Typicity of sexual aggression against a minor and limits of cassation review regarding factual evidence re-evaluation

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A., reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 511 a Judecătoriei Braşov, pronunţată la data de 30.03.2021, în dosarul penal nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la raportat la 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., recidivist, pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală, faptă prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 43 alin. (5) din C. pen. (trei acte materiale).

În baza art. 404 alin. (4) lit. b) raportat la art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar dispusă în sarcina inculpatului A. prin încheierea instanţei din data de 15.01.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 2/Contestaţie/20.01.2021 a Tribunalului pentru minori şi familie Braşov.

În baza art. 72 din C. pen. s-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv, începând cu data de 04.08.2020 până la data de 20.01.2021.

În baza art. 397 din C. proc. pen. a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă exercitată de Ministerul Public în numele persoanei vătămate minore B.

Prin decizia penală nr. 187/AP din data de 10 martie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva sentinţei penale nr. 511, pronunţată la data de 30.03.2021, de către Judecătoria Braşov, care a fost desfiinţată sub aspectul laturii penale şi civile, precum şi a dispoziţiilor privind cheltuielile judiciare, şi rejudecând cauza în aceste limite:

În baza art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare şi 5 (cinci) ani pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b), e) şi f) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturile părinteşti şi respectiv dreptul de a fi tutore sau curator), pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în variantă agravantă şi în formă continuată (trei acte materiale).

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) şi f) din C. pen. privind pedeapsa accesorie.

În baza art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., executarea pedepsei complementare urma să înceapă după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 422 din C. proc. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 04.08.2020 şi până la data de 20.01.2021, inclusiv.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 1357 alin. (1) din C. civ. a fost admisă acţiunea civilă exercitată de Ministerul Public în numele părţii civile minore B. şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile B. suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., utilizate în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 421 pct. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de petentul avocat C., împotriva încheierii din data de 25.02.2021, pronunţată în cauză în dosarul nr. x/2020.4.1.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin apelul Parchetului s-a criticat achitarea netemeinică a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în formă continuată prev. de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi a art. 41 alin. (1) din C. pen., achitare fundamentată pe art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în sensul că fapta sesizată nu există.

În susţinerea apelului, au fost invocate dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată şi modificată, conform cărora principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse inclusiv de instanţele judecătoreşti. Din toate prevederile legale în vigoare, rezultă că măsurile ce trebuie luate, trebuie să fie dintre cele mai drastice, de natură a preveni săvârşirea de fapte noi de către inculpat, dar şi de a asigura prevenţia generală, în sensul descurajării oricăror altor persoane de la agresarea sexuală a copiilor şi de la săvârşirea de fapte de natură a provoca daune iremediabile acestora.

S-a susţinut că fapta există, este tipică, nejustificată şi imputabilă inculpatului. Astfel, s-a afirmat că declaraţia din faza urmăririi penale dată de martorul D. nu determină netemeinicia sau nelegalitatea declaraţiei date în faza judecăţii, prilej cu care s-a constatat caracterul viciat al afirmaţiilor acesteia, deoarece aceasta a recunoscut că ea era persoana cu care persoana vătămată conversa. Cu toate acestea, martora a încercat să minimalizeze concluziile care ar putea fi trase cu privire la faptele pe care le-a perceput, arătând că i s-a părut că aceasta din urmă vorbea în glumă, motiv pentru care Parchetul a apreciat că se întăreşte puterea probatorie a capturilor de ecran, acestea putând proba existenţa faptei inculpatului în materialitatea sa.

S-a afirmat, de altfel, că procedura conferirii calităţii prevăzute de art. 129 din C. proc. pen. nu este viciată ca urmare a dificultăţilor întâmpinate în faza camerei preliminare, subsecvente întocmirii ordonanţei procurorului şi care nu sunt, în consecinţă, de natură a atrage nulitatea procedurii. În acest sens stă drept dovadă înlăturarea măsurilor luate de procuror de către instanţă prin încheierea din data de 29.01.2021. Prin urmare, în continuare rezultă din dosarul cauzei că a existat la un stadiu incipient, o stare de pericol faţă de martor în legătură directă cu inculpatul, care a impus instituirea şi ulterior menţinerea acestei măsuri.

Contradicţiile constatate de prima instanţă între multiplele declaraţii ale persoanei vătămate nu pot fi temei pentru constatarea necredibilităţii acesteia, iar faptul că persoana vătămată a revenit asupra stării de fapt relatate iniţial, s-a datorat, în principal, unei constrângeri psihice la care a fost supusă persoana vătămată, minoră, de către mama sa în scopul schimbării acestor declaraţii. De asemenea, această schimbare de declaraţie s-a făcut la scurt timp după o depoziţie amplă, fără a se conferi o explicaţie plauzibilă a acestei modificări de poziţie, în opinia procurorului.

Mai mult, motivul presupusei acuzaţii false, acela că, minora nu ar fi fost lăsată de către tată, de către familie, să aibă o relaţie cu E. este demontat chiar de declaraţia acestuia. La rândul său, acesta în mod detaliat în faţa instanţei de apel şi în convorbirea pe care a avut-o în cursul urmăririi penale cu organele de anchetă a arătat că a fost sunat şi i s-a solicitat să o convingă pe minoră să revină asupra plângerii şi depoziţiei iniţiale prin care îl incrimina pe tatăl său, apreciind că presiunea psihică exercitată asupra minorei a fost accentuată de măsurile preventive sub care a fost supus inculpatul, precum şi de demersurile întreprinse de autoritate, care au avut drept consecinţă plasarea minorei într-un centru.

S-a reţinut şi faptul că standardul de probaţiune pe acest tip de infracţiuni comise de cele mai multe ori fără martori şi asupra unor persoane vulnerabile, este analizat în practica CEDO şi preluat de altfel şi în jurisprudenţa internă, în acest sens fiind exemplificate soluţii în care instanţa de apel a analizat cu minuţiozitate depoziţiile succesive date de persoana vătămată, de asemenea persoană vulnerabilă, pronunţând într-un final o soluţie definitivă de condamnare.

De asemenea, au fost avute în vedere şi interceptările efectuate în cursul urmăririi penale din care rezultă convorbiri exprese între membrii familiei cu privire la modul în care persoana vătămată ar putea să-şi schimbe declaraţia şi să creeze o situaţie mai favorabilă tatălui acesteia, convorbirea cu mama minorei, care era interesată să-i angajeze acesteia un avocat "care să ţină cu noi" reprezentând prima probă pe care instanţa a înlăturat-o, Parchetul considerând că trebuie menţinută în procedura de deliberare asupra probatoriului.

Un alt aspect criticat în cadrul apelului Parchetului a reprezentat înlăturarea raportului de evaluare psihologică efectuat în cursul urmăririi penale, fiind mai puţin relevant faptul că psihologul a pus sau nu un diagnostic, ci faptul că în lucrarea acestuia s-a arătat în mod detaliat că persoana vătămată are un coeficient de inteligenţă ridicat, că conştientizează aspectele pe care le-a relatat şi ce ar însemna să depună în mod mincinos o declaraţie, concluzionându-se că, într-adevăr, este victimă care se manifestă ca un şoc posttraumatic.

De asemenea, prin prisma acestui tip de raport psihologic de evaluare a fost invocată practică a curţii de apel, Parchetul apreciind că ambele probe excluse în raţionamentul logic-juridic al instanţei de fond se impun a fi păstrate şi din coroborarea acestora, completată cu probatoriul testimonial administrat în cursul parcurgerii fazei apelului, converg spre concluzia că sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale săvârşirii faptei imputate inculpatului şi se impune condamnarea acestuia, astfel cum a solicitat în preambul. Observaţiile făcute cu privire la starea mentală a victimei sunt, însă, în limitele specializării autorului raportului, aceeaşi precizare fiind valabilă şi pentru celelalte concluzii formulate la final, astfel că actul serveşte în continuare la acuzarea inculpatului şi fundamentează o soluţie de condamnare.

Mai mult, s-a apreciat că, în măsura în care prima instanţă ar fi considerat că raportul de expertiză psihologică sau părţi din acesta din dosarul cauzei depăşeşte competenţa psihologului, ca liber practician, probatoriul era incomplet, fiind necesară expertizarea medico-legală psihiatrică a persoanei vătămate minore pentru deplina convingere a judecătorului şi aflarea adevărului.

Prin urmare, s-a solicitat desfiinţarea sentinţei penale apelate şi, în urma reaprecierii materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă şi în faza de apel, condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b), c) din C. pen. cu dispoziţiile art. 5 din C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen., la o pedeapsă cu închisoare în modalitatea executării efective şi aplicarea pedepselor complementare vizate de prevederile art. 66 lit. a), b), n), o) din C. pen., pe o durată pe care instanţa o va aprecia necesară. De asemenea, s-a solicitat deducerea perioadei reţinerii şi a arestării preventive sub puterea căreia s-a aflat inculpatul în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti, admiterea acţiunii civile exercitată din oficiu de către Ministerul Public în favoarea persoanei vătămate B., precum şi prelevarea de la inculpat a probelor biologice pentru introducerea în baza de date.

În ceea ce priveşte apelul petentului C., acesta a vizat încheierea de şedinţă din data de 25.02.2021, pronunţată de Judecătoria Braşov, în acelaşi dosar penal, prin care s-a aplicat acestuia o amendă judiciară.

În susţinerea apelului, s-a afirmat, în esenţă, faptul că atâta timp cât s-a stabilit o şedinţă fără a exista niciun act prin care a fost fixată, un avocat nu poate fi amendat pentru faptul că nu s-a prezentat într-o şedinţă intempestivă. Acesta nu avea cunoştinţă de termen şi nici nu se putea prezenta în faţa instanţei, întrucât avea de susţinut un dosar important pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În plus, petentul a afirmat că nu a fost legal sau procedural citat sub nicio formă, din actele dosarului rezultând că nu a primit o notă telefonică sau telegrafică potrivit art. 257 din C. proc. pen. De altfel, s-a susţinut că nu s-a consemnat nicăieri că petentul ar fi confirmat prezenţa pentru termenul intermediar fixat la data de 09.11.2020, astfel că instanţa ar fi trebuit să asigure din timp apărarea obligatorie din oficiu. Din punctul său de vedere, nu există nicio raţiune juridică pentru a fi amendat într-un cuantum atât de mare şi crede că a fost o chestiune de moment care a ţinut latura umană şi nu de cea profesională, cu atât mai mult cu cât fapta sancţionată nu a condus la o întârziere efectivă a procesului, solicitând, aşadar, anularea amenzii aplicate de către instanţa de fond, ca fiind netemeinică şi nelegală.

În cursul judecăţii în apel, au fost ascultaţi inculpatul, persoana vătămată şi martorii D. şi E., fiind depuse înscrisuri în probaţiune.

În cauză, au fost depuse concluzii scrise de către inculpat, prin apărătorul ales, în care acesta achiesat, în întregime, la hotărârea pronunţată în cauză în primă instanţă.

Verificând sentinţa atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea a reţinut că apelul formulat în cauză de procuror este fondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte latura penală a cauzei, sub aspectul acuzaţiei formulate faţă de inculpat, Curtea a constatat că prima instanţă, deşi a analizat în mod pertinent fiecare probă în acuzare potrivit propriei aprecieri suverane, a abordat în mod neadecvat cauza sub aspect probatoriu prin raportare la obiectul acesteia, cu consecinţa pronunţării unei soluţii netemeinice în cauză. În aceste condiţii, Curtea a procedat la reanalizarea cauzei prin prisma naturii infracţiunii ce face obiectul acesteia şi a condiţiilor ei de tipicitate, subliniind, totodată, specificul acestui gen de infracţiuni, cu trimitere la actele internaţionale în domeniu şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), urmând astfel a da o nouă apreciere probelor, faţă de cea a primei instanţe, conform art. 420 alin. (9) din C. proc. pen., şi ţinând seama, totodată şi de noile probe administrate în apel, în baza art. 420 alin. (5) din C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen., infracţiunea de agresiune sexuală constă în actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218 din C. pen., cu referire la infracţiunea de viol, cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare, fapta fiind mai gravă dacă a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care convieţuieşte cu victima (art. 219 alin. (2), lit. b) din C. pen.) sau dacă victima este un minor (art. 219 alin. (2), lit. c) din C. pen.). Curtea a constatat că justificarea incriminării rezidă în aceea că legiuitorul a dorit să nu lase neprotejate nicio componentă a libertăţii sexuale, faţă de orice forme de agresiune sexuală, care, deşi ies din tiparul comun al violului, reprezintă o realitate antisocială la fel de gravă, prin repercusiunile deosebite produse mai ales asupra psihicului victimei. Prin săvârşirea unei infracţiuni de agresiune sexuală se încalcă deci libertatea persoanei de a decide cu privire la întreţinerea unui act de natură sexuală, însă atunci când ea este comisă asupra unui membru al familiei este afectată şi viaţa de familie, iar dacă victima este minoră apare pusă în pericol în mod direct dezvoltarea firească a acesteia.

Curtea a apreciat că ceea ce apare specific în cazul infracţiunilor contra vieţii sexuale este că ele se săvârşesc de cele mai multe ori în mediu privat, în împrejurări legate de viaţa intimă a persoanei, ceea ce conduce cel mai adesea sub aspect probatoriu la lipsa unor probe directe, singurul "martor" la acţiunile incriminate fiind chiar victima infracţiunii. Or, o asemenea deficienţă probatorie stă în natura lucrurilor şi nu poate nicidecum să afecteze dreptul persoanelor de a se bucura de viaţa lor privată sub toate aspectele şi de a se simţi protejate legal în toate ipostazele sociale. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă coborârea standardului probatoriu în dovedirea acuzaţiei penale dincolo de orice îndoială rezonabilă, ci doar obligă organul judiciar la efectuarea unei analize ţinând seama de specificul infracţiunilor de acest fel şi de necesitatea unei protecţii adecvate a victimelor, mai ales în cazul persoanelor vulnerabile precum sunt minorii, în mod special în relaţiile de familie, urmând să se valorifice procesual întregul ansamblu probatoriu, prin raportare la contextul în care apare comisă fapta sesizată, fără a fi ignorate niciun fel de aspecte probatorii ale cauzei.

Astfel de exigenţe sunt reflectate şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), cum sunt cele pe terenul art. 3 din Convenţie, reţinându-se obligaţia statului de a lua măsuri menite să asigure că persoanele aflate în jurisdicţia lor nu sunt supuse unor rele tratamente, inclusiv a relelor tratamente administrate de persoane private - copiii şi alte persoane vulnerabile, în special, având dreptul la o protecţie eficientă - ca obligaţii pozitive materiale (obligaţia instituirii unui cadru legislativ şi a luării unor măsuri operaţionale) sau pozitive procedurale (obligaţia unei anchete efective). Sub aspectul legislativ, pentru faptele grave, cum ar fi violul şi abuzul sexual asupra copiilor, statelor membre le revine sarcina de a se asigura că există dispoziţii eficiente în materie de drept penal. În schimb, obligaţia procedurală de a efectua o investigaţie eficientă este o obligaţie nu de rezultat, ci de mijloace. Nu există dreptul absolut de a obţine urmărirea penală sau condamnarea unei anumite persoane în cazul în care nu au existat eşecuri culpabile în încercarea de a trage la răspundere autorii infracţiunilor. Mai mult, Curtea Europeană nu este preocupată de acuzaţiile de erori sau de omisiuni izolate în cadrul anchetei: nu poate înlocui autorităţile naţionale în evaluarea faptelor cazului şi nici nu poate decide asupra răspunderii penale a presupuşilor autori. În astfel de cazuri, respectarea obligaţiilor pozitive implică, în contextul procedurilor interne, implementarea efectivă a dreptului copilului de a avea interesul său superior ca o consideraţie principală şi de a aborda în mod adecvat vulnerabilitatea particulară a copilului şi nevoile sale corespunzătoare. Curtea a apreciat că aceste cerinţe sunt, de asemenea, stabilite în alte instrumente internaţionale relevante, cum ar fi Convenţia privind drepturile copilului, Convenţia de la Lanzarote şi instrumentele adoptate în cadrul Uniunii Europene. Mai general, Curtea a considerat că, în cazurile care pot implica abuzuri sexuale asupra copiilor, obligaţia procedurală de a efectua o investigaţie eficientă trebuie interpretată în lumina obligaţiilor care decurg din celelalte instrumente internaţionale aplicabile şi, mai precis, Convenţia de la Lanzarote (cauza X şi alţii c. Bulgariei, Marea Cameră, 2 februarie 2021, parag. 177 - 192).

În acest gen de cauze, Curtea Europeană a apreciat că "prezenţa a două versiuni ireconciliabile asupra faptelor necesită, în mod evident, o evaluare atentă la context a credibilităţii declaraţiilor făcute şi verificarea tuturor circumstanţelor conexe a se vedea M. C. civ. Bulgariei, parag. 177. Acest lucru s-ar putea realiza audiind persoanele cunoscute de reclamantă şi făptuitori, ca de exemplu prieteni, vecini, profesori şi alte persoane, care ar putea oferi lămuriri privind credibilitatea declaraţiilor lor sau solicitând opinia unui psiholog specializat a se vedea I.G. c. Moldovei, parag. 43. În acest context, autorităţile ar putea verifica, de asemenea, dacă victima avea motive să facă acuzaţii false împotriva presupuşilor făptuitori... Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile au pus un accent nejustificat pe lipsa de probe privind rezistenţa opusă de reclamantă şi nu au adoptat o abordare adaptată la context în cazul de faţă a se vedea, M. C. civ. Bulgariei, parag. 182" (cauza I. C. civ. României, 2016, parag. 54 şi 58).

Astfel cum se poate remarca din cuprinsul hotărârilor CEDO în materie, acestea trimit la actele internaţionale în domeniu privind protecţia drepturilor copilului, cum sunt, de exemplu, Convenţia Consiliului Europei pentru Protecţia Copiilor împotriva Exploatării Sexuale şi a Abuzurilor Sexuale (Lanzarote, 2007), ratificată de România prin Legea nr. 252/2010 (a se vedea, în special, art. 18 din Convenţie), urmată la nivelul Uniunii Europene de Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului.

Aşa fiind, Curtea a constatat că în ceea ce priveşte modalitatea de administrare şi apreciere a probatoriului în astfel de cauze privind infracţiuni de abuz sexual faţă de persoane vulnerabile, curtea de apel a reţinut aplicabil în cauză standardul convenţional în materie privind abordarea adaptată la context (context-sensitive approach), care necesită, în mod evident, o evaluare atentă la context a credibilităţii declaraţiilor prin prisma personalităţii victimei şi a acuzatului, astfel cum reies acestea din relaţiile lor sociale cunoscute şi verificarea tuturor circumstanţelor conexe, inclusiv o evaluare psihologică în vederea obţinerii unei analize de specialitate a reacţiilor victimei din perspectiva vârstei acesteia ori a altor situaţii speciale, precum şi verificarea aspectului dacă victima avea motive să formuleze acuzaţii false împotriva presupusului autor, fără a se pune deci accent nejustificat pe lipsa de probe directe (cauza I. C. civ. României, 2016, citată mai sus, parag. 54 şi 58).

Bineînţeles, în opinia curţii de apel, această abordare nu trebuie să prejudicieze apărarea prin afectarea standardului probatoriu de dovedire a faptei penale dincolo de orice îndoială rezonabilă, prin probe adecvate, care poate să rezulte, totuşi şi dintr-o serie de indicii sau de prezumţii neinfirmate, suficient de grave, precise şi concordante (cauza Bouyid c. Belgiei, parag. 82). Aşa cum s-a reţinut în practica CEDO, standardul de probă dincolo de un dubiu rezonabil permite deducerea faptei penale şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile (de exemplu, cauza Boicenco c. Moldovei, din 11 iulie 2006, parag. 104). S-a impus astfel, în materie penală, standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil, consacrat în dreptul intern prin art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia orice îndoială rezonabilă se va interpreta în favoarea acuzatului, regula in dubio pro reo constituind astfel un complement al prezumţiei de nevinovăţie.

Curtea a constatat că este, aşadar, conştientă că o condamnare, în mod special pentru o infracţiune sexuală, are nu doar o natură penală, ci şi grave implicaţii sociale, familiale şi umane, motiv pentru care analiza sa va fi deosebit de scrupuloasă în stabilirea vinovăţiei acuzatului, preferându-se lăsarea faptei nepedepsite în lipsa certitudinii probelor în acuzare, faţă de riscul sancţionării unui persoane nevinovate (satius est impunitum relinqui facinus nocentis, quam innocentem damnari).

Curtea a procedat, aşadar la analiza probatoriului în prezenta cauză prin prisma standardului convenţional în materie privind abordarea adaptată la context, pe care îl va raporta la standardul de probă privind dovedirea acuzaţiei penale dincolo de orice îndoială rezonabilă, care a fost interpretată în favoarea acuzatului (in dubio pro reo), cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, astfel cum acestea au fost mai sus expuse.

Pentru aprecierea credibilităţii susţinerilor persoanei vătămate, Curtea a reţinut mai întâi modalitatea spontană de sesizare a faptei penale ce face obiectul cauzei, persoana vătămată aflându-se cu acea ocazie în faţa organelor de poliţie într-un cu totul alt context decât cel prezent, legat de un diferend cu fratele său, împrejurare în care în care ea singură a ales să prezinte poliţiei şi aspectele privind agresiunea sexuală la care a susţinut că a fost supusă de tatăl său, astfel cum se poate observa din procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 01.08.2020 orele 22:00 şi din declaraţia acesteia din faţa organului de cercetare penală din data de 02.08.2020, orele 00:30-04:00. Mai mult, Curtea a reţinut că aspectele sesizate nu au avut caracter de noutate, fiind anterior aduse la cunoştinţa altor persoane, precum este martora D., ruda victimei la care aceasta s-a confesat în acelaşi sens într-o perioadă precedentă. Şi sub raport psihologic s-a ajuns la aceeaşi concluzie, expertul psiholog reţinând că "datorită faptului că foarte posibil, membrii familiei sale nu au ajutat-o, deşi cunoşteau cele ce i se întâmpla (foarte posibil mama şi sora ei mai mare), minora s-a închis în ea, s-a retras, a făcut o depresie severă, o anxietate generalizată şi un stres posttraumatic cronic. Cu ocazia declaraţiilor date în faţa poliţiştilor, foarte posibil minora a întrevăzut o cale de a scăpa de tratamentul ce i se aplica acasă şi a avut curajul să povestească evenimentele trăite de ea" (dup, fila x). Toate acestea s-a reţinut că exclud de principiu conceperea cu rea-voinţă a unei sesizări nereale faţă de tatăl său, în sensul infracţiunilor ce fac acum obiectul cauzei. Dimpotrivă, Curtea a constatat că întârzierea aducerii la cunoştinţa organelor legii a infracţiunilor de acest fel, mai ales atunci când autorii sunt din aceeaşi familie cu victima, fiind preferată în schimb destăinuirea în faţa altor persoane apropiate, este cu totul specifică infracţiunilor contra vieţii sexuale, a căror sesizare presupune o expunere publică a unor aspecte de viaţă privată şi intimă, faţă de care multe persoane sunt în mod justificat reticente, în special minorii adolescenţi, cu precădere preocupaţi de propria imagine şi de poziţia lor în raport cu cei din jur (grup de prieteni, colegi de şcoală).

În continuare, Curtea a reţinut în acuzare declaraţiile persoanei vătămate, care a descris în mod detaliat modalitatea în care faptele sesizate apar săvârşite, arătând că, în perioada 2019 - iunie 2020, având vârsta de 15-16 ani, a fost agresată sexual, prin constrângere, de trei ori, de către tatăl său, inculpatul A. (în parcarea magazinului F., din mun. Braşov, în maşină, inculpatul a sărutat persoana vătămată; în pădure, în maşină, inculpatul a sărutat-o şi i-a atins organele sexuale, băgându-i mâna în pantaloni; în drum dinspre localitatea Predeal, spre magazinul G., din Braşov, în autoturism, inculpatul şi-a mângâiat fiica pe picioare).

În dezacord cu instanţa de fond, Curtea a considerat că nu poate reţine contradicţii în susţinerile victimei, de natură a pune la îndoială credibilitatea acestora.

Astfel, s-a reţinut faptul că actele de agresiune nu au fost relatate în mod identic în cele două declaraţii imediat succesive (nu au fost menţionate toate actele de agresiune sexuale în declaraţia ulterioară faţă de cea dintâi ori s-a precizat eronat contextul general în care s-au desfăşurat agresiunile) nu are nicio relevanţă privind verosimilitatea afirmaţiilor în acuzare, neconcordanţele fiind minore şi accidentale, ţinând de modalitatea de relatare liberă a persoanei vătămate. În condiţiile în care victima nu a fost chestionată suplimentar cu privire la aspectele aparent contradictorii, interpretarea acestora trebuie să fie în sensul lor firesc şi inerent oricărei prezentări orale a unui aspect de fapt, iar nu atribuind un caracter nereal susţinerilor astfel formulate.

În acelaşi sens s-a reţinut că poate fi apreciată neconcordanţa dintre cele două declaraţii cu privire la aducerea la cunoştinţa altor persoane a faptei anterior sesizării ei organelor judiciare (reţinându-se că, deşi în prima declaraţie victima a precizat că nu a spus nimănui ce i s-a întâmplat cu tatăl său, în cea din urmă declaraţie aceasta a indicat în acest sens pe mătuşa, sora şi mama ei). Astfel, Curtea nu poate identifica nicio raţiune pentru care persona vătămată să fi făcut asemenea afirmaţii contradictorii cu rea-credinţă, în contextul în care aspectul susţinut a şi fost confirmat ulterior în cea din urmă variantă care confirmă acuzarea (privind mătuşa ei martoră în cauză, de faţă fiind sora ei mai mare). De altfel, nu se poate exclude nici că omisiunea să fi fost motivată tocmai de tendinţa de ocrotire a persoanelor faţă de care ea se destăinuise, aparţinând propriei familii, în condiţiile în care acestea din urmă nu luaseră nicio măsură pentru încetarea susţinutelor abuzuri sau măcar verificarea credibilităţii lor prin confruntarea acuzatului.

Cât priveşte reţinerea în contra versiunii victimei a modului în care aceasta a "povestit într-o manieră vagă, lapidară" situaţia de fapt psihologului, Curtea a subliniat că descrierea faptei sesizate în faţa specialistului psiholog în cadrul lucrării de specialitate, deşi se subsumează aceluiaşi scop de descoperire a adevărului în cauză, nu are nimic în comun metodologic cu descrierea aceleiaşi fapte în faţa organului judiciar. Dacă în cel dintâi caz se urmăreşte doar verificarea credibilităţii afirmaţiilor victimei prin prisma conturării unui profil psihologic al acesteia în vederea stabilirii dacă aceasta prezintă simptome specifice persoanelor abuzate şi a identificării în mod corect a persoanei agresorului, în cea din urmă ipoteză, necesitatea unei descrieri detaliate a faptei în faţa organului judiciar se face în vederea susţinerii unei acuzaţii penale şi urmăreşte îndeaproape tipicitatea infracţiunii sesizate.

Doctrina de specialitate este în acelaşi sens, arătând că "copiii abuzaţi sunt intervievaţi cu privire la abuzul suferit în două demersuri. Primul dintre acestea este audierea lor, în cazul în care se ia în considerare tragerea la răspundere a abuzatorului. În acest caz, s-a reţinut că interviul este realizat de către un reprezentant al organelor de cercetare penală, în colaborare cu un psiholog. Deşi legislaţia din România prevede prezenţa unui psiholog la audierea copiilor (indiferent din ce motiv se realizează interviul), rolul acestuia încă nu este reglementat în proces (de exemplu, să contribuie la elaborarea ghidului de interviu sau să vegheze asupra respectării drepturilor copilului).

A doua situaţie în care se realizează un interviu cu un copil care a suferit o formă de abuz este evaluarea psihologică a acestuia. Acest demers s-a reţinut că este un proces planificat, realizat pe baza unui scop stabilit (de exemplu, la cererea instanţei, într-un demers juridic, documentaţia necesară într-un cadru instituţional-cum ar fi instituţiile abilitate de a interveni în situaţiile copiilor abuzaţi sau pentru planificarea unei intervenţii psihologice), al cărui rezultat este raportul psihologic, care conţine conceptualizarea cazului copilului.

În ţara noastră nu se diferenţiază între evaluarea psihologică clinică şi cea judiciară, fapt care uneori pune în dificultate profesioniştii implicaţi în aceste demersuri, scopurile fixate de ei fiind uneori diferite de aşteptările instituţiilor implicate în anchetarea situaţiilor de abuz asupra copiilor. Curtea a considerat că este cert că interviul referitor la un abuz suferit de către copil este relevant din ambele perspective." (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra, Psihologia copilului în context judiciar - Fundamente teoretice şi aplicative, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2016, pag. 183).

În sfârşit, Curtea a reţinut că în mod corect a sesizat instanţa de fond că susţinerile persoanei vătămate, în sensul că şi-ar fi trimis singură mesajele pe aplicaţia H. cu tatăl său ori că procurorul i-ar fi sugerat ce să declare în acuzare, reprezintă "aspecte lipsite de veridicitate, ce nu au niciun minim de suport probatoriu", însă concluzia acesteia nu putea fi decât în direcţia confirmării presiunii psihice la care a fost supusă victima minoră de către propria familie pentru "retragerea plângerii" şi nicidecum în contra acesteia în sensul că "declaraţia persoanei vătămate minore a prezentat numeroase aspecte ce nu pot fi reţinute în cauză".

Dimpotrivă, s-a reţinut că asemenea reveniri în susţinerile victimelor infracţiunilor săvârşite în mediu familial sunt perfect normale, acestea fiind strâns legate afectiv de membrii familiei şi continuă firesc să relaţioneze cu aceştia, căzând în sarcina organului judiciar dificila îndatorire de a discerne între afirmaţiile sincere şi susţinerile influenţate de familie, mai ales în cazul persoanelor minore, aflate în continuă dependenţă afectivă şi materială cu familia. Sub acest aspect, doctrina de specialitate arată în mod corect că "una dintre cele mai influente teorii ale dezvăluirii abuzului sexual este cea a Sindromului Acomodării la Abuzul Sexual din Copilărie (SAASC) a lui I.

SAASC subliniază faptul că dezvăluirea abuzului sexual nu este un eveniment singular, ci un proces care se află într-o puternică relaţie de dependenţă cu reacţiile celorlalţi la dezvăluire. Teoria explică faptul că, raportat la incapacitatea copiilor de a se apăra precum un adult, copiii mai degrabă se acomodează abuzului şi întârzie dezvăluirea abuzului pentru perioade îndelungate de ani decât să dezvăluie. Dezvăluirea unui abuz sexual în copilărie este un proces atât dificil, cât şi complex, având implicaţii şi pentru victime şi pentru cei din jurul lor.

Dezvăluirea abuzului sexual se întâmplă de obicei după foarte mulţi ani de la momentul la care a avut loc abuzul. Această întârziere se datorează condiţiilor în care se petrece abuzul, şi anume crearea unui context de secret şi joacă, care predispune victima la a ţine ascuns abuzul. S-a arătat că dezvoltarea unui sistem care favorizează secretul şi joaca are un rol foarte important în decizia de întârziere a dezvăluirii." (Gabriela Groza, Psihologie aplicată în procesul penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019, pag. 209).

Aşa fiind, Curtea a concluzionat că susţinerile persoanei vătămate minore nu sunt nicidecum afectate de "diferenţe semnificative" care să submineze caracterul lor sincer, eventualele neconcordanţe dintre acestea fiind specifice cauzelor având ca obiect infracţiuni de acest fel şi caracteristice victimelor minore vătămate prin faptele membrilor de familie, împreună cu care chiar convieţuiesc în perioada situaţiilor sesizate. Dimpotrivă, similitudinea mare între două declaraţii poate fi un indiciu de anormalitate, fiind cunoscut că proba testimonială variază în funcţie de o multitudine de factori precum modalitatea de percepere, memorare şi relatare a evenimentelor, prin excelenţă subiectivă, reactualizarea informaţiei făcându-se diferit cu fiecare ocazie în care persoana este ascultată în cauză. Coroborarea declaraţiilor succesive ale aceleiaşi persoane s-a reţinut că nu se face după un tipar mecanic, prin verificarea reproducerii lor exacte ca printr-o hârtie de calc, ci trebuie apreciat în fiecare caz care pot fi raţiunile pentru care există asemenea diferenţe testimoniale şi chestionată suplimentar persoana audiată pentru acordarea posibilităţii lămuririlor necesare, pornind întotdeauna de la premisa unei diferenţieri inerente între două sau mai multe declaraţii ale aceleiaşi persoane vizând acelaşi aspect de fapt.

În acest sens, Curtea a analizat susţinerile concrete ale persoanei vătămate din cuprinsul declaraţiilor sale date în cauză.

Astfel, Curtea a constatat că declaraţia persoanei vătămate din data de 03.08.2020, dată în faţa procurorului, urmează întocmai sub aspect procedural disp. art. 111 şi urm. din C. proc. pen., fiind luată în prezenţa unui apărător desemnat din oficiu (avocat) şi a unui psiholog clinician în supervizare (reprezentant Direcţia pentru Protecţia Copilului), cu înregistrare audio-video. Pe fondul acesteia, audierea s-a făcut cu observarea disp. art. 111 alin. (3) rap. la art. 107 - 110 din C. proc. pen., privind relatarea liberă şi apoi adresarea de întrebări, fiind urmate îndeaproape şi standardele internaţionale în domeniu, precum Protocolul NICHD (National Institute of Child Health and Human Development - Institutul Naţional de Sănătate a Copiilor şi Dezvoltare Umană din SUA).

În acest sens, Curtea a observat, inclusiv din înregistrarea audio-video a declaraţiei, că procurorul i-a prezentat persoanei vătămate obiectul cauzei şi i-a adus la cunoştinţă toate drepturile şi obligaţiile procesuale, oferindu-i mai întâi posibilitatea relatării libere a declaraţiei, în care victima a început să descrie actele de agresiune sexuală la care a fost supusă. În continuare, procurorul i-a adresat întrebări, în ordinea corespunzătoare, în scopul aflării adevărului şi cu minimalizarea riscului influenţării răspunsurilor, fiind formulate mai întâi întrebările deschise ("ce îţi făcea ...?" "poţi să detaliezi, te rog?"), urmate de întrebările specifice, directive ("doar de vorbit sau te şi atingea ...?""pentru ce să te duci la J.?"), încheind cu întrebările închise ("ţi se pare că relaţiile sunt normale sau nu?"), uneori deosebit de directe ("tu ai vrut să te sărute?").

Analizând răspunsurile persoanei vătămate, Curtea a apreciat că se poate constata caracterul lor cursiv şi coerent, fără contradicţii vădite, prezentări echivoce sau reveniri nejustificate. Mai mult, răspunsurile apar detaliate, purtând toate specificul situaţiilor relatate în infracţiuni de acest gen ("insistă să mergem peste tot, să rămânem singuri. O trimite pe sora mea afară din casă să rămână cu mine" tata mi-a cumpărat o salopetă pentru şcoală, m-a pus să mă îmbrac cu ea. Eram la mine în cameră, o probam.

Tata a intrat la mine în cameră şi a zis să iau salopeta fără tricou. Aşa aş fi rămas în sutien. Eu m-am îmbrăcat cum a zis el. El tot intra şi ieşea, cum face mereu, fără să bată. Se uita la mine în timp ce mă schimbam" "el cerea să mergem doar noi doi la Metro ... în timp ce mergem spre G. din Predeal mă atingea pe picioare. Îmi tot spunea să nu-i spun mamei" "tata mă strânge mereu de sâni. Şi eu îi ziceam mamei. A făcut asta şi în faţa mamei, dar o făcea ca pe o joacă" "la un moment dat, după ce mi-a trimis mesajele, tata m-a chemat la el în cameră şi mi-a pus filme porno.

Mi-a luat telefonul, mi-a şters mesajele. Eu am stat cu spatele la televizor ..."). Totodată, se poate remarca un echilibru în susţinerile acuzatoare, nu de puţine ori persoana vătămată limitând expres prin răspunsurile sale acţiunile incriminatoare ale autorului ("s-a oprit la atât, eu i-am zis să mă lase în pace, aşa cum îi zic mereu" "sincer, nu mi-e frică că tatăl meu o să mă violeze pentru că sunt şi eu mai rea şi pot să mă apăr... nu ştiu dacă e genul să facă aşa ceva ..." "nu mi-a impus niciodată să mă duc cu alte persoane să întreţin relaţii sexuale.

Doar de J. îmi zicea ... nu am întreţinut relaţii sexuale pentru bani, nu aş face asta niciodată" "ştiu doar de o fată care a stat la noi, pe care tata a luat-o de la cămin acasă ... o chema . . . . . . . . . .nu mai ţin minte eram foarte mică ..." ca răspuns la întrebarea dacă ştie pentru ce a fost condamnat tată său). În sfârşit, atitudinea este în deplină concordanţă cu susţinerile, relatările verbale fiind însoţite de o gestică şi mimică corespunzătoare, trădând doar reţinerea specifică faptelor ţinând de viaţa sexuală ("într-o zi eram în camera mea şi a sunat-o pe o femeie din Braşov şi mă punea să ascult ce vorbea ea, o întreba cât a înghiţit, dacă a înghiţit tot, că ea înghite pe jumătate.

Eu plecam de lângă el" - timp în care gestica este corespunzătoare, conform procesului de reactualizare a informaţiei). În acelaşi sens, s-a reţinut că se poate constata că nu au fost adresate întrebări sugestive de natură a vicia răspunsurile minorei (de tipul "te-a atins, nu-i aşa?") ori întrebări repetitive nejustificate.

Faţă de cele expuse, Curtea a reţinut că audierea persoanei vătămate minore a fost făcută în condiţii procedurale adecvate, chestionarea minorei realizându-se în mod suportiv şi nonsugestiv, răspunsurile acesteia fiind cursive, coerente şi univoce, apte de a reflecta adevărul în cauză.

Curtea a considerat că revenirea persoanei vătămate asupra acestei declaraţii, petrecută în aceeaşi dată, orele 18:14, prin care aceasta a precizat că vrea să îşi "retragă plângerea", nu numai că este slab motivată în ceea ce priveşte determinarea formulării de false acuzaţii ("eu sunt geloasă pe sora mea că ea stă cu iubitul ei" sau "pur şi simplu m-am gândit la asta"), dar oferă expres şi explicaţia noii poziţii sale procesuale ("cei din familie au vorbit cu E. şi au zis să îmi retrag plângerea şi să zic că am minţit. Nu vreau să se supere pe mine mătuşa mea sau cei din familie"). Or, aceste aspecte se coroborează în întregime cu interceptările telefonice în cauză prin care se relevă insistenţa inculpatului şi a membrilor familiei de a se proceda în sensul "retragerii plângerii", ceea ce exclude o conduită procesuală liber consimţită (convorbirile din aceeaşi dată, puţin mai devreme, la orele 16:52 şi 17:05, dup., fila x şi urm.).

Curtea a apreciat că nici revenirea persoanei vătămate din faţa primei instanţe nu este deloc diferită pe fond de cea dintâi. Astfel, imediat ulterior procedurii de atenţionare a persoanei vătămată asupra importanţei propriei declaraţii, în mod corect administrată în cauză de către instanţă, Curtea a observat că minora s-a interesat expres dacă "este cineva acolo din familia mea prezentă indirect la audiere, nota instanţei de apel?, iar la confirmarea instanţei şi întrebarea acesteia dacă "nu doreşti să dai declaraţie, dacă e el acolo?", minora "dă din cap în sens că nu", potrivit procesului-verbal de audiere.

Or, într-o asemenea situaţie în care apare clar că minora nu este dispusă să declare în prezenţa autorului faptei, aspect pe care nici măcar nu doreşte să-l precizeze verbal ci doar gestual, organul judiciar trebuie să analizeze cu atenţie sporită dacă audierea suplimentară mai este strict necesară pentru desfăşurarea procesului penal, în scopul evitării revictimizării minorului, făcând aplicarea disp. art. 113 alin. (4) din C. proc. pen. şi a prevederilor internaţionale în domeniu, precum art. 35 pct. 1 lit.

e) din Convenţia de la Lanzarote (2007). În atare condiţii, Curtea a constatat că nu poate decât să concluzioneze în sensul unei adevărate temeri ale victimei, care viciază grav declaraţia sa ultimă, urmând ca întreg probatoriul să se concentreze pe cele dintâi declaraţii şi pe probele indirecte. Urmărind, totuşi întreaga expunere din urmă a minorei, Curtea nu a identificat nicio motivare serioasă pentru revenirea ei, ci, dimpotrivă, a constatat că minora se autoacuză în mod pueril precizând că şi-a trimis singură mesajele respective, că doamna procuror a convins-o să declare astfel cumpărându-i haine şi că nu mai vrea să rămână în centru de primire minori, aspecte care conduc toate la constatarea unei poziţii accentuat subiective a minorei, care alterează grav fiabilitatea declaraţiei sale, într-o aşa măsură încât nu se mai poate trage din cuprinsul ei nicio concluzie viabilă, în afară de starea sa de teamă.

Sub acest aspect, Curtea a subliniat că temerea minorului abuzat nu trebuie să fie neapărat determinată de eventuale conduite de violenţă fizică sau psihică din partea autorului, ci ea poate să derive, de exemplu, din frica de alienare, de înstrăinare, faţă de propria familie, atunci când aceasta nu împărtăşeşte modul de reacţie al victimei, prin sesizarea organelor în drept, aşa cum pare să se fi întâmplat în cauza de faţă. Doctrina vorbeşte chiar de un sentiment de "trădare a familiei" cu care se confruntă minorul denunţător al abuzului sexual, arătând că "dacă abuzul are loc în familie, profesioniştii trebuie să ia în considerare faptul că denunţarea abuzului poate fi considerată de copil o trădare a familiei.

Acest lucru l-ar determina pe copil să aibă o atitudine ambivalentă faţă de denunţ şi să discute cu dificultate despre evenimentul abuzului şi persoana abuzatorului." (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra, Psihologia copilului în context judiciar - Fundamente teoretice şi aplicative, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2016, pag. 193).

În concluzie, Curtea a reţinut că declaraţiile persoanei vătămate date în faţa organelor de urmărire penală sunt deosebit de credibile, susţinerile acesteia fiind constante, concordante şi univoce, reţinute în mod procedural sub aspect legal şi instrumentate adecvat sub raport criminalistic, în timp ce revenirile acesteia nu apar motivate în mod rezonabil şi sunt precedate de persistenţa autorului şi a membrilor familiei în acest sens, motiv pentru care nu pot fi nicidecum ţinute în seamă.

În continuare, Curtea a reţinut concluziile raportului de expertiză psihologică judiciară prin care se confirmă credibilitatea susţinerilor minorei şi sub aspect psihologic, arătându-se că minora victimă "prezintă o tulburare de stres post traumatic ... foarte probabil în legătură cu presupusa traumă la care ar fi fost expusă ... este reiterat de situaţia prezentă în care se fac reamintiri ale posibilelor evenimente psihotraumatizante prin care a trecut ... evită persistent stimulii asociaţi cu evenimentul traumatic - amintiri, gânduri sau sentimente neplăcute despre evenimentul tragic ... prezintă comportament iritabil şi răbufniri de mânie, hipervigilenţă ..." (dup, filele x şi urm.).

Totodată, prin acelaşi raport s-a răspuns obiectivului de verificare a sincerităţii susţinerilor în sensul că minora "a răspuns consecvent la interviurile clinice, la chestionarele şi testele psihologice aplicate (psihometrice sau de specialitate) într-un mod credibil, necăutând să falsifice informaţiile" şi s-a precizat că "posibilitatea ca minora să pună în sarcina altor persoane fapte imaginare este foarte redusă, deoarece validitatea şi fidelitatea probelor psihologice date, ale interviurilor clinice de specialitate dar şi a declaraţiilor date la poliţie şi în faţa noastră este foarte mare şi exclud în foarte mare măsură posibilitatea de a manipula sau falsifica acele evenimente" (dup, fila x).

Curtea a considerat că nici poziţia procesuală de revenire asupra sesizării efectuate nu a modificat constatările psihologice, expertul reţinând că "chiar dacă minora şi-a rectificat (a dorit să-şi retragă plângerea făcută) acest lucru s-a întâmplat - în opinia noastră de specialitate - datorită presiunii familiei sale care au speriat-o cu ceea ce i s-ar putea întâmpla la Centrul de primire minori K.. Minora ne-a declarat pe propria răspundere: dacă este să mi se întâmple la Centru, atunci o să-mi retrag plângerea pentru că îmi este frică.

Cei din familie m-au speriat cu cele ce mi-au spus şi au vorbit şi cu E. ca să mă facă să-mi retrag plângerea şi să mă întorc acasă ..." (dup, fila x). Cu privire la posibilitatea psihică a minorei de a-şi reprezenta consecinţele legale ale unui denunţ mincinos, expertul a arătat că "minora are capacitatea mnezică care să-i permită să înţeleagă realitatea precum şi ceea ce reprezintă din punct de vedere legal minciuna în faţa organelor de cercetare penală" (dup, fila x).

Faţă de constatările de specialitate ale expertului psiholog, Curtea a reţinut că nu poate primi critica "concluziilor contradictorii" reţinute de prima instanţă (referitoare la tendinţa de manipulare, frica de abandon a persoanei vătămate), în condiţiile în care aceste concluzii ale specialistului sunt foarte clare şi neechivoce:

"minora a răspuns la întrebările noastre ... într-un mod consecvent, existând indici de corelaţie bună privind evenimentele trăite şi relatate, aceste probe explicitând foarte clar diferenţa dintre adevăr şi minciună" (dup, fila x). Mai mult, în cazul în care s-ar fi apreciat că există astfel de "concluzii contradictorii" - dat fiind importanţa deosebită a expertizării psihologice a victimei în infracţiunile contra vieţii sexuale prin prisma standardului convenţional în materie - ar fi devenit aplicabile disp. art. 179 - 181 din C. proc. pen., cu referire la remediile procesuale faţă de caracterul incomplet, lacunar sau contradictoriu al concluziilor expertale, fiind astfel necesară dispunerea audierii expertului, realizarea unui supliment de expertiză sau efectuarea unei noi expertize, după caz.

Curtea a considerat că nu poate fi reţinută în apel nici depăşirea limitelor de competenţă ale expertului desemnat în cauză - expert psiholog clinician atestat, formator şi doctor în psihologie - "prin stabilirea unui diagnostic", acesta având drept prim obiectiv al lucrării de expertiză "să se stabilească stadiul dezvoltării cognitive şi emoţionale a minorei la momentul evaluării", context în care s-a reţinut că minora "prezintă o tulburare de stres posttraumatic", cu menţiunea "recomandăm tratament medical de specialitate şi 50 - 60 şedinţe de psihoterapie pentru reducerea stresului posttraumatic, a depresiei severe şi anxietăţii generalizate pentru minoră precum şi şedinţe de consiliere psihologică pentru familia acesteia". Or, dispoziţiile amintite de prima instanţă, prev. de art. 5 din Legea nr. 213/2014 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România nu exclud sub nicio formă astfel de constatări şi recomandări de specialitate, care ţin tocmai de specificul activităţii sale profesionale, în condiţiile în care, conform prevederilor legale antereferite "psihologul cu drept de liberă practică desfăşoară următoarele tipuri de activităţi: a) studiul comportamentului uman şi al proceselor mentale; b) investigarea şi recomandarea căilor de soluţionare a problemelor psihologice; c) elaborarea şi aplicarea de teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane; d) testarea psihologică, prevenirea şi psihoterapia tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; e) interpretarea datelor obţinute şi elaborarea recomandărilor pe care le consideră necesare.".

De altfel, Curtea a reţinut că obiectivele expertizei psihologice au fost corect stabilite în cauză, în acord şi cu doctrina de specialitate, care subliniază că "întrebările la care trebuie să răspundă expertul psiholog pot fi formulate în diverse moduri, în funcţie de elementele de fapt ce se urmăreşte a fi relevate. S-au menţionat cu titlu exemplificativ: - care este nivelul de dezvoltare generală a copilului (din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental, psihofiziologic); - dacă pot fi identificate în plan psihologic transformări sau orice indicii care pot fi calificate drept efecte ale unui abuz sexual comis asupra copilului; - dacă ansamblul conduitei manifestate de copil (din punct de vedere verbal, para-verbal, non-verbal) cu prilejul audierii este în concordanţă cu cel aşteptat de la o persoană cu acelaşi nivel de dezvoltare, aflată în aceeaşi situaţie; - dacă din ansamblul conduitei manifestate de copil cu prilejul audierii se pot decela indicatori comportamentali cu privire la caracterul veridic sau neveridic al relatărilor acestuia privitoare la agresiunea sexuală." (Marian Truşcă, Necesitatea unei noi abordări în instrumentarea cauzelor având ca obiect infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale comise asupra minorilor, Revista de drept Pro Lege nr. 2/2020, fila x).

În aceleaşi sens, s-a reţinut că în literatura din domeniu s-a subliniat că "intervievarea copilului cu privire la abuzul suferit este o parte integrantă în demersul evaluării psihologice clinice, realizându-se, totodată şi identificarea "factorilor psihologici cu relevanţă pentru sănătate şi boală" şi evaluarea clinică funcţională. În scopul stabilirii unui diagnostic cât mai acurat, se pot utiliza diferite instrumente standardizate, în funcţie de orientarea teoretică a specialistului. Evaluarea abuzului în contextul problemelor pre-existente şi a problemelor coexistente duce la o imagine mai clară în înţelegerea funcţionării copilului în decursul interviului şi în viaţa de zi cu zi. Interviul realizat cu copilul abuzat este un moment distinct, care presupune o planificare diferită, în care se stabilesc scopurile şi ipotezele referitoare la acest demers. În procesul de planificare se recomandă elaborarea unei serii întregi de ipoteze, formularea unei singure ipoteze poate să genereze rezultat fals pozitiv sau fals negativ." (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra, Psihologia copilului în context judiciar - Fundamente teoretice şi aplicative, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2016, pag. 184).

Însă ceea ce apare în total dezacord cu standardul european în materie este concluzia că "un raport de expertiză psihologică nu poate reprezenta o probă care să conducă la stabilirea situaţiei de fapt, ci doar opinia unui specialist în legătură cu obiectivele ce au fost stabilite prin ordonanţa organelor de urmărire penală". Dincolo de o asemenea definiţie circulară inutilă a probei expertale, Curtea a reiterat jurisprudenţa CEDO care obligă instanţa să dispună şi să aibă în vedere "opinia unui psiholog specializat" (I.G. c.

Moldovei, parag. 43), tocmai în cadrul acelei abordări adaptate la context (context-sensitive approach), mai sus referite, în vederea aflării adevărului şi protejării drepturilor victimelor infracţiunilor de natură sexuală. Curtea de apel a subliniat astfel că, prin specializarea sa profesională şi a metodelor ştiinţifice aplicate (interviuri clinice de specialitate, teste psihologice specifice, analize ale antecedentelor psiho-medicale etc.), specialistul psiholog se plasează într-o poziţie de relaţionare continuă şi complexă cu persoana examinată, nemaiîntâlnită pentru orice alţi specialişti în domeniul juridic, într-un context specific şi capabil să releve cele mai intime trăsături de personalitate şi trăiri interioare ale acesteia, în aşa fel încât concluziile sale să poată susţină sau, din contră, să infirme acuzaţii ce ţin de viaţa privată a persoanelor.

Curtea a considerat că este adevărat că obiectul analizei expertizei psihologice sau psihiatrice nu este unul material, ci intelectual, ţinând de psihicul persoanei, însă aceasta nu schimbă cu nimic natura juridică a acestui procedeu probatoriu, în condiţiile în care raportul de expertiză - indiferent de obiectul acestuia - este unul dintre mijloacele de probă enumerate expres în disp. art. 97 alin. (2) lit.

e) din C. proc. pen., a cărei efectuare se dispune, conform art. 172 alin. (1) din C. proc. pen., atunci când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert, fiind supus principiului general al libertăţii de apreciere a probelor, consacrat prin disp. art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., conform căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Mai departe, Curtea a procedat la analiza declaraţiilor martorilor indirecţi, în vederea coroborării lor cu susţinerile persoanei vătămate şi cu constatările psihologice privind persoana acesteia.

Astfel, Curtea a reţinut susţinerile martorei D., rudă cu victima (fosta soţie a unui verişor al inculpatului), căreia aceasta i s-a confesat într-o perioadă anterioară cu privire la conduita nepotrivită a tatălui său sub aspect sexual. În acest sens, Curtea a reţinut că martora a confirmat că în urmă cu trei săptămâni, când era în vizită la familia inculpatului "dintr-o dată cea mică, B., mi-a spus, de faţă cu sora ei, L., că tatăl ei o pipăie pe picioare şi pe sâni. Persoana vătămată mi-a zis să o întreb pe L.

Mai reţinută, L. a confirmat că este adevărat ... persoana vătămată era stresată că în timp ce ne povestea să nu vină tatăl acasă, se speria când auzea uşa de la bloc" (declaraţia din 03.08.2020, dup, fila x). Mai mult, deşi susţinerile au fost nuanţate în faţa instanţei de fond şi de apel, când martora a precizat că "mi s-a părut o joacă de copii între ele, nu mi s-a părut că vorbeşte serios ..." (declaraţia din 15.03.2021, d.i., fila x) sau că "impresia mea a fost că ea a vrut să se răzbune pe el" (declaraţia din 23.11.2021, d.a., fila x), Curtea constată că afirmaţiile acesteia, în forma în care au fost făcute la poliţie cu ocazia primei declaraţii, se coroborează cu cele ale victimei şi apar confirmate de comunicările cu aceasta din urmă avute chiar în contextul sesizării penale, prin care s-a menţionat că "nu mă băga Bubule ... mi-e frică de A. corect: mi-e frică de A., nota instanţei" (dup, fila x), recunoscute ca atare de martoră încă de la prima instanţă (d.f., fila x).

De altfel, martora a confirmat în faţa ambelor instanţe că avea cunoştinţă că cea dintâi declaraţie urma să fie dată sub pseudonim şi a precizat în faţa instanţei de apel că "la momentul audierii la urmărire penală, cât şi ulterior cu ocazia audierii din faţa instanţei, am spus adevărul. Nu am fost influenţată nici prima oară şi nici ulterior..." (declaraţia din 23.11.2021, d.apel, fila x). Or, indicarea acestei martore încă din primele declaraţii de la procuror din 03.08.2020 (dup, fila x), caracterul spontan al confesiunii victimei către martoră (cea din urmă aflându-se întâmplător în vizită la locuinţa celei dintâi) şi realizarea acesteia de faţă cu altă martoră care neagă fals acest aspect (sora sa L., pe care martora o plasează fără nicio reţinere cu acea ocazie la faţa locului), dar şi perioada relativ mare anterioară sesizării penale în care aceasta a avut loc (cu trei săptămâni anterior sesizării) - îndreptăţesc instanţa de apel să reţină aptitudinea ei de a contribui la aflarea adevărului în cauză, ca reflectând în mod veridic ceea ce s-a petrecut în realitate.

Aşa fiind, la analiza astfel efectuată, Curtea a constatat că nu poate ţine seama de revenirea ulterioară a martorei în care aceasta a nuanţat cele spuse anterior şi pune această revenire exclusiv pe seama relaţiilor de rudenie/afinitate cu familia inculpatului. Pentru toate acestea, Curtea s-a îndepărtat de concluzia instanţei de fond, context în care a subliniat că relaţiile de familie în asemenea cauze nu pot fi înlăturate în aprecierea susţinerilor testimoniale, membrii familiei aflându-se în relaţii continue şi complexe care pot influenţa poziţia lor procesuală, în condiţiile în care aceste relaţii vor continua în mod firesc şi dincolo de procesul penal în curs, putându-se înţelege foarte bine sub aspect uman încercarea de nuanţare a depoziţiilor membrilor de familie într-un proces penal. Curtea a considerat că a exclude din aprecierea unei declaraţii procesuale influenţa raporturilor de familie înseamnă a nu ţine seama de o realitate obiectivă firească, care ţine de natura umană a relaţiilor sociale şi familiale, pe care, de altfel, însăşi legea (penală) vine să le protejeze.

Aşadar, Curtea a subliniat că martora a confirmat, atât în fond, cât şi în apel, faptul că procedura de ascultare privind protecţia martorilor a fost dispusă faţă de ea în cunoştinţă de cauză. Curtea a apreciat că, nu se poate identifica niciun motiv pentru care s-ar fi apelat la o asemenea procedură care slăbeşte valoarea probatorie a declaraţiei luate în astfel de condiţii procedurale, altul decât perceperea de către martoră a unei temeri tocmai în considerarea faptului că susţinerile ei sunt veridice şi serioase, putând afecta grav situaţia persoanei acuzate, aspecte confirmate în clar şi prin comunicările scrise ale acesteia către minoră, aflate la dosarul cauzei.

În sfârşit, Curtea a constatat că valoarea probatorie a declaraţiei martorei nu este deloc afectată de modalitatea în care procedura a fost aplicată în cursul urmăririi penale, prin care nu s-a relevat sub nicio formă caracterul special al acesteia, conferit în baza art. 125 şi urm. din C. proc. pen. Dincolo de neajunsurile de comunicare dintre instanţa de fond şi parchet, context în care Curtea împărtăşeşte criticile celei dintâi, situaţia procesuală nu a fost pentru niciun moment compromisă în cauză. În ipoteza în care s-ar fi considerat incidentă vreo cauză de nulitate, după faza camerei preliminare, una dintre soluţiile procesuale ar fi fost ca, în procesul de apreciere a probatoriului, instanţa să înlăture proba viciată în baza art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., potrivit căruia, expunerea hotărârii trebuie să cuprindă motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate. Curtea a considerat că nu este, însă cazul de faţă, în care instanţa de apel, pe de-o parte, nu identifică nicio dispoziţie legală expresă care să oblige organul de urmărire penală să releve în dosar atribuirea caracterului de martor ameninţat, ci dimpotrivă, martorul urmează să semneze declaraţia sa sub pseudonim (art. 126 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.) iar ordonanţa procurorului se păstrează în condiţii de confidenţialitate (art. 126 alin. (4) din C. proc. pen.). Pe de altă parte, chiar dacă s-ar ajunge la o astfel de concluzie, în cauză nu există nicio vătămare procesuală concretă, mai ales în condiţiile în care martora a fost, în cele din urmă, ascultată în mod direct de către ambele instanţe de judecată, ocazii cu care şi-a menţinut, cu precizările respective, depoziţia anterioară din cursul urmăririi penale.

Cu această ocazie, Curtea a subliniat că aplicarea formalităţilor procedurale trebuie să ţină seama de specificul cauzei şi nu poate constitui un scop în sine, prevalând imperativul prezervării probei, sub rezerva fiabilităţii sale, în sensul ca proba să-şi menţină aptitudinea de a reflecta adevărul în cauză. Curtea a constatat că, astfel de considerente nu au deloc caracter de noutate şi se înscriu în vechea concepţie consacrată doctrinar privind această condiţie a laturii substanţiale a nulităţii virtuale, reţinându-se că "anularea actului constituie deci o soluţie subsidiară la care se recurge numai dacă vătămarea nu poată fi înlăturată pe altă cale. În felul acesta se evită neajunsurile unei proceduri formaliste, folosindu-se mijloacele procedurale simple care nu duc la operaţiuni complicate şi la întârzieri în desfăşurarea procesului" (V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale C. proc. pen. român. Partea generală, vol. V, ed. a II-a, Editura Academiei Române şi Editura ALL Beck, Bucureşti, 2003, pag. 407). În acelaşi sens s-a reţinut că este şi jurisprudenţa CEDO, mai ales în materia infracţiunilor de abuz sexual faţă de persoane vulnerabile, în care s-a reţinut că "modul în care mecanismele penale în ansamblu au fost puse în aplicare în prezenta cauză, având ca rezultat soluţionarea cauzei pe motive procesuale, a fost defectuoasă până la punctul de a constitui o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului pârât în "temeiul articolelor 3 şi 8 din Convenţie". Prin urmare, a existat o încălcare a articolelor 3 şi 8 din Convenţie." (cauza R.B. c. Estoniei din 22.06.2021, parag. 103 şi 104, în care a fost reţinută responsabilitatea statului pentru motivul excluderii totale a declaraţiei victimei minore de vârstă fragedă pe motive procedurale pur formale, cu consecinţa achitării acuzatului din lipsă de probe).

Cu privire la martorii indirecţi ascultaţi în cauză, Curtea a mai reţinut declaraţia martorului E., dată în faţa instanţei de apel la data de 26.10.2021, în care acesta a confirmat faptul că persoana vătămată i-a relatat anterior despre "atingerile sexuale" ale tatălui său. În acest sens, martorul a precizat că persoana vătămată i-a spus că "tatăl său îi punea mâna pe picior, pe sâni. Altceva în acest sens nu mi-a mai spus. Mi-a spus că vrea să depună plângere, însă tot ea mi-a spus că tatăl ei îi zicea că nu o să creadă nimeni". Cu toate acestea, martorul a arătat că "ea nici acum nu vrea să spună adevărul din cauza stării de sănătate a tatălui ei. Mi-a spus că e bolnav şi că nu se simte bine". Totodată, martorul a confirmat că a fost apelat telefonic de către inculpat pentru a convinge victima "să-şi retragă plângerea şi apoi să-i dea procură să plece la mine şi să se încheie ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. A vorbit ca şi când ar fi vinovat, dar să se încheie totul" (d.apel, fila x).

Curtea a considerat că nu poate primi susţinerile în apărare ale inculpatului prin care arată că "aceştia s-au înţeles pentru a-mi face probleme în prezenta cauză, având în vedere că nu eram de acord ca cei doi să plece împreună" şi că martorul "umblă cu droguri şi ştiu că este căutat de poliţie", depunând în acest sens un înscris privind o comunicare dintre martor şi o rudă în care se precizează că "aveam un avocat care mă putea ajuta să o scot să îmi facă el acte false procură buletin" (d.apel, fila x). Dincolo de imposibilitatea verificării obiective a autenticităţii unor asemenea comunicări, Curtea a constatat că precizările inculpatului apar fără niciun sprijin probatoriu relevant, confruntarea martorului în faţa instanţei de apel infirmând aceste supoziţii. Or, Curtea a constatat că susţinerile martorului apar în perfectă concordanţă cu cele ale persoanei vătămate şi cu înscrisurile de la dosar privind comunicările în legătură cu insistenţele inculpatului pentru "retragerea plângerii". Mai mult, aşa zisa "grijă" a inculpatului pentru a împiedica martorul să profite de victimă este în vădită în contradicţie cu propriile sale mesaje prin care el însuşi o încuraja în acelaşi sens, aşa cum s-a expus în continuare.

Curtea a considerat că nu poate reţine în apărare declaraţiile celorlalţi martori ascultaţi în cauză, rude apropiate şi cunoştinţe, pe care le înlătură ca vădit subiective, date exclusiv în favoarea inculpatului, prin prisma relaţiilor personale cu acesta. De altfel, Curtea a constatat că mama inculpatului (M.), soţia acestuia (N.) şi ceilalţi copii ai săi (L. şi O.) nici nu au mai dorit să declare în faţa instanţei de fond (d.f., filele x).

În ceea ce priveşte relaţiile dintre victimă şi autor, Curtea a reţinut că probele cauzei indică fără echivoc o conduită a inculpatului prin care acesta ignoră cu desăvârşire dreptul la viaţă intimă a persoanei vătămate, încurajând-o să se prostitueze la vârsta sa de numai 16 ani. Astfel, inculpatul îi propune victimei - fiica sa - să îi "dea un pont", pentru "5 mil o oră talent", iar când copila refuză spunând că "nu fac prostii cu oricine ... trebuie să şi-mi placă ...", reacţia inculpatului este "treaba ta bani p... daca eşti fraieră", dând exemple din comunitate cum că "borâta asta face o grămadă de lovele ... roşcata ..." şi folosind, totodată, cuvinte extrem de vulgare cu referire la viaţa sexuală.

Despre aceste comunicări dintre părţi instanţa de apel a reţinut că nu au fost contestate cu succes de apărare, care nu a reuşit să dea nicio explicaţie cu privire la ele. Or, Curtea a considerat că, o astfel de conduită poate fi privită, mai larg, ca făcând parte chiar din agresiunea sexuală, în mod general, la care victima a fost supusă de-a lungul timpului, instanţa de apel îndepărtându-se astfel total de instanţa de fond care a concluzionat sub acest aspect că discuţiile respective "nu reprezintă acte de pregătire, de executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea" şi că "raportat la conversaţia dintre inculpat şi fiica sa, chiar dacă aceasta a relevat un comportament inadecvat din partea tatălui persoanei vătămate şi a ridicat semne de întrebare inclusiv cu privire la comportamentul persoanei vătămate, în raport cu vârsta acesteia, nu se dovedeşte, astfel săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală de către inculpat, neavând legătură cu faptele reţinute în sarcina inculpatului şi care fac obiectul prezentului dosar". Dimpotrivă, Curtea a subliniat că relaţiile anterioare dintre părţi constituie însăşi contextul care trebuie stabilit pentru dovedirea acuzaţiei, în acord cu standardul CEDO în materie mai sus descris. Doctrina este în acelaşi sens, arătând că "comportamentul sexual este introdus gradual, intenţia sexuală nu este manifestată la început, urmând ca apoi adultul să adopte un vocabular murdar, apoi atingeri non-sexuale, peste haine, pentru ca ulterior comportamentul abuzatorului să devină mult mai explicit, prin atingeri în zone sexuale" (George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra, Psihologia copilului în context judiciar- Fundamente teoretice şi aplicative, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2016, pag. 165).

Mai mult, Curtea a considerat că singura concluzie care se poate trage dintr-o asemenea discuţie tată-fiică este faţă de cel dintâi şi poate ţine de o conduită incriminată de proxenetism infantil; a reţine faţă de persoana minoră vreo culpă de orice fel nu ar ţine seama de vârsta ei, în contra principiului protejării minorului, aflat în plină dezvoltare fiziologică, morală şi socială, a cărei responsabilitate cade chiar în sarcina părţilor, precum tatăl acesteia, inculpat în cauză. Curtea nu a exclus ca asimilarea limbajului licenţios de către minoră să fie ea însăşi o modalitate de reacţie la expunerea sexuală a tatălui său, fiind în termeni psihologici o strategie de coping, înţeleasă ca un proces activ prin care o persoană, datorită autoaprecierii propriilor capacităţi şi motivaţii, face faţă vieţii şi în special unei situaţii stresante şi reuşeşte să o stăpânească (Marele dicţionar al psihologiei - Larousse, Editura Trei, Bucureşti, 2006).

În sfârşit, Curtea a avut în vedere antecedentele penale ale inculpatului, care a fost condamnat anterior tocmai pentru infracţiuni de natură sexuală. Astfel, prin sentinţa penală nr. 82/S, pronunţată la data de 11.12.2013, de către Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, astfel cum a rămas definitivă prin decizia penală nr. 240/Ap, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea unor infracţiuni de trafic de persoane (persoana vătămată P.) şi trafic de minori (persoane vătămate Q. şi R.), reţinându-se în sarcina acestuia că, în perioada anului 2011, a recrutat şi a exploatat, prin acte de violenţă şi ameninţare, trei victime, dintre care una în propria locuinţă (P.), iar celelalte două minore, pe care le-a exploatat prin obligarea la practicarea prostituţiei. Totodată, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., inculpatul a fost achitat pentru una dintre faptele de trafic de persoane, pentru că nu au existat probe în acuzare, în afară de declaraţia persoanei vătămate (dup, fila x).

Curtea a considerat că, deşi o condamnare anterioară nu poate în sine să conducă la concluzii de vinovăţie pentru o altă faptă penală, nu este mai puţin adevărat că prin aceasta se relevă un anumit profil moral şi social al persoanei acuzate, de care trebuie să se ţină seama în abordarea probatoriului în cazul infracţiunilor la viaţa sexuală, care se caracterizează printr-o lipsă de consideraţie faţă de libertatea sexuală a persoanei şi de un slab autocontrol al impulsurilor sexuale. Astfel, Curtea a reţinut în cauză că această condamnare anterioară a inculpatului pentru acelaşi gen de infracţiuni se coroborează cu modul în care a fost surprins relaţionând cu persoana vătămată, pe care a instigat-o la practicarea prostituţiei, relevând o desconsiderare totală pentru viaţa ei intimă şi dezvoltarea firească a acesteia, ceea ce face deosebit de credibile acuzaţiile de agresiune sexuală aduse în cauză. Mai mult, Curtea a considerat că este îndreptăţită să concluzioneze chiar că achitarea anterioară a inculpatului pentru lipsă de probe l-a familiarizat pe acesta cu probatoriul specific procesului penal în asemenea cauze şi se coroborează cu susţinerile persoanei vătămate prin care aceasta a reprodus replicile inculpatului la atenţionarea sa de sesizare a organelor în drept, sens în care acesta i-a spus minorei că "dacă va merge la poliţie nu o să o creadă nimeni" (dup, fila x verso). De altfel, însăşi minora şi-a adus aminte, în declaraţia sa, de "o fată care a stat la noi, pe care tata a luat-o de la cămin acasă... o chema Mineli...", pentru care inculpatul a fost condamnat anterior pentru trafic de persoane (fiind vorba de persoana vătămată P.), astfel cum s-a arătat mai sus, ceea ce confirmă faptul că inculpatul a exploatat sexual persoane în propria casă, fără niciun fel de reţinere, nici măcar faţă de fata sa minoră, ajungând acum să încalce grav viaţa sa intimă, prin agresarea ei sexuală.

Curtea a considerat că nu poate primi apărarea inculpatului în cauză.

Astfel, în aplicarea standardului CEDO mai sus amintit, Curtea a considerat că nu poate reţine în cauză motive pentru care persoana vătămată să fi formulat asemenea acuzaţii în mod nefondat, care să fi fost determinate de o conduită severă a inculpatului de interzicere a unei relaţii cu martorul E. (suspectat de proxenetism de către inculpat), motivată de o grijă parentală a acestuia din urmă faţă de fiica sa minoră. Din contră, Curtea a apreciat că probele cauzei relevă, aşa cum s-a arătat, că însuşi inculpatul are o astfel de conduită faţă de persoana vătămată minoră, încurajând-o la prostituţie în mod insistent şi într-o manieră extrem de vulgară, conduită incompatibilă, în opinia instanţei de apel, cu grija pentru dezvoltarea firească a fiicei sale. Aşa fiind, în lipsa altor susţineri, neînţelegerile dintre inculpat şi victimă ţin de viaţa de familie şi nu par să depăşească un nivel de gravitate care să fi determinat minora la formularea de acuzaţii penale false la adresa tatălui său.

Faţă de toate cele expuse mai sus, Curtea a subliniat că numai în acest fel se poate aborda infracţiunea sexuală comisă faţă de o persoană vulnerabilă, fiind exclusă o perspectivă restrânsă în analiza cauzei, prin căutarea doar a unor probe directe, în raport cu obiectul probaţiunii, de natură să lase fără niciun efect probator mijloace de probă specifice unor astfel de cauze penale, cu consecinţa pronunţării unei soluţii netemeinice, cu grave consecinţe procesuale, precum încetarea de drept a măsurilor procesuale preventive (conform art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.) şi încetarea în fapt a măsurilor administrative de plasament (potrivit adresei nr. x/24.08.2021 a DGASPC Braşov, minora a fost învoită pentru reîntoarcerea la locuinţă, avându-se în vedere, în mod expres, soluţia primei instanţe de achitare şi încetare a măsurii preventive, d.apel, fila x).

În aceste condiţii, revenirea persoanei vătămate în cursul judecăţii în apel asupra propriilor declaraţii, susţinând în continuare că a fost victima agresiunilor tatălui şi motivând conduita sa procesuală prin presiunile familiei exercitate asupra ei, Curtea a considerat că nu modifică substanţial probatoriul în cauză. Astfel, în declaraţia dată în faţa Curţii, persoana vătămată a arătat că - urmare a consilierii de către specialistul centrului de plasament în sensul de a spune adevărul în cauză - doreşte să revină asupra poziţiei sale procesuale şi a reiterat că fusese într-adevăr supusă actelor de agresiune sexuală în maniera arătată iniţial în faţa procurorului şi a poliţiei (d. apel, fila x).

În concluzie, Curtea a reţinut că acuzaţia de agresiune sexuală a inculpatului faţă de fata sa minoră a fost dovedită în cauză dincolo de orice îndoială rezonabilă, existând probe care permit deducerea faptei penale şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate, rezultate din susţinerile persoanei vătămate, formulate în urma unui denunţ spontan, fără a se putea reţine în mod rezonabil motive determinante pentru o denunţare calomnioasă, prin care se descriu în concret şi fără echivoc actele de agresiune sexuală, confirmate sub aspect psihologic prin expertiză de specialitate şi sprijinite de depoziţia martorilor indirecţi faţă de care victima s-a confesat anterior, în condiţiile surprinderii unei relaţii dintre părţi de natura unui proxenetism infantil, fapte de genul cărora inculpatul a mai fost condamnat anterior, fiind recidivist pentru infracţiuni de trafic de minori şi trafic de persoane.

În consecinţă, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta sesizată există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, urmând să dispună condamnarea acestuia în cauză.

În drept, Curtea a apreciat că fapta inculpatului A., recidivist, care, în perioada 2019 - iunie 2020, în trei rânduri, a agresat-o sexual pe fiica sa minoră B., în vârstă de 15 - 16 ani, prin atingeri sexuale realizate prin constrângere, constituie infracţiunea de agresiune sexuală, în varianta agravantă şi în formă continuată, prev. de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (trei acte materiale).

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea a făcut aplicarea disp. prev. de art. 74 din C. pen., potrivit cărora stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face, în raport, cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Astfel, Curtea a avut în vedere limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege, constatând că pentru infracţiunea de agresiunea sexuală, prev. art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen., pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, la care se adaugă starea de recidivă postexecutorie, prev. de art. 41 alin. (1) din C. pen., prin care limitele speciale se majorează cu jumătate, conform art. 43 alin. (5) din C. pen., urmând ca acestea să fie de la 4 ani şi 6 luni la 15 ani închisoare, maxim care poate fi majorat cu încă 3 ani, în aplicarea art. 36 alin. (1) din C. pen. privind infracţiunea continuată, limitele de pedeapsă fiind în final de la 4 ani şi 6 luni la 18 ani închisoare.

Curtea a mai constatat că, prin Legea nr. 217/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., publicată în M.Of. nr. 1012 din 30 octombrie 2020, s-a introdus un nou alineat la art. 219 din C. pen., prin care au fost majorate limitele speciale ale pedepsei pentru infracţiunea sesizată, de la 5 la 12 ani închisoare. Cu toate acestea, având în vedere data faptei (2019 - iunie 2020), care este anterioară intrării în vigoare a noii legi mai severe, Curtea a avut în vedere forma anterioară a legii, şi a făcut astfel aplicarea disp. art. 5 din C. pen., privind legea penală mai favorabilă.

În mod concret, Curtea a avut în vedere, atât circumstanţele reale privind fapta reţinută, cât şi cele personale ţinând de persoana inculpatului. Astfel, Curtea a considerat că în timp ce caracterul repetat al faptei şi săvârşirea ei asupra propriei fiice agravează răspunderea penală, în schimb nu se poate nega numărul limitat al actelor materiale şi lipsa altor constrângeri violente, de natură a limita severitatea răspunderii penale în cauză. Sub aspect personal, Curtea a reţinut şi conduita generală a inculpatului care pare să ignore cele mai elementare drepturi la viaţă intimă a persoanelor, în scop pur speculativ, reţinând acţiuni specifice unui proxenetism infantil, prin încurajarea adresată propriei sale fiice pentru practicarea prostituţiei.

Astfel, Curtea a concluzionat că inculpatul prin fapta sa a pus în real pericol dezvoltarea fizică şi psihică a minorei, nu numai în mod direct prin alterarea sentimentelor de decenţă şi pudoare, dar şi indirect, în perspectiva implicaţiilor nefaste ale unui debut prematur al vieţii sexuale, cum sunt riscul de sarcină nedorită, contagiunea venerică sau chiar exploatarea sexuală, iar numai tăria de caracter a minorei, care a reuşit să facă faţă presiunilor inculpatului, a făcut ca toate acestea să nu se întâmple.

Pentru toate aceste motive, Curtea s-a orientat peste limita minimă de pedeapsă, fără însă a spori cu mult cuantumul acesteia, subliniind, totodată şi perspectiva de reintegrare socială şi familială a inculpatului, în condiţiile atingerii scopului educativ al sancţiunii penale aplicate, urmând, astfel să aplice o pedeapsă de 6 (şase) ani închisoare.

Având în vedere că fapta a fost comisă în exercitarea drepturilor părinteşti ca aspect esenţial al vieţii sociale şi ţinând seama de starea de recidivă a inculpatului pentru infracţiuni de natură sexuală, Curtea a dispus aplicarea pedepselor complementare pe durata maximă de timp, prev. de art. 66 alin. (1), lit. a), b), e) şi f) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturile părinteşti şi respectiv dreptul de a fi tutore sau curator).

Sub aspectul laturii civile, potrivit art. 19 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. Astfel, legea civilă prevede, în cuprinsul art. 1.357 alin. (1) din C. civ., referitor la condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Conform art. 1381 din C. civ. privind obiectul reparaţiei, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar acesta se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, potrivit art. 1385 alin. (1) din C. civ. referitor la întinderea reparaţiei. Sub aspectul drepturilor materiale încălcate, Curtea a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 252 din C. civ. care prevăd că orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, integritatea fizică şi psihică, demnitatea.

Din perspectiva cuantumului daunelor morale sunt cunoscute criteriile potrivit cărora se apreciază câtimea acestora, având caracter nepatrimonial şi ţinând de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic sau psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, precum şi proporţia în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Sub aspect jurisprudenţial, la stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea a reţinut că se poate avea în vedere şi criteriul constând în sumele acordate de practica judiciară în cazuri similare. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei, în scopul compensării pierderii suferite, fără a avea caracter sancţionatoriu şi în limita îmbogăţirii fără justă cauză.

Aşa fiind, Curtea a considerat că instanţa are puterea suverană de apreciere a despăgubirilor, de la caz la caz şi într-o măsură aproximativă prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei.

În cauză, Curtea a apreciat că partea civilă a suferit ca urmare a faptei inculpatului o serie de consecinţe negative în ceea ce priveşte funcţionarea cognitivă şi socio-emoţională, precum anxietatea şi depresia, consecinţe care adesea se pot reflectata şi pe termen lung, inclusiv în viaţa adultă. În acest sens, Curtea a avut în vedere în principal expertiza psihologică efectuată prin care s-a constatat că partea civilă prezintă tulburare depresivă majoră recurentă, tulburare de anxietate generalizată şi de stres posttraumatic, cu recomandarea de a urma tratament medical de specialitate şi şedinţe de psihoterapie pentru reducerea stresului posttraumatic, a depresiei severe şi anxietăţii generalizate pentru minoră precum şi şedinţe de consiliere psihologică pentru familia acesteia.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că daunele morale sunt întemeiate în cuantumul solicitat de 50.000 de RON, Curtea a considerat că se impune admiterea în tot a acţiunii civile, astfel cum a fost mai întâi formulată prin rechizitoriu, de către Ministerul Public în numele părţii civile minore, asupra căreia nu s-a revenit de către acesta. Sub aspectul titularului acţiunii civile, dincolo de textul expres prev. de art. 19 alin. (3) din C. proc. pen., Curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa CEDO în materie prin care s-a subliniat că astfel de cauze trebuie "să fie examinate din punctul de vedere al obligaţiei instanţelor de a garanta drepturile reclamantului în circumstanţele concrete şi excepţionale ale cauzei. Faptul că reclamanta a solicitat în mod expres despăgubiri sau nu este irelevant, întrucât instanţele aveau obligaţia de a examina din proprie iniţiativă problema despăgubirilor" (cauza D.M.D. c. României, parag. 64).

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, faţă de natura şi circumstanţele faptei reţinute, Curtea a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat, probe utilizate în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În ceea ce priveşte apelul petentului avocat C., formulat împotriva încheierii din data de 25.02.2021, pronunţate în cauză, prin care i s-a aplicat o amendă judiciară, Curtea a dispus respingerea acestuia, ca inadmisibil.

Prin încheierea din data 09.11.2020, pronunţată în cauză în dosarul nr. x/2020.4, instanţa, în baza art. 283 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus aplicarea apărătorului ales al inculpatului, avocat C., amendă judiciară în cuantum de 3000 RON.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa a reţinut că acesta a lipsit nejustificat la termen, fără a asigura substituirea.

Prin încheierea din data 09.11.2020, pronunţată în cauză în dosarul nr. x/2020.4.1, instanţa, în baza art. 284 alin. (3) din C. proc. pen., a admis în parte cererea formulată de petent şi a dispus reducerea amenzii astfel aplicate, de la suma de 3.000 RON la suma de 1.500 RON.

Faţă de cea din urmă încheiere a formulat apel petentul avocat C.

Potrivit art. 284 alin. (1) - (4) din C. proc. pen., amenda se aplică de către instanţa de judecată prin încheiere, iar persoana amendată poate cere anularea sau reducerea amenzii, justificând de ce anume nu şi-a putut îndeplini obligaţia, urmând ca aceasta să fie soluţionată de un alt complet de judecată, prin încheiere.

Conform art. 409 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., avocatul, printre alţi participanţi în procesul penal, poate face apel în ceea ce priveşte amenzile judiciare aplicate prin sentinţă.

Ca urmare, Curtea a constatat că împotriva încheierilor prin care prima instanţă aplică sancţiunea amenzii judiciare este deschisă o singură procedură de contestare, cea prev. de art. 284 din C. proc. pen., deja epuizată de petent în cauză, motiv pentru care prezenta cale de atac a apelului, formulată faţă de o încheiere din cursul judecăţii, s-a apreciat că nu este prevăzută de lege, fiind respinsă, ca inadmisibilă.

Pe cale de consecinţă, Curtea, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva sentinţei penale nr. 511, pronunţată la data de 30.03.2021, de către Judecătoria Braşov, pe care a desfiinţat-o sub aspectul laturii penale şi civile, precum şi a dispoziţiilor privind cheltuielile judiciare, şi rejudecând cauza în aceste limite:

În baza art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare şi 5 (cinci) ani pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b), e) şi f) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturile părinteşti şi respectiv dreptul de a fi tutore sau curator), pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în variantă agravantă şi în formă continuată (trei acte materiale).

A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) şi f) din C. pen. privind pedeapsa accesorie.

În baza art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., executarea pedepsei complementare va începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 422 din C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 04.08.2020 şi până la data de 20.01.2021, inclusiv.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 1357 alin. (1) din C. civ., a admis acţiunea civilă exercitată de Ministerul Public în numele părţii civile minore B. şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., utilizate în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., a fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de petentul avocat C., împotriva încheierii din data de 25.02.2021, pronunţată în cauză în dosarul nr. x/2020.4.1.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5.165 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (4.165 de RON pentru faza de urmărire penală şi 1.000 de RON pentru prima instanţă).

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu desemnat pentru persoana vătămată minoră, în cuantum de 470 RON, a rămas în sarcina statului şi a fost acordat din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 11 aprilie 2022 (data mail-ului trimis de apărătorul ales al inculpatului).

Termenul de formulare a cererii de recurs în casaţie s-a împlinit pentru inculpatul A. la data de 14 aprilie 2022, cererea fiind formulată în termenul prev. de art. 435 din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, părţii vătămate B. prin reprezentant, petentului C. şi DGASPC Braşov.

În cauză au fost depuse, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., concluzii scrise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, la data de 23 mai 2022, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Camera de Consiliu, a admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 16 iunie 2022, dată până la care, de asemenea s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

La data de 14 iunie 2022 a fost depus la dosar raportul asupra recursului în casaţie.

În cuprinsul cererii de a fost invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea cererii de recurs în casaţie inculpatul a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat şi achitarea acestuia.

Într-un prim motiv de recurs în casaţie, a susţinut că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, apreciind, totodată, că faptele pentru care a fost condamnat de către instanţa de apel nu au fost descrise procedural şi tehnic juridic pentru a fi raportate la încadrările penale în baza cărora s-a construit acuzarea.

Cu referire la acţiunile reţinute în sarcina inculpatului, astfel cum au fost descrise de instanţa de apel, a susţinut că nu se circumscriu elementului material al laturii obiective al infracţiunilor pentru care a fost condamnat şi nici celorlalte exigenţe de tipicitate constitutive, apreciind că se exclude totalmente antrenarea răspunderii sale penale, faptele nefiind prevăzute de legea penală sau în cadrul normelor în baza cărora a fost condamnat.

În acest sens a arătat că, instanţa de apel menţionează unele fapte, dar numai în contextul în care reţine ca probe doar declaraţiile părţii vătămate şi nu constată faptele în sine.

A mai apreciat că, în speţă, nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat după achitare.

Prevederea faptei de legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare), în opinia recurentului, în speţă, actul de conduită reţinut în sarcina sa nu coincide cu modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

Totodată, a apreciat că noţiunea de "prevedere în legea penală" se suprapune şi cu noţiunea de conţinut juridic al infracţiunii.

Având în vedere cele menţionate mai sus, apărarea inculpatului a apreciat că fapta reţinută în sarcina acestuia nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de norma de incriminare din art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen., fapt pentru care a susţinut că este admisibilă calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, fundamentată pe motivul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., aşa cum a fost descris mai sus, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare.

În acest sens a invocat şi motivarea instanţei fondului în baza căreia s-a dat soluţia de achitare.

Un al doilea argument invocat, tot cu referire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. vizează aceeaşi soluţiei de achitare, din perspectiva jurisprudenţei CEDO cu privire la condamnarea în calea de atac prin reaprecierea probatoriului ce a stat la baza soluţiei de achitare, alături de jurisprudenţa constantă ce atestă posibilitatea evaluării aspectelor privind condamnarea succesiv achitării în cadrul recursului în casaţie.

În acest sens a arătat că modalitatea de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecinţa condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (CEDO), fapt constatat deseori şi constant de către Înalta Curte.

Prin încheierea din 16 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 187/AP din data de 10 martie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., fixând termen la data de 30 iunie 2022, ora 09:00, cu citarea părţilor şi cu încunoştinţarea telefonică a apărătorului ales al inculpatului, precum şi desemnarea de apărător din oficiu pentru acesta.

Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei penale nr. 187/AP din data de 10 martie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală, reţinând că aspectele invocate în cererea de recurs în casaţie vizează elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea ce pot fi valorificate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Evaluarea poartă asupra cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este în afara oricărei îndoieli rezonabile că înţelesul expresiei "în condiţiile legii" este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special, de prevederile art. 434 din C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casaţie şi ale art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

În recursul în casaţie de faţă, inculpatul A. a susţinut în esenţă că fapta pentru care a fost condamnat în apel nu este prevăzută de legea penală, acţiunile reţinute în sarcina acestuia nu se circumscriu elementului material al laturii obiective.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că soluţia de condamnare este nelegală, întrucât pe de-o parte instanţa de apel nu a constatat faptele în sine, ci s-a rezumat la a reţine declaraţiile persoanei vătămate, iar pe de altă parte faptele astfel cum sunt relatate de către persoana vătămată nu exced unui cadru de normalitate al relaţiilor tată - fiică specific etniei din care ambii fac parte. Totodată, s-a reţinut de către recurent că soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe o reapreciere a probatoriului deja administrat, cu încălcarea dreptului său la apărare prin respingerea probelor solicitate de către intimatul inculpat.

Înalta Curte reaminteşte că scopul recursului în casaţie este acela de a îndrepta erorile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

În cauza de faţă, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul dispoziţiei normei de procedură penală evocate, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe o conduită ce excede celei incriminate ori care nu a făcut de plano obiectul incriminării sau în privinţa căreia a operat dezincriminarea.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată, în baza art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare şi 5 (cinci) ani pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b), e) şi f) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, drepturile părinteşti şi respectiv dreptul de a fi tutore sau curator), pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală în variantă agravantă şi în formă continuată (trei acte materiale), şi s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), e) şi f) din C. pen. privind pedeapsa accesorie.

În baza art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., s-a dispus ca executarea pedepsei complementare va începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

Cu privire la aspectele invocate de către recurent Înalta Curte constată că modalitatea comiterii faptei a fost stabilită de către curtea de apel din depoziţiile succesive date de persoana vătămată în cursul procedurii penale desfăşurate dar şi din relatările acesteia redate de către persoane cărora li s-a destăinuit (martorii E. şi D.), precum şi din descrierile expuse psihologului. Cu privire la aceste depoziţii instanţa de apel pe de o parte a avut în vedere specificul infracţiunii deduse judecăţii - infracţiune care, de regulă, nu se comite în public, probabilitatea unor probe directe fiind mult diminuată - iar pe de altă parte a efectuat o minuţioasă analiză calitativă a depoziţiilor succesive ale persoanei vătămate, a considerentelor care pot explica plauzibil diferenţele faptice identificate în aceste depoziţii, dând cuvenita relevanţă acelor declaraţii care se coroborează cu restul materialului probator.

Urmare a acestui raţionament logico - juridic instanţa de apel a analizat condiţiile de tipicitate ale faptei deduse judecăţii, apreciind legal şi temeinic că acţiunile exercitate de inculpat asupra persoanei vătămate minore se subscriu din acest punct de vedere elementului material al infracţiunii de agresiune sexuală; critica formulată de recurent - în sensul că instanţa de apel nu a constatat faptele în sine nu poate fi primită, întrucât instanţa de judecată nu constată fapta ci analizează dacă, pe baza probatoriului, fapta există şi întruneşte elementele de tipicitate al infracţiunii, în vederea atrageri răspunderii penale.

Prin criticile formulate recurentul, în fapt, solicită ca în recurs să se procedeze la o nouă judecare a cauzei, o nouă interpretare a probatoriului, să se confere o altă valoare probatorie acestuia, cu consecinţa achitării inculpatului, aspect care, nu se circumscrie decât formal cazului de recurs în casaţie invocat conform art. 433 din C. proc. pen. recursul în casaţie urmăreşte să supună înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; relativ la sintagma în condiţiile legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat printr-o decizie de speţă - 103/RC/2017 în sensul că înţelesul acestei expresii este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special prevederile art. 434 - hotărârile supuse recursului şi 438 din C. proc. pen. - cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

Nici critica formulată de recurent cu privire la neadministrarea, în apel, de către instanţa de control judiciar, a unor probe pe care să se întemeieze soluţia, de condamnare pronunţată în apel după o soluţie de achitare pronunţată de către Judecătoria Braşov nu poate fi primită. Instanţa de apel a audiat nemijlocit inculpatul, persoana vătămată, martorii a căror depoziţii au fost înlăturate de către instanţa de fond, cu consecinţa formării propriei perspective asupra stării de fapt dedusă judecăţii, în consens cu exigenţele CEDO.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare; dacă instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Cu privire la susţinerile apărătorului inculpatului în sensul că faptele reţinute în sarcina inculpatului nu sunt prevăzute de legea penală, Înalta Curte constată ca sunt neîntemeiate, având în vedere că, în realitate, prin motivele invocate în cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat nu recunoaşte săvârşirea faptelor pentru care a fost condamnat, solicitând, practic, o reapreciere a probelor administrate în cauză, cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele de fond (prima instanţă şi instanţa de apel), ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 din C. proc. pen., care se limitează la verificarea exclusiv a legalităţii hotărârii atacate.

Încadrarea juridică a faptei este operaţiunea de stabilire a corespondenţei între fapta pretins comisă şi modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reţinerea normelor generale aplicabile (privind participaţia şi cauzele de atenuare sau de agravare a răspunderii penale).

Ca urmare, stabilirea încadrării juridice a faptei este o operaţiune care intră în atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, motiv pentru care nu poate fi cenzurată prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 din C. proc. pen. În acest sens, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte a reţinut că schimbarea încadrării juridice a faptelor este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi apel, instanţa care judecă recursul în casaţie nu este abilitată prin dispoziţiile noului C. proc. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de apărerea recurentului inculpat cu privire la aspectele procedurale în raport cu achitarea dispusă de prima instanţă şi soluţia de condamnare dispusă de instanţa de apel nu pot fi examinate, în contextul cauzei, în raport cu natura şi specificul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie şi cazului expres şi limitativ invocat art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În consecinţă, Înalta Curte constată că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul prin decizia recurată întrunesc condiţiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile recurentului privesc chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond, respectiv de apel, chestiuni ce exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Totodată, Înalta Curte constată că încadrarea juridică a faptei de agresiune sexuală în variantă agravantă şi în formă continuată (trei acte materiale), prevăzută de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost stabilită de instanţa de apel în mod temeinic şi legal şi nu mai poate fi remediată în cadrul recursului în casaţie, faţă de contextul acestei căi extraordinare de atac.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că faptele pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat A., astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, corespund tipicităţii obiective a infracţiunilor prev. de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 187/AP din data de 10 martie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană vătămată B., în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 187/AP din data de 10 martie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană vătămată B., în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 30 iunie 2022.

GGC - ED