Civil liability of state authorities under Article 2 ECHR due diligence standard for failure to protect victim from domestic violence homicide

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 mai 2017 pe rolul Tribunalului Mureş, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţeană Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor în cuantum total de 550.000 euro, plătibili în RON la cursul BNR din ziua plăţii, dintre care:

- suma de 250.000 euro, cu titlu de daune morale pentru recuperarea prejudiciului produs reclamantului C., ca urmare a decesului mamei sale, survenit la data de 22.01.2017;

- suma de 150.000 euro de persoană, cu titlu de daune morale, pentru repararea prejudiciului produs reclamanţilor A. şi B. ca urmare a decesului fiicei lor, survenit la data de 22.01.2017.

Reclamanţii au solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 06 septembrie 2017, reclamanţii au formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care au înţeles să cheme în judecată Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă, în calitate de administrator al Sistemul Naţional Unic pentru Apeluri de Urgenţă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., art. 1357 C. civ., art. 3 lit. s) şi h) şi art. 10 din O.U.G. nr. 34/2008, art. 4 alin. (2) din Legea 160/2008, art. 1 din Legea 92/1996, art. 1, art. 10 şi art. 18 din Protocolul privind cooperarea în domeniul activităţilor Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă între Serviciul de Telecomunicaţii Speciale/Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă şi Statul major al Forţelor Aeriene/Comandamentul Operaţional Aerian Principal.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mureş

Prin sentinţa civilă nr. 208 din 09 martie 2018, Tribunalul Mureş, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii C., A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţeană Mureş Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Serviciul De Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă; fără cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 503 A din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 208/9 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2017; a schimbat integral hotărârea atacată şi, în consecinţă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă; a obligat pârâţii, în solidar, la plata de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, cu titlu de daune morale, după cum urmează: - suma de 100.000 euro în favoarea reclamantului C., la cursul B.N.R. din ziua plăţii, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului mamei sale, survenit la data de 22.01.2017; - suma de câte 25.000 euro în favoarea reclamanţilor A. şi B., la cursul B.N.R. din ziua plăţii, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului fiicei acestora, survenit la data de 22.01.2017; a respins restul pretenţiilor; a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 883 din 14 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale împotriva deciziei civile nr. 503 A din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă; a casat decizia recurată; a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

B. Al doilea ciclu procesual

1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 655 din 07 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 208/9 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2017; a schimbat integral hotărârea atacată şi, în consecinţă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 10.000 Euro daune morale la cursul B.N.R. din ziua plăţii; a obligat pe pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă, în solidar, la plata de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, cu titlu de daune morale, după cum a urmat: - suma de 50.000 euro în favoarea reclamantului C., la cursul B.N.R. din ziua plăţii, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului mamei sale, survenit la data de 22.01.2017; - suma de câte 25.000 euro în favoarea reclamanţilor A. şi B., la cursul B.N.R. din ziua plăţii, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului fiicei acestora, survenit la data de 22.01.2017; a obligat pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 5.000 Euro daune morale la cursul B.N.R. din ziua plăţii; a obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 5.000 Euro daune morale la cursul B.N.R. din ziua plăţii; a respins restul pretenţiilor; a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Revoluţiei nr. 1 A.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 644 din 07 decembrie 2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2017, au declarat recurs pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Afacerilor Interne, criticând soluţia pentru nelegalitate.

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fără a se proceda la o încadrare a criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii formulate împotriva Statului Român, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- argumentaţia instanţei de apel relativ la admiterea pretenţiilor formulate de intimaţii-reclamanţi, în sensul în care a reţinut că Statul şi-a încălcat obligaţia de a pune la îndemâna victimei proceduri rapide, clare, care să asigure, efectiv şi nu doar formal, protecţia vieţii persoanei, fiind astfel încălcate prevederile art. 2 din CEDO, este în contradicţie vădită atât cu starea de fapt existentă, din punctul de vedere al reglementărilor legislative adoptate de stat, cu procedurile urmate în cazul acesteia, cât şi cu îndrumările date prin decizia de casare;

- instanţa de apel nu a arătat în concret care dintre obligaţiile ce reveneau Statului, în temeiul art. 2 din CEDO, a fost încălcată şi nici nu a justificat legătura de cauzalitate între inacţiunea statului şi prejudiciul produs, în condiţiile în care în baza standardului de "diligenţă cuvenită" dezvoltat în jurisprudenţa instanţei europene, statul poate fi responsabil numai de omisiunea adoptării unor măsuri, nu şi de acţiunile prejudiciabile a unor subiecte de drept privat, indicând actele normative care reglementează dreptul la viaţă, şi anume art. 22 din Constituţia României, art. 188. art. 189, art. 192, art. 282 C. pen., art. 202, art. 293 şi art. 298 C. proc. pen., Legea nr. 61/1991, Legea nr. 217/2003;

- în condiţiile în care cererea privind repararea prejudiciului invocat de reclamanţi îşi are izvorul în răspunderea civilă delictuală, fiind întemeiată pe prevederile art. 1349 C. civ., aceasta nu poate conduce la antrenarea răspunderii în condiţiile prevederilor art. 1357 C. civ.

- relativ la cuantumul despăgubirilor pentru daune morale acordate, recurenta-pârâtă a arătat că acestea au fost determinate prin apreciere, însă acest fapt, nu justifică arbitrariul în procesul de cuantificare şi nici pronunţarea unei soluţii cu încălcarea normelor de drept procesual referitoare la probaţiune;

- aprecierea asupra prejudiciului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu alte situaţii reţinute în practica instanţelor naţionale sau europene, pentru că deşi criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ.

- la stabilirea daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere că în cadrul procesului penal autorul direct al infracţiunii a fost obligat la plata unor despăgubiri în cuantum de 130.000 euro în favoarea reclamanţilor.

II.1.2. Recursul declarat de pârâtul Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului şi a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- în ceea ce priveşte asumarea obligaţiilor pozitive rezultate din CEDO cu raportare la adoptarea măsurilor adecvate pentru protecţia vieţii persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, măsuri invocate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare (pag. 20 paragraf 1 şi urm.), temei la care instanţa de apel trebuia să se raporteze în constatarea răspunderii civile delictuale, era necesară distincţia între măsurile efective de diligentă ale statului şi măsurile de rezultat (Cauza Munteanu versus Republica Moldova);

- statul, prin instituţiile sale reglementate de Constituţie, nu poate asigura, în mod activ, măsuri de rezultat faţă cetăţenii săi; măsurile active pe care le iau statele, potrivit jurisprudenţei CEDO, au un caracter de diligentă deoarece, protecţia absolută din punct de vedere al vieţii şi securităţii cetăţenilor nu poate fi reţinută ca rezultat nici măcar sub forma unui deziderat; măsurile efective ale statelor, de ordin normativ, procedural sau de protecţie sau coerciţie, nu pot garanta în mod absolut prevenirea unor acte, precum situaţia factuală dedusă judecăţii;

- instanţa de recurs a impus, ca limită a casării, raportarea instanţei de apel la răspunderea delictuală prin prisma menţionării obligaţiilor pozitive ale statelor care au fost încălcate, cu trimitere directă la CEDO, respectiv corelarea efectivă a acestor încălcări cu faptele ilicite reţinute de instanţă în sarcina pârâtelor; însă, instanţa de apel a analizat faptele recurenţilor-pârâţi în mod individual, corelându-le ca şi activitate prevăzută de lege cu acţiunile şi inacţiunile Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş, fără a demonstra legătura de cauzalitate între faptele reclamate şi uciderea victimei imediate, B., de către agresor;

- instanţa de apel s-a rezumat în a menţiona aspecte teoretice referitoare la fapta ilicită, vinovăţie, legătura de cauzalitate şi prejudiciu bazându-se pe faptul că recurentul-pârât ar fi fost implicat în ciclul temporal al actelor materiale pe care agresorul le-a desfăşurat în perioada octombrie 2016-22 ianuarie 20117, fără a demonstra, în limitele casării, raportul de cauzalitate între acţiunile sau inacţiunile reprezentanţilor recurentului-pârât şi actele materiale care au generat prejudiciul produs, în condiţiile în care demersurile victimei şi ale intimatei-reclamante s-au desfăşurat la datele de 15 şi 18 ianuarie 2017;

- instanţa de apel nu a procedat la încadrarea situaţiei de fapt în limitele prevederilor legale, ci s-a rezumat în a indica unele elemente de doctrină cu referire la răspunderea civilă delictuală;

- încălcarea unor dispoziţii din O.U.G. nr. 34/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă, reţinută în sarcina recurentului-pârât de către instanţa de apel, nu a fost de natură a determina/contribui în vreun fel la rezultatul prejudiciabil victimei imediate, B., câtă vreme gestionarea situaţiei reclamate aparţinea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş, cu competenţe şi atribuţii în domeniul siguranţei şi ordinii publice;

- instanţa de apel a făcut trimitere la posibile infracţiuni de ameninţare, tulburare a ordinii publice, lezarea gravă a demnităţii umane etc., prezumtiv săvârşite de autorul D., menţionând, printr-o incursiune interpretativă a dreptului penal şi dreptului procesual penal, elementele constitutive şi de ordin procedural de identificare şi posibilă contracarare a unor prezumtive infracţiuni de pericol, fără a face o analiză efectivă a celorlalte elemente raportat la infracţiunea de rezultat;

- alertarea, anterior faptei de omor, a agenţiilor specializate de intervenţie referitoare la posibile infracţiuni de ameninţare sau de tulburare a liniştii publice, după cum a reţinut instanţa de apel, nu poate fi evaluată juridic, întrucât intervenţia prezumtivă a poliţiei în urma transferării apelului nu garanta posibilitatea luării unor măsuri de coerciţie imediate, cum sunt cele prevăzute de art. 202 C. proc. pen., care să împiedice săvârşirea faptei de omor de către D., iar decizia de casare nu stabileşte o raportare la aceste fapte, ci la măsurile pozitive luate sau care trebuiau să fie luate efectiv de către stat, prin instituţiile sale, în protejarea vieţii victimei imediate în limita principiului "due diligence"; aceste măsuri nu pot fi eventuale şi prezumtive, cum induce argumentaţia instanţei de apel, iar limitele lor sunt de diligentă şi nu de rezultat;

- raportându-se la situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de atribuţiile sale funcţionale în calitate de administrator al SNUAU, care nu are competenţe în materia apărării drepturilor şi libertăţilor persoanei şi/sau a ordinii publice, atribuţii date de legiuitor în competenţa altor instituţii, aşa încât raportul de cauzalitate între apelurile victimei imediate efectuate în data de 18 ianuarie 2017 şi uciderea acesteia de către D. la data de 22 ianuarie 2017, a fost prezumat şi nu stabilit, realizându-se o confuzie între cauză şi efect;

- invocarea art. 14 din Legea nr. 92/1996 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la sistemul propriu de instruire şi de perfecţionare a pregătirii cadrelor militare în activitate este realizată prin extrapolarea aplicabilităţii acestei legi şi la alte categorii de angajaţi ai instituţiilor statului roman, cu ignorarea situaţiei reale existente la nivelul Centrului unic pentru apeluri de urgenţă 112 Mureş;

- deşi a invocat faptul că operatorul msop 06, care a preluat primele două apeluri de la orele 21:57 şi 21.59 ale intimatei-reclamante B., nu este angajatul recurentului-pârât, ci aparţine Primăriei Târgu Mureş, instanţa de apel a statuat în mod nelegal un raport de prepuşenie între instituţia recurentă şi respectivul dispecer, prezumând că acesta funcţionează după regulile SNUAU fără a face distincţie între operatorii din Dispeceratul Integrat de Urgenţă 112 Târgu Mureş, în condiţiile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2008;

- instanţa de apel nu a analizat atitudinea subiectivă pe care autorul ar trebui să o aibă, conform legii şi doctrinei, faţă de faptă şi faţă de urmările acesteia în condiţiile în care răspunderea pentru fapta proprie revine autorului omorului, D.. care nu este parte în litigiu;

- după cum cer principiile răspunderii subiective, fiecare dintre pârâţi ar fi trebuit să fie individualizat cu propria culpă, precum şi cu întinderea prejudiciului care se prezumă a fi reparat, însă instanţa de apel a stabilit răspunderea solidară a doi dintre pârâţi în condiţiile în care individualizarea culpei este un element sine qua non în cadrul angajării răspunderii pentru fapta proprie; instituţiile publice condamnate în solidar nu acţionează împreună şi în îndeplinirea aceloraşi atribuţii funcţionale, ci intervin, succesiv şi bine determinat, apelul de urgenţă fiind preluat de operatorii instituţiei recurente sau de operatorii altor entităţi din dispeceratele integrate de urgenţă, după care, agenţiile specializate de intervenţie, în speţă organele de poliţie, intervin după ce sunt alertate prin transferul apelului de urgenţă;

- atribuţiile legale ale centrelor unice pentru apeluri de urgenţă şi cele ale agenţiilor specializate de intervenţie sunt clar stabilite, iar orice culpă pe lanţul cauzal se poate identifica cu exactitate prin raportare la obligaţiile funcţionale ale fiecărei entităţi componente a Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă 112;

- motivarea deciziei atacate este contradictorie, în condiţiile în care invocarea măsurilor obiective ce ar fi trebuit luate de către recurentul-pârât nu au legătură cu atribuţiile funcţionale ale instituţiei, iar statuarea unei răspunderi solidare alături de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş nu se circumscrie unei motivări raportate cadrului normativ ce reglementează atribuţiile fiecărui pârât;

- raportat la prejudiciul reclamat şi întinderea acestuia, stabilită de instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1357 C. civ., apreciază că în speţă nu poate fi reţinut un raport civil de natură delictuală între intimaţii-reclamanţi şi instituţia recurentă în condiţiile în care evaluarea răspunderii civile delictuale poprii se raportează la fapta de ucidere şi la acele măsuri obiective de ordin pozitiv care ar trebuit să fi fost luate de către instituţia recurentă;

- daunele stabilite de către instanţa de apel s-au bazat pe o individualizare arbitrară a prejudiciului şi nu pe o analiză efectivă a cauzelor determinabile şi a întinderii acestuia, raportat la suma de 145.000 euro la care a fost obligat autorul faptei, reprezentând despăgubiri în favoarea a cinci părţi implicate, prin decizia penală nr. 408/27.09.2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2017, prejudiciul ce a fost acoperit, şi cea stabilită, prin decizia atacată, în sarcina instituţiilor, despre care se prezumă că ar fi trebuit să intervină, respectiv 150.000 euro faţă de cei trei intimaţi-reclamanţi, din care 100.000 euro, în solidar, în sarcina recurentului-pârât şi a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş în condiţiile în care, în dosarul penal autorul faptei a fost condamnat la suma de 130.000 euro faţă de aceleaşi persoane;

- câtă vreme prejudiciul prin ricoşeu a fost evaluat şi imputat autorului faptei de omor prin decizia penală, instanţa civilă este legată de hotărârea definitivă referitoare la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, în conformitate cu art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

II.1.3. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea fondului, cu consecinţa respingerii cererii formulate de reclamanţi, cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- raportându-se la situaţia de fapt şi cele reţinute de instanţele de fapt cu privire la responsabilitatea poliţiei, anume că organele de poliţie nu au făcut niciun fel de verificări în vederea atribuirii calităţii de suspect şi continuării urmării penale, recurentul-pârât a susţinut că măsurile luate s-au concretizat în înregistrarea plângerii şi începerea urmării penale cu privire Ia faptă, în condiţiile şi limitele stabilite de art. 305 C. proc. pen.. Pe de altă parte, dosarul penal se afla la unitatea de parchet, astfel încât organele de politie nu aveau posibilitatea legală de a efectua anumite acte de urmărire penală, cât timp nu se aflau în posesia plângerilor penale pentru a fi informaţi cu privire la toate datele din dosarul penal.

- în ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel referitoare la faptul că organele de poliţie nu au luat anumite măsuri cum ar fi luarea unei declaraţii sau reţinerea pentru 24 ore, raportându-se la dispoziţiile art. 209 alin. (1) şi art. 202 C. proc. pen., recurentul-pârât a arătat că nu erau îndeplinite în cauză condiţiile instituirii măsurii reţinerii, audierea victimei în dosarul penal nu ar fi împiedicat săvârşirea infracţiunii de omor la data de 22 ianuarie 2017, făptuitorul nu a fost indicat cu toate datele necesare în plângerile depuse de victimă şi nici martorii prezenţi la săvârşirea faptelor, sens în care au fost efectuate verificări cu privire la stabilirea identităţii şi în vederea audierii a acestora de către organele de urmărire penală.

- în ceea ce priveşte fapta ilicită reţinută în sarcina acestui recurent-pârât, a susţinut că organele de poliţie au acţionat în conformitate şi în limitele impuse de C. proc. pen., sub supravegherea procurorului de caz, în cel mai scurt timp posibil de la producerea faptelor prevăzute de legea penală (ameninţare şi loviri şi alte violenţe);

- în cauza pendinte nu s-a produs o încălcare a art. 2 din C.E.D.O. în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 217/2003 nu conţinea dispoziţii de natură a facilita intervenţia rapidă a organelor de poliţie în cadrul violenţei domestice, sens în care instanţa nu putea imputa puterii legiuitoare forma pe care trebuie să o conţină un act normativ adoptat în condiţii constituţionale, făcând trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O.;

- în ceea ce priveşte cuantumul compensaţiilor băneşti, a apreciat că instanţa de apel a încălcat principiul proporţionalităţii, acordând despăgubiri în cuantum total de 150.000 euro, raportat la fapta ilicită şi prejudiciu suferit, în condiţiile în care instanţa penală, în apel, a acordat, cu titlu de despăgubiri morale, sume mult mai mici, deşi autorul direct şi nemijlocit al prejudiciului este numitul D..

II.1.4. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat, în principal, admiterea recursului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, în subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului sumelor acordate intimaţilor-reclamanţi, în raport de sumele acordate de instanţa penală aceloraşi părţi.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- în speţă, fapta pretins ilicită reţinută în sarcina recurentului-pârât ar fi omisiunea acestuia, ca instituţie a statului, de a-şi îndeplini obligaţia pozitivă de a proteja victima B. de autorul faptei de omor, D., însă pornind de la premisa răspunderii pentru fapta proprie ce exclude răspunderea obiectivă, apare ca fiind străin de natura cauzei argumentul intimaţilor-reclamanţi pe baza căruia au înţeles să cheme în judecată Inspectoratul General al Poliţiei Române alături de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, ca ordonator secundar de credite; or, în raportul juridic obligaţional născut din răspunderea civilă delictuală subiectivă, titularul obligaţiei de reparaţie a prejudiciului nu poate fi decât autorul direct al faptei ilicite.

- atribuţiile poliţiei române, prevăzute de Legea nr. 218/2002, sunt exercitate, la nivel teritorial de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române neputând efectua niciun act în ceea ce priveşte sesizările în legătură cu actele de ameninţare şi de violenţă săvârşite de numitul D., ce au culminat cu uciderea victimei B., înregistrate la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, inclusiv cu cele penale, în lipsa preluării acestora;

- în lipsa unei fapte ilicite proprii, comisive sau omisive a Inspectoratului General al Poliţiei Române simplul raport de subordonare dintre recurentul-pârât şi Inspectoratul Judeţean Mureş, nu poate constitui temei al răspunderii civile delictuale; raportându-se la art. 222, art. 1373 alin. (2) C. civ., a arătat că Inspectoratul Judeţean Mureş nu poate fi calificat drept prepus al Inspectoratului General al Poliţiei Române;

- redând din considerentele deciziei recurate, a susţinut că obligaţiile enumerate de către instanţa de apel au fost menţionate cu titlu generic, fără a se indica titularul lor, fiind obligaţii de diligentă, adică statul, prin instituţiile şi autorităţile sale trebuie să depună toate diligentele şi, implicit, să ia toate măsurile pozitive prin care să preîntâmpine orice acţiune care să aibă ca rezultat uciderea unei persoane. Or, neatingerea rezultatului obligaţiei pozitive de diligentă nu echivalează cu neexecutarea obligaţiei.

- reclamanţii nu au indicat şi nici instanţa de apel nu a reţinut în concret care sunt obligaţiile pe care recurentul-pârât nu le-a îndeplinit şi care au condus în mod direct şi nemijlocit la producerea rezultatului (uciderea numitei B.);

- deşi instanţa de apel a reţinut că recurentul-pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile enumerate, nu îşi întemeiază soluţia pe probele administrate în cauză, ci pe baza unor constatări personale şi speculative, care ar conduce la concluzia că organele de poliţie ar fi direct răspunzătoare pentru comiterea tuturor infracţiunilor, pentru că nu au fost prezente la locul şi momentul exact al săvârşirii lor şi nu au prevăzut concretizarea rezoluţiilor infracţionale ale tuturor autorilor faptelor antisociale;

- în analizarea condiţiei faptei ilicite, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, în sensul în care instanţa de apel reţine raportul de subordonare al Inspectoratul Judeţean Mureş faţă de Inspectoratului General al Poliţiei Române, răspunderea rezultată din fapta ilicită a recurentului-pârât de a nu coordona corespunzător activitatea organelor de poliţie subordonate, dar, în acelaşi timp, ca izvor al aceleiaşi răspunderi, şi încălcarea art. 2 din CEDO;

- în cazul în care există o singură faptă ilicită imputabilă tuturor pârâţilor constând în încălcarea unei norme de drept din legislaţia internă, angajarea răspunderii solidare pasive ar fi justificată prin raportare la art. 1445 C. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să argumenteze fapta prejudiciabilă, să indice care este norma juridică de drept intern a cărei încălcare poate fi reţinută în sarcina tuturor pârâţilor, or, din cuprinsul acţiunii introductive, rezultă că temeiul juridic al cererii formulate este distinct în cazul fiecărui pârât;

- instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe considerentul naturii obiective a răspunderii pârâţilor cu caracter general care nu se circumscrie unei analize a condiţiilor de angajare a răspunderii delictuale şi nu poate constitui o justificare a caracterului solidar al reparaţiei la care pârâţii au fost obligaţi;

- în cazul în care există mai multe fapte ilicite, constând în încălcarea de către pârâţi a unor norme juridice diferite, caracterul contradictoriu al considerentelor este pregnant în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că recurentul-pârât nu şi-a îndeplinit atribuţiile referitoare la protecţia cetăţenilor în lipsa indicării normele juridice presupus încălcate şi fără a fi dovedit acest aspect;

- instanţa de apel a reţinut legitimitatea procesuală pasivă recurentului-pârât bazându-se, în mod exclusiv, pe calitatea acestuia de autoritate în subordinea căreia se află Inspectoratul Judeţean Mureş, reţinând culpa procesuală constând în organizarea şi coordonarea activităţilor specifice "într-o manieră formală".

- în cazul în care fapta ilicită imputată este raportată la normele dreptului european, în considerarea limitelor deciziei de casare şi a paragrafului 129 al Cauzei Opuz contra Turciei, recurentul-pârât a susţinut că în perioada de referinţă, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare din cadrul Inspectoratului Judeţean Mureş nu puteau desfăşura în mod obiectiv niciun act de procedură şi nu puteau lua nicio măsură procesuală împotriva persoanei indicate ca fiind autorul faptelor penale şi nici procurorul de caz care supraveghea cele două cauze penale nu a dispus nicio măsură urgentă împotriva făptuitorului. Timpul scurt dintre depunerea plângerilor penale şi data comiterii omorului, a fost insuficient pentru strângerea probelor care să permită efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de făptuitor, punerii în mişcare a acţiunii penale şi luării unor măsuri preventive faţă de acesta.

- recurentului-pârât nu i se poate reţine săvârşirea niciunei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu comisive sau omisive care să atragă răspunderea civilă delictuală, acest lucru făcând de prisos analiza îndeplinirii celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, legătură de cauzalitate, vinovăţie) şi nici pe cele ale răspunderii civile pentru fapta altuia;

- cu privire la daune morale, recurentul-pârât a susţinut că sume stabilite de către instanţa de apel sunt disproporţionate, iar acordarea acestora ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a intimaţilor-reclamanţi reţinându-se şi jurisprudenţa naţională şi cea europeană în materie, precum şi faptul că prin decizia penală nr. 408/27.09.2018, Curtea de Apel Târgu Mureş a dispus obligarea inculpatului D. la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 70.000 euro către partea civilă C., 30.000 euro către partea civilă B. şi 30.000 euro către partea civilă A..

II.1.5. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în ceea ce priveşte obligaţiile reţinute în sarcina sa, iar, prin raportare la prevederile art. 497 C. proc. civ., a solicitat reţinerea spre rejudecare a cauzei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, anume acelea care reglementează principiul disponibilităţii în raport de limitele învestirii, în sensul de a se pronunţa dacă în speţă poate fi atrasă răspunderea solidară a celor 5 instituţii publice pentru pretinse fapte ilicite, după cum solicitaseră reclamanţii, în schimb, instanţa de apel a admis calea de atac formulată în prezenta cauză şi a dispus obligarea, distinctă, a Ministerului Afacerilor Interne, la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 5.000 Euro daune morale;

- instanţa de apel nu a analizat în considerentele deciziei atacate existenţa răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât pentru fapta proprie câtă vreme soluţia nu are legătură cu raportul juridic dedus judecăţii de către reclamanţi ce viza asigurarea plăţii de către Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş a despăgubirilor solicitate din perspectiva temeiurilor de fapt şi de drept invocate prin acţiunea principală.

- prin raportare la acţiunea introductivă, prin care reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru fapta proprie, Ministerul Afacerilor Interne fiind introdus în cauză, în mod subsidiar, în calitatea sa de structură ierarhic superioară şi de ordonator principal de credite faţă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat, deşi nu a fost învestită, asupra unor motive de fapt referitoare la pretinsa faptă ilicită, precum şi a condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1357 C. civ., necesar a fi îndeplinite.

- prin hotărârea atacată a fost încălcat principiul contradictorialităţii şi principiul respectării dreptului la apărare, în sensul în care niciunul dintre argumentele de drept indicate, de către instanţa de apel, ca temei al admiterii căii de atac declarate în prezenta cauză şi al angajării răspunderii sale proprii, nu a fost supus dezbaterii contradictorii, în condiţiile în care acestea nu se regăsesc în acţiunea iniţială, iar recurentul-pârât şi-a formulat apărările raportat la susţinerile intimaţilor-reclamanţi;

- instanţa de apel nu a respectat îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care analiza întrunirii în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale nu s-a raportat la fapta proprie a fiecărui pârât, respectiv existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei în comiterea faptei ilicite;

- instanţa de apel, în argumentarea atragerii răspunderii civile delictuale a instituţiei recurente, nu a indicat şi nici nu a motivat raportul de cauzalitate între fapta imputabilă şi paguba produsă în patrimoniul intimaţilor-reclamanţi, precum şi normele naţionale pretins a fi fost încălcate;

- hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 249 C. proc. civ., art. 16 alin. (2) şi art. 124 alin. (1) din Constituţia României, republicată, în sensul în care a reţinut în considerentele deciziei recurate că "intimatul nu aprobat că a coordonat în mod unitar activitatea de ordine publică şi că a instruit corespunzător forţele de ordine", deşi sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă, în condiţiile în care din motivare nu reies argumentele pentru care era necesar a se proba cele indicate de instanţă şi nici cum se puteau proba acestea;

- instanţa de apel a făcut referire la forţele de ordine şi siguranţă publică, forţele principale, forţele de sprijin şi forţele complementare, citând pct. 2.2 şi pct. 3 din Strategia aprobat prin H.G. nr. 196/2005 fără a aduce vreun argument juridic/logic raportat la cele prezentate şi care să conducă la conturarea vreunei conduite ilegale a Ministerului Afacerilor Interne, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluţiei dispuse de instanţă;

- simpla afirmare a faptului că nu s-a adoptat legislaţia secundară, fără a fi urmată de identificarea legislaţiei neadoptate nu poate da naştere unei fapte ilicite în sarcina Ministerului Afacerilor Interne, iar argumentul potrivit căruia recurentul-pârât este cel care nu a alocat fonduri necesare Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş pentru activităţile de prevenire, dând astfel naştere unei fapte ilicite a acestuia, nu are temei legal.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

II.2.1. La data de 15 iunie 2021 (data depunerii la oficiul poştal), în termenul legal intimatul-pârât Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, prin care a arătat că achiesează la solicitarea de casare a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii pretenţiilor intimaţilor-reclamanţi A., B. şi C..

La data de 12 iulie 2021 (data transmiterii prin poştă electronică), în termenul legal, intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. au depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâţii Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, în numele şi pentru Statul Român, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, prin care au solicitat, în principal, pe cale de excepţie, anularea recursurilor, iar în subsidiar, respingerea recursurilor, ca neîntemeiate, cu obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, în numele şi pentru Statul Român, raportându-se la dispoziţiile art. 489 alin. (1) coroborat cu cele ale art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură, au arătat că în cuprinsul cererii de recurs nu s-a indicat niciunul dintre motivele de casare prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea recursului, fapt ce impune anularea căii de atac.

Sancţiunea nulităţii se impune a fi aplicată şi în cazul celorlalte recursuri deduse judecăţii, întrucât criticile aduse deciziei atacate vizează în mod exclusiv netemeinicia considerentelor, respectiv, a soluţiei prin care recurenţii au fost obligaţi la plata daunelor morale, prin care s-au reluat aspecte ce ţin de analiza condiţiilor de fond cu privire atragerea răspunderii civile delictuale, care însă nu pot fi puse în discuţie în faţa instanţei de recurs.

În considerarea prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în acelaşi sens sunt şi argumentele cu referire la modul în care instanţa de apel a apreciat în mod greşit starea de fapt în sensul în care autorităţile nu au dispus toate măsurile rezonabile pentru a proteja dreptul la viaţă al victimei, încălcând astfel dispoziţiile interne, respectiv ale art. 2 din CEDO, precum şi analizarea greşită ori trunchiată a probatoriului propus.

Deşi recurenţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în opinia intimaţilor-reclamanţi, nu se poare reţine incidenţa textului de lege evocat, atât timp cât aplicarea greşită a unei norme de drept material se referă la ipoteze precum aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, respectiv la restrângerea ori extinderea nejustificată a acestuia, adică la situaţii care privesc exclusiv nelegalitatea soluţiei pronunţate.

Cu privire la nulitatea recursului declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, suplimentar argumentelor aduse în susţinerea nulităţii, au arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal din perspectiva soluţiei pronunţate şi a criticilor aduse deciziei atacate sub aspectul încălcării de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, în sensul în care a dispus obligarea sa în mod distinct pentru repararea prejudiciului creat, deşi reclamanţii au solicitat exclusiv obligarea pârâţilor în solidar, respectiv că reclamanţii ar fi solicitat atragerea răspunderii Ministerului Afacerilor Interne doar în subsidiar, în calitate de structură ierarhic superioară şi ordonator principal de credite.

În acelaşi sens sunt şi criticile cu referire la faptul că instanţa de apel nu a respectat direcţiile trasate în decizia de casare, în condiţiile în care nu a motivat raportul de cauzalitate şi nu a indicat normele naţionale încălcate de Ministerul Afacerilor Interne.

Au mai arătat intimaţii-reclamanţi că se impune anularea recursurilor declarate de pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul în care primul pârât nu a arătat care sunt motivele străine de natura cauzei ori motive contradictorii, iar cel de-al doilea pârât 1-a invocat în mod formal sub aspectul existenţei unor motive contradictorii ale deciziei atacate prin raportare la considerentele acesteia ce converg spre soluţia de atragere a răspunderii pentru fapta proprie în contextul criticilor deduse judecăţii cu referire la fapta ilicită reţinută de către instanţa de apel, anume aceea de a nu fi coordonat în mod corespunzător activitatea organelor de poliţie subordonate, iar în acelaşi timp, ca izvor al aceleiaşi răspunderi, a încălcării art. 2 din CEDO.

II.2.2 La data de 20 iulie 2021, data de 22 iulie 2021 şi, respectiv, la data de 23 iulie 2021, în termenul legal, recurenţii-pârâţi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele şi pentru Statul Român, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Afacerilor Interne au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-reclamanţi, prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursurilor şi admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, în numele şi pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale împotriva deciziei nr. 655 din 07 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 12 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor; pentru considerenţele reţinute în cuprinsul încheierii de admitere în principiu, nu a fost reţinută excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimaţii-reclamanţi.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne sunt fondate, pentru considerentele ce urmează.

Preliminar, se constată că nu toţi recurenţii-pârâţi au procedat la încadrarea criticilor susţinute în motivele de casare reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., însă, Înalta Curte apreciază că cererile de recurs vor trebui analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., constatând că deşi recurentul-pârât Statul Român nu a procedat la încadrarea criticilor sale în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., şi cererea de recurs a acestui pârât cuprinde critici susceptibile de analiză pe temeiul cazurilor de casare evocate.

Tot cu titlu prealabil, se reţine că în cauză a fost pronunţată deja o decizie de casare, iar recurenţii au invocat nerespectarea celor stabilite prin decizia instanţei de recurs, invocând explicit sau implicit, nesocotirea dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., critică ce se încadrează în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În consecinţă, în evaluarea criticilor recurenţilor, în această etapă procesuală este necesar a se enunţa, în esenţă, cele dezlegate şi trasate de instanţa de casare prin decizia civilă nr. 883 din 14 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă pentru a se putea concluziona, în raport cu criticile susţinute de către recurenţi, cu privire la respectarea sau nesocotirea celor stabilite prin decizia de casare.

Prin decizia de recurs, s-au reţinut a fi fondate cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., constatându-se că decizia recurată conţine motive contradictorii în justificarea soluţiei de admitere a pretenţiilor reclamanţilor şi a dispoziţiei de obligare a pârâţilor în solidar la repararea pretinsului prejudiciu.

Astfel, s-a arătat că în cazul în care instanţa de apel, dispunând obligarea pârâţilor în solidar, s-a raportat la încălcarea unor norme de drept intern, numai o faptă ilicită unică era de natură a justifica răspunderea solidară a pârâţilor, potrivit art. 1382 şi art. 1445 din C. civ. - ceea ce ar fi fost de natură a susţine soluţia din dispozitiv.

Pe de altă parte, s-a constatat că, în contradicţie cu soluţia din dispozitiv, unele considerente ale deciziei recurate au redat anumite fapte proprii, distincte ale pârâţilor, reţinându-se încălcarea de către fiecare dintre aceştia a unor norme de drept intern diferite, corespunzătoare atribuţiilor legale specifice fiecăruia.

Într-un alt plan al analizei, prin decizia de casare, s-a arătat că dacă fapta ilicită unică reţinută de instanţa de apel în sarcina pârâţilor constă în încălcarea prevederilor art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, este nemotivată, pentru că instanţa de apel nu a fost arătat: a) care sunt obligaţiile statului, în baza art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nesocotite de către pârâţi în cauza de faţă şi care este legătura cauzală directă între aceste fapte şi prejudiciul produs şi b) nu a arătat cum se corelează art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează obligaţiile impuse statelor semnatare, cu faptele ilicite reţinute de instanţă în sarcina pârâţilor.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, instanţa de recurs, în decizia de casare, a arătat că în rejudecare, instanţa de apel va trebui să aibă în vedere şi împrejurarea că autoritatea de lucru judecat sub care a intrat dezlegarea dată de prima instanţă, prin încheierea din data de 12.12.2017, în privinţa calităţii procesuale pasive a intimaţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă, vizează şi considerentele pe care s-a întemeiat rezolvarea acestei chestiuni litigioase, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Drept urmare, s-a reţinut că au intrat sub autoritate de lucru judecat considerentele prin care tribunalul a constatat că "după administrarea probatoriului, terminarea cercetării judecătoreşti şi închiderea dezbaterilor" se va aprecia dacă "în cauză există sau nu un raport obligaţional de natură delictuală," respectiv dacă fiecare dintre pârâţi se găseşte într-o "situaţie de răspundere civilă delictuală faţă de reclamanţi." În aceste circumstanţe, instanţa de casare nu a mai dezlegate distinct criticile formulate de Ministerul Afacerilor Interne legate de nelegalitatea hotărârii pronunţate de curtea de apel sub aspectul excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Or, referitor la aceste aspect, curtea de apel, în rejudecare, a constatat că respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a patru dintre cei cinci pârâţi, a intrat sub autoritate de lucru judecat, deşi instanţa de casare a subliniat considerentele reţinute prin încheierea din 12.12.2017 a primei instanţe care sunt intrate şi ele sub autoritate de lucru judecat.

De altfel, chestiunea calităţii procesuale pasive a fost repusă în discuţie în mod explicit de către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne prin motivele apelului incident, iar inexistenţa unui raport juridic obligaţional de natură delictuală în raport cu fiecare dintre aceştia a fost invocată şi de către recurenţii pârâţi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă, fiind susţinută şi în motivele primului recurs, precum şi motivele din această etapă procesuală.

Cu referire la acest aspect (identificarea unui raport juridic obligaţional distinct în sarcina fiecărui pârât), se reţine că instanţa de casare a indicat necesitatea corelării încălcării art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (care reglementează obligaţii impuse statelor semnatare) cu faptele reţinute în sarcina pârâţilor.

În acest sens, s-a făcut trimitere la cele reţinute de Curtea Europeană a drepturilor Omului în Cauza Osman c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în analiza unei plângeri întemeiate pe art. 2 din Convenţie:

"obligaţia statului în această privinţă merge mai departe de obligaţia primordială de a asigura dreptul la viaţă prin crearea unei legislaţii penale concrete, care să condamne comiterea atentatelor asupra persoanei şi care să se bazeze pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, reprima şi sancţiona încălcările. De asemenea, în anumite circumstanţe bine definite, art. 2 din Convenţie poate pune în sarcina autorităţilor obligaţia pozitivă de a lua măsuri preventive de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altuia."

În aceste condiţii, instanţa de apel, în rejudecare, ar fi trebuit, aşa cum s-a menţionat explicit în decizia de casare, să justifice de ce pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă pot fi totuşi titularii unor obligaţii ce îşi au izvorul în art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care sunt argumentele pentru care obligaţiile nesocotite de aceştia au natura juridică a unor obligaţii pozitive, dat fiind temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, pentru a nu reedita erorile de judecată din primul ciclu procesual, era ţinută, în evaluarea criticilor cu care a fost învestită, să stabilească premisele rejudecării cauzei, pornind de la cadrul procesual fixat prin cererea dedusă judecăţii, ţinând însă cont de cele indicate prin decizia de casare.

Or, în rejudecare, prin decizia recurată în această etapă procesuală, instanţa de apel ajunge la soluţia de obligare, în solidar, a pârâţilor Inspectoratul de Poliţie Judeţean şi a Serviciului Român de Telecomunicaţii - Direcţia pentru Apel Unic de Urgenţă la plata unor daune morale către reclamanţi, în timp ce ceilalţi pârâţi ai cauzei (Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne) au fost obligaţi în mod distinct la plata unor daune morale către aceiaşi reclamanţi, pe temeiul unei răspunderi proprii.

Din cuprinsul actelor de procedură provenind de la părţile cauzei, din decizia de casare şi din argumentarea instanţei de apel în rejudecare, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi a avut ca obiect cererea de obligare a pârâţilor în solidar la plata unor daune morale, în temeiul prevederilor art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului şi autorităţilor sale, adoptarea unor măsuri adecvate şi eficiente care să fi avut aptitudinea de a proteja viaţa victimei directe a infracţiunii de omor - B. (mama şi, respectiv fiica reclamanţilor), comis în data de 22.01.2017 de numitul D., măsuri ce corespund obligaţiilor pozitive ale statelor semnatare ale Convenţiei pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă al cetăţenilor săi.

Pentru realizarea pretenţiilor lor, reclamanţii au recurs la invocarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dispoziţiilor de drept naţional - art. 1357 şi urm. din C. civ. (răspunderea civilă delictuală).

Atare constatare impune cel puţin două concluzii: prima observaţie este aceea că intimaţii-reclamanţi impută autorităţilor naţionale că şi-au încălcat obligaţia de a pune la îndemâna victimei proceduri rapide, clare, care să asigure, efectiv şi nu doar formal, protejarea vieţii sale, fiind astfel încălcat, în privinţa victimei directe (B.), standardul de protecţie la care prevederile art. 2 din CEDO obligă statele părţi ale Convenţiei; cea de-a doua observaţie, priveşte faptul că, în speţă, nu s-a invocat de către reclamanţi dispoziţia de la art. 1391 alin. (2) din C. civ. referitoare la prejudiciul prin ricoşeu ori de afecţiune, având în vedere că reclamanţii nu au cerut repararea acestui unui prejudiciu nepatrimonial propriu, reglementat prin această normă specială, astfel cum instanţa de apel a analizat, atare chestiune fiind străină de dezlegările date de instanţa de casare şi chiar de construcţia juridică concepută de intimaţii-reclamanţi, succesori ai victimei (fiu şi ascendenţi privilegiaţi), chiar dacă aceştia se regăsesc şi în dispoziţiile mai cuprinzătoare ale art. 1391 alin. (2), care se adresează şi altor destinatari decât descendenţii şi ascendenţii.

În aceste condiţii, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a reclamat încălcarea dreptului la viaţă apărat prin prevederile art. 2 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, la nivelul standardului de protecţie recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa dezvoltată pe temeiul art. 2 din Convenţie -, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în lumina dezlegărilor din decizia de casare, era ţinută a observa că răspunderea civilă delictuală - art. 1357 şi urm. din C. civ. - constituie remediul din dreptul intern susceptibil a permite instanţei naţionale evaluarea pretinselor încălcări ale dispoziţiilor din Convenţia europeană, pe baza celor susţinute şi probate de părţi.

Concluzia anterioară se fundamentează pe împrejurarea că punerea în aplicare şi apărarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie revin în primul rând autorităţilor naţionale, iar mecanismul de soluţionare a plângerilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de apărare a drepturilor omului.

Or, din acest motiv, art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului obligă statele membre să pună la dispoziţia cetăţenilor săi, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs efectiv) pentru a fi posibilă reclamarea în faţa unei instanţe independente şi imparţiale a unor încălcări materiale ale Convenţiei, înainte de activarea mecanismului internaţional de plângere în faţa Curţii de la Strasbourg.

Enunţând în mod explicit obligaţia statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propria ordine juridică, art. 13 stabileşte în beneficiul justiţiabililor o garanţie suplimentară pentru respectarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie.

Din perspectiva art. 13 din Convenţie, dispoziţiile din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalităţi, în absenţa unui remediu procedural specific în legile speciale care să permită reclamarea în justiţie a acestui tip de încălcare (în speţă, în principal, actele normative ce reglementează atribuţiile legale ale pârâţilor chemaţi în judecată alături de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, anume Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, O.U.G. nr. 34/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sisemului national unic pentru apelului de urgenţă, Legea nr. 92/1996 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale etc.).

În consecinţă, premisa esenţială de analiză a cauzei în rejudecare, viza stabilirea raportului dintre normele de drept national şi art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor Omului, astfel încât instanţa de apel trebuia să observe că răspunderea civilă delictuală era doar remediul de drept intern corespuzător dreptului la un recurs efectiv la care art. 13 din Convenţie obligă statele semnatare ale Convenţiei, remediu aflat la îndemâna justiţiabililor pentru a reclama în mod direct încălcări ale dispoziţiilor materiale ale Convenţiei, astfel cum s-a procedat în speţă, cu referire la art. 2 din Convenţie.

De aici, rezultă că analiza ce trebuia efectuată în cauză presupunea verificarea cerinţelor răspunderii civile delictuale prin prisma exigenţelor art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe temeiul acestei norme.

În contextul unei acţiuni prin care se reclamă încălcarea dreptului la viaţă apărat de art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fapta imputabilă statului, prin autorităţile sale, presupune luarea în considerare a conduitei sale, anume verificarea adoptării unor măsuri legislative, apte să asigure apărarea acestui drept fundamental, precum şi norme clare, precise şi previzibile de aplicare a măsurilor legislative evocate, astfel încât părţile să îşi poată conforma conduita acestora şi, atunci când recurg la solicitarea aplicării lor, statul, prin autorităţile sale, să depună o diligenţă cuvenită subsumată scopului acestor măsuri - apărarea dreptului la viaţă, corespunzător unui nivel rezonabil de aşteptare, conform acestui concept autonom dezvoltat în jurisorudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 2 din Convenţie.

Ca atare, răspunderea civilă delictuală, în cauza de faţă, este doar mijlocul legal care îndeplineşte rolul recursului efectiv în faţa instanţe naţionale prin intermediul căruia se asigură analizarea în mod direct, de către o instanţa internă, a unei pretinse încălcări a art. 2 din Convenţie, întocmai ca instanţa de contencios european, dat fiind faptul că mecanismul de soluţionare directă a plângerilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum s-a arătat, prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de apărare a drepturilor omului.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte apreciază, astfel cum recurenţii susţin, că apare contrar prevederilor art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a se stabili o răspundere proprie pentru stat şi, distinct pentru autorităţile sale (chiar în condiţiile în care unii recurenţi au fost obligaţi în solidar - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale), organizate potrivit sistemului de drept naţional (compus din legi, ordine, regulamente, hotărâri de guvern etc.) şi prin intermediul cărora statul însuşi, ca parte a Convenţiei, îşi îndeplineşte propriile sale obligaţii pozitive, subsumate scopului protejării dreptulor omului recunoscute prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deci şi a dreptului la viaţă, obiect al art. 2 din Convenţie.

Or, o astfel de dezlegare reieşea din decizia de casare anterioară, prin care s-a imputat instanţei de apel contradicţii între cele arătate cu privire la reţinerea unor fapte ilicite decurgând din încălcarea unor dispoziţii de dreptul intern, dar şi nemotivarea deciziei din perspectiva reclamatei încălcări a art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sens în care a arătat în mod explicit că:

"Întrucât art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte obligaţia pozitivă a statului de a proteja dreptul la viaţă al persoanelor aflate sub juridicţia lor, atunci instanţa de apel ar fi trebuit să ponească în analiza sa de la semnificaţia şi conţinutul obligaţiilor pozitive, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului."

S-a mai stabilit că era necesar a se verifica dacă respectarea obligaţiei reglementate prin art. 2 din Convenţie presupune atât adoptarea unor prevederi eficiente în legislaţie, cât şi reglementarea unor mecanisme de aplicare a acestor prevederi legale şi adoptarea unor măsuri preventive pentru a proteja viaţa persoanelor, astfel încât, era necesar a se arăta de instanţa de apel care dintre obligaţiile ce reveneau statului în temeiul normei europene menţionate, a fost încălcată.

În plus, prin decizia de casare, s-a arătat că instanţa de apel ar fi trebuit să justifice care este raportul de cauzalitate între inacţiunea statului şi prejudicul produs, întrucât în baza standardului de "diligenţă cuvenită" - testul Opuz, dezvoltat în jurisprudenţa instanţei europene, statul poate fi responsabil numai de omisiunea adoptării sau aplicării unor măsuri, nu şi de acţiunile prejudiciabile ale unor subiecte de drept privat.

De asemenea, s-a indicat instanţai de apel ca, în rejudecare, să analizeze, în raport cu temeiul de drept al cererii reclamanţilor, raportul juridic dedus judecăţii, în raport cu fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, urmând să indice conţinutul obligaţiilor pretins nerespectate şi să verifice ceea ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Opuz contra Turciei, a definit ca "proximitate", adică legătura de cauzalitate între inacţiunea autorităţilor, şi rezultataul produs.

Or, această instanţă de recurs, constată că analiza efectuată de instanţa de apel în rejudecare a nesocotit, şi din acest punct de vedere, reperele esenţiale trasate în decizia de casare, redând în cuprinsul considerentelor chestiuni străine de analiza ce trebuia a se realiza în rejudecare, astfel cum susţin şi recurenţii.

Astfel, criteriul "proximităţii" a fost complet ignorat, având în vedere că, referindu-se la arsenalul legislativ cu care s-a dotat statul, instanţa de rejudecare a făcut referire la norme care depăşesc sfera de interes în cauza de faţă şi conturează elemente cu un înalt grad de generalitate, fără legătură directă, indirectă sau, altfel spus, cauzală proximă, cu producerea rezultatului faţă de autoarea intimaţilor-reclamanţi; astfel, era lipsită de orice relevanţă pentru analiza ce trebuia a se efectua în cauză indicarea unor norme prin care sunt stabilite atribuţiile legale ale Poliţiei Române de a efectua patrulări pe străzi pentru combaterea şi prevenirea criminalităţii stradale, abilitarea legală a organelor de poliţie de a relaţiona cu cetăţenii în vederea asigurării unui climat corespunzător de ordine şi siguranţă publică ori de a solicita sprijinul populaţiei pentru asistarea la efectuarea unor acte procedurale sau referirea la resursele umane şi financiare pe care Ministerul Afacerilor Interne are obligaţia legală de a le asigura pentru forţele de ordine şi siguranţă publică sau de a informa sistematic populaţia despre starea de legalitate etc.

Toate aceste considerente sunt redate de instanţa de apel pentru a justifica răspunderea proprie fie a recurentului-pârât a Ministerului Afacerilor Interne, fie a Inspectoratului General al Poliţiei Române, însă ele sunt inadecvate pentru argumentarea soluţiei pronunţate, întrucât nu au legătură cu circumstanţele concrete ale cauzei şi criteriile care trebuie verificate într-o cerere întemeiată pe încălcarea art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în rejudecare, pornind de la circumstanţele de fapt relevante pentru analizarea cauzei, instanţa de apel va trebui să aibă existenţa în plan naţional a unui cadru legal adecvat la data evenimentelor îndeplinirii obligaţiilor pozitive ale statului în garantarea respectării art. 2 din Convenţie, să reţină circumstanţele de fapt relevante, între care şi conduita victimei, să constate obligaţiile legale ale autorităţilor statului şi să evalueze în concret conduita acestora în aplicarea prevederilor legale cu directă incidenţă pentru a soluţiona situaţia sau evenimentele concrete semnalate la numărul unic de urgenţă 112, valorificând criteriile ce reies din jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 2 din Convenţie; în acest sens, se vor avea în vedere şi hotărârile pronunţate de instanţa europeană de data mai recentă, semnalate de către intimaţii-reclamanţi la termenul de azi - în Cauza Y şi alţii c. Bulgariei din 22 martie 2022 şi Cauza Landi c. Italiei din 7 aprilie 2022.

Deşi instanţa de casare, în anteriorul ciclu procesual, a indicat curţii de apel ca în rejudecare să analizeze apărările pârâţilor referitoare invocarea intervalului scurt de timp între semnalarea primei situaţii de către victimă şi înregistrarea primei plângeri penale a acesteia, pârâţii indicând în concret care au fost demersurile legale pe care le-au întreprins după aceea, curtea de apel nu a procedat în mod corespunzător.

De asemenea, instanţa de casare arătase că au fost invocate apărări de către pârâţi şi în sensul prevederilor art. 202, art. 209 alin. (1) din C. proc. pen., precum şi art. 305 alin. (3) ultima teză din acelaşi Cod, referitoare la procedura măsurii preventive privative de libertate a reţinerii, instanţa de apel nu a procedat în consecinţă nici în rejudecare, întrucât Înalta Curte constată că, prin decizia atacată cu prezentul recurs, referindu-se la măsura preventivă a reţinerii, instanţa s-a raportat la dispoziţii din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, iar nu la prevederile procedurii penale, aşa cum stabilise instanţa de casare.

În acest sens, s-a reţinut deja prin anterioara decizie a Înaltei Curţi că instanţa de apel ar fi trebuit să arate, în mod argumentat, de ce consideră că dispoziţiile legale de drept intern invocate de pârâţi nu erau incidente ori au fost greşit aplicate, sau dacă existau alte norme de drept pe care organele de drept ar fi trebuit să le aplice şi nu au făcut-o, deşi aveau o obligaţie în acest sens.

Drept urmare, se reţine că în rejudecare, curtea de apel nu a făcut o corectă, reală şi completă aplicare a testului"diligenţei aşteptate", astfel cum reiese din hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în Cauza Opuz c. Turciei din 9.06.2009.

Astfel cum deja s-a arâtat, în rejudecarea ce se va dispune prin prezenta decizie, instanţa de apel va lua în considerare şi jurisprudenţa recentă a instanţei europene, însă, având în vedere forma Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice - şi deci, obligaţiile pozitive ale autorităţilor - în perioada faptelor relevante (noiembrie 2017 - ianuarie 2017), având în vedere că dispoziţiile legale mult mai energice cu privire la ordinul de protecţie provizoriu emis de poliţie (evaluat de CEDO în hotărârea pronunţată în Cauza Landi contra Italiei din 7 aprilie 2022) au fost introduse ulterior, prin Legea nr. 174/2018, urmare a ratificării de către România a Convenţiei de la Istanbul privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice din 11 mai 2011, aspect corect reţinut de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine, totodată, că recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a susţinut că instanţa de apel s-a îndepărtat de la motivele invocate de căte intimaţii-reclamanţi înşişi pentru a demonstra necesitatea atragerii sale în proces - ca structură ierarhic superioară a forţelor de poliţie şi calitatea sa de ordonator principal de credite, ceea ce conduce la constatarea caracterului fondat al criticii privind încălcarea principiului disponibilităţii, reflectat, în etapa apelului în prevederile art. 478 din C. proc. civ. - limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (astfel cum reiese din motivarea cererii de chemare în judecată).

Întrucât nu s-a clarificat raportul juridic obligational dedus judecăţii în cauză, şi această instanţă de recurs constată că este prematur să fie evaluate criticile recurenţilor referitoare la daunele morale acordate prin decizia recurată şi, implicit, la aplicarea criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în acordarea reparaţiilor pretinse pentru constatarea încălcării art. 2 din Convenţie; de asemenea, vor fi lăsate neanalizate şi criticile referitoare la stabilirea raportului juridic dintre despăgubirile pretinse în pricina de faţă şi cele deja acordate intimaţilor-reclamanţi prin hotărârea instanţei penale de condamnare a autorului direct al agresiunii.

Faţă de toate aceste motive, Înalta Curte reţine a fi întrunite motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. vor fi admise recursurile declarate de pârâţi, se va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, urmând a se conforma dezlegărilor date prin decizia de casare anterioară, dar şi cu luarea în considerare şi a celor statuate prin decizia de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Afacerilor Interne, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale împotriva deciziei nr. 655A din data de 7 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.