Statute of limitations for delictual liability unaffected by insolvency or fiscal control acts

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Corecta aplicare a dispoziţiilor art. 2528 din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripţia extinctivă. Cursul prescripţiei extinctive

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

chirie

răspundere civilă delictuală

excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

nemotivarea hotărârii judecătoreşti

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 alin. (1), art. 479 alin. (1),

art. 482, art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6

C. civ., art. 2528

Prin dezlegarea oferită în decizia nr. 19/2019, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit în general și cu valoare de principiu că actul de control fiscal nu se poate interpune în cursul prescripţiei, dacă entitatea interesată avea pârghii suficiente să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, ca unice elemente determinante pentru debutul prescripţiei.

Prin urmare, în acest context, este lipsit de relevanţă că lichidatorul nu a condus activitatea societăţii în perioada în care creanţele s-au generat şi că acesta a luat cunoştinţă de raportul de inspecție financiară sau de alte acte întocmite de A.N.A.F. după numirea sa în funcţie, dacă nu s-a demonstrat în demersul de probaţiune judiciară că data la care societatea trebuia ori putea să ia cunoştinţă de pagubele afirmate s-a situat la un alt moment decât cel pretins de debitor în invocarea prescripţiei.

Împrejurările determinate de societate, referitoare la starea specială în care se află, cauzată de intrarea în insolvenţă, de ridicarea dreptului de administrare şi de numire a unui lichidator nu au relevanţă în materia prescripţiei, în măsura în care toate aceste elemente au funcţia de a produce o permutare în planul reprezentării societăţii, a modului de organizare şi funcţionare a acesteia, care nu au nicio legătură cu existenţa, scadenţa sau orice alte elemente ale creanţelor sociale preexistente.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2394 din 10 noiembrie 2021

Prin cererea înregistrată sub nr. x/110/2019 pe rolul Tribunalului Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 2 iulie 2019, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta U.A.T. Municipiul B., prin primarul Municipiului B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 611.124 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin utilizarea, cu titlu gratuit, a spațiilor din cadrul Centrului de Afaceri şi Expozițional C. , respectiv chirie și utilități aferente, consumate şi neachitate, la care se adaugă dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 317 din 29 iunie 2020, Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia nr. 91 din 15 februarie 2021, Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune vizând pretenţiile aferente perioadei 2011 - 2 iulie 2016 şi, în consecinţă, a respins pretenţiile aferente acestei perioade; a menținut soluţia de respingere a acţiunii vizând pretenţiile corespunzătoare perioadei ulterioare datei de 2 iulie 2016; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. , solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, recurenta a arătat că a fost încălcat principiul contradictorialității în faţa instanțelor devolutive, deoarece acestea au considerat că acţiunea a fost formulată în afara cadrului reglementat de Legea nr. 85/2014, fiind, deci, inadmisibilă. Astfel, instanțele au sesizat că nu este posibil ca lichidatorul judiciar să fie mandatat de acţionar pentru promovarea unei acţiuni în recuperarea pagubei de la el însuși, în condițiile în care nu au pus în dezbatere excepția inadmisibilității, încălcând principiul contradictorialității impus de regulile unui proces echitabil.

Următoarea critică din recurs a vizat neexaminarea elementelor de fapt şi de drept invocate; astfel, în opinia recurentei instanţele devolutive au ignorat că dreptul intimatei de a folosi gratuit A. a încetat la 21 decembrie 2014, prin adoptarea hotărârii A.G.A. nr. 13 din 21 decembrie 2014, niciun considerent al deciziei nefăcând referire la aceste apărări fundamentale. S-a susținut că instanţa de apel a avut în vedere exclusiv hotărârea AGA nr. 4 din 7 octombrie 2011 prin care, în art. 6, se recunoştea acţionarilor S.C. A. S.A. dreptul să folosească spaţiul gratuit, fără termen, deşi acest acord a fost retras prin adoptarea hotărârii ulterioare.

A mai criticat recurenta faptul că excepţia prescripției dreptului material la acţiune a fost greşit soluţionată. Astfel, s-a arătat că acţiunea introductivă a avut ca obiect plata sumei de 611.124 euro cu titlu de despăgubire aferentă perioadei 2011-2018, însă instanţa de apel a constatat că este prescris dreptul material la acţiune pentru pretenţiile formulate corespunzător perioadei 2011-2 iulie 2016, evocând decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

A subliniat recurenta că decizia în discuţie a soluţionat o problemă de drept incidentă în materia dreptului muncii şi care nu este specifică acestei cauze, în care sunt aplicabile prevalent dispoziţiile Legii nr. 84/2014. Astfel, a susținut autoarea căii de atac, nu se poate imputa pasivitatea de a acţiona lichidatorului judiciar, care nu a condus activitatea comercială a recurentei anterior deschiderii insolvenţei, atâta vreme cât lichidatorul a luat cunoştinţă de situația financiară şi a creanțelor societăţii după întocmirea raportului de inspecţie economico-financiară din 23 martie 2018.

După o largă expunere a situaţiei de fapt care a generat disputa litigioasă, recurenta a arătat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru perioada cuprinsă în intervalul 21 decembrie 2014 (data adoptării hotărârii A.G.A. nr. 13, prin care a fost retras acordul de ocupare gratuită) - 2018, când pârâtul a continuat să ocupe, fără plata unei prestaţii, A. .

De asemenea, a arătat că, la data intrării în insolvenţă, S.C. A. S.A. cumula datorii de 8.259.718,73 lei, pentru plata cărora lichidatorul judiciar a formulat acţiuni civile pentru recuperarea creanţelor debitorului, cum este şi acţiunea prezentă, chiar dacă unul dintre creditorii înscrişi la masa credală este chiar pârâtul din cauză.

Recurenta consideră dovedite elementele răspunderii civile delictuale şi greşita aplicare a legii în apel.

La 16 iunie 2021, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează cu prioritate excepția nulităţii recursului, cu privire la care reține următoarele:

Constată că prin memoriul de recurs au fost invocate expres dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., dar că, prin conţinutul lor, motivele de recurs corespund atât motivelor de casare invocate, cât și celor prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., așa cum se va argumenta în cele ce succed. În acest caz, instanța supremă apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, constatând că recurenta formulează critici de nelegalitate a deciziei din apel, va respinge excepţia nulităţii recursului.

Procedând la examinarea motivelor de casare formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează prioritar că, prin recurs, recurenta S.C. A. S.A. formulează motive de casare, concomitent, împotriva sentinţei şi deciziei pronunţate în apel, ceea ce nu corespunde exigentelor art. 457 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 483 alin. (1) şi. (3) C. proc. civ.

Subliniază, în acest sens, că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul supune instanţei competente analiza conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, obiectul recursului îl reprezintă în cauză hotărârea instanţei de apel prin care s-a controlat sentinţa pronunţată de prima instanţă în judecarea cauzei. Înalta Curte examinează, deci, aplicarea legii în apel şi, în acest sens, va raporta motivele de casare numai la hotărârea acestei instanțe; nu va fi examinată prin prisma aplicării regulilor de drept hotărârea primei instanţe, act de jurisdicţie în raport cu care partea a avut şi exercitat dreptul la apel.

Cu aceste precizări, Înalta Curte reţine că un prim motiv al recursului a vizat încălcarea, în apel a principiului contradictorialităţii, dedus din împrejurarea că soluţia în cauză s-a îndreptat către respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, întrucât s-a reţinut că lichidatorul a fost mandatat să acţioneze de către un acţionar pentru recuperarea unei pagube de la chiar cel reprezentat, iar aceste chestiuni nu au făcut obiectul unei dezbateri.

Notând că încălcarea normelor de procedură, cu precădere a celor care reglementează principiile procesului civil, cum este contradictorialitatea, corespunde motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., această critică va fi examinată ca atare.

Înalta Curte subliniază, însă, că instanţa de apel nu a reţinut un asemenea considerent; o atare statuare a oferit prima instanță, iar ea nu a fost criticată pe calea apelului, în care reclamanta s-a referit exclusiv la modalitatea în care prima instanţă a evaluat condiţiile răspunderii civile delictuale. Or, în aceste condiţii, formularea criticii direct în recurs, în condițiile în care acest lucru era posibil în apel, echivalează cu invocarea unui motiv de casare omisso medio, ceea ce atrage înlăturarea acestui motiv de casare fără o examinare pe fond, astfel cum impun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Deosebit, trebuie subliniat și faptul că instanţa de apel a arătat că prin acţiunea formulată reclamanta aflată în insolvenţă a urmărit angajarea răspunderii unui acţionar pentru activităţile derulate în exerciţiul administrării societăţii şi că o asemenea pretenţie nu poate fi formulată decât în baza temeiurilor specifice ale Legii nr. 31/1990 sau „eventual, în baza legii falimentului, nu pe calea unei acţiuni de drept comun”, însă aceste statuări nu au fost criticate în mod specific în recurs.

În plus, instanța supremă notează și că aceste considerente sunt supraabundente în economia hotărârii date în cauză şi în raport cu opţiunea instanţei de apel de a examina chiar pe fond pretenția formulată pe baza temeiului de drept invocat de reclamant, anume răspunderea civilă delictuală. În această măsură, întrucât ele nu au funcţia de a conduce spre soluţia adoptată în apel, care a corespuns respingerii ca nefondată a acţiunii și nici pe cea de a o explica în mod conex, Înalta Curte subliniază că ele excedează atât obiectul acţiunii, cât şi dezbaterile cauzei şi sunt lipsite de semnificaţie în planul deciziei.

Următorul motiv de casare se referă, în esenţă, la ignorarea elementelor probatorii ale cauzei, considerate relevante de către recurentă, care ar fi determinat instanţa la stabilirea unei alte stări de fapt determinante în adoptarea hotărârii. În alte cuvinte, recurenta critică în mod corespunzător aplicarea greşită a normelor de procedură referitoare la obligaţia instanţei de a evalua toate probele, pe fiecare în parte şi pe toate, în ansamblul lor, critică ce corespunde motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În mod specific, recurenta se referă la ignorarea, în apel, a probei cu înscrisuri, respectiv a celui care avea aptitudinea de a demonstra încetarea dreptului de folosinţă gratuită a Centrului de Afaceri şi Expoziţional constituit în 2011 în favoarea intimatei, potrivit hotărârii A.G.A. nr. 13 din 21 decembrie 2014.

Înalta Curte subliniază că reclamanta-recurentă a făcut referire la acest înscris numai în faţa primei instanţe, prin răspunsul la întâmpinare, fiind ataşat acesteia. Proba nu a fost considerată de prima instanţă şi niciun motiv nu s-a cuprins în motivarea apelului referitor la ignorarea acestei probe, tot aşa cum aceasta nu a fost propusă ca atare în calea devolutivă de atac.

Cu toate acestea, în măsura în care instanţa de apel a procedat la rejudecarea fondului, fie şi în limitele considerate ale obiectului cauzei după soluţionarea excepţiei prescripţiei, această instanţă avea obligaţia, în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. (1), coroborat cu art. 478 alin. (2) C. proc. civ. şi în considerarea art. 482 C. proc. civ., să reexamineze probele administrate în faţa primei instanțe după regula procesuală sus-amintită.

Instanţa de apel a încălcat această obligaţie. Analiza elementelor răspunderii civile nu permite instanţei de recurs verificarea modului în care instanţa de apel s-a raportat la probe, care au fost probele administrate şi evaluate şi care au fost concluziile trase de instanţa devolutivă cu privire la starea de fapt reţinută. Nu se poate verifica dacă probele cu înscrisuri propuse şi administrate în faţa primei instanţe au fost avute în vedere ori înlăturate ori care a fost rezultatul interpretării lor de ansamblu, fiind, în acest context, nerelevant dacă probele au fost reiterate ori dacă partea a făcut ori nu referire expresă la ele în apel.

Această deficiență a motivării, derivată esenţial din ignorarea normelor de procedură referitoare la obligaţia procedurală a instanţei de a evalua materialul probator al cauzei în mod exhaustiv se repercutează decisiv şi asupra calității motivării deciziei recurate, care nu corespunde conţinutului pe care art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. i-l impune, dar ea poate fi examinată în egală măsură din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în măsura în care decizia atacată nu cuprinde motive referitoare la o apărare fundamentală a părții, bazată pe un anumit înscris, apărare legată de pierderea dreptului de folosință asupra imobilului, temei al pretențiilor deduse judecății.

Prin urmare, sunt apreciate ca fondate aceste motive de recurs, care impun casarea hotărârii instanței de apel.

Nu este, însă, fondat şi va fi înlăturat motivul de casare referitor la modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, critica fiind încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Atât raportarea la dispoziţiile art. 2.528 C. civ., cât şi referirile la dezlegările de principiu oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 19/2019 sunt corecte.

Pe lângă împrejurarea că statuările instanţei supreme în decizia evocată au valoare generală şi sunt obligatorii în ordinea juridică, se cuvine subliniat că, prin dezlegarea oferită, emancipată de contextul în care divergenţa de jurisprudenţă a generat premisele intervenţiei mecanismului de unificare a practicii judiciare, în decizia nr. 19/2019 s-a stabilit în general și cu valoare de principiu că actul de control fiscal nu se poate interpune în cursul prescripţiei, dacă entitatea interesată avea pârghii suficiente să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, ca unice elemente determinante pentru debutul prescripţiei.

Înalta Curte subliniază că, în acest context, este lipsit de relevanţă că lichidatorul nu a condus activitatea S.C. A. S.A. în perioada în care creanţele s-au generat şi că acesta a luat cunoştinţă de raportul de inspecție financiară sau de alte acte întocmite de A.N.A.F. după numirea sa în funcţie, dacă nu s-a demonstrat în demersul de probaţiune judiciară că data la care societatea trebuia ori putea să ia cunoştinţă de pagubele afirmate s-a situat la un alt moment decât cel pretins de debitor în invocarea prescripţiei. Împrejurările determinate de recurentă, referitoare la starea specială în care se află, cauzată de intrarea în insolvenţă, de ridicarea dreptului de administrare şi de numirea unui lichidator nu au relevanţă în materia prescripţiei, în măsura în care toate aceste elemente au funcţia de a produce o permutare în planul reprezentării societăţii, a modului de organizare şi funcţionare a acesteia, care nu au nicio legătură cu existenţa, scadenţa sau orice alte elemente ale creanţelor sociale preexistente.

Un ultim motiv al recursului a vizat modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat pe fond pretenţia afirmată pe premisele răspunderii civile delictuale, iar acesta poate fi circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., întrucât recurenta impută instanţei de apel atât aplicarea greşită a legii, prin evaluarea greşită a elementelor răspunderii civile delictuale, cât şi motivarea deficitară, lipsită de elemente esenţiale care să reflecte care a fost situaţia de fapt reţinută de această instanță în aplicarea legii.

Subliniind de la început că aprecierea întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale examinate în apel trebuie să fie un rezultat inerent al examinării stării de fapt pe baza probelor pe care judecătorii de fond le apreciază liber, potrivit propriei lor convingeri, Înalta Curte reaminteşte totuşi că instanţa are îndatorirea să motiveze convingător toate elementele care constituie premisa de fapt a raționamentului propriu, pe baza unui examen al probelor care să fie transparent şi suficient.

Astfel, instanţa de apel care evocă fondul are îndatorirea să evalueze probele administrate în cauză, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, obligaţie neîndeplinită, aşa cum s-a reţinut deja în considerentele precedente, dar şi să explice modul în care aceste probe conduc la formarea convingerii proprii asupra faptelor examinate. O motivare care nu respectă aceste exigenţe lipsește hotărârea judecătorească de un fundament legitim, ca parte esenţială a acesteia, iar aplicarea legii nu poate fi util realizată în controlul judiciar al actului jurisdicţional.

Analiza instanţei de apel este deficitară sub aceste aspecte. Lipsa unui examen al probelor lipseşte de greutate premisele considerate asupra stării de fapt şi motivarea deciziei nu lasă să se întrevadă cu suficientă claritate acurateţea raţionamentului judiciar sau modul de aplicare a legii. Deşi premisele analizei cauzei în apel au fost acelea ale răspunderii civile delictuale, această instanţă a examinat lipsa de fundament a chiriei solicitate de reclamantă, care, ca premisă juridică, este specifică unui alt tip de răspundere.

De aceea, în lipsa unei motivări adecvate, care să întrunească criteriile minim considerate, Înalta Curte reţine că şi acest motiv de casare este fondat şi conduce la admiterea recursului declarat în cauză.

În concluzie, în baza considerentelor prezentate în această decizie, constatând fondate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casta decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanţe de apel, rejudecare în care vor fi examinate şi pretențiile formulate de recurentă în recurs cu privire la obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază a procesului.