu inculpatul, există societăţi vânzătoare care nu mai funcţionau la data pretinselor operaţiuni, inculpatul nu explică diferenţa de obiect de activitate dintre societatea sa şi societăţile livratoare, în condiţiile în care această distincţie nu era compatibilă cu stabilirea niciunei legături comerciale; societatea inculpatului desfăşura obiect de activitate în domeniul construcţiilor, astfel încât mărfurile achiziţionate erau uzitate în construcţii, însă societăţile livratoare aveau obiect de activitate inclusiv vânzare de cravate, huse auto, activităţi de turism, domeniu IT.

Criticile privind modul de administrare a mijloacelor de probă constând în raport de expertiză fiscală şi suplimentul acestuia, sunt nefondate pentru următoarele argumente:

Inculpatul a solicitat încuviinţarea probei constând în efectuarea unei expertize fiscale contabile, depunând cerere scrisă în acest sens.

Prin încheierea din data de 27.06.2018, prima instanţă de judecată a încuviinţat efectuarea unei expertize, a desemnat expertul, a încuviinţat cererea inculpatului de participare a unui expert asistent la efectuarea expertizei.

Prin încheierea din data de 05.09.2018, prima instanţă de judecată a stabilit obiectivele la care trebuia să răspundă expertul desemnat, în prezenţa apărătorului ales al inculpatului, acesta a formulat un obiectiv suplimentar, care a fost admis de instanţă, constând în analizarea realităţii operaţiunilor şi cheltuielilor la data emiterii fiecărei facturi; s-a respins un obiectiv suplimentar constând în modul de calcul al accesoriilor.

Nu s-a constatat niciun element discreţionar în stabilirea obiectivelor raportului de expertiză fiscală contabilă, întrucât stabilirea obiectivelor a respectat principiile contradictorialităţii, oralităţii şi nemijlocirii în desfăşurarea procesului penal, inculpatul, prin apărător ales exercitându-şi efectiv dreptul de a participa la stabilirea obiectivelor şi dreptul de a avea un expert desemnat, conform art. 173 alin. (4) şi art. 177 alin. (4) C. proc. pen.

În cauză a fost întocmit un raport de expertiză şi un supliment la raportul de expertiză; raportul de expertiză a fost semnat de expertul desemnat de instanţa de judecată şi, respectiv, expertul desemnat de inculpat, fără obiecţiuni ori puncte de vedere distincte, iar suplimentul raportului de expertiză a fost semnat doar de expertul desemnat de instanţă, însă expertul desemnat de inculpat a participat la efectuarea expertizei, astfel cum rezultă din partea introductivă a acestui supliment.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a concluzionat că prejudiciul adus bugetului de stat ar fi în sumă de 72.466 RON, ca urmare a deducerii suplimentare a TVA aferent achiziţiilor pentru care societatea nu avea drept de deducere şi, respectiv, urmare a influenţării impozitului pe profit înregistrat, ca urmare a deductibilităţii cheltuielilor înregistrate în aceste documente.

Partea civilă a formulat obiecţiuni faţă de acest raport de expertiză, Ministerul Public a invocat nerespectarea de către expert a obiectivelor stabilite de către instanţă, astfel încât, prima instanţă de judecată a dispus audierea expertului în şedinţă publică.

Din declaraţia expertului, formulată în şedinţa publică din data de 15.05.2019, rezultă că a ţinut cont la efectuarea expertizei atât de conţinutul rechizitoriului, cât şi de raportul de constatare extrajudiciar depus la dosarul cauzei. Expertul a formulat şi aprecieri cu privire la atitudinea furnizorilor de a nega existenţa relaţiilor comerciale, considerând că se datorează "unui control fiscal neadecvat".

Prin încheierea din data de 15 mai 2019, instanţa a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, având în vedere lipsa unui răspuns complet la obiectivul iniţial nr. 2, fără ca, prin lămuririle formulate verbal de către expert, să se completeze această lacună.

Cu această măsură probatorie a fost de acord şi apărătorul inculpatului, considerând util un supliment la raportul de expertiză.

Urmare a acestor activităţi probatorii, a fost întocmit un supliment la raportul de expertiză fiscală prin care s-a răspuns obiectivului stabilit iniţial prin raportul de expertiză, dar căruia nu i s-a dat la acel moment un răspuns complet: cuantumul prejudiciului în condiţiile în care facturile fiscale nu ar fi reale.

Nu există o contradicţie între raportul de expertiză iniţial şi suplimentul întocmit ulterior, întrucât, prin raportul de expertiză iniţial s-au avut în vedere nu toate facturile fiscale indicate în rechizitoriu, ci doar pe acelea care erau emise de către societăţi livratoare, înregistrate în scop de TVA. Expertul a precizat că nu au fost luate în calcul societăţile pentru care s-a constatat că nu au fost niciodată înregistrate în scopuri de TVA sau au avut codul de TVA anulat, astfel că numai pentru acestea, în opinia sa, societatea inculpatului nu avea drept de deducere TVA, însă, pentru celelalte societăţi, expertul a considerat că societatea a avut drept de deducere TVA, drept urmare a răspuns doar parţial obiectivului stabilit de către instanţa de judecată, şi anume consecinţele fiscale ale înregistrării cheltuielilor în contabilitatea societăţii în ipoteza în care operaţiunile comerciale nu ar fi fost reale.

Prin urmare, expertul a nesocotit obiectivul stabilit de instanţă, care a fost stabilit în mod neechivoc raportat la operaţiunile comerciale indicate în actul de sesizare, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 175 C. proc. pen. În caz de nelămuriri, expertul avea dreptul de a cere explicaţii organului judiciar cu privire la anumite fapte ori împrejurările cauzei care trebuie evaluate, neavând dreptul de a partaja obiectivul stabilit de către instanţa de judecată şi de a nu răspunde în integralitate unui astfel de obiectiv.

Nu există contradicţie între raportul de expertiză şi supliment, ci, dimpotrivă, rolul acestuia din urmă a fost de a răspunde obiectivului nr. 2, la care expertul nu a răspuns în totalitate prin primul raport de expertiză.

Prin suplimentul raportului de expertiză s-au avut în vedere toate documentele fiscale indicate în rechizitoriu care stabileşte, conform art. 371 C. proc. pen., limitele şi obiectul sesizării instanţei (faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare).

Respectând limitele şi conţinutul competenţei expertului fiscal, prin suplimentul la raportul de expertiză s-au indicat valorile prejudiciului creat bugetului de stat prin fapta de a înregistra în contabilitate operaţiuni comerciale fictive: impozit pe profit în valoare de 93.597 RON şi TVA suplimentar de 108.953 RON, prejudiciul total de 202.550 RON datorându-se înregistrării în perioada octombrie 2007 - martie 2010 în evidenţa contabilă a societăţii a unor cheltuieli cu achiziţii fictive.

În cel de-al doilea ciclu procesual, inculpatul, prin apărător, a formulat o cerere de administrare a probei constând-un nou raport de expertiză contabilă, respinsă în mod corect prin încheierea din 19.05.2021, întrucât raportul de expertiză şi suplimentul întocmit în primul ciclu procesual au fost menţinute în mod evident prin decizia penală nr. 95/2020 a Curţii de Apel Craiova. Aceste mijloace de probă nu au fost înlăturate, ci, dimpotrivă, menţinute, ca de altfel toate actele şi măsurile până la data de 04.09.2019, iar instanţa care a dispus rejudecarea nu s-a pronunţat asupra criticilor şi argumentelor inculpatului privind conţinutul constitutiv al infracţiunii, dispunând ca, în rejudecare, instanţa să le analizeze, ceea ce s-a şi produs prin chiar sentinţa apelată - nr. 298/2021.

În cursul cercetării judecătoreşti în apel a fost respinsă cererea constând în efectuarea unei expertize contabile fiscale, nefiind îndeplinite condiţiile art. 181 C. proc. pen. - când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii, ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului. Raportul de expertiză şi suplimentul acestuia, efectuate în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, în primul ciclu procesual, menţinute prin decizia nr. 95/2020 a Curţii de Apel Craiova, au răspuns tuturor obiectivelor stabilite de instanţa de judecată, cu respectarea drepturilor procesuale şi luarea în considerare atât a obiectului dedus judecăţii, dar şi a necesităţii aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei.

Caracterul fictiv al operaţiunilor comerciale înregistrate reprezintă o teză probatorie circumscrisă laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, nefiind de competenţa expertului fiscal ci, dimpotrivă, se încadrează în obiectul probaţiunii în cadrul procesului penal, fiind stabilit de instanţa de judecată pe baza tuturor probelor administrate.

În drept, fapta inculpatului A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., de a înregistra în evidenţa contabilă cheltuieli nereale/fictive cu achiziţii de bunuri şi echipamente ori cu prestări servicii, în perioada octombrie 2007 - martie 2010, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale către stat (TVA şi impozit pe profit), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969.

Au fost aplicate corespunzător criteriile de individualizare judiciară a pedepsei prev. de art. 71 C. pen. anterior, fiind stabilită şi aplicată o pedeapsă la nivelul minimului special prevăzut de Legea nr. 241/2005 pentru infracţiunea săvârşită şi nu se constată nici o problemă de legalitate sau temeinicie a sentinţei penale pronunţate de prima instanţă de judecată.

Măsurile asigurătorii luate şi menţinute prin sentinţa penală au fost puse în executare de îndată, chiar dacă sentinţa nu era definitivă, întrucât, conform art. 397 alin. (4) C. proc. pen., dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asiguratorii sunt executorii, rezultând obligativitatea emiterii formelor de executare chiar după data pronunţării sentinţei penale nedefinitive.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie, inculpatul A. prin care a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de legea penală.

În esenţă, recurentul inculpat a susţinut că decizia atacată nu individualizează actele materiale, neexistând examenul de tipicitate obiectivă care să permită stabilirea faptului că apelantul condamnat a fost condamnat pentru o faptă prevăzută de legea penală.

Aşadar, pentru a fi îndeplinite elementele de tipicitate sub aspectul laturii şi subiective şi obiective în cazul tuturor variantelor alternative ale infracţiunii de evaziune fiscală, este necesar ca acţiunile sau inacţiunile prevăzute de norma de incriminare să fie săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Nu este de esenţa tipicităţii dacă sustragerea este realizată efectiv, ci este necesar ca acţiunile să fie săvârşite în scopul sustragerii.

A arătat că instanţa de judecată, în toate gradele de jurisdicţie, s-a concentrat asupra caracterului fictiv al operaţiunilor comerciale şi nu a analizat în niciun moment existenţa sau inexistenţa scopului sustragerii de la obligaţiile fiscale şi nu au fost avute în vedere condiţiile de valabilitate ale unei facturi, potrivit normelor legale în vigoare.

S-a mai arătat de către inculpat prin avocat că instanţa de apel a reţinut că "nu există o contradicţie între raportul de expertiză iniţial şi suplimentul întocmit ulterior, întrucât prin raportul de expertiză iniţial s-au avut în vedere nu toate facturile fiscale indicate în rechizitoriu, ci doar acelea care erau emise de către societăţi livratoare înregistrate în scop de TVA (. . . . . . . . . .)"

A susţinut că din considerentele deciziei Curţii (pag. 8 unde s-a menţionat absolut generic fapta) nu s-a putut stabili fapta (în înţelesul de acte materiale tipice obiectiv) pentru care a fost condamnat inculpatul, astfel că nu se poate stabili că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă prevăzută de legea penală.

Concluzionând, a arătat că hotărârea este contrară legii şi prin hotărârea pronunţată s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Prin încheierea din 23 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1709 din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2017.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casaţie la Completul 8 şi s-a fixat termen la data de 04 mai 2022, cu citarea inculpatului A., părţilor civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin D.G.R.P.F Craiova şi Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti şi, înştiinţarea avocatului ales al inculpatului A., avocat EEE..

Pentru a dispune astfel, în esenţă, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute art. 434 - art. 438 C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul în casaţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., declarat de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în considerarea cazului menţionat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Jurisprudenţa subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casaţie formulate, de dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând, în cele ce succed, obiectul analizei prezentei căi de atac.

Sub un prim aspect, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care amintim, cu titlu exemplificativ, decizia nr. 229/RC din 17 iulie 2020, decizia nr. 55/RC din 13 februarie 2020, decizia nr. 56/RC din 14 februarie 2019, decizia nr. 39/RC din 06 februarie 2019, decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017, decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017 - www.x.ro).

Drept urmare, pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situaţia de fapt, respectiv, nu are competenţa de a schimba situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, având însă competenţa de a verifica legalitatea consecinţelor juridice care decurg din situaţia de fapt avută în vedere la pronunţarea deciziei de apel.

Astfel, se constată că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză.

Se constată, aşadar, că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, în drept că, fapta inculpatului A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., de a înregistra în evidenţa contabilă cheltuieli nereale/fictive cu achiziţii de bunuri şi echipamente ori cu prestări servicii, în perioada octombrie 2007 - martie 2010, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale către stat (TVA şi impozit pe profit), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

Se reţine că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material constă în evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ori evidenţierea altor operaţiuni fictive. În art. 2 lit. f) din aceeaşi lege este dată şi definiţia operaţiunii fictive, ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. Operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit, care cuprinde o operaţiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

Curtea a mai reţinut că, din ansamblul probelor administrate rezultă caracterul fictiv al operaţiunilor de achiziţii înregistrate în perioada octombrie 2007 - martie 2010 în contabilitatea societăţii administrată de inculpat, precum şi rolul esenţial al inculpatului în conducerea şi administrarea persoanei juridice raportându-se la concluziile formulate de experţi pentru situaţia care corespunde stării de fapt reţinută, respectiv cea în care s-au indicat valorile prejudiciului creat bugetului de stat, respectiv impozit pe profit în valoare de 93.597 RON şi TVA suplimentar de 108.953 RON, prejudiciul total de 202.550 RON.

Deopotrivă, raportul de expertiză avut în vedere a analizat pentru fiecare an fiscal situaţia contabilă a societăţii comerciale condusă de inculpat, a indicat fiecare societate comercială livratoare care era înregistrată în scopul obţinerii deducerii de TVA, a indicat operaţiunile pentru care societatea inculpatului avea sau nu avea drept de deducere TVA, a precizat că au existat şi 12 societăţi care erau radiate la data tranzacţiilor sau nu au fost înregistrate niciodată ca plătitoare de TVA.

În acest context, Înalta Curte notează că susţinerea recurentului inculpat A. în sensul că activitatea reţinută în sarcina acestuia ca fiind corespunzătoare încadrării prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu se suprapune peste norma de incriminare are ca premisă negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei autorilor căii de atac.

Or, s-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că achiziţiile cuprinse în facturile de cheltuieli nu au la bază operaţiuni reale, concluzie argumentată pe interpretarea ansamblului materialului probator administrat în cauză. Totodată, s-a reţinut că facturile şi operaţiunile economice pe care le exprimă sunt fictive, respectiv că bunurile menţionate în contracte şi facturile fiscale nu au fost furnizate.

Prin urmare, criticile recurentului inculpat nu pot fi cenzurate în prezentul cadru procesual în contextul în care se solicită, în esenţă, reevaluarea materialului probator sub aspectul conţinutului faptic al acuzaţiei ce îi este adusă, negând concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la inexistenţa operaţiunilor comerciale evidenţiate în actele contabile ale societăţilor.

Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Or, evaluarea pe care Înalta Curte o realizează în calea extraordinară a recursului în casaţie este limitată la chestiuni exclusiv de drept.

Statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă ori suportul probator al concluziilor sale nu pot face obiectul cenzurii instanţei de casaţie, controlul acesteia din urmă fiind strict limitat la corespondenţa dintre starea de fapt stabilită, în mod definitiv, prin hotărârea atacată, şi conţinutul legal al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatelor, pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

În aceste limite, Înalta Curte constată că baza faptică a acuzaţiei de evaziune fiscală adusă recurentului inculpat A., descrisă anterior, realizează cerinţele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la solicitarea recurentului inculpat, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se reţine că nu îşi găsesc aplicabilitate în cauză dat fiind că textul de lege face trimitere la achitarea prejudiciului în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, fiind depăşit acest moment procesual, dosarul aflându-se în calea de atac a recursului în casaţie, astfel că nu îşi găsesc aplicabilitate dispoziţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1709 din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1709 din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2022.