Blackmail via threats of unlawful penal consequences despite valid civil compensation claim: unjust method of obtaining patrimonial benefit by public official

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1131 din 10 octombrie 2018 a Judecătoriei Botoşani, pronunţată în dosarul nr. x/2016, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1), (3) din C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, modificată.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut pe data de 29 octombrie 2015 şi arestat preventiv din 30 octombrie 2015 şi până la 02 noiembrie 2015.

A fost respinsă acţiunea civilă alăturată procesului penal de către partea civilă B., ca nefondată.

A fost respinsă cererea părţii civile B., de acordare a cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocat ales, ca nefondată.

Analizând actele şi lucrările dosarului prima instanţă a reţinut ca fiind temeinic dovedită situaţia de fapt.

Astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul s-a întâlnit o singură dată cu B., cercetat penal în legătură cu accidentul auto din 05 iunie 2015, la circa o săptămână după eveniment, la asigurătorul S.C. C., când i-a prezentat pretenţia de a fi despăgubit cu suma de 10.000 euro, după momentul la care B. a refuzat să-şi declare vinovăţia în provocarea accidentului, în cadrul procedurii amiabile de reparare a daunelor.

De asemenea, a constatat că inculpatul s-a întâlnit de două ori cu mama lui B. la mijlocul lunii iulie 2015, a doua oară la promisiunea acesteia de a-i răspunde la pretenţia de a fi despăgubit cu suma de 10.000 euro. Inculpatul s-a întâlnit apoi la 27 octombrie 2015 cu B. şi cu tatăl acestuia, la iniţiativa acestora în sensul de a discuta condiţiile unei împăcări în dosarul penal privind accidentul rutier din 05.06.2015, la câteva zile după ce, după trecere a mai mult de trei luni în care A. nu a contactat pe niciunul dintre cei pomeniţi, B. a formulat plângerea penală din dosarul de faţă.

Faţă de cele expuse, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului de a pretinde să fie despăgubit de cel ce i-a provocat un prejudiciu, invocând în acest sens acţionarea în judecată a vinovatului, după care acesta a procedat, în cadrul unui număr minim de întâlniri, nu realizează latura obiectivă a infracţiunii de şantaj. Ameninţarea cu aplicarea legii nu reprezintă o activitate de constrângere în sensul arătat de art. 207 alin. (1) C. pen., iar temerea posibil produsă numitului B. trebuie socotită, mai degrabă cauzată, de spectrul angajării răspunderii sale pentru fapta pe care a comis-o, ci nu de prezentarea de către A. a consecinţei respective. Mai mult, existenţa unei asemenea constrângeri trebuie să rezulte dintr-o minimă persuasiune, care să fie aptă de a produce temeri persoanei vătămate, ceea ce nu se dovedeşte în speţă în raport de probele administrate, câtă vreme inculpatul s-a întâlnit o singură dată cu B. şi numai de două ori cu mama acestuia, a doua oară la iniţiativa respectivei.

Prima instanţă a apreciat că inculpatul a dat dovadă de reţinere în acţiunile desfăşurate în perioada verii iunie - iulie şi nu a exagerat în a-l presa pe cel pe care l-a considerat vinovat de daunele ce i-au fost pricinuite. În plus, nu există o probă credibilă din care să rezulte că s-ar fi folosit de calitatea sa de lucrător de poliţie, susţinerea martorei D. într-un asemenea sens ("cel mai tare gabor din oraş") fiind neverosimilă în raport cu limbajul folosit de inculpat conform înregistrărilor efectuate în cauză.

Totodată, instanţa de fond a subliniat că, potrivit înscrisurilor prezentate de inculpat, acesta a purtat corespondenţă cu asiguratorul, în sensul realizării dezdăunării sale, în raport de conduita lui B., de refuz la a participa la procedura amiabilă. Mai mult decât atât inculpatul a acţionat pe cale civilă S.C. C., prin sentinţa civilă nr. 3432 din 7 iulie 2017 a Judecătoriei Botoşani (dosar x/2016) instanţa, admiţând în parte cererea formulată de reclamantul A. şi înregistrată pe rolul acestei instanţe la 9 august 2016, având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu pârâta S.C. C. şi cu B. în calitate de intervenient forţat. În consecinţă, a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului A. suma de 5.500 euro (echivalent în RON la data executării) cu titlu de daune materiale şi suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale. În aceste condiţii, prima instanţă a constatat că nu se poate vorbi în speţă despre un "folos patrimonial injust" care să fi fost urmărit de inculpat.

Astfel prima instanţă a reţinut că inculpatul A. poate fi îndreptăţit la a fi despăgubit moral şi material de către B., aspect pentru care s-a emis deja o sentinţă civilă de către Judecătoria Botoşani, aşa cum s-a arătat în precedente. În legătură cu aceste daune, este de consemnat că inculpatul a purtat guler cervical la momentul petrecut la S.C. C., iar că certificatul medical emis de Spitalul Militar Iaşi, depus la dosarul de faţă, indică o serie de afecţiuni ce ar putea fi considerate ca urmări ale accidentului din 05 iunie 2015, ceea ce poate conduce la ideea că evenimentul rutier din 05.06.2015 i-ar fi provocat un prejudiciu semnificativ

Instanţa de fond a reţinut că, într-adevăr, inculpatul A. a făcut şi susţineri în sensul că de conduita lui va depinde soarta dosarului penal al lui B. (27 octombrie 2015 şi 29 octombrie 2015), însă aceste presiuni s-au bazat pe adevărul că depunerea unei documentaţii medicale care să ateste că a avut nevoie de mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale va atrage activarea art. 196 alin. (3) C. pen. în sarcina lui B., iar o asemenea documentaţie poate exista, având în vedere certificatul medical anterior menţionat. Esenţial este că în aceste discuţii inculpatul s-a arătat corect faţă de B., afirmând că, dacă va fi despăgubit, va remite un înscris în care să se consemneze acest fapt, care să fie înregistrat la dosarul penal deschis pe numele lui B. şi care să-i servească acestuia, în sensul de a nu i se reţine în cauză săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 196 alin. (3) C. pen.

S-a constatat că inculpatul A. a avut un comportament normal al unei persoane păgubite, care-şi urmăreşte în limite rezonabile interesul de a fi despăgubit, presând în acest sens pe cel vinovat, dar în afara ilicitului penal. Exceptând declaraţiile persoanei vătămate B. şi ale părinţilor săi, martorii D. şi E. (care, în mod evident sunt subiective) nu rezultă din nici o altă probă evidenţa unei constrângeri exercitate de către inculpat, prin violenţă sau ameninţare, asupra părţii vătămate B.. Mai mult, din vizionarea înregistrărilor ambientale efectuate cu ocazia flagrantului instanţa reţine că discuţiile dintre inculpat, persoana vătămată şi tatăl acestuia sunt cât se poate de civilizate şi relaxate, în interesul comun al stingerii unor eventuale litigii ivite în cadrul unui eveniment rutier.

Împotriva sentinţei penale nr. 1131 din data de 10 octombrie 2018 a Judecătoriei Botoşani, pronunţată în dosarul nr. x/2016, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, inculpatul A. şi partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 597 din 01 iulie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoriei Botoşani şi partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 1131 din 10.10.2018 a Judecătoriei Botoşani, a fost desfiinţată, în totalitate, sentinţa penală atacată şi în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, republicată.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica direct sau indirect ori cu persoana vătămată B. sau cu membrii de familie ai acesteia, respectiv E. şi D. ori de a se apropia de aceştia la o distanţă mai mică de 100 m, pe o durată de 3 ani, pedeapsă ce se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.. În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica direct sau indirect ori cu persoana vătămată B. sau cu membri de familie ai acesteia, respectiv E. şi D. ori de a se apropia de aceştia la o distanţă mai mică de 100 m, pedeapsă ce se va executa în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. coroborat cu art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală de 3 ani închisoare aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 29 octombrie 2015 la 02 noiembrie 2015.

În temeiul art. 91 alin. (1) raportat la art. 92 alin. (1) şi (2) din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de 4 ani, ce se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul A. să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Botoşani, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a stabilit în sarcina inculpatului A. obligaţia de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

Potrivit art. 94 alin. (2) din C. pen., s-a dispus ca supravegherea executării obligaţiei prev. de art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. să se realizeze de Serviciul de Probaţiune Botoşani.

Conform art. 93 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 zile la una din următoarele două instituţii publice: Primăria municipiului Botoşani, judeţul Botoşani, respectiv Primăria oraşului Flămânzi, judeţul Botoşani, instituţia urmând a fi decisă de consilierul de probaţiune din cadrul Serviciului de Probaţiune Suceava în urma evaluării iniţiale a inculpatului.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., raportat la art. 96 alin. (1), (2), (4), (6) din C. pen., art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului A. asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere sau neexecutării obligaţiei impuse ori neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin prezenta sau săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, constând în sancţiunea revocării suspendării sub supraveghere urmată de executarea pedepsei.

A fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile B. suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin aceeaşi decizie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1131 din 10 octombrie 2018 a Judecătoriei Botoşani.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel, prin raportarea dispoziţiilor legale (art. 207 C. pen.) la acuzaţiile formulate împotriva inculpatului A., a constatat că, deşi a reţinut în principiu o corectă stare de fapt, reconfirmată urmare a probatoriului readministrat, instanţa de fond a ignorat caracterul ilicit penal şi practica judiciară în materia şantajului şi, astfel, a dispus în mod greşit o soluţie de achitare în ceea ce-l priveşte pe acest inculpat.

Raportat la doctrina în materie, Curtea de apel a reţinut că pentru existenţa infracţiunii de şantaj prin ameninţare este suficient ca actele de constrângere să fie de natură să creeze o stare de temere persoanei vătămate, nefiind necesar să se dovedească că victima să fi avut efectiv sentimentul temerii, ci trebuie să fie virtual aptă să producă o temere gravă în spiritul victimei, dedusă într-o mare măsură şi din verosimilitatea realizării răului adus la cunoştinţa victimei, ţinând seama şi de persoana căreia ameninţarea i-a fost adresată. Tot raportat la doctrină, instanţa de apel a făcut referiri la cerinţa specială a ameninţării, precum şi la latura subiectivă a infracţiunii de şantaj.

În cauză, Curtea de apel a analizat probatoriul administrat după principiul libertăţii de apreciere a probelor, ţinând cont cu precădere de probele având un grad ridicat de obiectivitate, precum şi de cele produse de însăşi acuzatul în cauză, pentru a stabili situaţia de fapt sub aspectul elementelor constitutive ale infracţiunii sesizate, aşa cum au fost ele descrise mai sus, urmând a da o nouă apreciere probelor, conform art. 420 alin. (9) C. proc. pen.

Astfel, s-a arătat că din declaraţiile coroborate ale părţii civile B. şi ale martorei D. rezultă că, după provocarea evenimentului rutier din data de 05.06.2015 de către partea civilă, inculpatul a exercitat presiuni asupra psihicului părţii civile în scopul obţinerii în mod injust de foloase patrimoniale de la B.. În acest sens, după o săptămână de la accident, inculpatul a contactat-o telefonic pe partea civilă de două ori, în scopul de a se prezenta la sediul societăţii de asigurări, aspect recunoscut de către inculpat, solicitare căreia partea civilă i-a dat curs. În timpul acestei întâlniri, inculpatul a adoptat o atitudine intimidantă faţă de partea civilă, fapt confirmat de către martorii F. şi G.. În acest sens, primul martor indicat, inspector de daune, a relatat că inculpatul s-a adresat părţii civile pe un ton ridicat, spunându-i în mod repetat să spună adevărul, întrucât "mărturia mincinoasă se pedepseşte", determinând-o astfel pe partea civilă să renunţe la completarea declaraţiei în dosarul de daune, deschis la societatea de asigurări, pentru a-şi suna avocatul. Declaraţia părţii civile, incompletă se află depusă în copie la dosar de urmărire penală . Discuţia dintre părţi a continuat pe holul sediului asigurătorului, frânturi din conversaţie fiind auzite de către martorul G., care a observat că partea civilă a început să plângă din cauza comportamentului inculpatului, ce i-a spus că "ceea ce a făcut este caz de puşcărie, ai mai avut probleme şi înainte", făcând referire la antecedenţa penală a părţii civile . Din declaraţiile martorilor indicaţi mai sus nu reiese că, cu prilejul acestei întâlniri, inculpatul ar fi făcut referire la vreo sumă de bani pretinsă cu titlu de despăgubiri.

Însă, imediat după ce au părăsit sediul societăţii de asigurare, părţile s-au deplasat, la solicitarea inculpatului, la barul din apropiere, "H." Bar, unde, conform declaraţiei părţii civile, după ce inculpatul i-a verificat telefonul mobil, i-a solicitat să îi remită suma de 10.000 euro, în caz contrar va face demersuri pentru tergiversarea procesului, această sumă de bani urmând să fie cheltuită de partea civilă pentru servicii de asistenţa juridică. Fiind audiat, inculpatul a recunoscut că în incinta barului a pretins suma de 10.000 euro de la partea civilă, pretinzând că era îndreptăţit la aceste despăgubiri şi că a acţionat în mod legal.

După această întrevedere, inculpatul a continuat să exercite acte de constrângere morală asupra părţii civile, prezentându-se la domiciliul acesteia de două - trei ori în perioada iulie- august, unde a luat legătura cu martora D., mama părţii civile. Cu aceste ocazii, inculpatul a reiterat cererea de a primi suma de 10.000 euro, în caz contrar, partea civilă ar putea face puşcărie de la 2 la 7 ani . Astfel, martora D. a relatat că inculpatul a venit de trei ori la domiciliul său, prima dată inculpatul s-a prezentat într-o duminică din luna iulie 2015, când martora se afla în locuinţă împreună cu I., după care inculpatul a revenit după două zile şi ulterior, la începutul lunii iulie-începutul lunii august 2015, pentru a obţine suma de bani solicitată părţii civile . Prezenţa inculpatului la domiciliul părţii civile în perioada respectivă este confirmată de depoziţiile martorilor I. şi J.

Ulterior, la 26 octombrie 2015, inculpatul a continuat să facă presiuni asupra părţii civile, de aceeaşi natură, susţinând în dialogul purtat cu partea civilă şi cu martorul E. că, dacă aceştia i-ar fi remis suma de 10.000 euro, situaţia juridică a părţii civile ar fi fost deja soluţionată favorabil, iar neplata acestui sume va avea drept consecinţe condamnarea părţii civile la pedeapsa închisorii cu suspendare sub supraveghere şi anularea permisului de conducere . Pentru a fi convingător, inculpatul a indus în eroare partea civilă susţinând că are un număr mai mare de zile de îngrijiri medicale, respectiv 65 de zile, fiind vorba de fapt de zile de concediu medical:

"Eu am, la momentul actual, 65 de zile şi îmi mai trebuie 25 să fac 90! Se schimbă încadrarea ta juridică, e o întreagă poveste, ştii? Nu mai te încadrezi la fapta care te-o cercetat colegii de la poliţie, se schimbă încadrarea ta juridică, ai să fii cercetat pentru altă faptă!".

S-a reţinut că după câteva zile, la 29 octombrie 2015, în incinta K. din mun. Botoşani, inculpatul a făcut iar afirmaţii necorespunzătoare adevărului, în sensul că are deja un certificat medico-legal prin care i-au fost acordate 90 de zile de îngrijiri medicale, pe care îl poate depune la dosar pentru a îngreuna situaţia juridică a părţii civile: "Să vă spun aşa! Dosarul, se poate schimba soarta în momentul în care eu depun acel certificat peste nouă zeci de zile. Certificatul e la mine! Eu nu l-am depus, pentru că asta e... ceea ce fac îi legal! Dacă vreau îl depun, dacă nu vreau nu-l depun! Deci nu mă poate obliga nimeni! Este, pardon, numai la dorinţa mea! Deci nu poate să mă oblige nimeni să fac!". În acest sens, pentru a convinge şi determina partea civilă să îi remită suma de bani solicitată, inculpatul A. a adus cu el mai multe înscrisuri medicale, care au fost identificate asupra sa în momentul flagrantului, fiind indicate în procesul-verbal întocmit de către organele de cercetare penală . Aşa cum s-a menţionat şi anterior, zilele de "îngrijiri medicale" la care făcea referire inculpatul erau în realitate zile de concediu medical, acordate, contrar opiniei instanţei de fond, pentru afecţiuni fără legătură de cauzalitate cu accidentul rutier din 05 iunie 2015, astfel cum reiese din raportul de expertiză medico-legală nr. x întocmit de SML Botoşani.

Curtea de apel a constatat că din conţinutul proceselor-verbale de redare a înregistrărilor în mediu ambiental privind dialogurile purtate între inculpat şi partea civilă şi martorul E. la 26 octombrie 2015 şi 29 octombrie 2015, reiese cu evidenţă că inculpatul a afirmat că de conduita sa depinde soarta dosarului penal în care era cercetată partea civilă. Sub acest aspect prezintă relevanţă discuţiile evidenţiate în procesele-verbale de redare a convorbirilor, aflate la f. x ds. u.p şi f.21-22 vol. III ds. u.p.. De altfel, instanţa de control judiciar a procedat în mod nemijlocit la ascultarea şi vizionarea înregistrărilor efectuate în cauză, sens în care a întocmit proces-verbal în acest sens.

Având în vedere succesiunea derulării activităţii infracţionale şi probatoriul administrat în cauză, contrar opiniei apărării, Curtea de apel a constatat că inculpatul a avut iniţiativa contactării părţii civile în scopul de a o determina să îi plătească suma de 10.000 de euro, sens în care inculpatul a apelat-o telefonic de două ori pe partea civilă pentru a se deplasa la sediul asigurătorului, s-a prezentat de două-trei ori la domiciliul lui B., unde a luat legătura cu mama acestuia, martora D. (de 3 ori conform depoziţiei acesteia), s-a întâlnit cu partea civilă şi cu tatăl acesteia la 26 octombrie 2019, iar, ulterior, la 28 - 29 octombrie 2015, inculpatul a purtat patru convorbiri telefonice cu partea civilă şi cu martorul E., trei dintre acestea fiind iniţiate de către inculpat şi doar un apel a fost iniţiat de martor, pentru a solicita lămuriri privind întâlnirea din 29 octombrie 2015. Deşi inculpatul a invocat în cursul procesului penal că fapta de a pretinde în mod repetat sume de bani de la partea civilă este o acţiune legală, fiind îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de partea civilă, ca urmare a accidentului rutier, Curtea de apel, fără a nega caracterul licit al despăgubirilor pretinse, în calitate de victimă a unui delict civil constând în accidentul rutier produs între părţi, a apreciat însă că modul în care acesta a procedat pentru a obţine aceste despăgubiri este injust. Cu alte cuvinte, esenţial pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de şantaj este modul injust prin care se urmăreşte obţinerea folosului, în speţă patrimonial, chiar dacă folosul respectiv este unul just, ce poate fi obţinut pe cale legală. Aşadar, în cauză, instanţa de control judiciar a apreciat că este îndeplinită această cerinţă a elementului material al infracţiunii de şantaj, din probele administrate rezultând caracterul injust al demersului inculpatului.

Astfel, din procesul-verbal de redare a convorbirii în mediu ambiental purtată de inculpat cu partea civilă şi cu martorul E. şi din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante a rezultat că inculpatul a invocat în mod constant calitatea de persoană vătămată în dosarul penal constituit ca urmare a accidentului rutier provocat de B. la 05 iunie 2015, calitate în baza căreia ar avea dreptul de a pretinde despăgubiri. Or, în contextul în care inculpatul avea o experienţa vastă în structurile poliţiei, la Serviciul rutier, rezultă cu evidenţă că acesta a avut reprezentarea faptului că eventualele pretenţii civile nu pot fi soluţionate în cadrul acelui dosar penal.

Inculpatul a ştiut cu certitudine că fapta de vătămare corporală cu privire la care s-a dispus începerea urmăririi penale în rem nu îndeplineşte condiţia de tipicitate a infracţiunii prevăzute de art. 196 C. pen., dat fiind că leziunile suferite de el au necesitat un număr de 6 - 8 zile de îngrijiri medicale, inferior limitei legale de 90 de zile şi că poate obţine despăgubiri doar pe calea unei acţiuni civile sau prin intermediul societăţii de asigurări, căi legale la care de altfel inculpatul a apelat. Or, presiunile exercitate de inculpat asupra psihicului părţii civile au fost de natură să îi producă acesteia o stare de temere şi în concret, au avut un efect intimidant asupra ei, relevante în acest sens fiind declaraţiile coroborate ale martorilor G., D.

şi L. din care reiese că partea civilă a fost afectată pe plan emoţional de conduita inculpatului, a fost surprinsă în timp ce plângea la sediul asigurătorului, era stresată, demoralizată şi era în mod vizibil preocupată să facă rost de suma de bani solicitată de inculpat. De asemenea, martorul M. a observat că partea civilă era îngrijorată de anularea permisului de conducere. Afirmaţiile şi acţiunile inculpatului au avut aptitudinea de a alarma partea civilă, ţinând cont de gradul de instrucţie mediu al acesteia, de vârsta sa - de 23 de ani, de lipsa pregătirii juridice, dar şi de antecedenţa sa penală, partea civilă fiind cercetată în timpul minorităţii pentru comiterea unei infracţiuni la regimul rutier, împrejurare pe care a perceput-o ca pe un element agravant.

Or, toate aceste circumstanţe au fost valorificate în procesul de constrângere psihică a părţii civile de către inculpat, care profitând de experienţa profesională acumulată în cariera sa de organ de poliţie în compartimentul rutier, i-a expus părţii civile consecinţele negative pe multiple planuri ale refuzului de a-i remite suma de bani solicitată, respectiv pe plan juridic - condamnarea la pedeapsa închisorii cu executare sau cu suspendarea sub supraveghere şi anularea permisului de conducere, dar şi pe plan financiar, în contextul în care a aflat de la partea civilă că aceasta are nevoie de permis pentru a se angaja în calitate de şofer.

Totodată, deşi inculpatul a susţinut că nu s-a folosit de funcţia de poliţist, instanţa de control judiciar a considerat această apărare nepertinentă. Chiar dacă inculpatul nu a spus explicit, în discuţiile purtate cu partea civilă ce profesie are, acest aspect nu prezintă relevanţă, întrucât partea civilă a obţinut această informaţie imediat după provocarea accidentului rutier, cu ocazia prezentării la sediul poliţiei pentru a da declaraţie. Pe de altă parte, inculpatul însuşi cunoştea că partea civilă ştie ce funcţie deţine încă din momentul întâlnirii la sediul asigurătorului, iar din cuprinsul procesului-verbal de redare a convorbirii dintre inculpat şi E. rezultă că inculpatul a făcut referire la funcţia de poliţist:

"ţinând cont că lucrez în domeniu, v-am spus cum stau lucrurile" "păi nu fac eu dosarul, dosarul îl fac colegii mei". Împrejurarea că partea civilă a beneficiat de asistenţă juridică nu poate conduce la concluzia că a avut cunoştinţă că o eventuală retragere a plângerii prealabile ca urmare a remiterii sumei de bani solicitate, este lipsită de eficienţă juridică, ţinând cont de faptul că avocatul ales a asistat partea civilă în faza incipientă a urmăririi penale, când nu se cunoştea parcursul procesului penal, iar la dosarul cauzei nu era depus certificatul medico-legal, B. renunţând apoi la contractul de asistenţă juridică. În acest sens, martorul N. a arătat că partea civilă nu a fost asistată de apărător în cursul audierii, după efectuarea în continuare a urmăririi penale, împrejurare care rezultă şi din conţinutul declaraţiei date de partea civilă în calitate de suspect, declaraţia ce nu este semnată de vreun avocat.

Curtea de apel a constatat că în cauză sunt întrunite, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prevăzute de art. 207 alin. (1), (3) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 modificată, fiind dovedite atât acţiunile de constrângere psihică exercitate de inculpat asupra părţii civile în scopul de a o determina să îi remită o sumă de bani, modul injust în care a acţionat inculpatul pentru a-şi valorifica dreptul la daune materiale şi morale, precum şi aptitudinea constrângerii exercitate de inculpat de a insufla o stare de temere părţii civile.

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii imputate inculpatului, aşa cum a precizat şi acuzarea, se impune a fi menţionat faptul că inculpatul a precizat pentru prima dată cuantumul daunelor morale, în dosarul de daune deschis la societatea de asigurări C. S.A, la o dată ulterioară datei flagrantului (suma indicată fiind de 44.000 RON, echivalentul sumei de 10.000 euro la cursul valutar de la data respectivă), iar în dosarul penal nr. x/2015, inculpatul a depus prin poştă, la 06 noiembrie 2015, data certă a depunerii la oficiul poştal, ulterioară flagrantului din 29 octombrie 2015, cererea de constituire de parte civilă cu aceeaşi sumă, de 44.000 RON, chiar dacă pe această cerere a trecut data de 28 octombrie 2015, scopul evident fiind acela de a crea aparenţa de legalitate a acţiunilor sale, ceea ce reflectă convingerea acestuia că demersul său de a pretinde bani părţii civile excede cadrului legal.

S-a apreciat că inculpatul a conştientizat modul ilicit prin care a pretins despăgubiri de la partea civilă, acţionând cu intenţie directă calificată prin scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial.

Practica judiciară a stabilit că fapta unei persoane de a solicita alteia realizarea unei anumite conduite, ameninţând-o că în cazul unui refuz va interveni pe lângă un funcţionar asupra căruia pretinde că are influenţă, pentru ca acesta să îi creeze o situaţie defavorabilă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj.

Varianta agravantă este prevăzută în art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi se referă o sancţionare mai severe a şantajului atunci când aceasta are una din calităţile menţionate la art. 1 ale textului de lege menţionat.

Or, în speţă, raportând aspectele de ordin teoretic la acuzele aduse inculpatului A., la probatoriul la care s-a făcut referire în cele ce preced, Curtea de apel a apreciat că este dovedită activitatea imputată acestuia, constând în aceea că, în perioada iunie - octombrie 2015, a purtat discuţii cu persoana vătămată B. şi cu părinţii acesteia, D. şi E., în cursul cărora a exercitat acte de constrângere psihică, susţinând că are posibilitatea de a influenţa cercetările penale efectuate în legătură cu producerea accidentului rutier din data de 05 iunie 2015, în care au fost implicaţi atât inculpatul cât şi persoana vătămată B., în sarcina acesteia din urmă reţinându-se săvârşirea infracţiunii de "părăsirea locului accidentului", prev.de art. 338 alin. (1) C. pen., prin aceea că va suporta consecinţe din cele mai grave, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani, prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă (deşi inculpatul nu a deţinut niciodată un certificat medico - legal cu un număr de peste 90 zile de îngrijiri medicale), anularea permisului de conducere al persoanei vătămate şi imposibilitatea acesteia de a exercita meseria de şofer mult timp, precum şi tergiversarea procesului penal, context în care i-a pretins persoanei vătămate B. suma de 10.000 euro, cu titlu de daune, deşi prin prisma atribuţiilor de serviciu pe care le-a exercitat mult timp - agent de poliţie rutieră - cunoştea că nu poate avea calitatea de persoană vătămată în condiţiile în care prin certificatul medico-legal eliberat în data de 01.09.2015 i s-au acordat un număr de 6-8 zile de îngrijiri medicale situaţie în care eventualele despăgubiri materiale şi morale le putea obţine doar prin intermediul societăţii de asigurări în baza asigurării obligatorii de răspundere civilă RCA sau prin intermediul unei acţiuni civile, acţiunii de constrângere psihică în urma cărora, în data de 29.10.2015, inculpatul a primit de la numitul E., tatăl persoanei vătămate, suma de 3.000 Euro, reprezentând un avans din suma pretinsă.

Cu alte cuvinte, din starea de fapt enunţată reiese că inculpatul a urmărit crearea unei stări de temere acesteia, ameninţând-o că în cazul în care nu oferă suma de 10.000 euro, cu titlu de daune cauzate în urma accidentului în care au fost implicate, va suporta consecinţe din cele mai grave, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani, prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă (deşi acesta nu a deţinut niciodată un certificat medico-legal cu un număr de peste 90 zile de îngrijiri medicale), anularea permisului de conducere al persoanei vătămate şi imposibilitatea acesteia de a exercita meseria de şofer mult timp, precum şi tergiversarea procesului penal.

În consecinţă, fapta unei persoane de a solicita alteia realizarea unei anumite conduite, ameninţând-o că în cazul unui refuz are posibilitatea de a influenţa cercetările efectuate în legătură cu producerea accidentului rutier din data de 05 iunie 2015, în care au fost implicaţi atât inculpatul cât şi persoana vătămată B., în sarcina acestuia din urmă reţinându-se săvârşirea infracţiunii de "părăsirea locului accidentului", prev.de art. 338 alin. (1) C. pen., pentru ca acesta să îi creeze o situaţie defavorabilă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj.

Ori, în speţă, din întreg probatoriul administrat, inclusiv din vizualizarea imaginilor şi a conţinutului dialogului ambiental, purtat la 29 octombrie 2015, între denunţătorul B., martorul E. şi inculpatul A., cu ocazia întâlnirii acestora în incinta K. din municipiul Botoşani, rezultă faptul că dialogul celor trei interlocutori debutează în aceeaşi modalitate ca şi dialogurile purtate anterior, în ziua de 26 octombrie 2015 la sediul Serviciului Rutier Botoşani, în sensul că inculpatul A. face presiuni şi adresează ameninţări denunţătorului B. în scopul obţinerii în mod injust a folosului în cuantum de 10.000 de euro de la acesta, afirmaţiile inculpatului fiind de natură a-i produce denotatorului temerea că, în viitor, el ar putea să suporte un rău.

Prin urmare, Curtea de apel, analizând situaţia de fapt reţinută şi descrisă anterior, a apreciat că aceasta se circumscrie, în drept, infracţiunii de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000 rep., iar vinovăţia inculpatului a fost pe deplin dovedită de ansamblul probelor administrate, declaraţia părţii civile B. coroborându-se cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, cu procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental purtate de inculpate cu partea civilă şi cu martorul E. şi cu declaraţiile martorilor D., E., I., N., M., F. şi G..

Faţă de toate aceste motive, Curtea de apel a reţinut că fapta imputată inculpatului autor există, a fost săvârşită de acesta, care va răspunde penal în acest sens, neimpunându-se achitarea sa în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., aşa cum a solicitat apărarea în calea de atac promovată. Pentru a fi incident acest caz de achitare, Curtea a constatat că trebuie să rezulte din probe că fapta nu există în materialitatea ei, or probatoriul existent în cauză, aşa cum s-a arătat mai sus, demonstrează contrariul.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 02 septembrie 2021 (dată ştampilă plic).

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susţinut că nu există corespondenţă între fapta săvârşită, astfel cum rezultă din situaţia de fapt şi configurarea legală a infracţiunii, nefiind îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de şantaj.

Cu titlu prealabil, a precizat că, potrivit practicii şi doctrinei, "ameninţarea" cu un drept nu poate constitui o ameninţare în sensul legii penale, întrucât nu este de natură a deturna şi influenţa factorul volitiv al unei persoane fizice, cu atât mai mult cu cât, în cauză, dreptul s-a dovedit a fi fost legitim, instanţa civilă admiţând pretenţiile recurentului cu privire la dreptul care a făcut obiectul infracţiunii de şantaj.

Recurentul a susţinut că interpretarea reţinută de instanţa de apel, conform căreia modalitatea de obţinere a folosului trebuie să fie justă, nu numai folosul, nu poate fi primită, întrucât o astfel de interpretarea ar conduce la imposibilitatea recuperării banilor de către orice persoană printr-o solicitare nemijlocită.

În opinia recurentului inculpat, instanţa de apel face confuzie între cele două infracţiuni pentru care era cercetat intimatul B., cu privire la necesitatea existenţei zilelor de îngrijiri medicale relaţionat la eventuala împăcare a părţilor. Astfel, deşi instanţa a reţinut că inculpatul cunoştea că numărul de zile de îngrijiri medicale reprezenta o condiţie necesară reţinerii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, a apreciat că acesta a exercitat acte de constrângere lăsând impresia lui B. că se poate dispune clasarea cauzei cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) din C. pen.

Inculpatul a arătat că instanţa a reţinut elemente în defavoarea sa, astfel cum rezultă din aprecierile referitoare la imperativul cunoaşterii de către recurent a prevederilor legale cu privire la numărul de zile de îngrijiri medicale, ca şi condiţie sine qua non cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 196 din C. pen., deşi, pe de-o parte, clasarea cauzei intervine după audierea inculpatului şi solicitările cu privire la documentele medicale (moment până la care nu se poate cunoaşte soluţia din dosar) şi, pe de altă parte, la momentul săvârşirii infracţiunii exista o practică neunitară în privinţa reţinerii infracţiunii de vătămare corporală din culpă atunci când exista un număr mai mic de zile de îngrijiri medicale.

Recurentul a mai susţinut că circumstanţele personale ale părţii civile nu sunt apte să motiveze nivelul constrângerii psihice ori existenţa acesteia, întrucât, într-o ipoteză contrară, norma juridică ar deveni neclară şi discriminatorie, fiind exclusiv orientată după nivelul de studii, intelect sau percepţie socială ale victimei. Tocmai antecedenţa penală a victimei ar trebui să constituie elementul care să nu limiteze percepţia acesteia faţă de rigorile legii penale, nefiind justificate reţinerile instanţei cu privire la o stare de temere pe care B. o avea faţă de funcţia de poliţist a inculpatului. Mai mult, pe tot parcursul discuţiilor purtate cu privire la despăgubire, B. a fost asistat de părinţii săi, martori în dosar, chestiune reţinută de către instanţă, însă ignorată în aprecierea circumstanţelor personale ale acestuia. În opinia recurentului, constrângerea psihică (de altfel, neprobată) nu poate fi reţinută în vederea valorificării unui drept legitim.

În continuare, recurentul a susţinut că modul subiectiv de interpretare a probatoriului de către Curtea de Apel Suceava este materializat, printre altele, în aprecierea relevanţei depoziţiilor de martor din faza de urmărire penală şi nu a celor din faza de judecată a apelului, cele din urmă fiind favorabile inculpatului.

În opinia inculpatului, instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt eronată. Astfel, dacă B. a beneficiat de asistenţă juridică, studiile acestuia nu mai sunt relevante, iar constrângerea psihică devine lipsită de eficienţă juridică. Modalitatea calculată în care a acţionat B. este de natură să releve că, de fapt, acesta nu se regăseşte în situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu şi de către Curtea de Apel Suceava - că ar fi fost constrâns să dea bani -, ci, dimpotrivă, relevă că intenţia acestuia a fost de a-l atrage pe recurent, prin discuţii repetate şi crearea senzaţiei că cererile sale sunt întemeiate şi li se va da curs, pe tărâmul dreptului penal.

În ceea ce priveşte aprecierile instanţei de apel sub aspectul laturii subiective a infracţiunii, recurentul a apreciat că nu prezintă relevanţă momentul precizării pretenţiilor materiale şi morale (sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă), câtă vreme acestea au fost formulate în termenul legal, cu atât mai mult cu cât pretenţiile recurentului cu privire daune au fost soluţionate definitiv de către instanţa civilă, fiind admise, chiar înaintea soluţionării fondului cauzei ce face obiectul prezentului dosar. Tot din situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel rezultă fără echivoc faptul că pretenţiile inculpatului au fost juste, sub rezerva modalităţii de obţinere a acestora. Însă, elementul constrângerii, în sensul obţinerii în mod injust a folosului material, nu poate exista câtă vreme temerea nu are un fundament obiectiv real.

Recurentul a făcut referire la considerentele hotărârii atacate, în cuprinsul cărora s-a reţinut că "Practica judiciară a stabilit că fapta unei persoane de a solicita alteia realizarea unei anumite conduite, ameninţând-o că în cazul unui refuz va interveni pe lângă un funcţionar asupra căruia pretinde că are influenţă, pentru ca acesta să îi creeze o situaţie defavorabilă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj" şi a susţinut că o astfel de conduită întruneşte, în realitate, elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă. A arătat că nu s-a probat în niciun moment că ar fi avut cea mai mică intenţie de a exercita vreo influenţă faţă de ofiţerul care instrumenta dosarul.

S-a menţionat că varianta agravantă reţinută (prevăzută de art. 131 din Legea nr. 78/2000) conduce la majorarea limitelor de pedeapsă cu o treime, indiferent de elementele constitutive ale infracţiunii. În aceste condiţii, intervenirea pe lângă un funcţionar public, în lipsa conduitei solicitate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.

În continuare, recurentul a susţinut că, din economia dispoziţiilor art. 207 din C. pen., rezultă că victimei trebuie să îi fie insuflată o temere justificată faţă de un observator obiectiv, nu o temere faţă de rigorile legii penale aplicabile în orice situaţie sau faţă de obligaţiile de dezdăunare pe care B. le avea faţă de inculpat în cealaltă cauză. Făcând referire la hotărârea civilă prin care i s-au acordat daune, recurentul a arătat că a chemat în judecată, pe cale civilă, pe S.C. C., iar prin sentinţa civilă nr. 3432 din 07 iulie 2017 a Judecătoriei Botoşani (dosarul nr. x/2016) instanţa a admis, în parte, cererea sa, înregistrată pe rolul instanţei la e 09 august 2016, având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu pârâta S.C. C. şi cu B., în calitate de intervenient forţat. În consecinţă, a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului A. suma de 5.500 euro (echivalent în RON la data executării) cu titlu de daune materiale şi suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, recurentul a învederat că fapta poate fi comisă cu intenţie, directă sau indirectă. Desigur, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, autorul trebuie să aibă şi reprezentarea "temerii" uneia sau a mai multor persoane pentru a fi reţinută constrângerea. Or, în cauză, din reţinerea situaţiei de fapt, nu rezultă insuflarea unei temeri care să izvorască din conduita inculpatului, ci din rigorile legii penale.

Nici interpretarea, prin analogie, a afirmaţiilor inculpatului, în legătură cu rolul său în instrumentarea cauzei, nu poate fi reţinută în sensul constrângerii, întrucât s-a referit la infracţiunea de vătămare corporală din culpă, ce se afla, de asemenea, în instrumentare la acel moment. În consecinţă, inculpatul nu a dorit să insufle o temere persoanei vătămate şi nu a constrâns-o pe aceasta să aibă o conduită nepermisă de lege, prejudiciul urmând să fie acoperit ca urmare a pronunţării unei soluţii pe latura civilă a dosarului penal.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, recurentul a susţinut că este neclar dacă instanţa de apel a reţinut ameninţarea ca modalitate a constrângerii, întrucât, în partea introductivă a considerentelor, se face o comparaţie între prevederile C. pen. actual şi ale celui anterior, în condiţiile în care, în absenţa reţinerii infracţiunii de trafic de influenţă, singura modalitate de alarmare obiectivă pe care era apt să o producă inculpatul era cea de ameninţare.

Atât infracţiunea de ameninţare, cât şi cea de şantaj aduc atingere aceleiaşi valori sociale, libertatea psihică a persoanei, însă, în timp ce ameninţarea este interzisă de lege pentru că produce în mod nejustificat un sentiment de temere, fără alte consecinţe, şantajul este incriminat nu numai pentru constrângerea psihică pe care o provoacă, ci şi pentru scopul ilicit urmărit de făptuitor. Astfel, în timp ce ameninţarea se opreşte în stadiul violării libertăţii psihice a individului, şantajul depăşeşte acest stadiu şi impune, suplimentar, o condiţie ataşată laturii subiective, şi anume, scopul urmărit de făptuitor, de a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul. Scopul devine astfel, prin menţionarea expresă în norma de incriminare, element constitutiv al infracţiunii. Însă scopul urmărit de făptuitor nu a fost în niciun moment ilicit, fiind evident, chiar şi în absenţa infracţiunii de vătămare corporală din culpă, că folosul era legitim, după cum şi modalitatea de obţinere a folosului se putea realiza în urma unor discuţii libere, nefiind necesară o mediere asistată.

S-a susţinut că, pentru a se constata că este realizat conţinutul constitutiv al infracţiunii de şantaj, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiţii ce caracterizează latura obiectivă, printre care şi cea a aptitudinii actului de constrângere de a inspira victimei temerea serioasă că, în viitor, ea sau o rudă, urmează să suporte un rău.

Un alt aspect ce trebuie analizat este acela dacă mijloacele utilizate de inculpat au putut avea, în mod real, aptitudinea de a-i induce, în mod efectiv, lui B., starea de temere că acesta sau/şi familia sa, în ipoteza în care nu pot da curs cererii inculpatului, ar urma să fie expuşi unui "rău", care să lipsească victima de resursele psihice, interioare, necesare pentru a rezista constrângerii. Or, în cauza de faţă, din situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, singura acţiune a lui B. de a rezista constrângerii era aceea de a lăsa justiţia să îşi urmeze cursul legal, faţă de acesta neexistând nicio repercusiune, cu atât mai puţin o constrângere sau o temere.

S-a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 21 din C. pen., conform cărora "Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta."

În acelaşi sens, s-a solicitat să fie avut în vedere art. 22 din C. pen., din situaţia de fapt reţinută de către ambele instanţe de judecată rezultând fără dubiu manifestarea de voinţă a persoanei vătămate în vederea achitării prejudiciului din primul moment.

Aşadar, recurentul a susţinut că modalitatea în care a ales să valorifice dreptul de a fi dezdăunat nu poate face obiectul infracţiunii de şantaj.

S-a mai arătat că premisele reţinute de către instanţa de apel în conturarea situaţiei de fapt, nu pot fi avute în vedere, întrucât "constrângerea" prevăzută de lege, astfel cum este descrisă în conţinutul constitutiv al infracţiunii de şantaj, nu se regăseşte în cauză, având în vedere că doctrina şi practica judiciară sunt constante în a statua că răul cu care se "ameninţă" trebuie să fie injust, astfel încât nu constituie infracţiune ameninţarea cu formularea unei plângeri sau acţiuni în justiţie, ori continuarea demersurilor deja înaintate, acestea nereprezentând altceva decât realizarea unui drept împotriva celui ameninţat, prin folosirea unei căi legale. În cauză, B. avea posibilitatea neîngrădită de a comunica inculpatului, în mod expres, că nu doreşte să îi satisfacă pretenţiile materiale pe care le solicita în schimbul vătămărilor create în urma accidentului rutier.

Totodată, în ceea ce priveşte aspectul temeiniciei demersurilor penale promovate de recurent, s-a susţinut că doar instanţele civile şi penale erau în măsură să se pronunţe cu privire la acestea, procurorul fiind lipsit de posibilitatea de a aprecia în ce măsură aceste acţiuni, în lipsa unor hotărâri definitive şi irevocabile, constituie o modalitate injustă de a obţine un folos patrimonial în accepţiunea art. 207 din C. pen. Raportând modul de a acţiona, astfel cum a fost descris în situaţia de fapt reţinută de către Curtea de Apel Suceava, la elementele laturii obiective ale infracţiunii de şantaj, recurentul a apreciat că acestea nu sunt întrunite, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

În opinia recurentului, constrângerea psihică reţinută de către instanţă, constând în aceea că "inculpatul a urmărit crearea unei stări de temere acesteia, ameninţând-o că în cazul în care nu oferă suma de 10.000 euro, cu titlu de daune cauzate în urma accidentului în care au fost implicate, va suporta consecinţe din cele mai grave, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani, prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă (deşi acesta nu a deţinut niciodată un certificat medico-legal cu un număr de peste 90 zile de îngrijiri medicale), anularea permisului de conducere al persoanei vătămate şi imposibilitatea acesteia de a exercita meseria de şofer mult timp, precum şi tergiversarea procesului penal" nu întruneşte cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de şantaj.

Deopotrivă, recurentul a susţinut că "fapta unei persoane de a solicita alteia realizarea unei anumite conduite, ameninţând-o că în cazul unui refuz are posibilitatea de a influenţa cercetările efectuate în legătură cu producerea accidentului rutier din data de 05 iunie 2015", nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, cu atât mai mult cu cât influenţa la care face referire instanţa este descrisă în pasajul anterior enunţat, prerogativele enumerate nereprezentând de fapt atributul inculpatului.

În aceste condiţii, recurentul a considerat, astfel cum a arătat deja, că nu există corespondenţă între situaţia de fapt reţinută de către instanţă şi elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj.

Referitor la reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 78/2000, recurentul a susţinut că aceste prevederi vizează săvârşirea infracţiunii de şantaj în exercitarea atribuţiilor de serviciu. În prezenta cauză, deşi avea o funcţie aptă circumscrierii art. 1 din Legea nr. 78/2000, aceasta nu prezintă interes din perspectiva art. 131, câtă vreme calitatea pe care o avea în momentul săvârşirii infracţiunii era aceea de persoană vătămată în cadrul infracţiunilor incriminate de art. 194 şi art. 338 din C. pen.. Aşadar, calitatea de lucrător în cadrul Poliţiei Române nu are relevanţă în cauză. În aceste condiţii, aplicarea articolului de lege menţionat nu are corespondent în situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel în privinţa sa.

Cu titlu de jurisprudenţă în sensul celor menţionate anterior, s-a făcut referire la sentinţa penală nr. 162/2012 a Curţii de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 343/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la decizia nr. 344/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deopotrivă, s-a făcut trimitere la decizia nr. 171/A din 14 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că introducerea unor acţiuni în faţa instanţelor civile, având ca obiect rezolvarea diferendelor dintre foştii soţi privind legăturile cu copiii minori, nu echivalează cu o acţiune de constrângere în sensul dispoziţiilor art. 207 din C. pen.

În continuare, prin raportare la prevederile art. 20 din Constituţia României şi la scopul reglementării recursului în casaţie, recurentul a apreciat că art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se circumscrie prezentei căi de atac cel puţin prin prisma unei examinări de suprafaţă asupra existenţei oricărei analize efectuate de către instanţa de apel asupra chestiunii "agenţilor instigatori".

În urma redării unor paragrafe din Cauza Pătraşcu contra României, apreciate ca fiind relevante în prezenta cauză (paragrafele 28, 29, 31, 38), recurentul a susţinut, în primul rând, că nu mai luase legătura cu B. de mai multe luni, în scopul acoperirii prejudiciului, următorul moment al acestui contact fiind acela în care, ulterior formulării denunţului, acesta l-a contactat în vederea stabilirii unei întâlniri pentru achitarea pretenţiilor solicitate.

În al doilea rând, s-a susţinut că mandatul obţinut în cauză este extrem de vag, colaboratorii fiind autorizaţi să efectueze orice fel de demers, fapt interzis inclusiv de actualul C. proc. pen.. Astfel, prin ordonanţa din 22 octombrie 2015 s-a dispus autorizarea folosirii în cauză a unor colaboratori, respectiv E. şi B., fiind încălcate dispoziţiile imperative ale art. 148 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., în sensul că nu s-a evidenţiat activitatea specifică pe care urmează să o desfăşoare colaboratorul, formularea "va ajuta organele specializate în efectuarea activităţii de supraveghere tehnică şi înregistrarea ambientală şi va participa la activităţile autorizate de procuror" fiind una generală, nedetaliată.

În al treilea rând, Curtea de Apel Suceava avea obligaţia să analizeze eventualitatea instigării, având în vedere circumstanţele cauzei, aspect neanalizat, deşi în procedura de camera preliminară a fost contestată ordonanţa menţionată anterior.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul inculpat a apreciat că, în mod greşit, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 78/2000, întrucât nu a săvârşit presupusa infracţiune în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, pentru considerentele arătate anterior.

S-a făcut referire la decizia nr. 125/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care a fost admis un recurs în casaţie pentru motivul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., pentru reţinerea în mod eronat a prevederilor art. 17 din Legea nr. 78/2000.

S-a susţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145).

În concluzie, s-a apreciat că aplicarea oricărui articol din Legea nr. 78/2000, care are impact asupra limitelor de pedeapsă, încalcă art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv principiul legalităţii incriminării.

În concluzie, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen., rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi intimatului B., însă nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 31 decembrie 2021, iar prin rezoluţia judecătorului de filtru s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din data de 08 martie 2022.

Prin încheierea din data de 08 martie 2022, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 597 din 01 iulie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

A trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casaţie şi a fixat termen la 19 aprilie 2022, pentru când s-a citat recurentul inculpat A. şi intimatul parte civilă B..

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că decizia nr. 597 din 01 iulie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori (dosarul nr. x/193/20) a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile sau soluţiile enumerate de art. 434 alin. (2) din C. proc. pen.

Referitor la cerinţele prevăzute la art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., s-a constatat că acestea sunt îndeplinite. Astfel, titularul cererii de recurs în casaţie este inculpatul A., iar prin decizia recurată a fost respins apelul declarat de acesta.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la formularea cererii în termenul prevăzut de lege, s-a constatat că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 05 august 2021, iar acesta a declarat recurs în casaţie la data de 02 septembrie 2021 (dată ştampilă plic), cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

Deopotrivă, s-a constatat că sunt îndeplinite şi cerinţele reglementate de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul cererii fiind menţionate numele, prenumele şi domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, iar cererea a fost semnată de persoana care a exercitat calea extraordinară de atac (prin avocat O., cu împuternicirea avocaţială seria x, dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Suceava). Referitor la condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Înalta Curte a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. S-a arătat că în etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., instanţa a reţinut că acesta nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat.

Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie din cauza dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său ori modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Referitor la neîntrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă, această critică nu poate fi verificată pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.. Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta constituie o contravenţie/abatere disciplinară (atrage o altă formă de răspundere) şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective (aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prev. art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. - nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).

În condiţiile în care nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin motivele de recurs, inculpatul A. a susţinut că nu există corespondenţă între fapta săvârşită, astfel cum rezultă din situaţia de fapt şi configurarea legală a infracţiunii, nefiind îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de şantaj. În acest sens, s-a arătat că pentru a se constata că este realizat conţinutul constitutiv al infracţiunii de şantaj, este necesar să fie îndeplinită condiţia ce caracterizează latura obiectivă, respectiv cea a aptitudinii actului de constrângere de a inspira victimei temerea serioasă că, în viitor, ea sau o rudă, urmează să suporte un rău, cerinţă care nu este însă îndeplinită în cauză.

Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., sub aspectul chestiunii de drept invocate de recurent, redată anterior, urmând ca analiza argumentelor aduse în susţinerea acestei critici să fie realizată strict în raport cu situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în hotărârea atacată, fără a se putea proceda la reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă ori la reaprecierea materialului probator.

Susţinerile referitoare la faptul că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt eronată, la modul subiectiv de interpretare a probatoriului de către Curtea de Apel Suceava (materializat, printre altele, în aprecierea relevanţei depoziţiilor de martor din faza de urmărire penală şi nu a celor din faza de judecată a apelului, cele din urmă fiind favorabile inculpatului), la încadrarea juridică (susţinându-se că fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă şi că în mod greşit s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 78/2000), la latura subiectivă a infracţiunii, la existenţa unei cauze justificative (exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii - art. 21 din C. pen. şi consimţământul persoanei vătămate - art. 22 din C. pen.), la chestiunea agenţilor instigatori (cu trimitere la Cauza CEDO Pătraşcu împotriva României) nu se circumscriu cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Astfel cum s-a menţionat deja, recursul în casaţie nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai verificarea legalităţii hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate de către curtea de apel, respectiv verificarea concordanţei soluţiei definitive pronunţate în cauză cu dispoziţiile legii substanţiale şi procesuale, prin raportare la situaţia de fapt avută în vedere de instanţa de apel. Nu pot fi examinate decât chestiunile care privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a se putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută şi menţinută prin hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel.

În speţă, recurentul inculpat a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 78/2000, întrucât nu a săvârşit presupusa infracţiune în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea.

S-a constatat că, prin motivele formulate, recurentul inculpat A. formulează critici cu privire la încadrarea juridică stabilită de instanţa de apel, situaţie care este, însă, exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului în casaţie, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor, la data de 08 martie 2022, recurentul inculpat A., beneficiind de asistenţa juridică a unui apărător ales, a solicitat admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa, susţinând că ameninţarea cu un drept nu intră în sfera legii penale, astfel că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală. În opinia sa, în cauză nu a existat constrângere psihică, în modalitatea reţinută de instanţa de apel, persoana vătămată nefiind nevoită să reziste unei constrângeri venite din partea inculpatului. Totodată, a susţinut că temerea produsă prin ameninţare trebuie să fie justificată faţă de un observator obiectiv, şi nu faţă de rigorile legii penale, aşa cum a reţinut Curtea de Apel Suceava raportat la situaţia de fapt.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 08 martie 2022, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie a fost admisă în principiu cu privire la motivul întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), inculpatul A. susţinând că sunt incidente aceste în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, republicată, pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, decizia penală nr. 478/RC din 11 decembrie 2019).

Criticile recurentului privesc lipsa tipicităţii infracţiunii sub aspectul laturii obiective, susţinându-se că "ameninţarea" cu exercitarea unui drept nu poate constitui o ameninţare în sensul legii penale întrucât aceasta nu este de natură a deturna şi influenţa factorul volitiv al unei persoane fizice. S-a susţinut că actul de constrângere nu era de natură a inspira victimei temerea serioasă că, în viitor, ea sau o rudă, urmează să suporte un rău, întrucât temerea produsă prin ameninţare trebuie să fie justificată faţă de un observator obiectiv, şi nu faţă de rigorile legii penale. S-a mai arătat că "dreptul" s-a dovedit a fi fost legitim, instanţa civilă admiţând pretenţiile recurentului din prezenta cauză cu privire la suma de bani care a făcut obiectul infracţiunii de şantaj.

Înalta Curte reţine că, în sarcina inculpatului s-a stabilit cu caracter definitiv de instanţa de apel că, "în perioada iunie - octombrie 2015, a purtat discuţii cu persoana vătămată B. şi cu părinţii acesteia, D. şi E., în cursul cărora a exercitat acte de constrângere psihică, susţinând că are posibilitatea de a influenţa cercetările penale efectuate în legătură cu producerea accidentului rutier din data de 05 iunie 2015, în care au fost implicaţi atât inculpatul cât şi persoana vătămată B., în sarcina acesteia din urmă reţinându-se săvârşirea infracţiunii de "părăsirea locului accidentului", prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., prin aceea că va suporta consecinţe din cele mai grave, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani, prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă (deşi inculpatul nu a deţinut niciodată un certificat medico - legal cu un număr de peste 90 zile de îngrijiri medicale), anularea permisului de conducere al persoanei vătămate şi imposibilitatea acesteia de a exercita meseria de şofer mult timp, precum şi tergiversarea procesului penal, context în care i-a pretins persoanei vătămate B. suma de 10.000 euro, cu titlu de daune, deşi prin prisma atribuţiilor de serviciu pe care le-a exercitat mult timp - agent de poliţie rutieră - cunoştea că nu poate avea calitatea de persoană vătămată în condiţiile în care prin certificatul medico - legal eliberat în data de 01.09.2015 i s-au acordat un număr de 6 - 8 zile de îngrijiri medicale situaţie în care eventualele despăgubiri materiale şi morale le putea obţine doar prin intermediul societăţii de asigurări în baza asigurării obligatorii de răspundere civilă RCA sau prin intermediul unei acţiuni civile, acţiunii de constrângere psihică în urma cărora, în data de 29.10.2015, inculpatul a primit de la numitul E., tatăl persoanei vătămate, suma de 3.000 Euro, reprezentând un avans din suma pretinsă.

Cu alte cuvinte, din starea de fapt enunţată reiese că inculpatul a urmărit crearea unei stări de temere acesteia, ameninţând-o că în cazul în care nu oferă suma de 10.000 euro, cu titlu de daune cauzate în urma accidentului în care au fost implicate, va suporta consecinţe din cele mai grave, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani, prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă (deşi acesta nu a deţinut niciodată un certificat medico - legal cu un număr de peste 90 zile de îngrijiri medicale), anularea permisului de conducere al persoanei vătămate şi imposibilitatea acesteia de a exercita meseria de şofer mult timp, precum şi tergiversarea procesului penal".

Prin raportare la această situaţie de fapt, Înalta Curte constată că problema de drept invocată de către apărare nu este incidentă în cauză, întrucât în sarcina inculpatului nu au fost reţinute acte de constrângere prin ameninţarea cu exercitarea unui drept legitim. Inculpatul A. nu a solicitat suma de 10.000 euro, cu titlu de daune provocate în urma accidentului de circulaţie, pentru a nu formula o acţiune civilă în obligarea la despăgubiri, ci, astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de Curtea de apel, acesta a făcut presiuni asupra părţii civile căreia i-a prezentat anumite consecinţe care nu se puteau produce în planul procesului penal - "neplata acestui sume va avea drept consecinţe condamnarea părţii civile la pedeapsa închisorii cu suspendare sub supraveghere şi anularea permisului de conducere", inducând-o în eroare cu privire la numărul de zile de îngrijiri medicale "în sensul că are deja un certificat medico-legal prin care i-au fost acordate 90 de zile de îngrijiri medicale, pe care îl poate depune la dosar pentru a îngreuna situaţia juridică a părţii civile", cu toate că, în raport de numărul de zile de îngrijiri medicale de care beneficia în realitate, de 6-8 zile, cunoştea că fapta nu putea fi circumscrisă infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

Deşi în mod incontestabil, în calitatea sa de victima a unui delict civil, A. avea dreptul la despăgubiri urmare a prejudiciului ce i-a fost adus prin acţiunea ilicită a părţii civile din prezenta cauza B., (autorul accidentului de circulaţie), acestea nu puteau fi obţinute în cadrul procesului penal, împrejurarea cunoscută de inculpat. Sub acest aspect s-a reţinut că inculpatul avea "o experienţa vastă în structurile poliţiei, la Serviciul rutier, rezultă cu evidenţă că acesta a avut reprezentarea faptului că eventualele pretenţii civile nu pot fi soluţionate în cadrul acelui dosar penal. Inculpatul a ştiut cu certitudine că fapta de vătămare corporală cu privire la care s-a dispus începerea urmăririi penale în rem nu îndeplineşte condiţia de tipicitate a infracţiunii prevăzute de art. 196 C. pen., dat fiind că leziunile suferite de el au necesitat un număr de 6 - 8 zile de îngrijiri medicale, inferior limitei legale de 90 de zile şi că poate obţine despăgubiri doar pe calea unei acţiuni civile sau prin intermediul societăţii de asigurări, căi legale la care de altfel inculpatul a apelat".

În acest context, Înalta Curte constată că modul în care inculpatul A. a acţionat pentru obţinerea acestor despăgubiri, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea definitivă, este unul injust (nepermis de lege), chiar dacă, în sine, folosul urmărit putea fi obţinut pe cale legală.

În ceea ce priveşte susţinerile apărării referitoare la faptul că actul de constrângere nu era de natură a inspira victimei o temere serioasă, se constată că această împrejurare reprezintă un element de fapt ce nu este supus cenzurii instanţei de recurs în casaţie, Înalta Curte limitându-se a arăta că prin hotărârea de condamnare s-a stabilit că "presiunile exercitate de inculpat asupra psihicului părţii civile au fost de natură să îi producă acesteia o stare de temere şi în concret, au avut un efect intimidant asupra ei, relevante în acest sens fiind declaraţiile coroborate ale martorilor G., D. şi L. din care reiese că partea civilă a fost afectată pe plan emoţional de conduita inculpatului, a fost surprinsă în timp ce plângea la sediul asigurătorului, era stresată, demoralizată şi era în mod vizibil preocupată să facă rost de suma de bani solicitată de inculpat. De asemenea, martorul M. a observat că partea civilă era îngrijorată de anularea permisului de conducere. Afirmaţiile şi acţiunile inculpatului au avut aptitudinea de a alarma partea civilă, ţinând cont de gradul de instrucţie mediu al acesteia, de vârsta sa - de 23 de ani, de lipsa pregătirii juridice, dar şi de antecedenţa sa penală, partea civilă fiind cercetată în timpul minorităţii pentru comiterea unei infracţiuni la regimul rutier, împrejurare pe care a perceput-o ca pe un element agravant.

În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte constată astfel că, în cauză, sub aspectul laturii obiective, fapta reţinută de către instanţa de apel întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prevăzute de art. 207 alin. (1), (3) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, inculpatul A. acţionând în mod injust pentru valorificarea dreptului de a obţine daune materiale şi morale, prin acţiuni de constrângere psihică exercitate asupra părţii civile, acţiuni de natură a-i insufla acesteia o stare de temere în scopul de a o determina să îi remită o sumă de bani.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 597 din 01 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2016.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 597 din 01 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 aprilie 2022.

Procesat de GGC - LM