Negligent homicide: Cassation review limited to legal conformity of established facts, excluding re-evaluation of objective elements and evidence

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A., reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. x/27.07.2021 a Judecătoriei Buhuşi, pronunţată în dosarul penal nr. x/2020 s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei închisorii sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere 2 (doi) ani, conform prevederilor art. 92 din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice încadrarea în muncă, schimbarea locului de muncă sau, eventual, încetarea raporturilor de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Iaşi sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Oraşului Iaşi ori a unităţilor din subordine, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

S-a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 din C. pen., referitoare la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere sau a neexecutării obligaţiilor impuse de instanţă.

S-a atras atenţia inculpatului că săvârşirea unei infracţiuni în termenul de supraveghere conduce la revocarea măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a constatat că accidentul de circulaţie s-a produs din culpa concurentă a inculpatului A., în proporţie de 50% şi a victimei B., în proporţie de 50%.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat, sens în care i se va aduce la cunoştinţă acestuia că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J a profilului genetic.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 19, 20 din C. proc. pen., art. 1357 ş.u. din C. civ., art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile C., D., E., F., prin reprezentant legal C., şi în consecinţă:

A fost obligat asigurătorul de răspundere civilă G. SA la plata către părţile civile C. şi D. a sumei de câte 8.000 euro cu titlu de daune morale şi la plata către fiecare din părţile civile E. şi F., prin reprezentant legal C., a sumei de câte 3000 euro cu titlu de daune morale, sume calculate raportat la coeficientul de 50% stabilit în sarcina inculpatului A. în ce priveşte culpa la producerea accidentului.

În temeiul art. 276 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. coroborat cu art. 11 din Legea nr. x/2017, a fost obligată partea responsabilă civilmente asigurător G. S.A să plătească părţilor civile C., D. şi E. suma de câte 1000 RON reprezentând cheltuieli judiciare, în raport de cuantumul culpei stabilite.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buhuşi, inculpatul A., partea responsabilă civilmente G. SA şi părţile civile E., D., C. şi F.

Prin decizia penală nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. admiterea apelurilor formulate de apelanţii părţi civile C., F., D. şi E. şi apelanta parte responsabilă civilmente SC G. SA împotriva sentinţei penale nr. x/27.07.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Buhuşi.

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată în parte.

A fost reţinută cauza spre rejudecare şi în fond:

S-a dispus ca plata daunelor morale acordate părţilor civile să se facă în RON, la cursul oficial din ziua plăţii.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-au respins apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buhuşi şi apelantul inculpat A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, ca nefondate.

Împotriva deciziei penale nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie la data de 16.03.2022 inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. prin apărător ales a arătat că lipseşte elementul obiectiv din conţinutul de tipicitate al infracţiunii pentru care a fost condamnat, iar acest impediment la punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, deşi nu mai este reglementat expres în legea procesual penală, este conţinut în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. Recurentul inculpat a arătat că trebuie avute în vedere:

- posibilităţile de evitarea din partea victimei, respectiv aceasta nu a respectat prevederea legală de a circula pe partea stângă, continuând să se deplaseze pe partea dreaptă, pe partea de acostament, nu a dat dovadă de diligenţă şi nu a înţeles nici măcar să se deplaseze pe porţiunea de beton de aproximativ 40 de cm, cuprinsă între covorul de asfalt şi marginea şanţului;

- posibilităţile de evitare din partea inculpatului, respectiv chiar şi în condiţiile în care ar fi avut o viteză de 50 km/h sau sub aceasta, nu avea posibilităţi de evitare, circulând pe banda sa, iar căderea unui pieton, despre care nu ştia că se afla în pragul de comă alcoolică nu era previzibilă, dat fiind că acesta circula pe acostamentul ramforsat, aceasta fiind o porţiune de asfalt de aproximativ 2m, suficient spaţiu cât acesta să se deplaseze în condiţii lipsite de legalitate, dar în siguranţă;

- culpa victimei, respectiv victima avea o alcoolemie de 2,5 g‰, totuşi acest aspect nu a fost avut în vedere nici în analiza gradului de culpă, dar nici în analiza posibilităţii de cădere neprovocată de vreun element extern şi nu s-a luat în calcul lipsa de diligenţă a victimei, care a mai suferit un accident rutier în aceeaşi modalitate şi din care a rămas cu un handicap grav locomotor;

- posibilitatea căderii victimei, respectiv victima avea o îmbibaţie alcoolică în sânge, de nivelul comei alcoolice, vârsta înaintată a acestuia, mobilitatea redusă, reacţiile reduse prin prisma bătrâneţii, dar şi a nivelului de alcool. Inculpatul a precizat că deşi se susţine ca l-ar fi atins cu colţul lămpii de semnalizare de pe dreapta faţă, ducând la dezechilibrarea victimei, o astfel de variantă nu poate fi primită pentru că ar fi trebuit ca victima să prezinte leziuni şi în zona spatelui sau a capului, pe partea stângă sau dorsal, care să fi fost provocate şi de oglinda din partea dreaptă, iar victima nu prezintă astfel de leziuni. A mai arătat că deşi s-a avut în vedere că plasticul de pe lampa de semnalizare este spart, există posibilitatea ca această avarie să fi fost produsă la un contact cu cârja şi nu cu piciorul victimei, corpul victimei nefiind dur;

- greşita indicare a condiţiilor de drum, respectiv exista o bandă pe fiecare sens şi câte un acostament ramforsat pentru fiecare bandă, dimensiunea unei benzi de circulaţie nefiind egală cu dimensiunea acostamentului ramforsat, iar vremea era ploioasă şi carosabilul umed;

- greşita calculare a vitezei de deplasare a inculpatului, respectiv diagrama a fost interpretată greşit pentru că la momentul în care intervine decelerarea până la oprire viteza era de 60 km/h, între punctul indicat de expert ca fiind 75 km/h şi până la punctul când intervine decelerarea totală, mai apare pe diagramă o porţiune în care viteza este în coborâre.

Prin încheierea din 10 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării şi a acordat termen la data de 21.06.2022.

Prin încheierea menţionată s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie doar referitor la cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", raportat la susţinerile inculpatului care aduc în discuţie absenţa elementului obiectiv propriu infracţiunii analizate, din perspectiva motivelor invocate în cererea de recurs în casaţie, se subsumează motivelor care se circumscriu formal ipotezei în care fapta nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare.

S-a constat că motivele referitoare la greşita reţinere de către instanţă a condiţiilor de drum, şi la greşita calculare a vitezei de deplasare nici măcar formal nu se încadrează în cazul de casare referitor prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile menţionate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele inculpatului recurent, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă pentru care acesta a fost condamnat, sunt nefondate, în speţă fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă, astfel cum este incriminată de art. 192 alin. (2) din C. pen.

Astfel recurentul inculpat a arătat că nu a existat un contact efectiv între autoutilitara condusă de inculpat şi victimă, că nu au fost avute în vedere posibilităţile de evitarea a accidentului din partea victimei, aceasta nerespectând prevederea legală de a circula pe partea stângă, precum şi posibilităţile de evitare din partea inculpatului, chiar şi în condiţiile în care ar fi avut o viteză de 50 km/h sau sub aceasta, neputând evita accidentul, circulând pe banda sa, iar căderea unui pieton, despre care nu ştia că se afla în pragul de comă alcoolică nu era previzibilă, dat fiind că acesta circula pe acostamentul ramforsat. Recurentul a mai criticat şi faptul că nu au fost avute în vedere culpa victimei, care avea o alcoolemie de 2,5 g‰, greşita indicare a condiţiilor de drum, existând o bandă pe fiecare sens şi câte un acostament ramforsat pentru fiecare bandă, vremea ploioasă şi carosabilul umed, greşita calculare a vitezei de deplasare a inculpatului. Inculpatul a precizat că deşi se susţine ca ar fi atins victima cu colţul lămpii de semnalizare de pe dreapta faţă, ducând la dezechilibrarea acesteia, o astfel de variantă nu ar putea fi primită pentru că ar fi trebuit ca victima să prezinte leziuni şi în zona spatelui sau a capului, pe partea stângă sau dorsal, care să fi fost provocate şi de oglinda din partea dreaptă, iar victima nu prezintă astfel de leziuni. A mai arătat că deşi s-a avut în vedere că plasticul de pe lampa de semnalizare a fost spart, exista posibilitatea ca această avarie să fi fost produsă la un contact cu cârja şi nu cu piciorul victimei, corpul victimei nefiind dur.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen., constă în aceea că la data de 06.03.2018, în jurul orelor 12:30, în timp ce a condus autoutilitara marca x, cu numărul de înmatriculare x pe direcţia de mers Bacău-Roman, pe DN 2, la km 301 + 200m, în localitatea Dumbrava, comuna Iteşti, judeţul Bacău, aflându-se în executarea unei manevre de depăşire, fără respectarea prevederilor legale, respectiv art. 118 alin. (1) lit. d) din Hotărârea nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, inculpatul A. a acroşat şi accidentat mortal pe B., care se deplasa neregulamentar pe partea carosabilă, pe aceeaşi direcţie de mers.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că recurentul inculpat a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen., ce constă în "uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi". În cauză, în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă corespund faptei reţinute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului A. s-a concretizat în acţiunea de ucidere din culpă a victimei B. ca urmare a executării unei manevre de depăşire, fără respectarea prevederilor legale, respectiv art. 118 alin. (1) lit. d) din Hotărârea nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Aşadar, s-a reţinut, pe baza probelor, săvârşirea de către inculpat a unei acţiuni de ucidere din culpă a victimei B. ca urmare a executării unei manevre de depăşire, fără respectarea prevederilor legale, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în realitate, prin criticile formulate, care de altfel au constituit şi motive de apel şi au fost analizate de către instanţa de apel prin decizia recurată, se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Natura criticilor formulate de recurent ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele ordinare au reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acesteia.

Cu privire la lipsa concordanţei dintre situaţia de fapt reţinută şi tipicitatea obiectivă a infracţiunii, Înalta Curte reţine că scopul recursului în casaţie este verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanţa trebuie să plece în analiza tipicităţii obiective a infracţiunii de la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel, neputând să analizeze pertinenţa şi concludenţa probelor administrate în cauză ori suficienţa acestora.

Criticile recurentului referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 110 din data de 15 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 iunie 2022.

GGC - ED