Inadmissibility of cassation appeal in port activity litigation excluded by statutory bar on extraordinary remedies.

Litigiu privind navigația civilă și activitatea în porturi. Inadmisibilitatea căii de atac a recursului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: litigiu privind navigația civilă și activitatea în porturi

recurs

principiul legalităţii căilor de atac

inadmisibilitate

C. proc. civ, art. 457, art. 483 alin. (2)

O.G. nr. 22/1999, art. 19 alin. (1) lit. c) pct. 2

Constituţie, art. 129

Legea nr. 2/2013, art. XVIII alin. (2)

Serviciile P.S.I. contractate în legătură cu activitatea din domeniul portuar pot fi incluse în categoria activităților auxiliare activităților de transport naval prevăzute exemplificativ de art. 19 alin. (1) lit. c) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999 - „alte activităţi, cum ar fi: executarea de construcţii hidrotehnice specifice transportului naval, lucrările de scafandrerie realizate în apele naţionale navigabile interioare şi în porturi, supravegherea navelor fără echipaj, serviciile pentru nave de agrement şi turism, dragajul de extracţie, refurnizarea de apă, de energie electrică şi de energie termică, asistenţa, salvarea şi ranfluarea navelor, reparaţiile la nave, aprovizionarea navelor”.

Astfel, în cazul în care activitatea care a generat prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată se încadrează în noţiunea de activitate în porturi, litigiul intră în câmpul de aplicare a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului, inter alia, hotărârile pronunțate în cererile privind navigația civilă și activitatea în porturi.

Prin urmare, este inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel într-un astfel de litigiu.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1643 din 23 iunie 2021

Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Constanţa, Secţia a II-a civilă, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. i-a chemat în judecată pe pârâţii A. şi S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îi oblige pe pârâţi la plata către reclamantă a sumei de 5.852.232 euro, pentru acoperirea prejudiciului produs prin decontarea de cheltuieli cu serviciile P.S.I. pe platforme şi domeniul portuar, în condiţiile în care acestea nu prezintă risc de incendii şi pentru care nu există documente justificative vizând prestarea serviciilor decontate în baza contractului de prestări servicii nr. 3635 din 30 ianuarie 2004 şi a convenţiei P.S.I. de asigurare a intervenţiei în caz de incendiu nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, încheiate între Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. şi C. SRL Constanţa.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2019, reclamanta a precizat că, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A., cererea se întemeiază pe dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, după care, la termenul de judecată din 27 martie 2019, reclamanta a precizat că a intrat în posesia contractului de performanţă nr. 15 din 5 ianuarie 2014, încheiat cu pârâtul, astfel că înţelege să invoce răspunderea civilă contractuală şi să modifice, astfel, temeiul de drept al acţiunii.

Prin încheierea din 24 aprilie 2019, instanţa a admis excepţia tardivităţii cererii adiţionale şi a decăzut-o pe reclamantă din dreptul de a-şi modifica acţiunea.

Prin sentinţa civilă nr. 1072 din 12 iunie 2019, Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul A. şi a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta.

A fost disjuns capătul de cerere având ca obiect pretenţii, formulat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., s-a dispus formarea unui nou dosar, cu termen de judecată la 25 septembrie 2019 şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 9.520 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în condiţiile în care între părţile din litigiu a intervenit un contract, răspunderea în legătură cu neexecutarea acestuia nu poate fi angajată pe plan delictual, dacă fapta cauzatoare de prejudiciu nu are caracter penal, întrucât răspunderea delictuală are caracter general în raport cu răspunderea contractuală.

Această sentinţă a fost reformată prin decizia civilă nr. 127 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a respins apelul formulat de Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A. pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată din oficiu; a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către S.C. B. S.A. a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis apelul formulat de aceeași apelantă în contradictoriu cu intimatul A., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza primei instanţe pentru soluţionare.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că sentinţa apelată este nelegală, întrucât concluzia primei instanţe, în sensul că acţiunea în răspundere delictuală civilă nu poate fi primită dacă faptele ilicite nu au caracter penal, constituie o premisă greşită de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

În condiţiile în care cererea adiţională a reclamantei, de modificare a acţiunii în răspundere delictuală în una pe temei contractual, a fost respinsă ca tardiv formulată, iar prin acţiunea în răspundere delictuală cu care a rămas învestit tribunalul nu s-a invocat încălcarea vreunei clauze contractuale, prima instanţă trebuia să verifice, în afară de apărările exercitate în cadrul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dacă erau îndeplinite sau nu condiţiile răspunderii civile delictuale.

Recursul exercitat împotriva deciziei de apel

Intimatul- pârât A. a atacat cu recurs decizia pronunţată în apel, solicitând casarea acesteia pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, în contextul în care intimata nu a atacat cu apel încheierea din 24 aprilie 2019, prin care a fost respinsă ca tardivă cererea adiţională ce tindea să modifice acţiunea în una în răspundere civilă contractuală, astfel că aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.

În acest sens, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că s-a respins cererea de modificare a acţiunii ca tardiv formulată, iar, pe de altă parte, că prima instanţă era obligată să analizeze îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, câtă vreme reclamanta nu a susţinut că faptele care sunt imputate pârâtului ar avea legătură cu contractul de performanţă.

Or, instanţa era obligată să se pronunţe în acord cu regulile care guvernează procesul civil, respectiv numai în limitele învestirii de către apelantă şi a celor permise de normele de drept substanţial şi procesual incidente.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în contextul în care intimata-reclamantă a invocat faptul că prejudiciul a cărui reparare a solicitat-o a fost cauzat ca urmare a nerespectării obligaţiilor izvorâte din contractul de performanţă nr. 15 din 5 ianuarie 2004, care avea la bază un contract individual de muncă.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 254 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Astfel, recurentul a subliniat că regulile generale ale răspunderii patrimoniale din dreptul muncii aparţin dreptului comun, iar, potrivit art. 1350 alin. (3) C. civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.

Prin urmare, raportat la acest text de lege, în cazul în care prejudiciul este cauzat prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între acţiunea în răspundere contractuală şi cea în răspundere delictuală, întrucât în caz contrar s-ar încălca domeniul de aplicare a răspunderii contractuale, care este una specială.

Autorul căii de atac a arătat că, într-adevăr, cazul în care neexecutarea contractului îmbracă forma unei infracţiuni constituie o excepţie de la regula enunţată mai sus, dar, în speţă, la momentul formulării acţiunii în pretenţii, intimata-reclamantă cunoştea deja faptul că organele judiciare abilitate nu au constatat săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu încheierea convenţiilor P.S.I.

Raportat la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementate de Codul muncii şi de norma de drept comun evocată, art. 1350 alin. (3) C. civ., recurentul a arătat că doctrina a sintetizat următoarele concluzii: răspunderea patrimonială a salariaţilor reglementată de Codul muncii poate fi cumulată cu răspunderea disciplinară, dar nu şi cu răspunderea civilă delictuală; răspunderea va fi una delictuală numai în măsura în care fapta prejudiciabilă nu a avut legătură cu obligaţiile contractuale de serviciu.

În final, recurentul a susţinut că aceeaşi abordare a existat şi în regimul vechiului Cod civil, cu toate că acel cod nu conţinea un text expres care să interzică opţiunea între temeiul contractual şi cel delictual al răspunderii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţate în apel ca fiind temeinică şi legală.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, urmat de un supliment la raport prin care s-a reţinut, în esenţă, că decizia atacată a fost pronunţată într-un litigiu privind activitatea în porturi, supus dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Raportul şi suplimentul la raport au fost comunicate părţilor, care au formulat puncte de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil, consacrat în art. 129 din Constituţia României şi în art. 457 C. proc. civ., este principiul legalităţii căilor de atac, ce presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de căile de atac şi de celelalte mijloace procedurale prevăzute de lege.

În speţă, recursul are ca obiect decizia civilă nr. 127 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanţa, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apelul declarat împotriva unei hotărâri date în soluționarea unei acţiuni prin care au fost solicitate despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu suferit de reclamanta C.N. Administraţia Porturilor Maritime S.A., prin decontarea nelegală a cheltuielilor cu serviciile P.S.I. pe platforme şi domeniul portuar, în baza contractului de prestări servicii nr. 3635 din 30 ianuarie 2004 şi a convenţiei P.S.I. de asigurare a intervenţiei în caz de incendiu nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, încheiate între Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. şi C. SRL Constanţa.

În ceea ce priveşte natura juridică a litigiului de faţă, Înalta Curte reţine că din actele dosarului a rezultat, pe de o parte, că intimata-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a încheiat cu C. SRL Constanţa contractul de prestări servicii nr. 3635 din 30 ianuarie 2004, având drept obiect: „prestarea serviciilor de prevenire şi stingere a incendiilor terestre precum şi stingerea incendiilor la navele şi instalaţiile plutitoare aflate la cheu în Porturile Constanţa, Midia, Mangalia şi Tomis”, precum şi convenţia P.S.I. de asigurare a intervenţiei în caz de incendiu nr. 3748 din 30 ianuarie 2004.

Aceste aspecte conduc la concluzia că serviciile P.S.I. au fost contractate în legătură cu activitatea din domeniul portuar şi pot fi incluse în categoria activităților auxiliare activităților de transport naval prevăzute exemplificativ de art. 19 alin. (1) lit. c) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999, republicată, privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare („alte activităţi, cum ar fi: executarea de construcţii hidrotehnice specifice transportului naval, lucrările de scafandrerie realizate în apele naţionale navigabile interioare şi în porturi, supravegherea navelor fără echipaj, serviciile pentru nave de agrement şi turism, dragajul de extracţie, refurnizarea de apă, de energie electrică şi de energie termică, asistenţa, salvarea şi ranfluarea navelor, reparaţiile la nave, aprovizionarea navelor”).

Pe de altă parte, între Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. şi recurentul-pârât A., în calitate de director general al societăţii, a fost încheiat contractul de performanţă nr. 15 din 5 ianuarie 2004, modificat prin acte adiţionale ulterioare, având ca scop rentabilizarea activităţii economice şi întărirea disciplinei economico-financiare, încasarea creanţelor şi plata obligaţiilor restante, precum şi evitarea sau, după caz, reducerea pierderilor, toate acestea fiind subsumate obiectului de activitate al companiei, înfiinţată prin H.G. nr. 517/1998 pentru a îndeplini funcţia de autoritate portuară şi de administrare a porturilor şi a zonelor libere.

Acţiunea în justiţie a fost formulată în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor personalului reclamantei reprezentat de administratorii şi directorii Companiei, pentru care reclamanta a încheiat o poliţă de asigurare cu B. S.A., apreciindu-se că riscul asigurat conform poliţei de asigurare nr. 8101118W constă în încheierea unei convenţii nelegale, cu încălcarea documentaţiei de atribuire şi a normelor imperative ce reglementează achiziţiile publice, precum şi în efectuarea de plăţi în baza acestei convenţii.

Or, după cum s-a demonstrat anterior, activitatea care, în opinia intimatei-reclamante, a generat prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată se încadrează în noţiunea de activitate în porturi, astfel că litigiul de faţă intră în câmpul de aplicare a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (a cărui incidenţă a fost prelungită succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015 şi prin O.U.G. nr. 95/2016), conform cărora nu sunt supuse recursului, inter alia, hotărârile pronunțate în cererile privind navigația civilă și activitatea în porturi.

Prin urmare, având în vedere că hotărârea atacată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, Înalta Curte a respins recursul ca inadmisibil, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.