Post-execution recidivism and the temporal scope of judicial rehabilitation under the Penal Code

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 265 din data de 22 martie 2021 pronunţată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din C. pen.

Pentru a hotărî astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut, pe situaţia de fapt, că, la data de 07 martie 2019, în jurul orei 09:46, inculpatul A. a condus autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, pe drum public, fiind înregistrat de aparatul radar pe un sector de drum cu limitare de viteză 50 km/h, circulând cu viteza de 76 km/h, pe direcţia de mers Aiud - Mirăslău. Inculpatul A. a prezentat organelor de poliţie un permis de conducere eliberat de autorităţile americane, pentru categoriile B, BE, seria x, iar în urma verificărilor în baza de date s-a constatat că acesta nu deţine permis de conducere eliberat de vreo autoritate competentă.

Inculpatul nu s-a prezentat în faţa instanţei de fond, deşi a fost citat în mod repetat, emiţându-se şi mandat de aducere şi, din verificările efectuate, a rezultat că acesta are cunoştinţă de termen. A mai reţinut instanţa de fond că inculpatul a solicitat la toate termenele de judecată amânarea cauzei pentru diverse motive, respectiv pentru angajarea unui apărător, iar pentru trei termene de judecată acesta a invocat, ca motiv de imposibilitate de prezentare, situaţia epidemiologică din România. Faţă de lipsa inculpatului, a fost readministrată în mod nemijlocit în faţa instanţei proba constând în audierea martorului B.

Instanţa de fond, coroborând declaraţia amintită cu toate înscrisurile existente la dosarul cauzei, a constatat că starea de fapt descrisă anterior corespunde adevărului, rezultând din actele de urmărire penală faptul că inculpatul nu deţine permis de conducere valabil nici în România, nici în Statele Unite ale Americii, aşa cum susţine acesta. Cu privire la actul conducerii autoturismului, acesta a fost constatat nemijlocit de către agentul de poliţie care l-a oprit în trafic pe inculpat, deoarece a încălcat regulile de circulaţie. Inculpatul a refuzat să dea declaraţie în faza de urmărire penală.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A., constând în aceea că, la data de 07 martie 2019, a condus autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, pe raza localităţii Mirăslău, judeţul Alba, respectiv pe DN 1, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, constituie infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere dispoziţiile art. 74 din C. pen. În concret, prima instanţă a reţinut gradul ridicat de pericol social concret al faptei, având în vedere că inculpatul a condus autoturismul pe o distanţă mare, pe un drum naţional foarte circulat, faptul că a încercat să inducă în eroare autorităţile, prezentând un permis de conducere fals, ştiind foarte bine care sunt consecinţele acestei acţiuni, consecinţe pe care evident şi le-a asumat. Pe de altă parte, instanţa de fond a avut în vedere valorile sociale care au fost puse în pericol (infracţiunea pentru care inculpatul a fost cercetat fiind una de pericol, iar nu de rezultat), precum şi necesitatea asigurării bunei desfăşurări a traficului rutier, împrejurări care impun adoptarea unei conduite prudente pe măsura responsabilităţii sporite a oricărui conducător auto în trafic. S-a mai reţinut că inculpatul nu este la o primă abatere penală, întrucât din fişa de cazier judiciar rezultă că acesta a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 970/2009 a Judecătoriei Piteşti, la o pedeapsă cu executare de 5 ani, fiind arestat la data de 05 mai 2010 şi liberat condiţionat la data de 16 decembrie 2014, rămânând un rest de executat de 139 zile. Constatându-se că inculpatul a săvârşit infracţiunea din prezenta cauză în stare de recidivă postexecutorie, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din C. pen.

Deopotrivă, s-a avut în vedere că inculpatul, deşi a avut cunoştinţă de proces, nu s-a prezentat niciodată în faţa instanţei, manifestând o lipsă de consideraţie pentru procesul penal derulat în privinţa sa.

Luând în considerare ansamblul criteriilor detaliate anterior, s-a apreciat că, în cauză, nu poate fi aplicată decât pedeapsa închisorii, orientată spre nivelul mediu, faţă de considerentul că inculpatul a încercat de la început să inducă în eroare autorităţile, respectiv faţă de atitudinea sa procesuală.

Aşadar, constatând că, dincolo de orice îndoială, fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpatul A., instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din C. pen., iar faţă de faptul că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postexecutorie, s-a constatat că nu poate fi aplicată vreuna din modalităţile de individualizare neprivative de libertate, nefiind îndeplinite condiţiile legale.

Împotriva sentinţei penale nr. 265 din data de 22 martie 2021 pronunţată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr. x/2020, în termen legal, a exercitat calea de atac a apelului inculpatul A.

Prin motivele de apel, inculpatul A. a solicitat, în principal, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, invocând două motive de nelegalitate, respectiv încălcarea dreptului la apărare faţă de incidenţa motivului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 90 lit. c) din C. proc. pen. şi pronunţarea hotărârii primei instanţe cu încălcarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019.

În subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen. şi, pe cale de consecinţă, reindividualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia.

Referitor la solicitarea de desfiinţare a hotărârii atacate şi trimitere a cauzei spre rejudecare, motivat de existenţa cazului de nulitate absolută prevăzut de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 90 lit. c) din C. proc. pen., s-a arătat, în esenţă, că întrucât instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din C. pen. (care au condus, în mod obligatoriu, la majorarea limitelor legale de pedeapsă cu 1/2, rezultând astfel o pedeapsă cu limitele cuprinse între 1 an şi 6 luni şi 7 ani şi 6 luni, majorare pentru care, în opinia inculpatului, asistenţa juridică devine obligatorie), aceasta avea obligaţia de a dispune desemnarea unui avocat din oficiu pentru inculpat, în condiţiile în care acesta nu avea avocat ales.

Privitor la cel de-al doilea motiv de nelegalitate, s-a arătat că, în şedinţa din data de 09 martie 2021, cu ocazia dezbaterii cauzei pe fond, deşi reprezentantul Ministerului Public a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice, instanţa s-a pronunţat cu privire la aceasta prin hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei, respectiv prin sentinţa penală nr. 265/2021, fiind astfel încălcate dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019.

În ceea ce priveşte cererea subsidiară, apelantul a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din C. pen., întrucât la data pronunţării hotărârii atacate era reabilitat în raport de sentinţa penală nr. 267/F/26 martie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală (care a fost ataşată motivelor de apel), rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac a contestaţiei. Astfel, apelantul a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 169 alin. (1) din C. pen.

Faţă de solicitarea de reindividualizare a pedepsei şi de aspectele învederate anterior, care vizează schimbarea încadrării juridice a faptei, limitele de pedeapsă la care instanţa trebuie să se raporteze în speţă sunt cele stabilite de art. 335 alin. (1) C. pen., respectiv închisoarea de la unu la 5 ani.

Prin urmare, raportat la criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 din C. pen., inculpatul a solicitat să se constate că fapta pentru care este judecat nu prezintă un pericol social ridicat care să impună stabilirea unei pedepse peste minimul special de un an.

Deopotrivă, inculpatul a susţinut că, deşi a săvârşit cu mult timp în urmă fapte de natură penală, nu trebuie omisă hotărârea de reabilitare. În plus, a solicitat să se ţină cont că este o persoană integrată din punct de vedere social, fiind angajat al societăţii C. S.R.L.

În situaţia admiterii cererii de schimbarea a încadrării juridice, s-a solicitat, sub aspectul modalităţii de executare a sancţiunii, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inculpatul asumându-şi respectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor care îi vor fi impuse.

Prin încheierea pronunţată la 21 octombrie 2021, instanţa de apel, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din C. pen., în infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.

La termenul din data de 03 decembrie 2021, la solicitarea expresă a inculpatului, asistat de apărător ales, instanţa de apel a procedat la audierea acestuia.

Analizând hotărârea penală atacată în raport de principiile care reglementează soluţionarea căii de atac, prev. de art. 416 - art. 419 din C. proc. pen., Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut următoarele:

Prin sentinţa atacată, prima instanţă a reţinut o stare de fapt corectă, în baza probelor administrate, care se coroborează cu declaraţia de recunoaştere a inculpatului A., dată în faţa instanţei de apel, la termenul din 03 decembrie 2021. De asemenea, instanţa de fond a stabilit o corectă încadrare juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului.

S-a reţinut că inculpatul A. a fost depistat în trafic, la data de 07 martie 2019 în jurul orelor 09:46, conducând autoturismul cu numărul de înmatriculare x, pe DN 1, pe raza localităţii Mirăslău, judeţul Alba, pe direcţia de mers Aiud - Mirăslău, fără a deţine permis de conducere, faptă care întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, în modalitatea prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă de inculpat este închisoarea de la 1 la 5 ani, iar raportat la conduita procesuală a acestuia, care nu s-a prezentat în faţa primei instanţe pentru a-şi exprima poziţia cu privire la acuzaţia care i s-a adus, s-a constatat că nu poate beneficia de cauza de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Prin apelul declarat, inculpatul nu a contestat starea de fapt reţinută prin actul de sesizare, ci aspecte care, în opinia sa, ţin de încadrarea juridică a faptei de care este acuzat.

În concret, inculpatul A. a susţinut în faţa instanţei de apel, pe de o parte, că în încadrarea juridică a faptei de care este acuzat, în mod greşit s-au reţinut prevederile art. 41 alin. (1) din C. pen., iar pe de altă parte, faptul că, raportat la reţinerea stării de recidivă, sentinţa primei instanţe este lovită de nulitate, pentru nerespectarea dreptului la apărare al inculpatului, precum şi pentru nerespectarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, care obligă magistratul ca, în măsura în care ajunge să schimbe încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanţei, să se pronunţe printr-o încheiere separată de cea prin care se soluţionează fondul cauzei.

Instanţa de apel a apreciat că aceste susţineri ale apelantului inculpat sunt nefondate.

Astfel, prin apelul inculpatului s-a invocat că prima instanţă nu a respectat Decizia Curţii Constituţionale nr. 250/2019, raportat la faptul că Judecătoria Aiud a pronunţat o soluţie de condamnare, reţinând alături de prevederile art. 335 alin. (1) din C. pen., care incriminează fapta pentru care a fost trimis în judecată, şi de prevederile art. 41 alin. (1) din C. pen., care reglementează instituţia recidivei (ambele prevederi fiind cuprinse şi în actul de sesizare) şi prevederile art. 43 alin. (5) din C. pen., care reglementează pedeapsa în cazul recidivei postexecutorii.

În concret, în legătură cu acest aspect, inculpatul a invocat că prima instanţă a procedat în mod nelegal, raportat la dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, deoarece nu s-a pronunţat printr-o încheiere separată, anterior pronunţării soluţiei pe fondul cauzei, încheiere prin care să se dispună o schimbare a încadrării juridice a faptei de care este acuzat, în sensul prevederilor art. 386 din C. proc. pen., schimbare de încadrare care să constea în reţinerea prevederilor art. 43 alin. (5) C. proc. pen.

Instanţa de apel a reţinut că susţinerea inculpatului este vădit nefondată, deoarece reţinerea (sau nu) a prevederilor art. 43 alin. (5) din C. pen., alături de încadrarea juridică dată faptei care constituie acuzaţia, nu constituie o veritabilă schimbare de încadrare juridică, în sensul prevederilor art. 386 C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 din C. pen., elementele de tipicitate ale infracţiunii sunt fapta prevăzută de legea penală (elementul material al infracţiunii), forma de vinovăţie, precum şi caracterul nejustificat al faptei sau neimputabil persoanei care a săvârşit-o. Orice schimbare a unuia dintre aceste elemente ale trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, în sensul prevederilor art. 15 din C. pen., presupune o schimbare a încadrării juridice a faptei, în senul prevederilor art. 386 din C. proc. pen., schimbare care trebuie să asigure toate garanţiile procesuale inculpatului, inclusiv pe cele statuate cu titlu obligatoriu prin Decizia nr. 25/2019 a Curţii Constituţionale.

Or, prevederile art. 43 alin. (5) din C. pen., care reglementează pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie, nu vizează în nici un fel trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în sensul art. 15 din C. pen., motiv pentru care reţinerea (sau nu) a acestora nu presupune o veritabilă schimbare de încadrare juridică.

Cu toate acestea, raportat la efectele pe care reţinerea prevederilor art. 43 alin. (5) din C. pen. le are asupra limitelor pedepsei pe care instanţa o poate stabili inculpatului, Curtea de Apel Alba Iulia a pus în discuţie cererea inculpatului şi a soluţionat-o prin încheierea din 21 octombrie 2021, după luarea concluziilor părţilor şi a procurorului, cu respectarea garanţiilor procesuale conferite de prevederile art. 386 din C. proc. pen., dezbaterile cu privire la fondul apelului fiind stabilite pentru alt termen de judecată.

Prin urmare, s-a considerat că solicitarea de casare a sentinţei primei instanţe cu trimitere spre rejudecare, pentru acest motiv, este nefondată, deoarece orice presupusă neregularitate a hotărârii instanţei de fond, sub acest aspect, a fost acoperită de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect invocat de către inculpat, privind nerespectarea dreptului la apărare, în sensul încălcării prevederilor art. 90 lit. c) din C. proc. pen., acesta susţinând că, în faţa instanţei de fond, nu a fost asistat de apărător (ales sau din oficiu), cu toate că, prin reţinerea prevederilor art. 43 alin. (5) din C. pen., limita superioară a pedepsei prevăzută de lege pentru fapta de care este acuzat depăşeşte 5 ani, instanţa de apel a apreciat că această susţinere este nefondată, raportat la prevederile art. 187 din C. pen., potrivit cărora, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Cu alte cuvinte, pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., avută în vedere la interpretarea prevederilor art. 90 lit. c) din C. proc. pen., este închisoarea între 1 şi 5 ani, fără a se avea în vedere majorarea limitelor prevăzute de art. 43 alin. (5) din C. pen.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicată inculpatului A., având în vedere conduita de regret pe care acesta a manifestat-o în faţa instanţei de apel, dar şi circumstanţele persoanele, fiind o persoană bine integrată în comunitate, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că se impune reducerea cuantumului pedepsei de la 2 ani la 1 an şi 6 luni, la minimul legal prevăzut de lege, în considerarea prevederilor art. 335 alin. (1) din C. pen. coroborate cu art. 43 alin. (5) din C. pen.

Drept urmare, prin decizia penală nr. 27 din 20 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 265 din 22 martie 2021 a Judecătoriei Aiud, pronunţată în dosarul nr. x/2020, şi, în consecinţă, a fost desfiinţată sentinţa penală atacată, în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei stabilite inculpatului, numai cu privire la cuantumul pedepsei închisorii, şi rejudecând cauza doar sub acest aspect, a fost redus cuantumul pedepsei închisorii stabilit pentru inculpatul A., de la 2 ani închisoare la 1 an şi 6 luni închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate, care nu contravin deciziei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, s-a reţinut în privinţa sa incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din C. pen., referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, cu consecinţa majorării cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare şi a stabilirii eronate a modalităţii de executare a pedepsei închisorii în condiţii de detenţie efectivă, de vreme ce pentru fapta pentru care fusese anterior condamnat intervenise reabilitarea.

Sub acest aspect, recurentul a învederat că fapta cercetată în cauză a fost săvârşită după împlinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea suferită anterior, având în vedere că, pentru stabilirea/calcularea momentului intervenirii reabilitării, se impunea a se ţine seama şi de numărul de zile considerate ca executate în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum acestea rezultau din adresa din 12 octombrie 2020 a Penitenciarului Mioveni. Cu toate acestea, prin încheierea din 21 octombrie 2021, ignorând informaţiile care fuseseră transmise de locul de detenţie chiar la solicitarea Judecătoriei Aiud (instanţa de fond), Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, reţinând că a fost liberat condiţionat la 16 decembrie 2014 cu un rest de pedeapsă de 139 zile închisoare, astfel că pedeapsa s-a considerat executată la 03 mai 2015, moment din care a început să curgă termenul de reabilitare de 4 ani, care s-ar fi împlinit la data de 03 mai 2019. Procedând în această modalitate, instanţa de apel i-a încălcat un drept recunoscut de lege şi a pronunţat o hotărâre nelegală.

Mai mult, recurentul a arătat că, la momentul pronunţării sentinţei penale nr. 265 din 22 martie 2021 de către Judecătoria Aiud, era încă aplicabilă decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în considerentele căreia s-a reţinut că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 sunt incidente şi în cazul persoanelor condamnate liberate condiţionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi aflate în termenul liberării condiţionate, interpretarea dată prin această din urmă hotărâre respectivelor prevederi fiind declarată neconstituţională abia prin decizia Curţii Constituţionale nr. 242 din 08 aprilie 2021, ce a fost publicată în Monitorul Oficial al României la 08 iulie 2021. În această situaţie, a apreciat că se impunea ca instanţa de fond să reţină, în privinţa sa, incidenţa dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, efectul final al aplicării retroactive a acestor norme legale fiind acela al împlinirii termenului de reabilitare la momentul săvârşirii infracţiunii pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, cu consecinţa constatării inexistenţei stării de recidivă postexecutorie. Ca urmare, nefiind aplicabile dispoziţiile privind recidiva, pedeapsa nu mai trebuia majorată cu jumătate, ci urma a fi stabilită o sancţiune în limitele legale prevăzute de norma de incriminare.

Recurentul a mai învederat că un alt efect al reţinerii eronate a stării de recidivă postexecutorie a constat în stabilirea de către instanţa de fond a unei pedepse privative de libertate cu executare efectivă în condiţii de detenţie, soluţie care a fost menţinută de curtea de apel în ceea ce priveşte modalitatea de executare a sancţiunii penale.

Pentru motivele arătate, s-a solicitat admiterea în principiu a căii extraordinare de atac şi suspendarea executării hotărârii atacate conform art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., cu consecinţa impunerii obligaţiilor prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. În măsura în care nu se va dispune suspendarea executării hotărârii, recurentul a solicitat ca, ulterior admiterii în principiu, să se ia în privinţa sa măsura preventivă a controlului judiciar, conform art. 448 alin. (4) din C. proc. pen.

Pe fond, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie şi, în principal, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., desfiinţarea hotărârilor instanţelor de fond şi apel şi înlăturarea greşitei aplicării a legii, prin înlăturarea stării de recidivă, urmând a se proceda la reindividualizarea pedepsei, iar, în subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., casarea hotărârii dată în apel, dispunându-se rejudecarea cauzei de către curtea de apel, întrucât pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin încheierea din 05 aprilie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2020, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, instanţa a constatat că este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia penală nr. 27 din 20 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constatat că recursul în casaţie a fost promovat, în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., de către A., persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. Deopotrivă, s-a apreciat că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de către Curtea de Apel Alba Iulia.

S-a constatat că cererea de recurs în casaţie întruneşte şi cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că a fost invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul arătând că pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, în mod greşit, s-a reţinut în privinţa sa incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din C. pen., referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, cu consecinţa majorării cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, deşi pentru fapta pentru care fusese anterior condamnat intervenise reabilitarea, având în vedere că îi erau aplicabile dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Totodată, s-a arătat că un alt efect al reţinerii eronate a stării de recidivă postexecutorie a constat în stabilirea de către instanţa de fond a unei pedepse privative de libertate cu executare efectivă în condiţii de detenţie, soluţie care a fost menţinută de curtea de apel în ceea ce priveşte modalitatea de executare a sancţiunii penale.

Referitor la această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte a subliniat că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. doar acele nelegalităţi care afectează limitele şi natura sancţiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii şi măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, cum nu poate fi cenzurată nici temeinicia reţinerii criteriilor, stărilor şi circumstanţelor de individualizare a pedepsei.

În speţă, s-a constatat că aspectele invocate de recurent în legătură cu nelegalitatea modalităţii de stabilire a pedepsei prin raportare la dispoziţiile art. 43 alin. (5) din C. pen. ca urmare a incidenţei prevederilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum acestea din urmă au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pot fi analizate în această cale extraordinară de atac, apreciindu-se că recursul în casaţie este admisibil în principiu din această perspectivă.

Deşi prin prisma aceluiaşi caz de casare au fost formulate şi critici referitoare la stabilirea eronată a modalităţii de executare a pedepsei închisorii, s-a reţinut că aceste susţineri, prin care se tinde la reaprecierea criteriilor de individualizare a modalităţii de executare a sancţiunii penale aplicate, nu se circumscriu motivului invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.), care vizează doar aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, aşadar aspecte de legalitate a hotărârii, iar nu de temeinicie a acesteia.

Faţă de cele ce preced, constatându-se că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte, în limitele mai sus arătate, pentru motivul de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.), condiţiile prevăzute de art. 434 din C. proc. pen. - art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acesteia.

În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a executării hotărârii atacate, având în vedere că motivele învederate de recurent nu sunt de natură să justifice o asemenea măsură procesuală, iar, din oficiu, nu au fost identificate astfel de aspecte, Înalta Curte a apreciat-o ca fiind nefondată.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Problemele de drept asupra cărora instanţa urmează să se pronunţe pentru soluţionarea prezentului recurs în casaţie sunt:

a) posibilitatea legală de compensare a zilelor de executare în condiţii necorespunzătoare pentru cei liberaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017;

b) efectele hotărârii judecătoreşti prin care se admite o cerere de reabilitare judecătorească pentru o condamnare anterioară în raport de data săvârşirii infracţiuni ulterioare cu care a fost sesizată instanţa şi faţă de care s-a reţinut starea de recidivă;

c) limitele autorităţii de lucru judecat a hotărârii de reabilitare;

d) efectele împlinirii termenului de reabilitare judecătorească.

Niciuna dintre aceste instituţii nu conduce însă la înlăturarea stării de recidivă, astfel cum a solicitat recurentul.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a enumerat expres.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că acest caz de casare este incident atunci când sunt încălcate limitele prevăzute în partea specială, dispoziţiile privind concursul de infracţiuni, recidivă, circumstanţe atenuante sau măsuri educative. (...) o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracţiune (Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 84/RC/2019).

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul a susţinut că pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, în mod greşit, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din C. pen., referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, cu consecinţa majorării cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, deşi pentru fapta pentru care fusese anterior condamnat intervenise reabilitarea. Sub acest aspect, recurentul a învederat că, pentru stabilirea/calcularea momentului intervenirii reabilitării, se impunea a se ţine seama şi de numărul de zile considerate ca executate în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, efectul final al aplicării retroactive a acestor norme fiind acela al împlinirii termenului de reabilitare la momentul săvârşirii infracţiunii pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, cu consecinţa constatării inexistenţei stării de recidivă postexecutorie.

Aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare şi persoanelor care fuseseră liberate condiţionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017, astfel cum este cazul în prezentul recurs în casaţie. (Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 242/08 aprilie 2021, paragraful 46)

Înalta Curte reţine că, în speţă, prin sentinţa penală nr. 265 din data de 22 martie 2021 pronunţată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din C. pen.

Ulterior, prin decizia penală nr. 27 din 20 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 265 din 22 martie 2021 a Judecătoriei Aiud, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a fost desfiinţată sentinţa penală atacată, în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, numai cu privire la cuantumul acesteia, şi, rejudecând cauza numai sub acest aspect, a fost redus cuantumul pedepsei închisorii stabilit pentru inculpatul A., de la 2 ani închisoare la 1 an şi 6 luni închisoare.

Deopotrivă, trebuie menţionat că, cursul cercetării judecătoreşti în apel, prin încheierea din 21 octombrie 2021, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din C. pen., în infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.

În considerentele acestei încheieri s-a reţinut că, în faza procesuală a apelului, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei de care este acuzat, în sensul înlăturării stării de recidivă postexecutorie reţinută în sarcina sa de prima instanţă, respectiv a prevederilor art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din C. pen. din încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat. În susţinerea acestei solicitări, inculpatul a arătat că, anterior pronunţării sentinţei de condamnare din prezenta cauză (22 martie 2021), Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a pronunţat, la 26 martie 2020, sentinţa penală nr. 267/F/2020 în dosarul nr. x/2019, prin care, în temeiul art. 166 şi următoarele din C. pen., coroborat cu art. 529 şi următoarele din C. proc. pen., s-a dispus, în ceea ce-l priveşte, reabilitarea judecătorească de sub efectul condamnării la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 970/23 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2009, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti. Prin aceeaşi sentinţă a Tribunalului Bucureşti, s-a dispus efectuarea menţiunii corespunzătoare pe hotărârea de condamnare. Această hotărâre a rămas definitivă prin neexercitarea căii de atac a contestaţiei, motiv pentru care, în opinia inculpatului, se poate considera că era reabilitat la momentul pronunţării sentinţei apelate (nr. 256/2021 a Judecătoriei Aiud), fiind astfel incidente prevederile art. 169 alin. (1) din C. pen., conform cărora reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. S-a mai arătat că, fiind vorba despre o reabilitare judecătorească, prin care o instanţă de judecată a verificat şi constatat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 168 C. pen., orice omisiune a organelor judiciare sau a celor administrative nu poate să afecteze situaţia juridică a inculpatului, în condiţiile în care până la acest moment nu s-a pronunţat anularea reabilitării printr-o hotărâre judecătorească.

Analizând cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, instanţa de apel a apreciat că aceasta este nefondată. Astfel, în ceea ce priveşte antecedenţa penală a inculpatului A., Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că, aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar, acesta a fost condamnat prin sentinţa nr. 970 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2009, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare, din executarea acestei pedepse inculpatul fiind liberat condiţionat la data de 16 decembrie 2014, cu un rest de pedeapsă de executat de 139 zile, potrivit sentinţei penale nr. 4499 din 09 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Piteşti.

Referitor la aplicarea instituţiei reabilitării, prevăzută de art. 165 - 171 din C. pen., Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că, potrivit prevederilor art. 166 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din C. pen., condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de către instanţă, după împlinirea termenului de 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani, ori a termenului de 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. De asemenea, potrivit art. 167 alin. (5) C. pen., în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării ultimei pedepse.

Sub acest aspect, s-a constatat că inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pedepse care au fost cumulate ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei de 3 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 970/23 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2009, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti. Conform art. 167 alin. (5) din C. pen., termenul de reabilitare este de 4 ani (raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare). În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă acest termen, au fost reţinute prevederile art. 167 alin. (1) C. pen., potrivit cărora acest termen se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei.

Potrivit sentinţei penale nr. 4499 din 09.12.2014 pronunţată de Judecătoria Piteşti, inculpatul a fost liberat condiţionat la data de 16.12.2014, cu un rest de pedeapsă de 139 zile, iar pedeapsa la care acesta a fost condamnat s-a considerat executată la data de 03 mai 2015. Prin urmare, având în vedere termenul de reabilitare de 4 ani, prin raportare la data la care pedeapsa la care inculpatul a fost condamnat s-a considerat executată, respectiv 03 mai 2015, rezultă că data la care s-a împlinit termenul de reabilitare a fost 03 mai 2019, potrivit prevederilor art. 166 din C. pen.

Or, fapta de care este acuzat inculpatul în prezenta cauză a fost săvârşită la data de 07 martie 2019, adică chiar şi anterior împlinirii termenului de reabilitare, nu numai anterior hotărârii judecătoreşti de reabilitare.

Revenind la critica formulată de recurentul inculpat A., în sensul că termenul de reabilitare s-a împlinit anterior săvârşirii faptei pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, întrucât se impunea ca instanţa să reţină incidenţa art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, efectul final al aplicării retroactive a acestor norme fiind acela al împlinirii termenului de reabilitare la momentul săvârşirii infracţiunii pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, cu consecinţa constatării inexistenţei stării de recidivă postexecutorie, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Sub acest aspect, instanţa observă că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 242/08 aprilie 2021 s-a constatat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale. În considerentele deciziei Curţii Constituţionale menţionate anterior, printre altele, s-au reţinut următoarele:

"29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, a reţinut că (i) dispoziţiile art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 nu disting, în acordarea măsurii compensatorii, între persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi persoanele liberate condiţionat şi nu limitează aplicarea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a legii menţionate; (ii) evoluţia procesului legislativ care a condus la adoptarea Legii nr. 169/2017 relevă, cu claritate, voinţa legiuitorului de a nu limita aplicarea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi de a nu limita acordarea măsurii compensatorii la instituţia liberării condiţionate, aplicabilă ulterior intrării în vigoare a legii menţionate; (iii) modificările operate de legiuitor asupra formei iniţiale a proiectului, prin eliminarea reglementării măsurii compensatorii din capitolul consacrat liberării condiţionate şi includerea acestei reglementări în capitolul dedicat condiţiilor de detenţie, dar mai ales prin eliminarea referirii la liberarea condiţionată, reflectă voinţa acestuia de a nu restrânge aplicabilitatea dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii, care au vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată ulterior intrării în vigoare a legii menţionate; (iv) excluderea persoanelor liberate condiţionat anterior din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, atunci când devin incidente dispoziţiile în materia revocării liberării condiţionate, ar contraveni voinţei legiuitorului, care rezultă din evoluţia procesului legislativ.

36. (...) cu privire la instituţia liberării condiţionate, Curtea reţine că aceasta poate fi împărţită în două etape, circumstanţiate în funcţie de situaţia persoanei condamnate, etape ce sunt delimitate de hotărârea judecătoriei prin care se dispune liberarea condiţionată/hotărârea tribunalului prin care se soluţionează contestaţia împotriva hotărârii judecătoriei. Astfel, prima etapă se grefează pe situaţia persoanei condamnate aflate în executarea unei pedepse în cadrul unui penitenciar şi are în vedere îndeplinirea şi, subsecvent, verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 99 şi art. 100 din C. pen. Cea de-a doua etapă se grefează pe situaţia persoanei condamnate, faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată, aflată în termenul de supraveghere (...). După epuizarea termenului de supraveghere, în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea acestuia, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

39. (...) Curtea constată că prima etapă a liberării condiţionate, ce presupune îndeplinirea condiţiilor legale şi verificarea îndeplinirii acestora, este indisolubil legată de plasarea fizică a condamnatului în cadrul unui penitenciar, fapt ce presupune restrângerea exerciţiului libertăţii individuale a persoanei condamnate. Cu alte cuvinte, îndeplinirea condiţiilor specifice care conferă vocaţie pentru dispunerea liberării condiţionate nu poate fi realizată decât de persoana care este privată de libertate, ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare a acesteia la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, şi care se află efectiv într-un loc de detenţie.

40. În ceea ce priveşte a doua etapă, Curtea apreciază că aceasta se circumscrie punerii în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit C. pen., prin hotărârea prin care s-a dispus liberarea condiţionată a persoanei condamnate. Această etapă nu are în vedere şi nu se referă la verificarea condiţiilor specifice care conferă vocaţie pentru dispunerea liberării condiţionate, aspect relevant în ceea ce priveşte prima etapă a liberării condiţionate. (...) Curtea constată că a doua etapă a liberării condiţionate este indisolubil legată de punerea în libertate a persoanei condamnate, numai în acest cadru putându-se vorbi de respectarea de către aceasta a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit C. pen.

41. Curtea constată, aşadar, că, din perspectiva reglementărilor în vigoare, pe lângă dispoziţiile C. pen. şi ale C. proc. pen., prima etapă a liberării condiţionate este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 254/2013, pe când cea de-a doua etapă a liberării condiţionate este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 253/2013.

46. (...) orice modificare sau completare adusă legii trebuie să păstreze legătura cu actul normativ modificat/completat, indiferent de amplasarea acesteia în ansamblul legii în cauză. Or, în condiţiile în care Legea nr. 254/2013 normează numai în sfera chestiunilor ce decurg sau ţin de starea de privare de libertate (survenită ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau a unei hotărâri prin care se dispune o măsură preventivă privativă de libertate), concluzia logică ce decurge din interpretarea sistematică a acesteia este că dispoziţiile referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare se circumscriu primei etape a liberării condiţionate, acestea reprezentând, în fapt, o altă modalitate de calcul ce trebuie avută în vedere la verificarea îndeplinirii condiţiei ce priveşte fracţiile de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executate.

48. (...) având în vedere sfera normativă a Legii nr. 254/2013, Curtea apreciază că legiuitorul nu trebuia să realizeze precizarea expresă, în sensul că art. 551 se va aplica doar în cazul persoanelor care se află la momentul adoptării acestei dispoziţii într-un penitenciar. Această concluzie decurge logic, pe de-o parte, din obiectul de reglementare al legii modificate şi, pe de altă parte, din opţiunea legiuitorului de a legifera distinct, prin două acte normative separate, punerea în executare a acelor "instituţii"/"măsuri" care presupun restrângerea exerciţiului libertăţii individuale, respectiv, punerea în executare a acelor "instituţii"/"măsuri" care se realizează prin alte procedee, care, deşi pot determina restrângerea exerciţiului unor drepturi ori al unor libertăţi fundamentale, nu produc efecte în sfera libertăţii individuale, în sensul restrângerii exerciţiului acesteia, pe de altă parte. A aprecia în mod contrar ar însemna că în cazul oricărei dispoziţii din Legea nr. 254/2013 legiuitorul ar trebui să facă precizări relative la persoanele care intră în sfera de aplicare a acesteia, ceea ce ar determina o îngreunare nejustificată a actului normativ, cu implicaţii asupra calităţii şi previzibilităţii normelor conţinute.

53. (...) Curtea reţine că, într-adevăr, forma iniţiatorului prevedea introducerea în Legea nr. 254/2013 a unor noi articole sau alineate în capitolul destinat "Liberării condiţionate", precum şi reglementarea distinctă a unor norme relative la procedura aplicabilă în materie. Legea nr. 169/2017 nu se limitează însă la introducerea în Legea nr. 254/2013 a articolului art. 551, fapt ce ar fi trebuit să determine instanţa supremă să realizeze o analiză de ansamblu a conţinutului normativ al actului pentru a determina voinţa legiuitorului.

Astfel, prin art. I pct. 2 din Legea nr. 169/2017, legiuitorul a dispus introducerea unui nou alineat, alin. (9), la art. 45 din Legea nr. 254/2013, în sensul că "este interzisă transferarea sau mutarea, pentru motive personale, la cererea persoanei condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate, din condiţii corespunzătoare, în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în scopul de a beneficia de măsura compensatorie prevăzută la art. 551 alin. (1) şi (2)". Or, este evident că interdicţia reglementată de legiuitor are în vedere solicitările persoanei condamnate care execută o pedeapsă privativă de libertate, care, relativ la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, nu era liberată condiţionat, ci se afla la locul de detenţie.

Totodată, art. V alin. (1) din Legea nr. 169/2017 dispunea în sensul că "în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Biroul evidenţă şi organizarea muncii din cadrul fiecărei unităţi va deschide o fişă de evidenţă pentru fiecare persoană privată de libertate în care vor fi consemnate clădirile în care a fost cazată pe parcursul pedepsei". Art. VI alin. (1) din acelaşi act normativ prevedea că "prevederile prezentei legi se aplică în mod corespunzător minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, precum şi minorilor care au executat pedepse în penitenciare potrivit Legii nr. 15/1968 privind C. pen. al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centrele de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., cu modificările ulterioare".

Potrivit art. VII din Legea nr. 169/2017, "pentru punerea în aplicare a prezentei legi, colegiile de conducere ale fiecărei instanţe vor lua măsuri de suplimentare temporară a completurilor de judecată, astfel încât propunerile de liberare condiţionată, formulate ca urmare a intrării în vigoare a prezentei legi, să nu determine creşterea termenelor în care vor fi soluţionate".

54. Având în vedere toate aceste norme, Curtea apreciază că modalitatea de reglementare a dispoziţiilor anterior menţionate concură la ideea că voinţa legiuitorului nu a vizat aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare şi persoanelor care fuseseră liberate condiţionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017.

55. Un alt argument care susţine această concluzie este acela că din coroborarea prevederilor Legii nr. 254/2013 cu cele ale Legii nr. 169/2017 se pot decela, într-o manieră exhaustivă, competenţa şi atribuţiile fiecărui organ implicat în analiza şi evaluarea condiţiilor de detenţie pentru a se putea aplica măsura compensatorie prevăzută de art. 551 din Legea nr. 254/2013 la calculul fracţiei ce trebuie executată obligatoriu pentru a avea vocaţie la liberare condiţionată, precum şi etapele ce trebuie parcurse pentru ca instanţa judecătorească să fie învestită şi să se pronunţe referitor la dispunerea liberării condiţionate. Or, în cazul recalculării perioadei executate efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017, prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare, legea nu prevede o procedură ce trebuie urmată, în sensul reglementării organelor ce trebuie să dea relaţii în acest sens instanţei judecătoreşti, modalitatea de solicitare a acestor date, dacă această modalitate de calcul se aplică în cazul recidivei, al reabilitării etc. Curtea apreciază că în acest caz nu se poate reţine omisiunea de reglementare a legiuitorului, ci dimpotrivă exprimarea implicită a voinţei sale, ce transpare din întreg ansamblul legislativ, în sensul că acesta nu a urmărit aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare şi persoanelor care fuseseră liberate condiţionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017."

În speţă, în ceea ce priveşte antecedenţa penală a inculpatului A., Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că din fişa de cazier judiciar rezultă că acesta a fost condamnat prin sentinţa nr. 970 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2009, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare, din executarea acestei pedepse fiind liberat condiţionat la data de 16 decembrie 2014, cu un rest de pedeapsă de executat de 139 zile, potrivit sentinţei penale nr. 4499 din 09 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Piteşti.

Având în vedere cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 242/08 aprilie 2021, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituţionale, instanţa constată că prevederile referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare nu îi sunt aplicabile inculpatului A., care fusese liberat condiţionat la data de 16 decembrie 2014, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 571 din 18 iulie 2017).

Relativ la cele ce precedă, se observă că, în mod corect, s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din C. pen. (fapta pentru care este acuzat inculpatul în prezenta cauză fost săvârşită la data de 07 martie 2019, iar, conform celor reţinute de instanţa de apel prin încheierea din 21 octombrie 2021, termenul de reabilitare s-a împlinit ulterior, la data de 03 mai 2019).

Problema de drept în prezenta cauză ţine nu numai de compensarea zilelor de executare în condiţii necorespunzătoare pentru cei liberaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 dar şi de efectele hotărârii judecătoreşti, prin care se admite o cerere de reabilitare judecătorească pentru o condamnare anterioară în raport de data săvârşirii unei infracţiuni ulterioare, precum şi de limitele autorităţii de lucru judecat a hotărârii de reabilitare, respectiv împlinirea termenului de reabilitare judecătorească.

În ceea ce priveşte împlinirea termenului de reabilitare judecătorească, conform art. 41 alin. (1) din C. pen., există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Indiferent de interpretarea dată textului de lege, respectiv dacă înlăturarea stării de recidivă este atrasă de data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus reabilitarea judecătorească (care presupune îndeplinirea mai multor condiţii decât cea a împlinirii termenului de reabilitare) sau de data împlinirii termenului de reabilitare judecătorească, în speţă, fapta care a atras starea de recidivă a fost comisă anterior împlinirii termenului de reabilitare judecătorească. Devin astfel relevante efectele hotărârii de reabilitare judecătorească, respectiv limitele autorităţii de lucru judecat în acest caz.

Efectele reabilitării judecătoreşti se produc ex nunc, pentru viitor, de la data constatării ei prin hotărâre judecătorească, spre deosebire de reabilitarea de drept care, chiar şi atunci când o cerere privind efectele acesteia este îndreptată la instanţa de judecată, îşi produce efectele ex tunc, pentru trecut, începând cu data împlinirii termenului de reabilitare de drept.

Distincţia decurge din modul de formulare a celor două instituţii, respectiv din diferenţele dintre art. 528 din C. proc. pen. şi art. 529 din C. proc. pen.:

a) reabilitarea are loc de drept (...) dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune (art. 165 C. pen.);

b) condamnatul poate fi reabilitat la cerere, de instanţă, după împlinirea următoarelor termene (...) art. 166 alin. (1) C. pen., respectiv condiţiile reabilitării judecătoreşti (art. 168 C. pen.);

c) la împlinirea termenului prevăzut de art. 165 C. pen. (...) va şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa (art. 528 C. proc. pen.);

d) competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este instanţa (...) (art. 529 C. proc. pen.);

e) după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare (...) instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea (art. 537 C. proc. pen.).

În consecinţă, independent de numărul de zile acordate ca urmare a recursului compensatoriu şi de data la care a expirat executarea pedepsei din care s-a dispus reabilitarea judecătorească, efectele reabilitării judecătoreşti se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, respectiv 13.04.2020, însă descoperirea unei infracţiuni comise anterior este de natură să conducă la anularea respectivelor efecte.

Săvârşirea unei infracţiuni la data de 07.03.2019 duce la incidenţa art. 171 C. pen., care prevede: reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare. În cauză, reabilitarea judecătorească a fost dispusă prin sentinţa penală nr. 267/F/2020 în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti. Data săvârşirii infracţiunii din dosarul prezent este 07 martie 2019. Prin urmare, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că, în mod corect, au fost reţinute prevederile art. 41 alin. (1) C. pen. prin sentinţa primei instanţe, infracţiunea fiind săvârşită în stare de recidivă.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului referitoare puterea de lucru judecat al hotărârii prin care s-a dispus reabilitarea sa, acestea au fost apreciate ca fiind nefondate, fiind analizate corect de instanţa de apel. Contrar celor susţinute de inculpat, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că pronunţarea acestei hotărâri nu presupune vreo omisiune a organelor judiciare, ci doar verificarea formală a condiţiilor impuse de procedura prevăzută de art. 527 - 537 din C. proc. pen. Or, verificarea condiţiilor prevăzute de art. 529 şi următoarele din C. proc. pen., care vizează procedura reabilitării judecătoreşti, urmată de pronunţarea unei hotărâri prin care se constată îndeplinite aceste condiţii, nu înseamnă cu putere de lucru judecat că persoana condamnată nu a mai comis fapte penale ulterior condamnării pentru care s-a pronunţat reabilitarea. În sensul acestei aprecieri au fost avute în vedere dispoziţiile art. 536 din C. proc. pen., care reglementează condiţiile în care se dispune anularea reabilitării, în cazul prevăzut de art. 171 din C. pen., adică în cazul în care după acordarea reabilitării, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 27 din 20 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Conform prevederilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 27 din 20 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 mai 2022.

Procesat de GGC - LM