Protest conviction quashed and remanded because court omitted whether mayor's office was publicly accessible.

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 71 din 01 martie 2019 pronunţată de Judecătoria Huedin în dosarul nr. x/2018, în baza art. 225 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2400 RON amendă penală, reprezentând 160 zile amendă (15 RON suma corespunzătoare unei zile amendă) stabilită conform art. 61 alin. (2), alin. (4) lit. b) şi alin. (6) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de violarea sediului profesional.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 C. pen., privind consecinţele neplăţii cu rea-credinţă a amenzii penale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 şi următoarele C. civ., s-a luat act că persoana vătămată Comuna Poieni, prin primar B., nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, dintre care 400 RON aferente fazei de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, sub aspectul situaţiei de fapt, că, în perioada septembrie - octombrie 2017, inculpatul A. a protestat, iniţial, în faţa Primăriei Poieni, timp de o săptămână, după care şi-a continuat protestul în incinta birourilor Primăriei comunei Poieni, aspect ce rezultă din declaraţiile martorilor C., D. şi E.

Astfel, martora C. a precizat că inculpatul a stat în birourile primăriei, pe parcursul unei săptămâni, de la ora 08:00 până la ora 16:00, într-o zi aşezând picioarele pe un birou, cu toate că, în opinia sa, acest lucru nu este normal într-o instituţie publică. De asemenea, martorul D. a declarat că inculpatul a protestat în incinta primăriei 4 - 5 zile între orele 08:00-16:00, iar, într-o zi, a stat timp de 8 ore la mai puţin de un metru în faţa sa, prezenţa acestuia perturbându-i activitatea, deoarece inculpatul intervenea în anumite solicitări ale cetăţenilor. Toţi cei trei martori au declarat că primarul comunei Poieni l-a rugat pe inculpat să părăsească incinta primăriei.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi din înregistrarea video depusă la dosar, a rezultat că, în dimineaţa zilei de 09 octombrie 2017, în jurul orei 08:00, inculpatul A. a intrat în interiorul sediului Primăriei comunei Poieni, situată în comuna Poieni, sat Poieni, nr. 268, judeţul Cluj, apoi în biroul consilierului primarului, respectiv al martorei C. (care este o anticameră a biroului primarului), unde, în jurul orei 08:56, profitând de faptul că nu se afla nimeni în incintă, a luat un scaun, pe care l-a aşezat lângă caloriferul din acel birou.

De asemenea, potrivit declaraţiilor martorilor C. şi D., în data de 09 octombrie 2017, ultima zi a protestului, inculpatul s-a legat de caloriferul din biroul primarului cu un lacăt, refuzând să se dezlege, cu toate că primarul l-a rugat să părăsească incinta primăriei.

Faţă de refuzul inculpatului de a părăsi sediul instituţiei, primarul B., în calitate de reprezentant al Primăriei comunei Poieni, a formulat plângere penală şi s-a adresat organelor de poliţie. Fiind nevoie de folosirea forţei, organele de poliţie au solicitat sprijin din partea trupelor speciale SAS. Ca urmare, în jurul orei 13:20, au intervenit poliţiştii din cadrul trupelor speciale SAS., care i-au solicitat inculpatului să se dezlege şi să îi însoţească, însă, întrucât acesta a refuzat, a fost nevoie de intervenţia în forţă a poliţiştilor, care l-au imobilizat şi au tăiat lanţul cu care era legat, după care l-au predat organelor de poliţie din cadrul secţiei x de Poliţie Rurală Huedin.

Faţă de faptul că inculpatul a fost angajat în cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Cluj, fiind pensionat medical pe fondul unor probleme de comportament, pentru stabilirea discernământului acestuia, în raport cu fapta săvârşită la 09 octombrie 2017, s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice.

Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. x/231 din 15 noiembrie 2017, a rezultat că inculpatul A. prezintă diagnosticul:

"tulburare de personalitate instabilă-emoţională tip impulsiv", comisia considerând că acesta are capacitatea psihică de a aprecia critic conţinutul şi consecinţele faptelor sale, discernământul fiind prezent raportat la fapta imputată din 09 octombrie 2017. De asemenea, comisia a apreciat că nu se impune aplicarea vreunei măsuri de siguranţă cu caracter medical.

Fiind audiat, inculpatul a declarat, în cursul urmăririi penale, că, în dimineaţa zilei de 09 octombrie 2017, a intrat în sediul Primăriei comunei Poieni, spunându-le angajaţilor că nu va pleca de acolo până când primarul nu îi va înmâna hotărârile de consiliu local solicitate pentru perioada 2010 - 2017 şi, întrucât a observat că nu i se va onora cererea, s-a legat cu lanţul de calorifer, stând acolo 2 - 3 ore, interval de timp în care nimeni nu i-a solicitat să plece. Judecătoria a reţinut, însă, că această din urmă susţinere este contrazisă de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

De asemenea, instanţa de fond nu a primit nici apărarea inculpatului în sensul că protestul s-a desfăşurat potrivit legii, deoarece nicio normă legală nu îi dădea acestuia dreptul de a pătrunde în birourile Primăriei Poieni, respectiv în biroul folosit de consilierul primarului, iar mai apoi să se lege cu un lanţ metalic de piciorul stâng şi de ţeava de la calorifer, cu un lacăt, şi să refuze, la solicitarea reprezentantului Primăriei comunei Poieni să părăsească sediul, fiind astfel nevoie de intervenţia trupelor speciale SAS.

Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că, în cauză, nu se poate reţine incidenţa unei cauze justificative, întrucât legea nu permite recurgerea la o astfel de formă de protest în situaţia în care inculpatului nu i se eliberează hotărârile de consiliu local solicitate.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel inculpatul A., solicitând desfiinţarea acesteia şi, în rejudecare, achitarea sau, după caz, încetarea procesului penal pornit împotriva sa întrucât fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală, nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de norma de incriminare, sunt incidente mai multe cauze justificative şi nu există plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

S-a arătat că, prin pronunţarea sentinţei, s-a încercat tăinuirea unor fapte de abuz în serviciu, mărturie mincinoasă, fals intelectual şi înşelăciune săvârşite de către titularii acţiunii penale, respectiv de Parchetul de pe lângă Judecătoria Huedin, persoana vătămată şi martori, aşa cum rezultă din actele şi declaraţiile de la dosar.

Totodată, s-a menţionat că gravitatea acuzaţiei şi modalitatea de comitere a faptei nu conturează nici măcar elementul material al contravenţiei prevăzută de art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 şi cu atât mai puţin al unei infracţiuni pedepsite de legea penală.

În plus, a criticat modul în care instanţa de fond a analizat probele administrate în cauză, susţinând că, în cuprinsul sentinţei, a fost reiterat conţinutul rechizitoriului.

Prin decizia nr. 605/A/2019 din 21 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, în dosarul nr. x/2018, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 71 din 01 martie 2019 a Judecătoriei Huedin, apelantul inculpat fiind obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a decide în acest sens, efectuând propria analiză a materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, Curtea a constatat că instanţa de fond a evaluat şi coroborat într-o manieră judicioasă probele din cauză, reţinând, în mod corect, situaţia de fapt dedusă judecăţii şi încadrarea juridică a acesteia, apreciind, astfel, că vinovăţia inculpatului A. a fost stabilită în afara oricărui dubiu.

S-a arătat, sub acest aspect, că, din declaraţiile martorilor C., D. şi E., din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie la data de 09 octombrie 2017 şi din vizionarea imaginilor surprinse de camerele de supraveghere aflate în interiorul Primăriei comunei Poieni, coroborate cu recunoaşterea faptei în cursul urmăririi penale, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune.

Astfel, Curtea a reţinut că sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C. pen., în forma refuzului de părăsire a incintei Primăriei comunei Poieni, în condiţiile în care reprezentantul instituţiei i-a cerut expres acest lucru inculpatului, urmarea imediată a infracţiunii constând în crearea unei stări de pericol şi perturbarea activităţii persoanei juridice de drept public, iar legătura de cauzalitate rezultând din elementele definitorii ale conţinutului infracţiunii.

Pe de altă parte, s-a subliniat că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, astfel că, în cauză, este îndeplinită şi condiţia laturii subiective a infracţiunii (intenţia indirectă).

Având în vedere că, raportat la întregul material probator, rezultă că fapta imputată inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, s-a apreciat că cererea acestuia de achitare este nefondată.

Curtea a considerat neîntemeiată şi cererea inculpatului de încetare a procesului penal, reţinând, pe de o parte, că, la dosarul de urmărire penală, se regăseşte plângerea formulată de persoana juridică de drept public (prin reprezentantul acesteia în calitate de primar), iar, pe de altă parte, că nu există nicio cauză justificativă, aşa cum a susţinut inculpatul, fără, însă, a o indica, de vreme ce exercitarea unui drept recunoscut de lege (protestul, solicitarea unor acte) trebuie să se facă cu respectarea condiţiilor şi limitelor instituite de actele normative.

Totodată, s-a subliniat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost, în mod corect, individualizată prin raportare la criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., atât în ceea ce priveşte felul şi cuantumul acesteia, cât şi modalitatea de executare, fiind în măsură să asigure realizarea scopului urmărit prin aplicarea ei.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., care a invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere locul în care s-a consumat actul de conduită ce i-a fost imputat.

În acest sens, inculpatul a arătat că soluţia instanţei de fond este nelegală întrucât "realitatea faptică şi gravitatea acuzaţiei nu constituie elementul material al contravenţiei prevăzută de către Legea nr. 61/1991 actualizată - art. 2 pct. 13, drept pentru care este netemeinic să se pună în discuţie fapta de violare a sediului profesional, art. 225 alin. (1) noul C. pen.", fiind dispusă abuziv condamnarea sa la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 2.400 RON.

S-a susţinut, totodată, că Primăria comunei Poieni este instituţie publică, în accepţiunea art. 176 C. pen., iar în incinta sa funcţionează "Serviciile publice de interes local", conform prevederilor Legii nr. 215/2001 (art. 73-77), motiv pentru care este netemeinic să fie considerat sediu profesional potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008 (art. 5) şi Legii nr. 31/1990 (art. 2, art. 42).

Recurentul a mai menţionat că, în perioada iunie - august 2017, a depus mai multe petiţii la Primăria comunei Poieni şi, întrucât aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau conform dispoziţiilor legale, a manifestat, prin protest paşnic, în exteriorul şi în incinta respectivei instituţii.

De asemenea, a considerat că, prin refuzul de soluţionare a petiţiilor depuse şi împiedicarea de a avea acces la informaţiile de interes public, Primăria comunei Poieni a săvârşit faptele de abuz în serviciu, fals intelectual, mărturie mincinoasă, înşelăciune şi deturnare de fonduri.

A mai susţinut, deopotrivă, că instanţa de fond a urmărit îngreunarea cercetărilor şi a tragerii la răspundere penală şi civilă a Primăriei comunei Poieni şi a Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, prezentând ca adevărate fapte şi împrejurări necorespunzătoare realităţii, astfel încât a săvârşit infracţiunile de favorizarea făptuitorului şi înşelăciune.

În concluzie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., recurentul a solicitat pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Prin încheierea din 08 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 605/A din 21 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, şi s-a dispus trimiterea cauzei la Completul nr. 7, în vederea soluţionării căii extraordinare de atac.

În acest sens, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi îndeplineşte cerinţele de formă instituite de dispoziţiile art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul său fiind menţionate numele, prenumele şi domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura părţii care a exercitat calea de atac.

În ceea ce priveşte condiţia reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a reţinut că inculpatul A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Raportându-se la aspectele ce pot fi analizate prin prisma cazului de casare invocat, care nu trebuie să vizeze reexaminarea situaţiei de fapt, ci doar verificarea în drept a acesteia, instanţa supremă a constatat că recursul în casaţie formulat de inculpatul A. este admisibil pentru motivul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., numai în ceea ce priveşte criticile privind lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat, precum şi lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, a căror analiză urmează a fi efectuată strict în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se putea proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Astfel, s-a arătat că, în conformitate cu susţinerile recurentului A., Primăria comunei Poieni este instituţie publică, în temeiul prevederilor art. 176 C. pen., iar în incinta sa funcţionează "Serviciile publice de interes local", conform Legii nr. 215/2001 (art. 73 - 77), motiv pentru care este netemeinic să fie considerat sediu profesional potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008 (art. 5) şi Legii nr. 31/1990 (art. 2, art. 42).

Totodată, s-a constatat că celelalte critici invocate de inculpat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (în sensul că a depus mai multe petiţii la Primăria comunei Poieni, judeţul Cluj, instituţie care nu şi-a îndeplinit îndatoririle ce îi reveneau conform dispoziţiilor legale, că prin refuzul de soluţionare a petiţiilor depuse şi împiedicarea de a avea acces la informaţiile de interes public, Primăria a săvârşit faptele de abuz în serviciu, fals intelectual, mărturie mincinoasă, înşelăciune şi deturnare de fonduri, că instanţa de fond a urmărit îngreunarea cercetărilor şi a tragerii la răspundere penală şi civilă a Primăriei şi a Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, prezentând ca adevărate fapte şi împrejurări necorespunzătoare realităţii, săvârşind faptele de favorizarea făptuitorului şi înşelăciune) nu vizează lipsa de corespondenţă a elementelor faptice reţinute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat. Ca atare, având în vedere că prin aceste critici nu se invocă nelegalitatea hotărârii atacate, s-a apreciat că respectivele motive nu pot fi circumscrise cazului de casare indicat sau altui caz expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cerinţa instituită de art. 434 C. proc. pen., s-a observat că infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul face parte din categoria celor reglementate de art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie (de vreme ce, potrivit art. 225 alin. (3) C. pen., în cazul infracţiunii de violarea sediului profesional, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate).

Întrucât singura condiţie care nu a fost verificată în etapa admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpat a fost cea prevăzută de art. 434 C. proc. pen. - referitoare la categoria hotărârilor ce pot fi supuse căii extraordinare a recursului în casaţie - având în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale (decizia nr. 651/2017, publicată în M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. sunt neconstituţionale; decizia nr. 573/2018, publicată în M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018 prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) C. proc. pen. sunt neconstituţionale), Înalta Curte a arătat că, la termenul stabilit în cauză, din oficiu, va pune în discuţia părţilor, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, sesizarea instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., care exceptează de la verificarea conformităţii cu regulile de drept aplicabile hotărârile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Ca atare, prin încheierea din 05 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus sesizarea, din oficiu, a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., formându-se pe rolul instanţei de contencios constituţional dosarul nr. x/2019.

În vederea soluţionării acestuia, prezenta cauză a fost amânată succesiv până la termenul de judecată din 17 mai 2022, când Înalta Curte, constatând că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, în cauzele nr. 1616D/2018 şi nr. 1780D/2018, prin decizia nr. 208 din 07 aprilie 2022 (publicată, ulterior, în M. Of. nr. 510 din 24 mai 2022), a acordat cuvântul în dezbateri.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 442 - 444 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Astfel, problema de drept care urmează să fie analizată în prezenta cauză este cea legată de întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă din conţinutul art. 225 alin. (1) C. pen., violarea sediului profesional (pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite), pentru a se evalua dacă refuzul inculpatului de a părăsi încăperea în care s-a aflat în incinta Primăriei comunei Poieni este incriminat de legea penală, respectiv verificarea existenţei sediului profesional, inclusiv în ceea ce priveşte accesul şi zona de aşteptare a publicului (permis sau nu), calitatea de persoană îndreptăţită a celui care a solicitat inculpatului să părăsească spaţiul şi dacă perioada în care acesta a stat în locul respectiv se încadra sau nu în timpul orelor de program cu publicul.

"Incriminarea violării sediului profesional reprezintă o formă de protecţie a vieţii private în componenta ei profesională. Protecţia acordată sediului decurge din faptul că într-un astfel de spaţiu se desfăşoară activitatea profesională. Raţiunea protecţiei este, aşadar, aceea că în astfel de spaţii există documente, tehnologii, informaţii, echipamente etc. care trebuie protejate faţă de intruziunile terţilor, chiar mai înainte ca ele să dea naştere unor alte infracţiuni (de exemplu, furt, distrugere, concurenţă neloială etc.). Toate aceste aspecte fac parte din sfera vieţii private societare, înţeleasă ca dreptul oricărei entităţi de a decide cum şi în ce mod să aducă la cunoştinţa publicului aspectele legate de desfăşurarea activităţii sale." (F., Violarea sediului profesional. Obiectul protecţiei. Comparaţie cu violarea de domiciliu, UAIC, Analele Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, https://portal.penalmente.ro/index.php/1912/)

Având în vedere obiectul juridic al infracţiunii de violare a sediului profesional, respectiv relaţiile sociale formate în jurul şi datorită vieţii private în componenta ei profesională, atunci când este vorba despre spaţii pe care persoana juridică însăşi le consideră accesibile publicului, fiind marcate ca atare, standardul de protecţie în materie penală este diferit. Astfel, pentru ca refuzul de a părăsi, la cererea persoanei îndreptăţite, un loc ce aparţine spaţiului accesibil publicului să constituie infracţiune, solicitarea de a părăsi locul accesibil publicului trebuie să aibă un fundament obiectiv, care să se încadreze în nevoia de a proteja viaţa privată în componenta sa profesională. Per a contrario, nu mai există protecţia oferită de legea penală, atunci când, faţă de faptul că persoana juridică însăşi a permis accesul publicului, încetează raţiunea legii de protecţie a vieţii private societare. Ca atare, simplul refuz de a părăsi un loc accesibil publicului, chiar dacă refuzul este adresat unei persoane îndreptăţite, nu reprezintă infracţiune.

"Atunci când este vorba de spaţii accesibile publicului, refuzul de părăsire nu poate fi analizat în aceleaşi condiţii cu spaţiile private, când cel care le foloseşte are dreptul de a solicita unei persoane să părăsească respectivele spaţii. Mai ales atunci când este vorba de un serviciu prestat pentru public, o persoană nu poate fi obligată să părăsească sediul autorităţii sau instituţiei publice sub pedeapsa prevăzută de legea penală, fiind greu de conceput că există o persoană îndreptăţită să-i solicite acest lucru. Desigur, dacă cel care refuză să părăsească spaţiul devine violent ori întreprinde alte acţiuni, se poate dispune condamnarea pentru alte infracţiuni (de exemplu, ultraj, tulburarea ordinii şi liniştii publice, distrugere etc.)." (F., Violarea sediului profesional. Obiectul protecţiei. Comparaţie cu violarea de domiciliu, UAIC, Analele Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, https://portal.penalmente.ro/index.php/1912/)

În consecinţă, analiza incidenţei cazului de casare presupune identificarea elementelor ce caracterizează ilicitul penal în situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel: dacă locul pe care a refuzat să îl părăsească inculpatul făcea sau nu parte din sediul profesional, dacă accesul publicului era permis sau nu, dacă perioada în care inculpatul a stat în locul respectiv se încadra sau nu în timpul orelor de program cu publicul, dacă cel care a solicitat recurentului să părăsească spaţiul avea calitatea de persoană îndreptăţită.

Rezolvarea problemei de drept depinde, însă, de limitele în care instanţa soluţionează recursul în casaţie, precum şi de reţinerea unor elemente de fapt de către instanţa de apel în raport cu care Înalta Curte să poată să se pronunţe asupra elementelor de drept (concordanţa faptei reţinute în apel cu elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea).

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de "recurs în casaţie"- Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secţiunea a 2-a), formulată împotriva unor hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat. Acesta se exercită doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul său este restabilirea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se asigură echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie vizează numai legalitatea unor hotărâri definitive, indicate de lege, a căror examinare se face doar în limitele anumitor motive expres şi limitativ prevăzute în C. proc. pen. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să analizeze orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai acele elemente de drept pe care legiuitorul le-a considerat suficient de importante pentru a permite examinarea unei hotărâri intrate în puterea de lucru judecat. Aşadar, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat.

Ca atare, în calea extraordinară de atac, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate, astfel încât împrejurările factuale reţinute de către instanţa de fond, respectiv cea de apel reprezintă premisa analizei în drept a elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii.

Consideraţiile de mai sus privind limitele în care judecă instanţa de recurs în casaţie sunt aplicabile tuturor cazurilor de casare prevăzute de lege, inclusiv celui reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Motivul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie ca urmare a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În cauză, recurentul a susţinut, în esenţă, că fapta ce i-a fost imputată nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că s-a aflat în incinta Primăriei comunei Poieni, instituţie publică în cadrul căreia funcţionează serviciile publice de interes local, deci într-un loc accesibil publicului, care nu poate fi asimilat noţiunii de sediu profesional. Ca atare, Înalta Curte trebuie să procedeze la verificarea concordanţei dintre dispoziţia legală şi fapta concretă ce a fost reţinută de instanţele inferioare în sarcina inculpatului, pentru a examina dacă aceasta este sau nu prevăzută de legea penală.

Analizând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că, deşi inculpatul A., prin motivele de apel, a susţinut faptul că a manifestat paşnic în incinta primăriei în care se află birourile primarului şi ale persoanei cu atribuţii în compartimentul de relaţii publice, în timpul orelor de program, precum şi că s-a aflat în spaţiile destinate publicului şi marcate ca zone de aşteptare, instanţa de control judiciar nu a analizat această chestiune de fapt (prezenţa apelantului într-un loc accesibil publicului, în timpul orelor de program, în zona de aşteptare a publicului, calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul legii penale, a celui care a solicitat inculpatului să părăsească locul respectiv) şi a reţinut doar că "În baza probelor administrate în cauză s-a reţinut o corectă stare de fapt, dându-se acesteia o încadrare juridică corespunzătoare, vinovăţia inculpatului fiind stabilită în afara oricărui dubiu.

Astfel, din declaraţia martorei C., a martorului D., a martorei E., din cuprinsul procesului-verbal întocmit de organele de poliţie la data de 09.10.2017 şi din vizionarea imaginilor surprinse de camerele de supraveghere aflate în interiorul Primăriei comunei Poieni, coroborate cu recunoaşterea faptei în cursul urmăririi penale, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune.

Curtea reţine că în cauză sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de violare a sediului profesional prev. de art. 225 alin. (1) C. pen. în forma refuzului de părăsire a incintei Comunei Poieni în condiţiile în care reprezentantul acesteia i-a cerut expres acest lucru, urmarea imediată a infracţiunii fiind crearea unei stări de pericol şi perturbarea activităţii persoanei juridice de drept public, legătura de cauzalitate rezultând din elementele definitorii ale conţinutului infracţiunii." (Curtea de Apel Cluj, decizia penală nr. 605/A/2019, pag. 4).

Se constată, aşadar, că decizia curţii de apel nu permite o analiză a corespondenţei dintre situaţia de fapt stabilită în sarcina inculpatului şi dispoziţiile legale în baza cărora s-a pronunţat soluţia de condamnare. Reţinând, însă, că instanţa de apel şi-a însuşit starea de fapt din hotărârea supusă controlului judiciar, Înalta Curte urmează a efectua această verificare în raport cu dispoziţiile sentinţei. În acest sens, reţine că în privinţa inculpatului A. s-a stabilit de către prima instanţă că "În dimineaţa zilei de 09.10.2017, în jurul orelor 08:00, inculpatul A. a intrat în interiorul sediului Primăriei comunei Poieni, situată în com. Poieni, sat Poieni, nr. 268, jud. Cluj, apoi a intrat în biroul consilierului primarului, respectiv al martorei C., (care este o antecameră a biroului primarului), unde, în jurul orelor 08:56, profitând de faptul că nu se afla nimeni, a luat un scaun, pe care l-a aşezat lângă caloriferul din acel birou, aspecte ce rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi din înregistrarea video depusă la dosarul cauzei . De asemenea din declaraţiile martorilor C. şi D. rezultă faptul că în data de 09.10.2017, ultima zi a protestului, inculpatul s-a legat de caloriferul biroul domnului primar cu un lacăt, refuzând să se dezlege. Mai mult, martora C., a declarat că în cursul acelei zile domnul primar 1-a rugat pe inculpat să părăsească incinta primăriei. Faţă de refuzul inculpatului de a părăsi sediul instituţiei, primarul B., în calitate de reprezentant al Primăriei comunei Poieni, a formulat plângere penală şi a solicitat sprijinul organelor de poliţie. Fiind nevoie de folosirea forţei, organele de poliţie au solicitat sprijin din partea trupelor speciale G. (...) Birourile Primăriei Poieni, inclusiv biroul Primarului sunt spaţii publice, primăria fiind o instituţie publică, astfel cum prevede art. 176 C. pen., în care organul executiv (Consiliul Local) şi deliberativ (Primarul) îşi desfăşoară activitatea în interesul comunei Poieni, persoană juridică de drept public" (Judecătoria Huedin, sentinţa penală nr. 71/2019, pag. 2 - 3). Acestea sunt referirile cu privire la faptele inculpatului A. pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Înalta Curte constată, astfel, că nici din sentinţă nu rezultă elementele de fapt care să permită evaluarea în concret a locului în care s-a aflat inculpatul ca fiind unul accesibil publicului, respectiv o zonă de staţionare/aşteptare a publicului, a perioadei în care inculpatul a stat în locul respectiv ca încadrându-se sau nu în timpul orelor de program cu publicul şi nici a celui care a solicitat inculpatului să părăsească spaţiul ca având calitatea de persoană îndreptăţită în sensul cerut de art. 225 alin. (1) C. pen.

În aceste circumstanţe rezultate din lipsa descrierii clare şi complete a situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că nu poate verifica în ce măsură acţiunile sau inacţiunile inculpatului A. corespund sau nu ilicitului penal, respectiv nu poate analiza concordanţa lor cu norma de incriminare a violării sediului profesional din cuprinsul art. 225 alin. (1) C. pen.

Or, această împrejurare nu poate fi opusă recurentului cu consecinţa respingerii căii de atac, dar nici nu poate îndreptăţi instanţa de recurs în casaţie să o admită, să procedeze la rejudecarea cauzei şi să dispună achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., cu motivarea că instanţele nu au stabilit complet situaţia factuală şi circumstanţele în care s-a realizat actul de conduită imputat.

Totodată, având în vedere limitele în care se poate realiza judecata în actualul cadru procesual, nu este posibilă nici reaprecierea situaţiei de fapt din perspectiva stabilirii elementelor ce caracterizează infracţiunea şi, implicit, a împrejurărilor concrete în care a acţionat recurentul (dacă accesul publicului în spaţiul în care s-a aflat acesta era permis sau nu, dacă perioada în care inculpatul a stat în locul respectiv se încadra sau nu în timpul orelor de program cu publicul, dacă cel care a solicitat acuzatului să părăsească spaţiul avea calitatea de persoană îndreptăţită), aceasta constituind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Înalta Curte apreciază, astfel, că lipsa unei descrieri complete a faptei/faptelor care să permită verificarea concordanţei cu dispoziţiile legale în care au fost încadrate şi care împiedică examenul pe care îl presupune această cale extraordinară de atac nu poate atrage o altă soluţie decât aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare. Dat fiind caracterul devolutiv integral al apelului şi împrejurarea că instanţa de control judiciar poate suplini inclusiv deficienţele de motivare a sentinţei, urmează ca rejudecarea cauzei să fie făcută de către această instanţă, neimpunându-se reluarea întregului ciclu procesual (în acelaşi sens este şi decizia nr. 432/RC din 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2017).

Pentru considerentele mai sus expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 605/A din 21 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2018, pe care o va casa şi va trimite cauza la această instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de inculpat.

Totodată, va anula formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 71 din 01 martie 2019 a Judecătoriei Huedin, definitivă prin decizia penală nr. 605/A din 21 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 605/A din 21 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2018.

Casează decizia penală recurată şi trimite cauza la Curtea de Apel Cluj pentru rejudecarea apelului declarat de inculpatul A.

Anulează formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 71 din 01 martie 2019 a Judecătoriei Huedin, definitivă prin decizia penală nr. 605/A din 21 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2022.

GGC - ED