Admissibility of constitutional challenge to procedural law provisions regarding separate prosecution of interdependent facts and scope of trial

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 371, art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alin. (7), art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen., formulată de inculpatul A.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

La termenul din 22 martie 2022, inculpatul A. a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 371, art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alin. (7), art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen., susţinând că acestea contravin art. 1, art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României.

În motivarea excepţiei, inculpatul a susţinut, în esenţă, că art. 371 din C. proc. pen. restrânge obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare, iar, în acest context, acuzatorul stabileşte şi limitele în care cel acuzat poate să facă apărarea, având posibilitatea de a obstrucţiona sau de a face imposibilă apărarea făcută de cel pe care îl acuză. Inculpatul a arătat că aceasta este situaţia şi în speţa de faţă, întrucât procurorul a dispus cercetarea separată a faptelor celor care l-au atacat în propriul domiciliu de faptele pe care el a trebuit să le săvârşească în legitimă apărare, iar fapte interdependente au ajuns să fie supuse separat controlului justiţiei, în condiţiile în care faţă de acesta s-a dispus trimiterea în judecată, iar faţă de părţile civile s-a dispus clasarea, soluţie ce nu poate fi contestată decât într-o procedură ce nu permite cercetarea efectivă a faptelor.

Astfel, verificarea legalităţii măsurii dispuse de procuror este doar formală, atât timp cât aceasta ar impune analizarea faptelor în fond şi administrarea unui probatoriu complet, aspect pe care procedura de cameră preliminară nu îl permite. A susţinut că prin cercetarea separată a faptelor este împiedicat să-şi facă apărarea, întrucât dovedirea faptului că a acţionat în legitimă apărare nu poate rezulta decât din cercetarea faptelor celor care l-au atacat în domiciliul său, cercetare care se realizează într-un alt dosar, de către un alt judecător. Inculpatul a precizat că acest fapt îl împiedică să aibă acces la justiţie, în condiţiile în care procedura de cameră preliminară nu permite cercetarea faptelor celor care l-au agresat, iar legea nu permite nici judecătorului de cameră preliminară şi nici judecătorului fondului să dispună reunirea cauzelor. Astfel, prevederile art. 371 din C. proc. pen., care permit acuzatorului să fie cel care stabileşte obiectul judecăţii şi limitele în care cel acuzat poată să-şi facă apărarea sunt neconstituţionale, încălcând prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie.

A mai arătat inculpatul că prevederile art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alin. (7), art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen. sunt la rândul lor neconstituţionale, deoarece nu permit persoanei vătămate decât în mod formal accesul la justiţie, invocând, în esenţă, argumente similare cu cele precizate anterior.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 - 33 din Legea nr. 47/1992.

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a reţinut că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate. Textul art. 10 alin. (2) din Legea organică a Curţii Constituţionale trebuie interpretat sistematic şi coroborat cu art. 29 alin. (4) din aceeaşi lege, care prevede că "Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare".

În privinţa condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi 3, instanţa a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.

Astfel, s-a constatat că excepţia a fost ridicată de către o parte din dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti şi priveşte neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare, respectiv art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alin. (7), art. 342, art. 345, art. 346 şi art. 371 din C. proc. pen. De asemenea, s-a constatat că este îndeplinită condiţia negativă prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât dispoziţiile criticate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, dar şi condiţia prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea fiind făcută în formă scrisă şi motivată.

În schimb, instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei legături între dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate este invocată şi soluţionarea cauzei. Astfel, această condiţie nu trebuie analizată in abstracto, ci presupune atât ca textul criticat să fie aplicabil în cauza dedusă judecăţii, cât şi existenţa unui interes procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Astfel, în Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, parag. 30 (publicată în M. Of. nr. 69 din 01 februarie 2016), Curtea a reţinut că, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. [...] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată" (parag. 30). Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că "autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal, în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane" (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, parag. 20, publicată în M. Of. nr. 548 din 24 iulie 2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 240 din 03 aprilie 2014).

Aplicând aceste principii la cauza dedusă judecăţii, instanţa a constatat că autorul excepţiei invocă, printre altele, neconstituţionalitatea art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alin. (7), art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen., prevederi care reglementează procedura de soluţionare a cererilor şi excepţiilor formulate în cameră preliminară, respectiv procedura de soluţionare a plângerilor împotriva soluţiilor de clasare dispuse de către procuror. Or, raportat la obiectul şi stadiul procesual al dosarului, aflat în etapa cercetării judecătoreşti, deci ulterior finalizării procedurii de cameră preliminară, instanţa a apreciat că nu există nicio legătură între dispoziţiile legale menţionate şi soluţionarea cauzei, textele criticate nemaiavând incidenţă în această etapă procesuală.

Prevederile art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen. ar fi putut avea legătură cu soluţionarea cauzei exclusiv în intervalul în care aceasta s-a aflat în procedura de cameră preliminară, deoarece sunt aplicabile doar în această fază procesuală, astfel încât invocarea neconstituţionalităţii lor după epuizarea procedurii de cameră preliminară are drept consecinţă evidentă neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate a excepţiei referitoare la inexistenţa legăturii dintre prevederile criticate şi soluţionarea cauzei.

În privinţa art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alin. (7) din C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că aceste prevederi reglementează o procedură distinctă de cauza cu care instanţa este învestită, respectiv procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de clasare dispuse de către procuror, astfel încât nu există nici măcar o legătură formală între dispoziţiile criticate şi soluţionarea cauzei.

Totodată, instanţa a constatat că, în concret, criticile de neconstituţionalitate formulate de către inculpat în privinţa prevederilor art. 371 din C. proc. pen. vizează tot aspecte care au fost discutate în cursul procedurii de cameră preliminară, acesta fiind nemulţumit de faptul că judecătorul de cameră preliminară a respins prin încheierea din data de 26.11.2021 (dosar asociat nr. x/2021) cererea sa de reunire a prezentei cauze cu dosarul în cadrul căruia a contestat soluţiile de clasare dispuse de către procuror prin rechizitoriu faţă de părţile civile, susţinând că soluţionarea separată a celor două dosare îi îngrădeşte dreptul de acces la justiţie. De altfel, chiar în cuprinsul excepţiei de neconstituţionalitate formulate în scris, inculpatul a precizat, cu referire la criticile ce vizează art. 371 din C. proc. pen., că acest text restrânge obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare şi că acest fapt îl împiedică să aibă acces la justiţie, în condiţiile în care procedura de cameră preliminară nu permite cercetarea faptelor celor care l-au agresat, iar legea nu permite nici judecătorului de cameră preliminară şi nici judecătorului fondului să dispună reunirea cauzelor.

Prin urmare, criticile pe care inculpatul le formulează în privinţa art. 371 din C. proc. pen., text edictat în cadrul capitolului referitor la judecata în primă instanţă, vizează de fapt tot aspecte care au făcut obiectul dezbaterilor în procedura de cameră preliminară, respectiv faptul că prezenta cauza şi cea care are ca obiect plângerea pe care inculpatul a formulat-o împotriva soluţiilor de clasare dispuse prin rechizitoriu nu au fost reunite.

Mai mult decât atât, instanţa a constatat că prevederile art. 371 din C. proc. pen. nici nu au legătură cu aserţiunile inculpatului referitoare la pretinsa încălcare a dreptului de acces la justiţie, în condiţiile în care nu acest text de lege a determinat respingerea cererii de reunire a cauzelor, ci împrejurarea că nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 43 din C. proc. pen.

Inexistenţa legăturii dintre dispoziţiile legale în discuţie şi soluţionarea cauzei este cu atât mai evidentă cu cât o eventuală declarare a acestor texte ca fiind neconstituţionale nu ar conduce la o soluţie diferită în privinţa cererii inculpatului de reunire a cauzei de faţă cu dosarul în cadrul căruia a contestat soluţiile de clasare dispuse prin rechizitoriu, astfel încât nu ar interveni nicio modificare în privinţa situaţiei juridice a acestuia din perspectiva criticilor formulate.

În altă ordine de idei, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, în mod eronat, consideră inculpatul că textele criticate îl împiedică să dovedească faptul că a acţionat în stare de legitimă apărare, incidenţa acestei cauze justificative putând fi probată independent de împrejurarea că părţile civile nu au fost trimise în judecată pentru săvârşirea unor presupuse fapte de natură penală care ar fi justificat riposta inculpatului.

Împotriva încheierii din data de 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, a formulat recurs inculpatul A.

În susţinerea cererii de recurs, în esenţă, recurentul A. a arătat că dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., contravin prevederilor art. 16 şi art. 21 din Constituţia României, întrucât îi este îngrădit accesul la justiţie cu privire cercetarea faptelor celor care l-au atacat şi se creează o inegalitate între funcţia de apărare şi cea de acuzare, parchetul putând să formuleze doar o sesizare limitativă şi apărarea fiind împiedicată să administreze probe noi, cu privire la faptele celor care l-au agresat pe recurent.

Drept urmare, recurentul a apreciat se impune o actualizare a art. 371 din C. proc. pen. în raport cu Constituţia României.

Referitor la dispoziţiile art. 345 din C. proc. pen., întrucât acestea prevăd că instanţa soluţionează o cauză în baza actelor existente în dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi, recurentul a apreciat că nu se poate efectua o cercetare efectivă. S-a arătat că, fiind formate două dosare, unul care îl priveşte pe recurent, şi altul cu privire la persoanele care l-au agresat, soluţionarea separată a acestor cauze contravine Constituţiei României şi dispoziţiilor din C. proc. pen.

În concluzie, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi s-a solicitat admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 371, art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alit. 7, art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen.

Examinând hotărârea recurată, în raport de actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor patru cerinţe:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa de judecată realizează o verificare sub aspectul realizării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte existenţa unei legături efective între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, prin decizia nr. 443/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (nepublicată) s-au reţinut următoarele: "Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014)."

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, sub aspectul corectitudinii folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, instanţele judecătoreşti au statuat în mod constant că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când se urmăreşte o completare sau o modificare a actului normativ.

Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată (mutatis mutandis, deciziile Curţii Constituţionale nr. 35 din 20 ianuarie 2011; nr. 284 din 24 februarie 2011; nr. 187 din 6 martie 2012; nr. 378 din 26 iunie 2014).

Din perspectiva considerentelor anterior menţionate, Înalta Curte constată că, în speţă, excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti (nr. x/2021), de către o parte din proces (inculpatul A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (art. 371, art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alit. 7, art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen.), fără ca acestea să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale

Prin excepţia de neconstituţionalitate formulată, recurentul a apreciat că dispoziţiile art. 371, art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alit. 7, art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen. sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 1, art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României.

Referitor la condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că dosarul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 371, art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alit. 7, art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen. are ca obiect judecarea cauzei privindu-l pe inculpatul A., cercetat în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor calificat, lovire sau alte violenţe, tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzute de art. 32 raportat la art. 189 alin. (1) lit. f) din C. pen., art. 193 alin. (2) şi art. 371 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că prevederile art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alit. 7, art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen., criticate din perspectiva neconformităţii cu legea fundamentală, nu au o înrâurire asupra soluţionării prezentei cauze, având în vedere că acestea se referă la soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiilor de clasare dispuse de către procuror şi la procedura camerei preliminare, iar dosarul în care a fost invocată excepţia se află deja în cursul cercetării judecătoreşti, în faţa instanţei de fond.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen. ("Judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei"), instanţa constată că, prin criticile formulate în cuprinsul motivelor de recurs, în sensul că aceste prevederi ar fi neconstituţionale, deoarece legea penală nu îi oferă acces la justiţie, împiedicând remedierea situaţiei abuzive cauzată de acuzator (nu permite reunirea cauzelor, respectiv cercetarea împreună a faptelor interdependente - acţiunea uneia dintre părţi putând fi cauza acţionării în stare de legitimă apărare a celeilalte părţi), în realitate, se tinde la obţinerea unei modificări legislative. Chiar la momentul dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurent a formulat concluzii în sensul că se impune o actualizare a art. 371 din C. proc. pen. în raport cu Constituţia României.

Astfel, Înalta Curte constată că, deşi recurentul susţine că textul de lege criticat contravine prevederilor art. 1, art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, în realitate, acesta tinde la o modificare a dispoziţiilor art. 371 din C. proc. pen. şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale, însă acest aspect nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, modificarea textelor de lege fiind atributul exclusiv al legiuitorului.

Relativ la cele ce precedă, având în vedere că, în speţă, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 371, art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alit. 7, art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 19 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 371, art. 341 alin. (5), art. 341 alin. (51), art. 341 alit. 7, art. 342, art. 345 şi art. 346 din C. proc. pen.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 mai 2022.

GGC - ED