Security seizure does not automatically cease upon failure of periodic judicial verification under Art. 2502 CPP

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 15 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondată, cererea de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse împotriva inculpatului A., în baza ordonanţei procurorului nr. x/2015 din data de 28.02.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul instanţei, la data de 15.03.2022, inculpatul A., prin apărător ales, a solicitat să se constate încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse împotriva sa în baza ordonanţei procurorului nr. x/2015 din data de 28.02.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost instituit sechestrul asigurator asupra următoarelor bunuri: asupra cotei de 50% din clădirea (imobil de locuit) situată în Timişoara, str. x, nr. cadastral (topo) x şi număr Carte Funciară x; asupra cotei din clădirea (imobil de locuit) situată în Timişoara, str. x, nr. cadastral (topo) x şi număr Carte Funciară x, ca urmare a omisiunii verificării măsurilor în termenul prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen.

S-a arătat că, potrivit art. 2502 din C. proc. pen. "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

De asemenea, s-a menţionat că textul de lege a fost introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 6/2021, privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în M. Of. nr. 167 din 18 februarie 2021, iar, potrivit art. 25 din lege, aceasta a intrat în vigoare în 10 zile de la data publicării, deci se aplică începând cu data de 28.02.2021.

S-a apreciat că, pentru a analiza temeinicia cererii astfel formulate, trebuie identificat scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea unei astfel de reglementări. În acest sens, a fost prezentată expunerea de motive, publicată pe site-ul Camerei Deputaţilor. Intervenţia legislativă, ce a vizat şi normele din materia măsurilor asigurătorii ori cheltuielilor judiciare, a fost motivată de eficientizarea activităţii de urmărire penală şi judecată la nivel naţional. În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea acestora.

Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu, periodice. Cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă.

În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau apariţia unor noi temeiuri care să justifice menţinerea ori să impună ridicarea măsurii a fost evidenţiată de către magistraţi cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea şi eficientizarea sistemului naţional de recuperare a creanţelor provenite din infracţiuni.

S-a apreciat că, având în vedere această expunere de motive, reiese cu destulă claritate scopul urmărit de legiuitor prin introducerea textului de lege, şi anume verificarea pe parcursul procesului penal a calităţii bunurilor în vederea conservării valorii de piaţă, pentru ca la finalul procesului penal să fie utile soluţionării laturii civile a cauzei şi nu să se acopere, doar cheltuielile efectuate cu paza şi depozitarea acestora pe parcursul procesului penal.

Astfel, trebuie stabilite următoarele:

- bunurile puse sub sechestru pot fi supuse deteriorării într-o perioadă scurtă de timp;

- costurile cu administrarea bunurilor sechestrate ar putea să depăşească până la finalul procesului penal, valoarea de piaţă a acestora.

Rezultă din cele arătate anterior, că temeiurile avute în vedere de legiuitor şi care ar trebui verificate din oficiu sunt cele referitoare la menţinerea valorii bunurilor şi la utilitatea măsurii pentru acoperirea unor prejudicii la finalul procesului.

Mai mult decât atât, s-a arătat că, dacă în urma verificării măsurii asigurătorii de către organele judiciare se constată că bunurile sechestrate nu pot asigura recuperarea prejudiciului la finele procesului penal, trebuie depuse diligenţele necesare pentru suplimentarea măsurii prin identificarea altor bunuri.

S-a reţinut că, în cauza de faţă, bunurile supuse măsurii asigurătorii sunt bunuri imobile care, prin natura lor, nu sunt supuse degradării pe perioade scurte şi de asemenea, nu sunt efectuate cheltuieli cu menţinerea şi conservarea valorii acestora, imobilele fiind în posesia inculpatului.

În ce priveşte afectarea dreptului de proprietate al inculpatului, această ingerinţă este minimă, deoarece este restricţionat parţial doar dreptul de dispoziţie juridică asupra acestor bunuri, restul atributelor dreptului de proprietate fiind exercitate în deplinătatea lor de către inculpat.

În continuare, referitor la soluţia de încetare a măsurii asigurătorii, s-a arătat că legiuitorul nu a prevăzut sancţiuni în cazul în care nu este verificată măsura în termenul prevăzut de lege, ci doar soluţiile de menţinere, restrângere, extindere sau ridicare a sechestrului iar importarea unor soluţii prevăzute în reglementarea altor instituţii procesual penale constituie o interpretare prin analogie ce nu este permisă în această materie.

Împotriva încheierii din data de 15 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a formulat contestaţie inculpatul A. apreciind că măsura asiguratorie a încetat de drept întrucât nu a fost verificată în termenul impus de lege.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată următoarele:

Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în M. Of. nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. (publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare) a fost modificată şi completată, printre altele, fiind introdus art. 2502 în materia măsurilor asigurătorii.

Potrivit noului text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Obligaţia verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenţei temeiurilor ce au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, iar, în lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni şi, respectiv, de 1 an prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, o atare interpretare fiind singura ce corespunde exigenţelor aplicării în timp a normelor procesual penale (art. 13 din C. proc. pen.).

Legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune procesuală în cazul rămânerii în pasivitate a organului judiciar ori depăşirii termenului. Explicaţia rezidă din aceea că este un termen de procedural, de recomandare, ce poate fi valorificat de subiecţii procesuali şi organele judiciare potrivit interesului legitim individual sau general ori al procesului penal, sancţiunile posibile fiind însă extraprocesuale.

Spre deosebire de reglementarea din materia măsurilor preventive, evocată în sprijinul soluţiei încetării de drept, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabileşte, în mod expres, situaţiile de încetare de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte în privinţa măsurilor asigurătorii. Soluţia juridică a aplicării prin analogie a acestui textului în ipoteza măsurilor asigurătorii, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce termenele legale au naturi juridice distincte (termene procedurale în ipoteza măsurilor asigurătorii şi substanţiale în cazul măsurilor preventive). În plus, măsurile distincte (preventive şi asigurătorii) au efecte, condiţii de luare, menţinere şi scopuri diferite, fără ca reglementările să se suprapună ori să includă norme de trimitere.

Textul evocat de apărare pentru susţinerea soluţiei încetării de drept a măsurii asigurătorii, art. 241 din C. proc. pen., nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general ce ar putea deveni aplicabilă ipotezei analizate, ci reprezintă o normă specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul său (în materia măsurilor preventive), fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare - specialia generalibus derogant.

Interpretarea prin analogie presupune extinderea soluţiei în materii similare ce nu beneficiază de reglementare expresă, unde legea tace, iar nu în ipoteze pentru care legiuitorul însuşi a evaluat soluţiile, în cadrul unor reglementări distincte. În cazul măsurilor asigurătorii, textul de lege prevede expres soluţiile, art. 2502 din C. proc. pen., enumerând menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii.

Nu este posibilă (legală) interpretarea prin analogie în cazul măsurilor preventive şi asigurătorii, întrucât, chiar dacă ambele reprezintă ingerinţe în exerciţiul libertăţilor ori drepturilor recunoscute de lege, beneficiază de reglementări specifice (Titlul IV - măsuri preventive şi alte măsuri procesuale, Cap. I. Măsurile preventive/Cap. III. Măsurile asigurătorii), au naturi juridice distincte şi scopuri diferite [asigurarea bunului mers al procesului penal - art. 202 alin. (1)/evitarea sustragerii de la urmărirea bunurilor - art. 249 alin. (1)], legiuitorul stabilind procedura de urmat şi soluţiile pentru fiecare măsură preventivă distinct şi, separat, pentru măsura asigurătorie (art. 225 şi urm., 235 şi urm, ş.a./art. 2502).

Termenul pentru care se dispun măsurile preventive este un termen substanţial (clasificare asumată doctrinar şi jurisprudenţial), termenul în care intervine verificarea măsurilor asigurătorii este un termen procedural (dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen., instituie o obligaţie legală în sarcina organului organului judiciar, aceea de a verifica periodic măsura ce se poate menţine pe întreaga fază procesuală, însă nu mai mult de 6 luni în cursul urmăririi penale şi un an în cursul judecăţii).

Ca urmare, nu vor fi incidente ori aplicabile nici dispoziţiile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., care reglementează consecinţa nerespectării termenului pentru valorificarea dreptului procesual (nu obligaţiei legale), dar nici cele distincte şi speciale ce se referă exclusiv la măsurile preventive, art. 241 şi 271 din C. proc. pen. (Interpretarea sistematică a condus la aceeaşi concluzie, textele făcând parte din capitole distincte.)

Ca urmare, termenul prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., de 6 luni sau de 1 an este un termen procedural, de recomandare, sancţiunea nerespectării sale nefiind procesuală (similar - termenul de redactare a hotărârii sau cel reglementat în privinţa duratei judecăţii în cameră preliminară, care nerespectate, nu duc la nulităţi ale actelor emise sau fazelor procesuale).

Înalta Curte aminteşte că jurisprudenţa instanţei supreme este în acelaşi sens, apreciindu-se că termenul impus de dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. este unul de recomandare, iar încălcarea sa nu are drept consecinţă încetarea de drept a măsurii asiguratorii (e.g. încheierea din 21 martie 2022, ÎCCJ, Completul de 5 Judecători, Dosar nr. x/2019).

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 15 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 15 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.

GGC - ED