Notary's abuse-of-office conviction upheld; sentence reduced and suspended under 1969 Code after €770,000 mortgage loss.

Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 132 din 08 iunie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, l-a condamnat pe inculpatul A. la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., aplicându-i ca pedeapsă complementară interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 97 C. pen., s-a dispus anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pedeapsă care, conform dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost contopită cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta la care s-a adăugat un spor de 8 luni, în final acesta urmând să execute o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia pe un termen de 4 ani, impunându-i-se ca pe durata termenului de supraveghere să execute măsurile prevăzute de art. 93 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi, totodată, atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

A fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B., şi inculpatul A. a fost obligat la plata sumei de 770.000 de euro cu titlu de daune materiale, menţinându-se măsura asigurătorie a sechestrului asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului, până la concurenţa sumei de 770.000 de euro, luată prin Ordonanţa nr. 110/P/2019 din 01 iulie 2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul A. a fost trimis în judecată întrucât, în calitate de notar public, cu ocazia încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x din 20 mai 2011 şi nr. 1468 din 23 august 2011, şi-a îndeplinit, în mod defectuos, atribuţiile de serviciu, ceea ce a avut drept consecinţă anularea parţială a contractelor de împrumut, adică a ipotecilor de rang I şi rang II, prin Sentinţa civilă nr. 109 din 11 februarie 2016 a Tribunalului Arad şi producerea unui prejudiciu în cuantum de 770. 000 de euro în dauna părţii civile B., care a fost, astfel, în imposibilitate să recupereze suma împrumutată.

Prin Sentinţa penală nr. 165/PI/02.07.2020, Curtea de Apel Timişoara, în primul ciclu procesual, l-a achitat pe inculpatul A., în temeiul la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., respingând acţiunea civilă formulată în cauză şi ridicând, totodată, sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului.

S-a reţinut, în esenţă, că fapta, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare a instanţei, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul A., încheind contractele de împrumut fără a avea hotărârea Adunării Generale a S.C. C. S.A., nu a urmărit sau acceptat producerea unei pagube numitului D., în condiţiile în care E. era asociat majoritar al societăţii menţionate şi deţinea o cotă de participare de 93,4%.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi partea civilă B., criticând-o, în principal, sub aspect de nelegalitate, în raport cu soluţia de achitare a inculpatului pentru lipsa intenţiei în condiţiile în care se dispusese judecarea cauzei în procedura simplificată, întrucât potrivit Deciziei nr. 4/2019 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul judecării unei cauze conform procedurii de recunoaştere necondiţionată a faptei şi vinovăţiei, nu se poate dispune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 288 din 13 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de partea civilă B., a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, întrucât inculpatul deşi a recunoscut comiterea faptelor imputate, a arătat că a acţionat din culpă, motiv pentru care judecarea cauzei în procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei nu trebuia admisă, situaţie în care, pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie şi a dreptului la un proces echitabil, se impune ca instanţa de fond să efectueze cercetarea judecătorească în procedura de drept comun pentru stabilirea adevărului în cauză, fără ca în final să fie exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) teza a II-a C. proc. pen. faţă de inculpatul A..

În rejudecare, analizând materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, instanţa de fond a reţinut că, prin contractul de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificat sub nr. x din 20 mai 2011, de inculpatul A., martorul D. i-a dat cu titlu de împrumut lui E. suma de 184.000 euro, contract garantat de către S.C. C. S.A., prin asociatul majoritar E., cu imobilul hală industrială situat în Arad, str. x, jud. Arad, asupra căruia s-a intabulat dreptul de ipotecă de rang I în favoarea împrumutătorului. Ulterior, la data de 23 august 2011, inculpatul A. a autentificat sub nr. x contractul de împrumut fără dobândă cu ipotecă, prin care martorul D. i-a mai împrumutat lui E. suma de 770.000 euro, fiind stipulată aceeaşi garanţie în vederea restituirii împrumutului, sens în care s-a intabulat dreptul de ipotecă de rang II asupra imobilului în discuţie, proprietatea S.C. C. S.A., în favoarea lui D..

La data de 02 decembrie 2011, s-a încheiat actul de cesiune de creanţă autentificat de inculpatul A. sub nr. x, prin care D., în calitate de cedent, a cesionat surorii sale B., în calitate de cesionar, creanţa faţă de debitorul E. împreună cu garanţiile ipotecare faţă de F., G. şi S.C. C. S.A. Ulterior, în anul 2013, debitorul E. a decedat, iar Tribunalul Arad, prin Sentinţa civilă nr. 48 din 19.06.2014 a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva S.C. C. S.A.

Prin Sentinţa civilă nr. 109 din 11 februarie 2016, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 491/A din 08 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, Tribunalul Arad a admis cererea formulată de H., în calitate de administrator judiciar al debitoarei S.C. C. S.A. Arad, împotriva pârâţilor D. şi I., în calitate de moştenitori ai defunctului E., F., în nume propriu şi în calitate de soţie supravieţuitoare şi B. şi s-a dispus nulitatea parţială a Contractelor de împrumut nr. x din 20 mai 2011 şi nr. x din 23 august 2011, sub aspectul garantării împrumutului prin intabularea dreptului de ipotecă în rang I şi de rang II asupra imobilului din Arad, str. x, jud. Arad.

În considerentele acestei hotărâri, s-a reţinut, în esenţă, că S.C. C. S.A. nu şi-a dat consimţământul la încheierea Contractelor de împrumut nr. x din 20 mai 2011 şi nr. 1468 din 23 august 2011, în condiţiile în care asociat majoritar al acestei societăţi este S.C. J. S.R.L. cu o participare de 93,4%, şi nu defunctul E. care, pentru a putea încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, avea nevoie de aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Biroului Permanent, motiv pentru care lipsa consimţământului S.C. C. S.A. la încheierea contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă constituie o cauză ce atrage nulitatea actului juridic, în raport de dispoziţiile art. 948 şi art. 1179 C. civ.

În continuare, judecătorul fondului a reţinut, făcând trimitere la declaraţiile inculpatului A., ale părţii civile B. şi ale martorului D., date atât la urmărire penală cât şi în al doilea ciclu procesual, precum şi la înscrisuri, respectiv Contractele de împrumut nr. x din 20 mai 2011 şi nr. 1468 din 23 august 2011, Contractul de cesiune de creanţă nr. x din 02 decembrie 2011, declaraţia notarială nr. 2098 din 21 noiembrie 2011, că inculpatul A., în calitate de notar public, cu ocazia încheierii contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă autentificate sub nr. x din 20 mai 2011 şi nr. 1468 din 23 august 2011, prin care D. 1-a împrumutat pe E. cu suma totală de 770 000 euro nu a respectat dispoziţiile legale privitoare la încheierea contractului de ipotecă, fapt ce a avut drept consecinţă anularea garanţiilor instituite, prin Sentinţa civilă nr. 109 din 11 februarie 2016 a Tribunalului Arad şi crearea unui prejudiciu de 770 000 euro în dauna părţii civile B..

În continuare, s-a mai precizat că exercitarea defectuoasă a atribuţiilor specifice funcţiei de notar, s-a realizat prin încălcarea mai1 multor dispoziţii legale, adică ale art. 6 din Legea nr. 36/1995 în forma în vigoare la data încheierii contractelor de împrumut potrivit cărora "Notarii publici (...), au obligaţia să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri (...). în cazul în care actul solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui; ale art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 36/1995 în forma în vigoare la încheierea actelor (dispoziţii reluate la art. 46 alin. (1) şi (2) în forma republicată a legii în M. Of. Nr. 732/18.10.2011) potrivit cărora "notarul public are obligaţia să desluşească raporturile reale dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice, fiind obligat să ceară părţilor, ori de câte ori este cazul, documentele justificative şi autorizaţiile necesare pentru încheierea actului sau, la cererea acestora, va putea obţine el însuşi documentaţia necesară." ale art. 701 din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la data încheierii contractelor de împrumut potrivit căruia "actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică" ale art. 1444 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la data încheierii contractelor de împrumut potrivit căruia "Este interzisă creditarea de către societate a administratorilor acesteia, prin intermediul unor operaţiuni precum: c) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate administratorilor, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului" şi ale art. 1179 C. civ. potrivit căruia "Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: (...) 2. consimţământul".

De asemenea, au fost înlăturate apărările inculpatului A. care, deşi a recunoscut comiterea faptei, a susţinut că nu a urmărit cauzarea unui prejudiciu, având în vedere că, la momentul încheierii celor două contracte de împrumut, s-a aflat în eroare de drept cu privire la dispoziţiile art. 701 din Legea nr. 31/1990, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile erorii de drept, iar existenţa unei stări dubitative cu privire la normele juridice nu poate fi echivalentă cu necunoaşterea sau cunoaşterea eronată a dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât din cererile de încheiere a acestor acte juridice rezultă că părţilor li s-a solicitat să prezinte, în original, la data perfectării lor, mai multe acte, printre care şi hotărârea Adunării Generale a S.C. C. S.A. privind acordul dat pentru ca imobilul proprietatea societăţii să constituie garanţie ipotecară, dispoziţie care însă nu a fost respectată.

Chiar şi în situaţia în care hotărârea s-ar fi depus, actele nu puteau fi încheiate de notarul public A., dat fiind că, potrivit art. art. 1444 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare la data încheierii contractelor de împrumut), era interzisă creditarea de către societate a administratorilor acesteia, prin intermediul unor operaţiuni, precum garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate administratorilor concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului.

În consecinţă, s-a constatat că faptele inculpatului A. se circumscriu elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave comisă în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Astfel, sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că infracţiunea s-a realizat prin acţiunea notarului public de încheiere a contractelor de împrumut fără dobândă cu ipotecă, autentificate sub nr. x din 20 mai 2011 şi 1468 din 23 august 2011 cu încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la instituirea ipotecii, faptă ce a avut drept urmare socialmente periculoasă anularea acesteia şi cauzarea unui prejudiciu în cuantum de 770.000 euro în patrimoniul părţii civile B., având în vedere că nu s-au putut recupera sumele împrumutate.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, s-a stabilit că inculpatul A. a acţionat cu intenţie indirectă, întrucât, deşi şi-a pus problema legalităţii contractelor în lipsa unui hotărâri AGA, tot a procedat la încheierea acestora fără a efectua verificări suplimentare, în caz contrar, ar fi evitat ca actele autentificate să cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, şi ca atare, ar fi avut posibilitatea să refuze perfectarea lor.

La individualizarea pedepsei, deşi a fost avută în vedere complexitatea pericolului social al faptei, prejudiciul de imagine adus justiţiei, în principal, şi încrederii în profesionalismul notarilor, în secundar, dar şi poziţia nesinceră a inculpatului, instanţa de fond a apreciat că nu se impune executarea în regim de detenţie a pedepsei, întrucât setul de obligaţii şi măsuri de supraveghere instituite în sarcina acestuia în aplicarea art. 91 şi urm. C. pen. permit verificarea comportamentului şi schimbarea atitudinii sale faţă de valorile sociale ocrotite de lege.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut că partea vătămată B. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 770.000 de euro daune materiale, întrucât, prin anularea garanţiei instituite în favoarea acesteia, a pierdut posibilitatea de a-şi recupera împrumutul acordat defunctului E., motiv pentru care inculpatul A. a fost obligat Ia plata prejudiciului de 770.000 de euro creat prin fapta sa ilicită.

Împotriva acestei sentinţe penale, a formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, care a criticat hotărârea atacată sub aspect de nelegalitate, întrucât pedeapsa de 2 ani închisoare la care a fost condamnat inculpatul este mai mică decât minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea incriminată de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., iar în cauză, nu a fost reţinută incidenţa vreunei circumstanţe atenuante legale sau judiciare.

Totodată, nelegalitatea pedepsei aplicate pentru infracţiunea continuată de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave atrage şi nelegalitatea modalităţii de executare a pedepsei, întrucât, în condiţiile în care, potrivit art. 91 C. pen., în cazul concursului de infracţiuni pedeapsa rezultantă aplicată poate fi de cel mult 3 ani închisoare; or, în cauză, pedeapsa rezultantă stabilită în mod corect este de 3 ani şi 8 luni închisoare, motiv pentru care, nu putea fi dispusă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Pentru acest considerent, parchetul a solicitat admiterea apelului şi aplicarea unei pedepse legale atât în cuantum cât şi ca modalitate de executare.

Înalta Curte, examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel dezvoltate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, constată ca apelul promovat de parchet este fondat pentru următoarele considerente:

Astfel, constatând ca fiind corecte împrejurările faptice stabilite de prima instanţă, Înalta Curte, în baza propriului examen al mijloacelor de probă administrate la urmărire penală cât şi în faza de judecată, reţine, în esenţă, că, inculpatul A., în calitate de notar, a încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor art. 6 şi ale art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare la data faptelor, ale art. 701 şi ale art. 1444 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data faptelor, precum şi ale art. 1179 C. civ., două contracte de împrumut cu ipotecă, autentificate sub nr. x din 20 mai 2011 şi nr. 1468 din 23 august 2011, prin care împrumutătorul D. i-a împrumutat, aşa cum rezultă din Declaraţia notarială nr. 2098 din 21 noiembrie 2011, suma totală de 770.000 euro împrumutatului E., care, prezentându-se drept acţionar majoritar al S.C. C. S.A., deşi în realitate era administrator, a garantat restituirea banilor cu o hală industrială proprietatea acestei societăţi fără a exista vreo Hotărâre a Adunării Generale în acest sens, şi, ca atare, asupra imobilului a fost instituită o ipotecă de rang I, respectiv, o ipotecă rang II în favoarea lui D..

Potrivit clauzelor contractuale, sumele acordate cu titlu de împrumut au fost înmânate împrumutatului la momentul încheierii celor două convenţii civile, adică Ia datele 20 mai 2011 şi 23 august 2011, stabilindu-se ca termen de restituire 21 noiembrie 2011, respectiv 23 august 2012. De asemenea, la data de 21 noiembrie 2011, când a expirat termenul de restituire a sumei de bani acordată în baza contractului de împrumut nr. x din 20 mai 2011, părţile contractante au dat o declaraţie autentificată sub nr. x de inculpatul A., prin care au declarat pe proprie răspundere că întreaga sumă împrumutată la momentul semnării celui de-al doilea act (23 august 2011) a fost de 770.000 euro, în această valoare fiind inclusă şi suma împrumutată iniţial, la data de 20 mai 2011. Ulterior, la data de 02 decembrie 2011, inculpatul A. a încheiat un contract de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x convenţie prin care D. în calitate de cedent a cesionat către B. în calitate de cesionar dreptul de creanţă faţă de debitorul cedat E. împreună cu garanţiile ipotecare.

Nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează încheierea contractelor de împrumut cu ipotecă a condus la producerea unui prejudiciu în cuantum de 770.000 euro în dauna părţii civile B., întrucât, la scadenţă (23 august 2012), acesteia nu i-a fost restituit împrumutul, iar executarea imobilului oferit drept garanţie nu s-a putut realiza, dat fiind faptul că la instituirea ipotecii nu au fost respectate condiţiile reglementate de lege în materie. Ba mai mult, în cadrul procedurii de insolvenţă, judecătorul sindic de la Tribunalul Arad a dispus, printre altele, prin Sentinţa civilă nr. 109 din 11 februarie 2016, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 49l/A din 08 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, anularea parţială a celor două contracte sub aspectul garantării împrumuturilor prin intabularea dreptului de ipotecă de rangul I şi de rangul II asupra imobilului din municipiul Arad, str. x.

Ca atare, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu cu ocazia încheierii celor două contracte de împrumut de către inculpat, concretizată în încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, a avut ca rezultat producerea unei pagube de 770.000 euro în patrimoniul părţii civile B., care a fost în imposibilitate obiectivă să-şi recupereze banii prin executarea garanţiei imobiliare, deşi, aşa cum rezultă din declaraţiile constante ale martorului E. date la urmărire penală şi la judecata în primă instanţă, acesta i-a dat banii defunctului E. tocmai în considerarea garanţiei reale instituite în favoarea sa, întrucât hala industrială fusese evaluată iniţial la 1.600.000 euro şi, totodată, prealabil întocmirii actelor, notarul i-a dat asigurări că nu reprezintă nicio problemă faptul că imobilul ipotecat este proprietatea S.C. C. S.A., chiar dacă banii sunt împrumutaţi unei persoane fizice, întrucât aceasta este acţionar majoritar la respectiva societate.

Având în vedere că infracţiunea de abuz în serviciu sub raport obiectiv se caracterizează printr-o omisiune sau o îndeplinire defectuoasă a unui act de către un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de serviciu, care produce urmarea tipică, respectiv o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, această faptă se consumă la momentul producerii rezultatului descris în norma de incriminare, adică atunci când funcţionarul public, cu ştiinţă, a cauzat un prejudiciu în patrimoniul subiectului pasiv sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale acestuia.

Prin urmare, atunci când infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) momentul consumării îl reprezintă primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune, aşa cum, de altfel, s-a reţinut, în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019, publicată în M. Of. nr. 334/02.05.2019.

Aşadar, prin acţiunile sale abuzive, constând în încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţionate cu ocazia exercitării atribuţiilor specifice funcţiei de notar, inculpatul A. a cauzat un prejudiciu în valoare de 770.000 de euro în dauna părţii civile B., produs la expirarea termenului de restituire a împrumutului (23 august 2012), dată de la care recuperarea sumelor date cu titlu de împrumut prin executarea garanţiei imobiliare nu s-a putut realiza, motiv pentru care faptele sale se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, fiind îndeplinită, totodată, şi cerinţa esenţială ataşată elementului material al laturii obiective, în condiţiile în care comportamentul care a condus la îndeplinirea în mod defectuos a unui act ce intră în sfera sa de competenţă este impus prin legislaţia primară, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 517/08.07.2016, când a stabilit că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" prevăzută de art. 297 alin: (1) C. pen. sau art. 248 C. pen. (1969) are valenţe constituţionale doar când înseamnă "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Prealabil verificării temeiniciei apelului declarat în cauză, având în vedere succesiunea de legi în timp intervenită de la momentul comiterii infracţiunii de către inculpatul A. până în prezent, Înalta Curte apreciază că se impune stabilirea legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 C. pen., în funcţie de aceasta urmând a fi analizate criticile invocate de parchet sub aspectul tratamentului sancţionator aplicat inculpatului de prima instanţă.

Ca urmare, din punctul de vedere al aplicării în timp al legii penale, se constată că pentru inculpatul A. legea veche este mai blândă, identificarea acesteia realizându-se prin raportare la cele statuate, cu caracter general obligatoriu, de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, conform căreia dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, fapt ce implică compararea prevederilor din ambele Coduri cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţă şi, în final, o evaluare a acestora, în vederea alegerii dintre cele două legi penale succesive a celei care este mai blândă, în ansamblul reglementărilor sale.

Astfel, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. care are corespondent în legea veche în art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Potrivit art. 246 C. pen. (1969) fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, iar conform art. 2481 C. pen. (1969) dacă fapta prevăzută în art. 246 a avut consecinţe deosebit de grave, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Consecinţele deosebit de grave erau definite de vechea codificare în art. 146 care stabilea că prin consecinţe deosebit de grave se înţelegea o pagubă materială mai mare de 200.000 RON sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau persoane fizice.

Noua lege incriminează infracţiunea de abuz în serviciu în art. 297 C. pen., potrivit căruia fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, iar în art. 309 C. pen. se stabileşte că dacă fapta prevăzută în art. 297 a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate. De asemenea, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 RON, conform dispoziţiilor art. 183 C. pen.

Drept urmare, se observă că noua reglementare nu instituie în art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. condiţii de incriminare diferite în cazul abuzului în serviciu contra persoanelor fizice care produce consecinţe deosebit de grave faţă de vechea codificare nici cu privire la subiectul activ care este tot circumstanţiat, respectiv funcţionar public sau o persoană asimilată unui asemenea funcţionar, dar nici sub aspectul urmării imediate care reprezintă cauzarea unei pagube materiale în patrimoniul subiectului pasiv.

La o examinare comparativă a tratamentului sancţionator se constată că noul C. pen. prevede limite de pedeapsă mai uşoare faţă de vechea lege, adică închisoarea de la 3 ani la 10 ani şi 6 luni şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie pentru infracţiunea prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen., în loc de închisoarea de la 5 ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969), însă, cum la stabilirea legii penale mai favorabile trebuie să se ţină seama de situaţia concretă din cauză, Înalta Curte, evaluând prevederile legale anterior menţionate în coroborare cu cele care reglementează tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, efectele suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi sfera obligaţiilor impuse pe durata termenului de supraveghere, precum şi împrejurările ce pot constitui circumstanţe atenuante şi consecinţele lor, constată că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente, conduce la un rezultat mai blând pentru inculpatul A. este C. pen. anterior, iar nu cel în vigoare la data soluţionării definitive a prezentului dosar.

Astfel, legea anterioară se învederează a fi mai avantajoasă în raport cu dispoziţiile art. 75 - 76 C. pen., care nu mai reţin ca circumstanţe atenuante împrejurările prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. (1969), limitând efectele unor asemenea circumstanţe, cu consecinţa creării acuzatului unor avantaje mai restrânse decât cele din vechea codificare.

De asemenea, în vechea codificare tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului consta în cumulul juridic cu spor facultativ [art. 34 C. pen. (1969)], spre deosebire de noua codificare, care prevede cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, fapta inculpatului ar rămâne încadrată în noile texte de incriminare, iar pedeapsa adaptată în raport cu limitele prevăzute de acestea s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al concursului de infracţiuni (având în vedere condamnarea definitivă la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru o faptă concurentă), la o pedeapsă rezultantă ce ar putea depăşi cuantumul sancţiunii penale stabilite în temeiul reglementării anterioare ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. (1969).

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanţa trebuie să aibă în vedere, în aplicarea art. 5 C. pen., sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării prevăzute de legile succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere.

Ca urmare, deşi art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 862 C. pen. (1969), respectiv de la 2 la 4 ani în loc de 2 - 5 ani, se observă că noua lege penală generală nu mai reglementează ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (aşa cum prevedea art. 866 din vechiul cod), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligaţii, ce anterior aveau caracter facultativ, inclusiv prestarea pentru o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, aspecte care imprimă un caracter mai blând legii anterioare.

Revenind la criticile formulate de parchet cu privire la tratamentul sancţionator, se constată că sunt întemeiate, în condiţiile în care prima instanţă 1-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 309 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., deci i-a aplicat o pedeapsă sub limita minimă specială prevăzută de norma de incriminare care este de 3 ani, fără să fi reţinut incidenţa vreunei circumstanţe atenuante faţă de acesta. Ca atare, în mod greşit s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, întrucât pedeapsa rezultantă corect individualizată trebuia să fie de 3 ani şi 8 luni şi, astfel, se depăşea limita de cel mult 3 ani prevăzută de art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen., care permite aplicarea dispoziţiilor art. 93 C. pen. şi următoarele.

Pentru aceste motive apelul formulat de parchet urmează să fie admis, dar având în vedere că legea veche a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte, în procesul de individualizare a pedepsei, urmează să ţină seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), cu consecinţa valorificării corespunzătoare a tuturor împrejurărilor care ţin de faptele comise (modul de săvârşire, starea de pericol creată, întinderea activităţii infracţionale), precum şi cele care caracterizează persoana inculpatului A. (antecedenţa penală, conduita după comiterea faptei, vârsta, starea de sănătate, integrarea în societate şi situaţia familială), astfel încât, atât cuantumul acesteia, cât şi modalitatea de executare stabilită să poată asigura funcţia coercitivă şi de îndreptare a sancţiunii, dar şi cea preventivă, de descurajare a săvârşirii unor fapte similare de către destinatarii legii penale.

Astfel, individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante şi sensibile operaţiuni juridice de a cărei acurateţe depinde în mod direct reuşita procesului de îndreptare şi recuperare a inculpaţilor, întrucât presupune, prin evaluarea periculozităţii acestora şi a gravităţii infracţiunii comise, determinarea gradului de răspundere penală a persoanelor trimise în judecată, în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa şi modul de executare a acesteia.

În acest sens, se constată că, deşi fapta inculpatului A., în concret, are un grad relativ ridicat de pericol social, imprimat atât de natura şi importanţă valorilor sociale lezate, respectiv buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu şi în secundar ocrotirea patrimoniului, de caracterul continuat al infracţiunii, de funcţia deţinută, adică notar public, în exercitarea căreia a săvârşit activitatea situată în sfera ilicitului penal, aducând astfel un prejudiciu de imagine profesiei pe care o exercită, dar şi de consecinţele produse prin cauzarea unei pagube în valoare de 770.000 euro în patrimoniul părţii civile, aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, respectiv 2 ani de închisoare conform art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. (1969), este suficientă pentru realizarea scopului preventiv - educativ al tratamentului sancţionator, în raport cu circumstanţele personale favorabile care-l caracterizează pe inculpat (persoană integrată social, având o conduită bună în societate după comiterea faptei din prezenta cauză, prezentându-se la toate chemările organelor judiciare), precum şi cu faptul că de la data săvârşirii activităţii infracţionale au trecut aproximativ 11 ani.

Aşadar, trecerea unui interval lung de timp de la comiterea infracţiunii a fost de natură a diminua din rezonanţa negativă a activităţii ilicite desfăşurată de inculpatul A., precum.şi din periculozitatea acestuia dat fiind faptul că, în perioada de referinţă, aşa cum s-a arătat anterior, şi-a conformat conduita cu rigorile legii, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că se impune a fi reţinute în cauză circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. (1969).

Totodată, instanţa supremă apreciază că dată fiind natura şi gravitatea faptei comise de inculpat este oportună interzicerea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) ca pedeapsă accesorie cât şi ca pedeapsă complementară pe o durată de 2 ani.

Raportat la faptul că pe toată durata procedurilor judiciare inculpatul A. s-a prezentat în faţă organelor judiciare de fiecare dată când a fost chemat, precum şi la împrejurarea că de la comiterea activităţii infracţionale a trecut un interval mare de timp (aproximativ 11 ani), se constată că nimic nu justifică executarea în regim de detenţie a pedepsei rezultate de 2 ani închisoare [determinată, conform dispoziţiilor art. art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 36 C. pen. (1969), prin cumulul juridic al pedepsei de 2 închisoare ce se va aplica prin prezenta cu pedeapsa li de 2 ani închisoare aplicată prin nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală], motiv pentru care Înalta Curte îi va acorda acestuia beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în condiţiile art. 861 C. pen. (1969) şi urm., pe un termen de încercare de 6 ani, întrucât măsurile de supraveghere ce urmează a-i fi impuse sunt suficiente pentru a-i asigura îndreptarea, putându-se, astfel, atinge scopul preventiv - educativ al tratamentului sancţionator.

Tratamentul sancţionator pentru concursul de infracţiuni urmează să se stabilească în conformitate cu dispoziţiile din vechea lege, chiar dacă pentru fapta concurentă s-a stabilit deja cu autoritate de lucru judecat că Noul C. pen. este lege penală mai favorabilă, întrucât, în cauza pendinte, se ajunge la un rezultat mai blând prin aplicarea vechii codificări, în mod global, ca urmare a luării în considerare a tuturor instituţiilor incidente.

De altfel, Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, în cuprinsul Deciziei nr. 15 din 08 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 550 din 21 iulie 2016, prin care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, că "chiar dacă pentru una din infracţiunile ce face obiectul concursului s-a stabilit o lege penală mai favorabilă şi s-a aplicat o pedeapsă printr-o hotărâre anterioară rămasă definitivă, aceasta nu are relevanţă pentru stabilirea globală a legii penale mai favorabile în prezenta cauză. Analiza legii penale mai favorabile trebuie realizată în cauza dedusă judecăţii, ca atare, ea trebuie să vizeze instituţiile incidente în respectiva cauză (stabilirea unei pedepse pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi regimul sancţionator al concursului de infracţiuni), altfel s-ar încălca dispoziţiile Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională care impun o analiză globală a legii penale mai favorabile, fără combinarea prevederilor din legi penale succesive. Aceasta însă nu înseamnă, aşa cum au concluzionat unele instanţe, că, în mod automat, concursului de infracţiuni din speţă trebuie să îi fie aplicat tratamentul sancţionator prevăzut de noul C. pen. pentru că încadrarea juridică a infracţiunii deduse judecăţii a fost făcută în baza acestui cod. Instanţa învestită cu soluţionarea apelului inculpatului trebuie să facă o analiză a întregii cauze deduse judecăţii (în care trebuie să aibă în vedere şi obligativitatea aplicării dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni), şi nu să stabilească mai întâi legea penală mai favorabilă pentru infracţiunea din speţă, iar apoi să încerce să detecteze textul de lege aplicabil concursului de infracţiuni)."

Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată, şi rejudecând:

Va descontopi pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., îl va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii continuate de abuz în serviciu în formă calificată.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Va face aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a şi b) C. pen..(1969).

În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., va contopi pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani, urmând să se constate, conform dispoziţiilor art. 36 alin. (3) C. pen. (1969) că aceasta a fost deja executată în perioada 17 mai 2017 - 16 mai 2019, având în vedere că inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru o infracţiune concurentă, fiindu-i aplicată, totodată, o pedeapsă complementară de aceeaşi natură, cu acelaşi conţinut şi în acelaşi cuantum, respectiv interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 86 raportat la art. 86 C. pen. (1969), va suspenda executarea pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 ani, termen care se calculează de la data rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, prin care s-a pronunţat anterior suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, adică de la 17 mai 2017, conform art. 865 C. pen. (1969).

În baza art. 863 C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul A. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se va suspenda şi executarea pedepselor accesorii.

Va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 C. pen. (1969).

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Ministerul Public vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în cuantum de 217 RON, se va plăteşti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 132 din 08 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată, şi rejudecând:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 2481 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii continuată de abuz în serviciu în formă calificată.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Face aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen..(1969).

În baza art. 33 lit. a), 34 alin. (1) lit. b) şi art. 36 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., contopeşte pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată Sentinţa penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 175 din 17 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), pe o durată de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Constată că pedeapsa complementară a fost deja executată, în perioada 17 mai 2017 - 16 mai 2019.

În baza art. 86 raportat la art. 86 C. pen. (1969), suspendă executarea pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 ani, care se calculează de la data 17 mai 2017, când a rămas definitivă Sentinţa penală nr. 58/PI din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

În baza art. 863 C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare, inculpatul A. trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. (1969).

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în cuantum de 217 RON, se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 iunie 2022.

GGC - NN