Eligibility of interest rate hedge in credit guarantee: exclusion from counter-guarantee scope and failure to address legal interest arguments

Convenţie de contragarantare. Acțiune în pretenții. Asimilarea hedging-ului pe rata dobânzii unui comision bancar inserat în suma contragarantată. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligațiilor. Contractul

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

contragaranţie

Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii

nemotivarea hotărârii judecătoreşti

hedging

criterii de eligibilitate

C. proc. civ., art. 22 alin. (6), art. 425 alin. (1) lit. b), art. 453 alin. (1),

art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1), art. 482, art. 501 alin. (1)

O.G. nr. 9/2000

C. civ. 1864, art. 969, art. 970, art. 977, art. 982

În condiţiile în care contractul de facilitate de credit reglementează distinct principalul împrumutului de costul total aferent creditului, în care sunt incluse dobânzile şi comisioanele bancare, penalităţile şi alte asemenea sume datorate în baza contractului prin care se acordă finanţarea, nu se poate considera că operaţiunea de hedging pe rata dobânzii poate fi asimilată unui comision bancar inserat în suma garantată, respectiv contragarantată, ca obiect al contractului de facilitate de credit.

Aceasta deoarece hedging-ul pe rata dobânzii reprezintă o operațiune de acoperire a riscului cauzat de fluctuația dobânzii, iar natura juridică a acesteia nu are relevanță întrucât nu prețul operațiunii a fost garantat, ci suma acordată cu titlu de facilitate de credit pentru care a fost emisă scrisoarea de garantare.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2755 din 15 decembrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 21.02.2017, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.956.507,95 lei, reprezentând contragaranţia ce i-a fost acordată pentru garanţia asumată de acesta în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 967/16.12.2010, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data de 07.09.2015 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la ultima sa adresă, înregistrată sub nr. 19193/09.06.2015, prin care s-au transmis pârâtei toate documentele şi informațiile solicitate), până la data plăţii efective a sumei; reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 și urm. C.proc.civ., art. 1.270 şi art. 1.489 C.civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 2 lit. o) paragrafele i) liniuța 1, 2 şi 3 din Regulamentul B.N.R. nr. 3/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 3021/29.08.2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.956.507,95 lei, reprezentând contragaranția acordată reclamantei pentru garanția asumată de aceasta în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 976/16.12.2010, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la 07.09.2015 și până la data plății efective. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27.606,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1577/05.07.2018, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtei și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 495/28.02.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă sub nr. x/3/2017*.

Prin decizia civilă nr. 1506/29.10.2020, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă și a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 13.803,20 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a susținut că instanţa de apel a încălcat normele reglementate de art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) raportat la art. 482 şi la art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel privind soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei materiale de către prima instanţă de judecată, cu încălcarea prevederilor din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel nu a stabilit decât obiectul litigiului - executare contract, iar motivarea este incompletă, în contextul în care motivele de apel invocate nu au fost analizate implicit sau explicit.

În continuare, recurenta a arătat că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la 21.02.2017, dată la care Legea nr. 554/2004 prevedea competența instanţei de contencios administrativ în soluționarea litigiilor privind executarea unui contract administrativ. După intrarea în vigoare a Legii nr. 212/2018, la data de 02.08.2018, competența revine instanțelor civile, cu respectarea regulii speciale prevăzute de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit recurentei, tribunalul nu a fost competent să judece prezentul litigiu, având în vedere calitatea sa de autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, întrucât (i) este autorizată prin lege să acorde contragaranții pentru realizarea interesului public al susținerii accesului la finanțare al sectorului I.M.M., ceea ce reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică și (ii) are calitatea legală de furnizor de ajutor de stat, calitate ce poate fi deținută doar de către o autoritate publică sau de către o autoritate publică asimilată, în sensul Legii nr. 554/2004, legislațiilor comunitare şi naţionale în materie de ajutor de stat aplicabile în speţă.

Totodată, hotărârea instanței de apel este nemotivată, în ceea ce privește motivul de apel referitor la soluționarea greșită de către tribunal a capătului de cerere accesoriu, respectiv, dobânda legală.

Cu privire la dobânda legală, recurenta a arătat că prima instanţă a stabilit în mod greşit că legea aplicabilă este O.G. nr. 13/2011, în condiţiile în care contragaranţia a fost acordată la data de 16.12.2010.

Astfel, în măsura în care instanţa va aprecia că recurenta datorează dobândă legală, legea aplicabilă nu poate fi decât O.G. nr. 9/2000, nicidecum O.G. nr. 13/2001.

A mai susținut că decizia atacată nu cuprinde niciun raţionament, direct sau indirect, cu privire la criticile expuse în apel sub acest aspect, ceea ce reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor procedurale menţionate mai sus, motiv pentru care se impune anularea hotărârii.

În final, a redat conținutul prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 1 C.civ. de la 1864 și ale art. 3 și art. 5 din O.G. nr. 9/2000 - în forma în vigoare la 16.12.2010, când a fost acordată contragaranția aflată în discuție.

Cea de-a doua critică invocată vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C.civ. de la 1864, în argumentarea căreia recurenta a susținut că instanţa de apel a interpretat convenţia şi norma în litigiu, stabilind că un cost al creditului, un comision bancar constând în operaţiunea de hedging a fost garantat, respectiv contragarantat în cauză.

În continuare, recurenta a redat mai multe paragrafe din decizia recurată și a precizat că, dacă ar fi fost stabilit corect cadrul convenţional şi legal aplicabil în speţă, instanţa de apel ar fi observat că nu pot fi garantate, respectiv contragarantate accesoriile creditului, ci doar principalul. De altfel, chiar dacă scopul unui împrumut constă în restituirea altui împrumut, garantarea nu poate depăși limitele stabilite de convenţia în litigiu.

În opinia recurentei, rezultă că finanţarea în baza căreia s-a acordat contragaranţia nu era eligibilă la contragarantare, deoarece includea dobânzi şi/sau comisioane bancare sub forma unei operaţiuni de hedging pe rata dobânzii - acoperirea pierderilor cauzate de riscul de dobândă.

A arătat că, potrivit art. 1.1 pct. 5 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, finanţarea „nu include dobânzile şi comisioanele bancare, penalităţile şi alte asemenea sume datorate în baza contractului prin care se acorda finanţarea”.

Redând conținutul prevederilor art. 4 din Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la bănci şi instituţii financiare nebancare, a concluzionat că rolul său este de a contragaranta doar principalul unui credit, nu și orice alte accesorii.

Recurenta a mai arătat că în cauză, valoarea finanțată a fost în sumă de 918.000 euro, din care 900.000 de euro reprezintă finanțare investiție (principalul), iar suma de 18.000 euro reprezintă costul unei operaţiuni de hedging, fiind un accesoriu al principalului.

A precizat că operaţiunea de hedging constă în stabilirea, încă de la momentul creditării, a unei anumite valori a ratei dobânzii sau a cursului valutar, în beneficiul împrumutatului. Acest beneficiu are un cost, care se numește comision, iar banca a finanțat inclusiv valoarea acestuia.

În continuare, a arătat că deşi instanţa de apel reține că suma de 18.000 euro reprezintă un comision bancar, în ciuda evidenței prevederilor contractuale citate în decizia recurată, stabilește şi că acest comision a fost garantat, încălcând în acest mod legea părţilor.

De altfel, Norma B.N.R. nr. 5/24.06.2004 reprezintă un instrument financiar, nu un instrument de finanțare în sensul convenţiei şi al normei în litigiu.

Totodată, comisionul băncii, precum şi dobânzile reprezintă profitul finanțatorului, recurenta precizând că le-a exclus în mod explicit de la contragarantare, întrucât rolul său este cel de a sprijini I.M.M.-urile şi nu finanțatorii.

În acest sens, a arătat că rolul său este de a contragaranta dezvoltarea I.M.M., activitățile care creează plus valoare şi locuri de muncă și în niciun caz să ofere o „asigurare” pentru ca băncile să-şi încaseze veniturile şi să obțină profit.

A conchis în sensul că, chiar dacă băncile, prin utilizarea unor „artificii tehnice”, îşi auto-finanţează comisioanele, ea nu contragarantează astfel de operaţiuni.

Cea de-a treia critică adusă deciziei recurate vizează încălcarea legii părţilor, prin prisma căreia recurenta a susținut că instanța de apel a lipsit de efecte juridice clauzele convenției de contragarantare atunci când a stabilit că mandatul acordat în cauză se epuizează la momentul acordării contragaranției.

Sub acest aspect, a arătat că, în baza convenţiei, reclamanta avea obligaţia să monitorizeze contragaranţia şi să respecte mandatul acordat pe toată perioada cuprinsă între acordarea contragaranţiei - 2010 şi plata acesteia către bancă - 2014.

A mai susținut că, în raport cu cadrul normativ şi convenţional aplicabil în cauză, s-a constatat o fraudă (înscrisul falsificat) care făcea imposibilă verificarea condiției ca întreprinderea beneficiară să nu se regăsească în stare de dificultate.

Cu privire la activitatea sa, recurenta a arătat că un prim moment la care se verifică de către garant îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate este cel al acordării contragaranţiei, în raport cu art. 74 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Or, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate, intimata solicită plata contragaranţiei întrucât şi-ar fi îndeplinit mandatul.

Aşadar, plata contragaranţiei capătă semnificația unei remuneraţii pentru mandat, or, în realitate, contragaranţia şi, implicit plata acesteia au un alt rol, şi anume cel de a veni în sprijinul I.M.M.-urilor eligibile.

A mai arătat că, în speţă, factura nr. 0910853-1/26.10.2009 a fost evidențiată în situaţiile financiare aferente anului 2009, care au stat la baza analizării criteriului de eligibilitate referitor la dificultatea financiară a societății întrucât contragaranţia a fost acordată în anul 2010.

În acest context, recurenta a subliniat faptul că intimata este obligată să acţioneze cu prudență şi diligență în scopul ocrotirii patrimoniului pârâtei, patrimoniu care este proprietate a statului român. Prin urmare, nu se poate susţine că singura obligaţie a reclamantei este de a verifica criteriile de eligibilitate şi doar la momentul acordării contragaranţiei, întrucât, potrivit art. 6.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, „garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecţie”.

Potrivit recurentei, intimata cunoștea, la momentul analizării cererii de plată formulate de către bancă şi al plăţii contragaranţiei către bancă (2014), implicarea beneficiarului contragaranţiei în activităţi cu caracter penal, rechizitoriul fiind din anul 2012, iar dosarul penal înregistrat în 2011 (x/P/2011).

De altfel, beneficiarul figura în RECOM, ca fiind în urmărire penală, iar extrasul RECOM s-a aflat la dispoziţia mandatarului atunci când a analizat cererea de plată a băncii.

A mai relevat că în cauză au fost încălcate atât litera, cât şi spiritul prevederilor convenţiei nr. 1/2010 şi Normei nr. 1/2010, deoarece obligaţiile intimatei nu sunt limitate la verificarea îndeplinirii unor criterii de eligibilitate la data acordării conragaranţiei, ci trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă inclusiv la momentul analizării cererii de plată şi al plăţii garanţiei contragarantate către bancă.

Potrivit recurentei, aceste obligaţii legale ale mandatarului (intimata) sunt confirmate şi prin adresele B.N.R. cu nr. 56273/03.11.2014 şi nr. 50209/15.01.2015 cu privire la modalitatea aplicării regulilor de prudenţialitate. Aşadar, nu este suficient ca intimata să se limiteze la condiţiile de acordare a garanţiei contragarantate, ci trebuie să urmărească derularea creditului şi să nu plătească garanţia atunci când intervin anumite împrejurări de natură să nu permită plata unei garanţii din resursele statului.

În continuare, a redat conținutul dispoziţiilor art. 12.5 din convenţia nr. 1/2010, art. 93 și art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranţiei în cauză și a conchis că intimata avea obligaţia contractuală de a solicita informații de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracțională a beneficiarului.

Ca atare, a apreciat că nu poate fi primită constatarea instanţei de apel în sensul că nu i se poate reţine nicio culpă intimatei, mandatar în executarea mandatului, întrucât acordarea contragaranţiei a fost la data de 16.12.2010, iar dosarul penal a fost deschis la 22.02.2011.

Sub acest aspect, a subliniat că plata garanţiei către finanţator a fost făcută de reclamantă în anul 2014, deci ulterior începerii cercetării din dosarul penal din anul 2011.

Totodată, în raport cu art. 7.4 alin. (2) lit. b) din convenţia nr. 1/2010 și art. 6.1 din convenţia nr. 78/21.08.2008, intimata era obligată la monitorizarea creditelor cu prudenţă şi diligență şi să se asigure de situaţia financiară corectă şi fidelă a beneficiarului pe tot parcursul creditului garantat, astfel că obligaţiile intimatei faţă de recurentă există şi după acordarea garanţiei contragarantate.

Recurenta a mai susținut că în cauză rezultă cu claritate faptul că reclamanta a plătit garanţia cu încălcarea obligaţiei de diligență şi de monitorizare a garanţiei acordate, prevăzută la art. 6.1 din convenţia nr. 1/2010, cunoscând faptul că beneficiarul este implicat în activități penale care includ infracţiuni de fals, cu consecinţe majore asupra situaţiilor financiare ale acestuia.

O ultimă critică invocată de către recurentă se referă la împrejurarea că instanța de apel i-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în sumă de 13.803,20 lei.

În acest sens, recurenta a susținut că, prin decizia nr. 495/28.02.2020, instanța supremă a soluţionat recursul fără a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată solicitate. Astfel că, în raport cu art. 444 C.proc.civ., intimata avea obligația de a solicita completarea hotărârii în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Prin urmare, lipsa de diligenţă a acesteia nu poate fi complinită prin crearea unei situaţii mai grele în apelul recurentei, cu ignorarea prevederilor art. 481 C.proc.civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.

La 31.03.2021 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (1) și (2) C.proc.civ., întrucât criticile recurentei nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.; pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; intimata a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 20.10.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C.proc.civ. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Criticând decizia curţii de apel, recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., greşita aplicare a prevederilor art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1), art. 22 alin. (6) raportat la art. 482 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., prin prisma cărora se evocă neanalizarea unor critici din apel și nemotivarea hotărârii atacate.

Recurenta a afirmat că instanța de apel nu i-a analizat susţinerile referitoare la soluționarea greșită a excepției necompetenței materiale de către tribunal și că decizia atacată cuprinde o motivare incompletă, deoarece curtea de apel nu a stabilit decât obiectul litigiului.

O atare critică este nefondată, atât timp cât analiza deciziei de apel relevă că apărările Fondului Român de Contragarantare S.A. asupra chestiunii privind necompetența materială a primei instanțe au fost examinate şi înlăturate motivat, considerentele regăsindu-se în cuprinsul deciziei.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a analizat criticile din apel vizând capătul de cerere accesoriu referitor la dobânda legală și că decizia atacată nu cuprinde niciun raționament sub acest aspect.

În privința acestor critici, Înalta Curte ia act că, pentru a fi justificată măsura casării pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., deciziei atacate trebuie să îi lipsească motivele pe care se sprijină ori aceasta să cuprindă motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Examinarea motivării deciziei atacate conduce Înalta Curte către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac care vizau capătul de cerere accesoriu privind dobânda legală, astfel că ipoteza invocată de recurenta-pârâtă, cea a lipsei motivelor, este fondată.

În cuprinsul cererii de apel, recurenta a afirmat că prima instanță în mod eronat a apreciat că ar fi aplicabile dispoziţiile din O.G. nr. 13/2011, sens în care a făcut trimitere la art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 29/2013 şi art. 21 din Legea nr. 72/2013.

În sprijinul acestei critici a mai arătat că intimata-reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile pe contragaranţia acordată în data de 16.12.2010, context în care recurenta-pârâtă a afirmat că în ipoteza în care s-ar aprecia că datorează dobânda legală, atunci legea aplicabilă este O.G. nr. 9/2000.

Decizia recurată nu cuprinde nicio referire la acestea, context în care Înalta Curte reține că prin neanalizarea criticilor expuse mai sus, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C.proc.civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează a analiza motivul de apel referitor la capătul de cerere accesoriu privind dobânda legală și să răspundă criticilor formulate sub acest aspect, stabilind normele legale aplicabile în raport cu dinamica raportului juridic şi succesiunea în timp a dispoziţiilor legale.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 969, art. 970, art. 977 și ale art. 982 C.civ. din 1864, afirmând că instanța de apel a stabilit că un cost al creditului, constând în operațiunea de hedging pe rata dobânzii, a fost garantat, respectiv contragarantat.

În egală măsură, recurenta apreciază că au fost nesocotite prevederile art. 1.1 pct. 5 din convenția de garantare nr. 1/2010 și art. 4 din Norma nr. 1/2010, susţinând că operațiunea hedgind pe rata dobânzii reprezintă un comision bancar, care este exclus în mod explicit de la garantare.

Situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului presupune încheierea între părţi a unei convenţii de contragarantare, care poartă nr. 1/2010, în baza căreia recurenta-pârâtă a preluat o parte din riscul suportat de intimata-reclamantă la acordarea de garanţii pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit către A. S.A., în calitate de finanţator, garanţia aferentă creditului acordat societăţii B. S.R.L., conform scrisorii de garantare nr. 967/16.12.2010, intimata-reclamantă a solicitat recurentei-pârâte plata sumei de 1.957.507,95 lei, cu titlu de contragaranţie.

Cea din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că finanțarea în baza căreia s-a acordat contragaranţia nu era eligibilă, deoarece includea dobânzi şi/sau comisioane bancare, sub forma unei operaţiuni de hedging pe rata dobânzii, şi că intimata-reclamantă nu şi-a respectat mandatul.

Defalcând suma acordată cu titlu de finanțare (918.000 euro), în sensul că suma de 900.000 euro reprezintă principal, iar cea de 18.000 euro accesoriu și asimilând operațiunea de hedging pe rata dobânzii în categoria comisioanelor bancare incluse în suma garantată, recurenta-pârâtă pornește de la o premisă greșită, imputând în mod eronat instanței de apel faptul că a încălcat legea părților.

Hedging-ul pe rata dobânzii reprezintă o operațiune de acoperire a riscului cauzat de fluctuația dobânzii, iar natura juridică a acesteia nu are relevanță întrucât nu prețul operațiunii a fost garantat, ci suma acordată cu titlu de facilitate de credit, cea de 918.000 euro, pentru care a fost emisă scrisoarea de garantare nr. 967/16.12.2010.

În altă ordine de idei, contractul de facilitate de credit la termen nr. 3195/23.12.2010 reglementează distinct principalul împrumutului (art. 1.1) de costul total aferent creditului, în care sunt incluse dobânzile şi comisioanele bancare, penalităţile, şi alte asemenea sume datorate în baza contractului prin care se acordă finanţarea (art. 2.4 dobânda, art. 7.5 dobânda majorată, art. 2.6 comisioanele și taxele și art. 2.10 costurile și cheltuielile).

De aceea, operaţiunea de hedging pe rata dobânzii nu poate fi asimilată unui comision bancar inserat în suma garantată, respectiv contragarantată, ca obiect al contractului de facilitate de credit la termen nr. 3195/23.12.2010, care să conducă la o pretinsă nesocotire de către intimata-reclamantă a prevederilor art. 1.1 pct. 5 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi ale art. 4 din Norma nr. 1/2010.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că sunt neîntemeiate criticile recurentei sub acest aspect.

Pretinzând lipsa de diligenţă şi prudenţă cu privire la obligaţiile ce îi reveneau intimatei-reclamante sub aspectul verificării întrunii condițiilor de eligibilitate, nu doar la momentul acordării contragaranţiei, ci şi ulterior, respectiv la momentul analizării cererii de plată şi cel al plăţii sumei garantate, recurenta-pârâtă încearcă să transfere părţii adverse o obligaţie care excedează cadrul convenţional.

Prin art. 4.1 din convenţia de contragarantare dintre părţi, recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat intimata-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii I.M.M.-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conţinutul mandatului fiind, aşadar, strict delimitat.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.9 la Convenţia dintre părţi.

În cuprinsul Normei nr. 1/2010 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamantă pentru a se constata modul în care I.M.M.-ul îndeplineşte criteriile de eligibilitate şi condiţiile de contragarantare, art. 4.1 stabilind care sunt condiţiile cumulativ pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii finali ai contragaranţiilor, iar art. 8.3 documentele pe baza cărora se efectuau aceste verificări.

Astfel cum a reținut instanța de apel, intimata-reclamantă și-a îndeplinit această obligație de verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarul la momentul acordării garanției, conținutul mandatului asumat de aceasta fiind limitat la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

Totodată, nu trebuie ignorat faptul că, în rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 501 alin. (1) C.proc.civ., instanța de apel a analizat criticile formulate în apel în raport cu dezlegările din decizia de casare (nr. 495/28.02.2020), pronunțată în primul ciclu procesual, prin care s-a arătat că obligația intimatei-reclamante de verificare a întrunii condițiilor de eligibilitate pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarul este la momentul acordării garanției, şi nu ulterior.

În aceste condiţii, cât timp garanţia contragarantată a fost acordată anterior începerii cercetărilor în dosarul penal (x/P/2011), intimata-reclamantă nu avea posibilitatea să cunoască existenţa vreunei legături între creditul ce a făcut obiectul contractului nr. 3195/23.12.2010 şi înscrisurile constatate a fi fost falsificate ulterior. Desființarea unei facturi fiscale, care a stat la baza analizei verificării îndeplinirii condițiilor de eligibilitate ale beneficiarului, nu afectează obligația recurentei-pârâte de plată a contragaranției și nici nu poate avea ca efect anularea retroactivă a contragaranției, atâta timp cât intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligațiile asumate la momentul analizării eligibilităţii pentru garantare.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la culpa intimatei-pârâte în executarea contractului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel i-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în sumă de 13.803,20 lei, în susținerea căreia a arătat că instanța supremă nu s-a pronunțat asupra acestora, astfel că intimata-reclamantă avea posibilitatea de a solicita completarea hotărârii, în raport cu art. 444 C.proc.civ.

O atare critică este nefondată, atât timp cât soluţia pronunțată anterior, în primul ciclu procesual, în calea extraordinară de atac a recursului, a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, context în care, la acel moment procesual, instanţa nu putea dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse, întrucât nu fusese stabilită în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii şi nici tranșat aspectul privind „partea care a pierdut procesul”, în sensul art. 453 alin. (1) C.proc.civ.

Întrucât admiterea căii de atac și trimiterea cauzei spre rejudecare reprezintă o etapă intermediară, ce nu pune capăt procesului, în această etapă procesuală nu se pot acorda cheltuieli de judecată, urmând a fi verificate în rejudecare, în funcție de soluția ce va fi pronunțată cu privire la acţiune, deoarece doar în această situație se poate stabili partea care a pierdut procesul și se poate avea în vedere ansamblul cheltuielilor de judecată efectuate de litiganţi.

De aceea, afirmația recurentei potrivit căreia în apel i s-ar fi creat o situație mai grea în propria cale de atac, prin obligarea sa la plata sumei de 13.803,20 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente taxei judiciare de timbru achitate în etapa procesuală a recursului, nu este fondată. Aceasta, deoarece prin respingerea apelului promovat, recurenta-pârâtă este partea care a căzut în pretenții, moment la care s-a putut determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale și, deci, întinderea obligației sale de a suporta cheltuielile de judecată, în raport cu art. 453 C.proc.civ.

Reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1506/29.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501 C.proc.civ., va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.