Czech accident damages upheld; insurer's appeal on foreign-law proportionality dismissed, claimant's incidental appeal annulled.

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Aplicarea legii străine care reglementează fondul cauzei

Obligaţiile procedurale privind proba şi configurarea criticilor de nelegalitate privind aplicarea greşită a normelor de drept material

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Dispoziţii de drept internaţional privat. Dispoziţii generale/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

accident rutier

aplicarea legii străine

cuantum daune morale

C. proc. civ., art. 5, art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (2) teza a II-a, art. 249, art. 250,

art. 254 alin. (6), art. 479, art. 482, art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2)

C. civ., art. 2562 alin. (1)-(2), art. 2563

A. În cazul în care litigiul poartă asupra unei cereri în despăgubiri rezultate dintr-un accident de circulație produs pe teritoriul Republicii Cehe, dispozițiile de drept ceh sunt aplicabile ratione materie în ce privește răspunderea civilă.

În ceea ce privește regulile de drept substanțial în stabilirea cuantumului despăgubirii pentru acoperirea prejudiciului moral, dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Ordinul nr. 440/2001 emis de Ministerul Sănătății din Republica Cehă permit instanţei abilitarea unei evaluări pentru cazurile excepţionale, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte, despăgubirea nefiind plafonată la valoarea stabilită prin formula de calcul prevăzută de acest act normativ, nefiind impusă legislativ o anumită limită a majorării despăgubirii stabilite de instanţă, prin raportare la valoarea rezultată din aplicarea punctajului.

Astfel, deşi nivelul despăgubirii de bază este alocat unui punctaj căruia îi corespunde o valoare fixă, instanţei sesizate îi revine sarcina de a interpreta aceste reglementări şi de a corecta efectele unei aplicări rigide.

Prin urmare, dispoziţiile art. 7 alin. (3) aplicate în stabilirea despăgubirilor pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, conţinând o ipoteză nedeterminată, permiteau evaluarea în funcţie de circumstanţele cauzei, a gravităţii, a consecinţelor cu caracter permanent asupra sănătăţii, determinate prin compararea activităţii şi a modului de viaţă al victimei înainte de deteriorarea stării de sănătate şi după stabilizarea acesteia.

Prin urmare, nu se poate reţine aplicarea greşită a legii, în sensul unei incongruenţe a normei juridice raportate la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel.

B. Cunoaşterea dreptului străin trebuie să fie certă şi sistematic stabilită, nefiind permisă recurgerea la prezumţia existenţei unor similitudini cu principiile şi dispoziţiile din sistemul de drept naţional al instanţei.

În acest sens, dispoziţiile art. 2563 C. civ. statuează că în contextul interpretării şi aplicării legii străine sunt incidente regulile de interpretare şi de aplicare existente în sistemul de drept străin însuşi.

În condițiile în care în cauză s-a invocat aplicarea legii străine, instanţa raportându-se la principiile de drept procesual civil român în materie, potrivit art. 14 alin. (2) C. proc. civ., pârâtei îi revenea obligaţia de a-şi face apărările şi probele atât asupra conţinutului şi interpretării legii de drept material aplicabile, cât şi asupra fondului dreptului.

Astfel, în cazul în care pârâta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate neavând, însă, legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 2562 alin. (1) C. civ. privind stabilirea propriu-zisă a conţinutului legii străine de către instanţă şi nici cu interpretarea, ci cu aplicarea acesteia în contextul procesual al cauzei, nu se poate considera că pârâtei i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme a avut posibilitatea extinsă de a-şi formula apărări pe chestiunile invocate de instanţă şi de părţi în legătură cu conţinutul legii străine şi al normelor de interpretare a celor de drept material.

C. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, legea străină nu poate fi confundată cu instrumentele legislative emise de instituţiile Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în acest sens, că obligaţia de acoperire prin asigurarea de răspundere civilă a pagubelor produse de autovehicule unor terţi - definită şi garantată de normele Uniunii - este distinctă de întinderea despăgubirii acestor pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului, reglementată, în esenţă, de dreptul naţional (v. cauzele conexate C-22/12 și C-277/12).

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2625 din 7 decembrie 2021

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 ianuarie 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub dosarul nr. x/3/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. A.S. Vienna Insurance Group, prin reprezentant S.C. C. S.R.L., şi cu citarea în cauză, în calitate de intervenient-forţat, a numitului D., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- 60.000 lei, reprezentând cheltuielile ocazionate de spitalizări, alimentaţie suplimentară, medicamentație, contravaloare consultaţii medicale, tratamente, transport, convorbiri telefonice etc., pentru intervalul de timp cuprins între data producerii accidentului, respectiv 10 august 2013 şi 10 august 2015;

- 84.864 lei, constând în beneficiul nerealizat de către acesta, în intervalul de timp cuprins între data producerii accidentului şi 10 august 2015, respectiv diferenţa dintre venitul pe care-l realiza anterior accidentului şi pensia de care beneficiază la acest moment;

- 810 euro/lună, respectiv contravaloarea a 3.536 lei, plătibili în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând prestaţie lunară periodică, sumă calculată începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată şi până la împlinirea vârstei legale de pensionare pentru limită de vârstă, reprezentând diferenţa dintre venitul pe care-l realiza anterior accidentului şi totalul veniturilor pe care le realizează acum;

- 855 euro/lună, respectiv contravaloarea a 3.720 lei, plătibili în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, sumă calculată începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată şi plătibilă lunar până la încetarea stării de nevoie, reprezentând cheltuieli suplimentare impuse de handicapul special şi constând în contravaloarea medicamentației, masajului, tratamentelor medicale, alimentaţiei speciale, transportului special şi a serviciilor conexe (menaj, igienă corporală, aprovizionare, companie).

- 3.5000.000 euro, plătibili în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii efective, pretinsă pentru suferinţa fizică/psihică produsă în urma producerii accidentului rutier, cauzat din culpa exclusivă a numitului D.

- penalităţi de întârziere (daune interese moratorii), în cuantum de 0,2% pe zi întârziere, calculate asupra sumelor solicitate prin petitele 1, 2 şi 5 şi pretinse pentru lipsa de folosinţă a acestora, în temeiul art. 37 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 14/2011, calculate începând cu data înregistrării acţiunii introductive şi până la achitarea efectivă a debitului.

De asemenea, reclamantul a solicitat şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.535, art. 1.349, art. 1.357, 1.381, art. 1.385 - art. 1.387, art. 1.388, art. 1.391 şi art. 2.223 - art. 2.226 C. civ., art. 41, art. 42, art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, dispoziţiile Legii nr. 172/2004 şi ale Ordinului nr. 14/2011, emis de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, publicat în M. Of. nr. 858 din 6 decembrie 2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2061/2019 din 10 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 37.966,14 lei, cu titlu de daune materiale şi de 2.000 lei, lunar, reprezentând contravaloarea serviciilor de îngrijire personală şi de transport, începând cu 8 ianuarie 2016 şi până la data încetării stării de nevoie.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata daunelor morale, în cuantum de 1.200.000 euro, fiind respinse restul pretenţiilor, ca nefondate.

De asemenea, aceasta a fost obligată să plătească reclamantului şi suma de 6.464,34 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, au înţeles să declare apel atât reclamantul, pârâta, cât şi intervenientul-forţat.

Astfel, prin cererea de apel formulată la 23 octombrie 2019, reclamantul a solicitat schimbarea hotărârii pronunţate în primă instanţă, în principal, în sensul admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, majorarea daunelor materiale și morale acordate.

Prin cererea de apel, pârâta a solicitat schimbarea, în parte, a cuantumului daunelor morale acordate, în sensul diminuării acestora, iar intervenientul-forțat a solicitat, de asemenea, schimbarea, în parte, a sentinței primei instanţe, sub aspectul cuantumului daunelor morale, arătând că își însușește toate criticile aduse de apelanta-pârâtă prin propria cale de atac.

Prin decizia civilă nr. 16A/2020 din 15 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2016, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate în cauză.

3. Împotriva acestei hotărâri, la 26 martie 2020, pârâta a declarat recurs, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precizând că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului, aceasta a învederat că instanţa de apel, nesocotind dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., a respins calea de atac formulată de către aceasta, ca neîntemeiată, considerând, în mod eronat, că aprecierea asupra cuantumului daunelor morale este un atribut exclusiv al instanței de judecată.

Însă, având în vedere că, la data producerii accidentului, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie era societatea B. A.S. Vienna Insurance Group, era necesară aplicarea legii locului, respectiv a legii cehe, evenimentul rutier fiind încadrat în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. Astfel, calculul recurentei-pârâte cu privire la cuantumul daunelor morale rezonabil a fi acordate a fost efectuat în conformitate cu dispozițiile legii cehe, acestea fiind mai clare în ceea ce privește stabilirea acestei sume, în baza unor criterii obiective.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, deşi a precizat că suma nu era una definitivă, urmând a fi sporită în cazul înrăutăţirii stării de sănătate a reclamantului, propunerea acesteia a fost respinsă ab initio de reprezentanții acestuia; de altfel, poziția acesteia nu a fost una de evitare a răspunderii civile.

În condiţiile în care legiuitorul ceh a stabilit, printr-un sistem de punctaj, modalitatea de acordare a daunelor morale, instanța de judecată nu era nevoită să se pronunțe în cadrul unui vid legislativ, criteriile de determinare a cuantumului daunelor fiind prevăzute de legislația cehă. De altfel, recurenta-pârâtă a mai precizat că s-a conformat dispozițiilor instanței şi a transmis traducerea Decretului nr. 440/2001, care indica punctajul pe baza căruia se face calculul daunelor morale în caz de accident, precum și punctajul și modul de calcul în cazul reclamantului.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că prima instanţă i-a recunoscut reclamantului compensarea prejudiciului moral, interpretând eronat art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 440/2001. Deşi instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a apreciat, în mod greşit, ca nefiind atributul acesteia de a stabili evaluarea prin punctaj a suferinței și a abilității diminuate de participare din plin la viața socială a reclamantului, a apreciat că întrucât normele legale cehe nu stabilesc cuantumul maxim al despăgubirii, este posibilă confirmarea hotărârii, deoarece art. 7 alin. (3) din Decret permite majorarea excepțională a acesteia.

Niciuna din instanțele de judecată nu a efectuat evaluarea propriu-zisă a suferinței și a abilității diminuate de participare din plin la viața socială a reclamantului, în conformitate cu Decretul nr. 440/2001, încât să se obțină valoarea de bază a dreptului de compensare.

Astfel, instanța de apel a menținut cuantumul compensației, stabilite în mod arbitrar de instanţa fondului, fără ca hotărârea să fie justificată, iar o astfel de procedură este în contradicție cu principiile unui stat de drept democratic și cu ordinea de drept a Republicii Cehe.

Prin urmare, în aprecierea recurentei-pârâte, se impune casarea hotărârii instanţei de apel, aceasta fiind pronunţată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, prevederile Legii nr. 40/1964 și ale Ordinului nr. 440/2001 nefiind aplicate decât aparent. Astfel, instanțele au decis, arbitrar, în afara cadrului legal, motiv pentru care hotărârea este în contradicție cu normele de drept și principiile echității.

De asemenea, se arată că instanța de apel ar fi aplicat inconsecvent dreptul Uniunii Europene, întrucât nu a avut în vedere contextul extins al legislației care ar fi trebuit aplicate.

Soluţia pronunţată, în opinia recurentei-pârâte, se abate de la funcţia compensatorie, neputând avea caracterul unei sancţiuni, nerespectând cerinţa adecvării şi proporţionalităţii, potrivit jurisprudenţei. Majorarea de către instanţă a compensării nu ar fi trebuit să reprezinte decât un multiplu al despăgubirilor stabilite prin punctaj pentru evaluarea prejudiciului.

Recurenta invocă şi jurisprudenţa instanţei supreme şi a instanţei constituţionale din Republica Cehă, precum şi dispoziţiile art. 13 şi art. 3030 din Legea nr. 89/2012-Noul Cod civil.

La 24 septembrie 2020, reclamantul a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Totodată, acesta a formulat şi recurs incident, invocând, în principal, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esenţă, recurentul-reclamant a susţinut că prin stabilirea daunelor morale au fost nesocotite dispozițiile art. 1.349, art. 1.381, art. 1.385, art. 1.391 și art. 1.531 C. civ., sub aspectul încălcării dreptului la repararea integrală a prejudiciului, nefiind examinate toate argumentele invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, referitor la cuantumul daunelor materiale, se contestă cuantumul stabilit şi se susţine că acestea nu pot fi dovedite exclusiv cu înscrisuri, ci cu orice mijloc de probă.

La 16 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare cu privire la recursul incident, prin care a invocat excepţia nulităţii, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile formulate în susţinerea căii de atac nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a, la 19 iunie 2020.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, în complet de filtru, constatând întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, acestea înţelegând să nu-şi exercite dreptul de a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul principal declarat de pârâta B. A.S. Vienna Insurance Group, precum şi recursul incident declarat de reclamantul A. şi a stabilit termen de judecată la 7 decembrie 2021, cu citarea părţilor, pentru când a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului incident.

Înalta Curte, verificând recursul incident declarat de reclamant, a constatat nulitatea acestuia, pentru următoarele considerente:

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii, sancţiune care intervine nu doar atunci când motivele lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sensul procedural, a recursului, ca în speţă.

Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege pentru motivele expres şi limitativ reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant îşi întemeiază în drept calea de atac pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. doar formal, nefiind dezvoltate argumente circumscrise acestor dispoziţii de strictă interpretare.

Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reţinute de instanţă în justificarea soluţiei pronunţate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor pe motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac examinate, reclamantul nu face decât să reia întocmai cu privire la despăgubirile morale şi materiale susţinerile formulate în cuprinsul cererii de apel, dezvoltând împotriva deciziei atacate critici vizând exclusiv reevaluarea probatoriului şi temeinicia soluţiei, deşi s-au indicat motivele de nelegalitate menţionate.

De asemenea, reiterându-se, ca atare, motivele prezentate în cuprinsul cererii de apel privind principiile răspunderii civile delictuale, nu se formulează nicio critică propriu-zisă la adresa deciziei instanţei de apel care a constatat autoritatea de lucru judecat a sentinţei în privinţa identificării dispoziţiilor de drept material incidente litigiului pendinte şi a aplicat, în consecinţă, legea străină.

Simpla reluare a situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de fond şi nu a hotărârii pronunţate în apel.

Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al reclamantului.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din instanţa de prim control judiciar devolutiv.

Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi cum în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică, Înalta Curte va constata nulitatea căii extraordinare de atac, în temeiul art. 248 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate prin recursul pârâtei, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a reţinut următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă îşi fundamentează calea extraordinară de atac prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legii străine incidente în cauză.

Preliminar, cu privire la cadrul judecăţii în calea extraordinară de atac, Înalta Curte reţine că litigiul poartă asupra unei cereri de despăgubiri rezultate din accidentul de circulaţie produs în data de 10 august 2013 pe teritoriul Republicii Cehe, soldat cu rănirea gravă a reclamantului, dispoziţiile de drept ceh fiind aplicabile rationae materie în ce priveşte răspunderea civilă.

Recurenta-pârâtă (societate de asigurare) nu contestă dreptul reclamantului la repararea prejudiciului moral, ca urmare a vătămărilor corporale suferite şi a atingerii aduse integrităţii persoanei ce include suferinţele fizice şi psihologice.

Recurenta-pârâtă critică interpretarea şi aplicarea greşită a normelor integrate regimului juridic al răspunderii civile, prin nesocotirea de către instanţele fondului a criteriilor obiective instituite prin Ordinul nr. 440/2001 emis de Ministerul Sănătăţii din Republica Cehă, care prevăd o limitare a acoperirii răspunderii, printr-o procedură de evaluare a compensării, în lipsa reperului legal stabilit, dată de valoarea de bază a dreptului de compensare, cuantumul daunelor morale fiind apreciat, în opinia recurentei-pârâte, în mod arbitrar.

Recurenta-pârâtă descrie modalitatea de evaluare a indemnizaţiei de despăgubire care se efectuează de către medicul-expert, printr-un punctaj distinct alocat pentru suferinţele cauzate de accident şi pentru diminuarea abilităţilor victimei, conform anexelor actului normativ menţionat anterior, cuantumul total stabilit fiind multiplicat cu o valoare financiară prestabilită, cu urmarea determinării valorii de pornire (de bază) a compensaţiei.

Tot recurenta-pârâtă arată şi că această valoare de bază poate fi majorată procentual de către medicul-expert şi multiplicată de instanţa sesizată cu cerere de despăgubire, dar numai în cazuri excepţionale, justificate.

Contrar alegaţiilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a validat criticile acesteia şi a reţinut eroarea primei instanţe, care apreciase că reperul legal al valorii de bază a compensaţiei ar fi fost opţional şi îi înlăturase în mod greşit toate apărările întemeiate pe dispoziţiile Ordinului nr. 440/2001 privind evaluarea compensării pentru prejudiciul nepatrimonial, urmare a traducerii inexacte, în situaţia de excepţie de la principiul iura novit curia, în care mijloacele de dovedire a conţinutului legii străine au forţă probantă juris tantum (până la dovada contrară).

Totodată, în ceea ce priveşte regulile de drept substanţial în stabilirea cuantumului despăgubirii, instanţa de apel a reţinut că, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa instanţei supreme din Republica Cehă, acelaşi act normativ, prin dispoziţiile art. 7 alin. (3) permite instanţei abilitarea unei evaluări pentru cazurile excepţionale, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte, despăgubirea nu este plafonată la valoarea stabilită prin formula de calcul prevăzută de Ordinul nr. 440/2001 şi nici nu se impune legislativ o anumită limită a majorării despăgubirii stabilite de instanţă, prin raportare la valoarea rezultată din aplicarea punctajului.

Interpretarea greşită a legii, la care face referire motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune ca textul legal incident speţei să fie susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa să fi dat o interpretare neconformă sensului real al textului, ipoteză care nu se confirmă, criticile recurentei-pârâte nefiind fondate.

Astfel, deşi nivelul despăgubirii de bază era alocat unui punctaj căruia îi corespundea o valoare fixă, instanţei sesizate îi revenea sarcina de a interpreta aceste reglementări şi de a corecta efectele unei aplicări rigide, recurenta-pârâtă recunoscând prin cererea de apel dreptul instanţei de a aprecia cuantumul daunelor morale în echitate.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, dispoziţiile art. 7 alin. (3) aplicate în stabilirea despăgubirilor pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, conţinând o ipoteză nedeterminată, permiteau evaluarea în funcţie de circumstanţele cauzei, a gravităţii, a consecinţelor cu caracter permanent asupra sănătăţii, determinate prin compararea activităţii şi a modului de viaţă al victimei înainte de deteriorarea stării de sănătate şi după stabilizarea acesteia.

Or, recurenta-pârâtă nici nu a contestat, de-a lungul procesului, că posibilităţile reclamantului, urmare a prejudicierii grave a sănătăţii sale au fost în mod obiectiv limitate, în apel nefiind aduse critici criteriilor concrete avute în vedere de prima instanţă la evaluarea daunelor morale şi nici nu s-a susţinut deturnarea acestora, prin cuantumul stabilit, de la scopul şi finalitatea prevăzută de lege, în sensul lipsei justificării cauzale a prejudiciilor şi a consecinţelor acestora.

Contrar alegaţiilor recurentei, interpretarea de către instanţa de apel a legii străine nu a fost în sensul de a se valida o pretinsă funcţie sancţionatorie, ci funcţia compensatorie a despăgubirilor morale, în acord cu legea şi interpretarea dată de instanţele naţionale şi de contencios constituţional la care se face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Constatările instanţei de apel au avut ca fundament dispoziţiile art. 444 din Legea nr. 40/1964 Cod civil ceh care prevăd că prejudiciul de vătămare a sănătăţii se compensează sub formă de sumă unică pentru suferinţele victimei şi diminuarea abilităţii de participare din plin la viaţa socială.

Despăgubirea pentru durerile provocate şi pentru dificultăţile afirmării sociale, circumscrisă prejudiciului nepatrimonial, reprezintă, prin natura sa, o compensaţie pentru consecinţele produse asupra activităţilor de viaţă ale celui afectat, pentru satisfacerea nevoilor sale vitale şi sociale, ţinându-se seama şi de vârsta victimei la data producerii prejudiciului.

Intervenţia instanţei, în sensul evaluării compensaţiei, este permisă de legislaţia cehă în cazurile excepţionale, demne de o atenţie specială, în care fie posibilităţile victimei de a se afirma în viaţă sunt semnificativ limitate ori integral pierdute, comparativ cu nivelul activităţilor practicate înainte de producerea prejudiciului, fie victima nu mai este capabilă să îşi poarte de grijă fără un alt sprijin exterior, premise în care instanţa de apel a motivat că se încadrează reclamantul în vârstă de 27 ani, imobilizat la pat, cu paraplegie flască şi sechele multiple, permanente.

Prin urmare, nu se poate reţine aplicarea greşită a legii, în sensul unei incongruenţe a normei juridice raportate la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel.

Nu sunt fondate nici criticile privind interpretarea greşită a dispoziţiilor dreptului comunitar, potrivit jurisprudenţei CJUE, Înalta Curte constatând că nu poate fi confundată legea străină cu instrumentele legislative emise de instituţiile Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în acest sens, că obligaţia de acoperire prin asigurarea de răspundere civilă a pagubelor produse de autovehicule unor terţi - definită şi garantată de normele Uniunii - este distinctă de întinderea despăgubirii acestor pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului, reglementată, în esenţă, de dreptul naţional (v. cauzele conexate C-22/12 și C-277/12).

În realitate, criticile recurentei-pârâte, în substanţa acestora, nu susţin încălcarea unei norme de drept material care instituie un plafon de despăgubire, ci se contestă proporţionalitatea compensaţiei care, în acest context legislativ, trebuie să se păstreze într-o anumită corelare cu evaluarea prin punctaj a consecinţelor individuale ale deteriorării sănătăţii şi, în cazul unei majorări a acestora, la nivelul exprimării băneşti prin comparare cu alte cauze similare pentru a-şi păstra caracterul adecvat şi rezonabil.

Or, instanţa de apel şi-a însuşit toate aceste argumente de drept ale pârâtei, însă a reţinut că, pe de o parte, nu s-a indicat în cadrul motivelor de apel prin care s-a criticat cuantumul daunelor morale valoarea despăgubirii stabilite printr-o evaluare medicală actuală a reclamantului, pentru ca pornind de la această valoare de bază să se poată verifica susţinerile pârâtei privind caracterul disproporţionat al despăgubirilor acordate de prima instanţă.

Pe de altă parte, revizuindu-se probatoriul, în temeiul art.479 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că evaluarea prejudiciului prin punctaj depusă de pârâtă - la care, oricum, nu se raportase prin cererea de apel - fiind efectuată cu caracter provizoriu, în perioada imediat următoare accidentului, nu putea constitui o bază de analiză a proporţionalităţii despăgubirilor evaluate de prima instanţă în urma unei expertize de specialitate.

În privinţa cadrului procesual al controlului judiciar devolutiv, stabilit potrivit principiului disponibilităţii, este de subliniat că pârâta s-a raportat la reperele legale într-un mod teoretic, fără precizarea limitelor aprecierii valorice a daunelor morale în cauză, lăsându-se, practic, la latitudinea instanţei stabilirea cuantumului daunelor morale.

Simplele afirmaţii ale pârâtei din cererea de apel, de contestare a daunelor morale stabilite de prima instanţă, fără a se raporta în calea de atac la o anumită valoare medie stabilită jurisprudenţial ori la jurisprudenţa obligatorie, s-a apreciat, prin hotărârea atacată cu recurs, că nu erau suficiente pentru a se proceda la schimbarea sentinţei, contrar susţinerilor recurentei, sub aspectul nivelului despăgubirii, instanţa de apel analizând exemplele invocate de practică judiciară.

Cu privire la argumentele privind necesitatea studiului practicii judiciare în materie, în privinţa evaluării subiective a instanţei şi a proporţionalităţii despăgubirilor acordate, ceea ce reţine instanţa de apel este că nu s-a probat de către pârâtă trasarea unor delimitări extrem de precise, în sensul unei valori absolute a maximului despăgubirii, în situaţia particulară a reclamantului şi de inexistenţă a posibilităţii de a mai reveni la viaţa anterioară accidentului.

Instanţa de apel a verificat, deci, şi dacă pe cale jurisprudenţială s-au determinat valorile prejudiciului care ar constitui limitele marjei de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirii, cele trei exemple de jurisprudenţă la care s-a raportat pârâta în apel, inclusiv rezultatul unei înţelegeri amiabile a societăţii de asigurare cu persoanele prejudiciate într-un accident cu mai multe victime, în afara unui cadru jurisdicţional nefiind apreciate de natură să justifice reformarea hotărârii atacate.

Înalta Curte formulează observaţia că analiza instanţei de control judiciar devolutiv ex lege a privit toate reperele de legalitate indicate în calea de atac, nefiind cazul unui refuz al aplicării legii străine ori al unei derobări de îndatoririle privind soluţionarea cererii de apel, potrivit art. 5 C. proc. civ., în situaţia specială a aplicării legii străine pe teritoriul legii forului.

Instanţa de apel a procedat la verificarea sentinţei în limitele criticilor formulate de pârâtă, cu privire atât la interpretarea şi aplicarea normelor de drept străin, cât şi la temeinicia acesteia, respectiv a măsurii în care situaţia de fapt stabilită prin hotărârea criticată corespunde probelor administrate, fiind de observat şi că pârâta nu a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 ori încălcarea unor norme de procedură care constituie legea procesuală a cauzei, care să poată fi încadrate, din oficiu, în acest motiv de recurs.

Recurenta-pârâtă, în calea extraordinară de atac, privind verificarea adecvării şi proporţionalităţii daunelor morale prin raportare la jurisprudenţă face trimitere şi la dreptul naţional al instanţei, argumente care nu pot fi primite.

Astfel, cunoaşterea dreptului străin trebuie să fie certă şi sistematic stabilită, nefiind permisă recurgerea la prezumţia existenţei unor similitudini cu principiile şi dispoziţiile din sistemul de drept naţional al instanţei.

În acest sens, dispoziţiile art. 2563 C. civ. statuează că în contextul interpretării şi aplicării legii străine sunt incidente regulile de interpretare şi de aplicare existente în sistemul de drept străin însuşi.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că atâta timp cât în cauză s-a invocat aplicarea legii străine, instanţa raportându-se la principiile de drept procesual civil român în materie, potrivit art. 14 alin. (2) C. proc. civ., pârâtei îi revenea obligaţia de a-şi face apărările şi probele atât asupra conţinutului şi interpretării legii de drept material aplicabile, cât şi asupra fondului dreptului.

Înalta Curte constată că motivele de recurs nu au în vedere argumentele folosite de instanţa de apel în fundamentarea respingerii apelului declarat de pârâtă.

Astfel, soluţia a fost motivată, în esenţă, prin nedovedirea de către societatea de asigurare a reperelor pentru stabilirea daunelor morale invocate formal în calea de atac, respectiv a întinderii prejudiciului calculat în baza sistemului tabelar, prin evaluarea în puncte de către medicul-expert ori a unei jurisprudenţe constante şi consistente în cauze similare, constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 249 şi 482 C. proc. civ. ce instituie sarcina probei titularului căii de atac, nefiind identificate, în aceste condiţii, în limita criticilor din cererea de apel, potrivit art. 477 C. proc. civ., motive pentru a se proceda la schimbarea sentinţei primei instanţe.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă, sub pretextul invocării dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material încearcă să repună în discuţie modalitatea în care instanţa de apel, respingând calea de atac, a interpretat probele administrate de pârâtă asupra fondului dreptului de despăgubire dedus judecăţii.

Stabilirea nivelului compensaţiei de bază, de competenţa medicului-expert, forma obiectul probei, în sensul art. 250 C. proc. civ.

Or, posibilitatea conferită judecătorului prin art. 22 alin. (2) teza II C. proc. civ., de a dispune administrarea probelor, nu le degrevează pe părţi de obligaţia de a propune probele de care înţeleg să se folosească pentru dovedirea apărărilor formulate, acest aspect rezultând din art. 254 alin. (6) C. proc. civ., care statuează că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a administra din oficiu probele pe care ele însele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

În privinţa rolului instanţei, se impune a se sublinia că procesul civil fiind un proces al intereselor private, părţile au nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a-şi proba apărările, cu privire la care judecătorul de fond al cauzei are o marjă de apreciere lăsată de lege în competenţa sa deplină.

Administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care permite remedierea oricărei nelegalităţi doar pe tărâmul dreptului substanţial.

Pârâtei nu i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme a avut posibilitatea extinsă de a-şi formula apărări pe chestiunile invocate de instanţă şi de părţi în legătură cu conţinutul legii străine şi al normelor de interpretare a celor de drept material, criticile formulate neavând legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 2562 alin. (1) C. civ. privind stabilirea propriu-zisă a conţinutului legii străine de către instanţă şi nici cu interpretarea, ci cu aplicarea acesteia în contextul procesual al cauzei.

Totodată, întrucât obiectul căii de atac este hotărârea pronunţată de instanţa de apel asupra căreia este exercitat controlul judiciar, în sensul conformităţii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 şi art. 488 C. proc. civ., nu pot fi analizate criticile referitoare la motivarea necorespunzătoare a soluţiei primei instanţe privind stabilirea daunelor morale.

Astfel, chiar dacă prin decizia recurată se menţine această hotărâre, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Înalta Curte reţine că în considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel sunt explicate raţiunile avute în vedere la respingerea căii de atac formulate de pârâtă, legate de conţinutul criticilor formulate de aceasta, de limitele judecăţii, precum şi de evaluarea probelor administrate în susţinerea apelului, elemente de natură să fundamenteze puterea de convingere şi să excludă arbitrariul în aplicarea regulilor de drept incidente în cauză.

Recurenta-pârâtă invocă, fără a se proba în sensul art. 2562 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 483 alin. (3) şi art. 492 C. proc. civ., pentru prima dată în recursul de faţă, faptul că ar fi incidente în cauză şi dispoziţiile art. 13 şi art. 3030 din Legea nr. 89/2012 (Noul Cod civil ceh), în sensul coerenţei şi al posibilităţii, a necesităţii alinierii, privind caracteristicile esenţiale, a deciziei similare cu un alt caz juridic decis, dispoziţii cu privire la care se pretinde că sunt incidente şi în cauzele examinate potrivit reglementărilor juridice anterioare.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Înalta Curte constată că în cazul în care recurenta-pârâtă, parte interesată, nu a supus atenţiei instanţei de apel chestiunea incidenţei acestor dispoziţii legale, drept motiv de nelegalitate a sentinţei, deşi pârâta a beneficiat de asistenţă de specialitate, fiind reprezentată prin apărător ales şi având posibilitatea efectivă de a invoca aplicabilitatea acestor norme, motivul circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este înlăturat, pentru încălcarea interdicţiei instituite prin dispoziţiile ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte reiterează observaţia, din perspectiva regulii instituite prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., că analizei instanţei de apel nu i-au fost supuse critici legate de stabilirea de către prima instanţă a cuantumului despăgubirilor de natură să devină un folos material injust, prin deturnarea despăgubirii de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, cu referire la principiul îmbogăţirii fără just temei.

Deşi pârâta face în memoriul de recurs o prezentare a criteriilor care pot fi utilizate de instanţă în dimensionarea corespunzătoare a despăgubirilor morale, inclusiv a principiului echităţii şi a principiului nevoii sociale, nu formulează critici propriu-zise de nelegalitate referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a unuia sau mai multora dintre aceste criterii enunţate teoretic, de natură a constitui obiect al controlului judiciar în recurs.

Pentru toate aceste argumente ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul pârâtei B. A.S. Vienna Insurance Group, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul principal declarat de pârâta B. A.S. Vienna Insurance Group şi a anulat recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 16A/2020 din 15 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.