EAW execution: incidental recognition of foreign conviction and non-imperative nature of document transmission deadline

Contestație. Mandat european de arestare. Recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine de condamnare. Trimitere spre rejudecare

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Proceduri prevăzute în Legea nr. 302/2004

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- contestație

- mandat european de arestare

- recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor membre ale Uniunii Europene

- trimitere spre rejudecare

Legea 302/2004, art. 99

Termenul de ”cel mult 20 de zile de la data primei solicitări”, prevăzut de art. 99 alin. (4) din Legea 302/2004, în care autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare trebuie să transmită informațiile necesare recunoașterii pe cale incidentală a hotărârii penale străine de condamnare nu este un termen imperativ, ci unul de recomandare care nu împiedică continuarea procedurii de recunoaștere și executare a acestei hotărâri.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 440 din 07 iulie 2022

Prin sentința penală nr. x din data de 23 iunie 2022, Curtea de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, a respins cererea formulată de autorităţile judiciare din Franţa cu privire la executarea mandatului european de arestare având referinţa dosarului nr. x din data de 05 mai 2022 emis de Procurorul Republicii de pe lângă Tribunalul Judiciar din Lille - Franţa, faţă de persoana solicitată A, fiind incident exclusiv motivul de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 99 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, constatând netransmiterea documentelor solicitate de către autorătăţile judiciare emitente în termen de cel mult 20 de zile de la data primei solicitări (17 mai 2022).

A fost informată autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare asupra posibilităţii de a solicita recunoaşterea şi executarea hotărârii penale de condamnare în baza instrumentelor aplicabile în relaţia dintre România şi statul membru de emitere.

În baza art. 109 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010 republicată.

S-a constatat că persoana solicitată A nu a fost de acord cu predarea şi nu a renunţat la regula specialităţii conform art. 104 alin. (5) din Legea 302/2004 republicată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că pe numele persoanei solicitate A s-a emis un mandat european de arestare de către autorităţile judiciare franceze, acesta fiind condamnat prin sentinţa contradictorie din data de 13.10.2021, în dosarul nr.x, pronunţată de Tribunalul Judiciar din Lille-Franţa, la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de facilitare a intrării, circulaţiei sau şederii ilegale a unui străin în Franţa sau într-un stat semnatar al Convenţiei Schengen, în grup organizat, prevută de L.622-5 1, L.622-1 alin. (1), alin. (2), alin. (3) din Codul intrării şi şederii străinilor şi dreptul de azil şi pedepsită de L.622-5, L.622-6, L.622-7, L.622-3 din Codul intrării şi şederii străinilor şi a dreptului de azil.

Curtea a reținut că infracţiunea care face obiectul mandatului european de arestare face parte din categoria celor care sunt expres enumerate de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată şi care dau loc la predare necondiţionat de existenţa dublei incriminări.

Din conţinutul mandatului european de arestare s-a reținut totodată că este îndeplinită şi condiţia ca acesta să indice existenţa unui mandat de arestare naţional pe care mandatul european de arestare se întemeiază, arătându-se că este vorba de mandatul de arestare emis la data de 13 octombrie 2021 de Camera Corecţională a J.I.R.S. de pe lângă Tribunalul Judiciar din Lille - Franţa.

Curtea a constatat că mandatul european de arestare a fost emis de un procuror, astfel că a verificat respectarea exigenţelor stabilite prin Hotărârea din 27 mai 2019 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate OG (C-508/18) şi PI (C-82/19 PPU) şi prin Hotărârea din 27 mai 2019 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-509/18 cu privire la condiţia ca mandatul să fie emis de o „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, concluzionând că potrivit legislației franceze, Procurorul Republicii poate fi considerat ca o autoritate judiciară în sensul Deciziei-cadru 2009/299/JAI .

De asemenea, s-a reținut că persoana solicitată A a arătat că nu este de acord să execute pedeapsa în statul membru emitent, invocând considerente de ordin socio-familial, arătând că locuieşte împreună cu familia în România, niciodată nu a locuit în străinătate, are un copil minor în întreţinere, părinţii săi sunt în vârstă şi bolnavi şi i-ar fi greu departe de familie, neavând pe nimeni în Franţa şi nici nu cunoaşte limba franceză.

În cadrul apărărilor formulate în scris şi susţinute prin intermediul avocatului ales, a mai invocat considerente legate de modalitatea în care s-a derulat procedura judiciară în faţa instanţelor franceze (invocând faptul că nici până în prezent nu i s-a comunicat hotărârea de condamnare) şi faptul că este angajat cu forme legale (pe teritoriul României), făcând trimitere totodată la Decizia Cadru a Consiliului 2008/909/JAI din 27.11.2008 cu privire la stabilirea unui sistem de repatriere a persoanelor condamnate aflate în închisoare sau de trimitere a acestor persoane în statul membru în care au reşedinţa obişnuită.

În analiza motivelor de refuz obligatoriu sau opţional al executării mandatului european de arestare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004 republicată, prin prisma datelor existente la dosar, Curtea a reţinut incidenţa exclusiv a cazului prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată și a solicitat statului membru emitent transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare (în primă instanţă şi în apel), precum şi alte informaţii necesare soluţionării cauzei şi verificării condiţiilor legale pentru recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare.

Curtea a constatat că cererea de informaţii a fost transmisă autorităţii judiciare emitente prima oară la data de 17.05.2022 și nici la termenul stabilit iniţial (30.05.2022) şi nici la temenele stabilite ulterior (09.06.2022, respectiv 20.06.2022), autorităţile judiciare emitente nu au transmis datele şi informaţiile solicitate, solicitând în schimb la data de 16.06.2022 o serie de informaţii suplimentare cu privire la modalităţile de executare şi adaptare a pedepsei în România, cauze de reducere a pedepsei şi condiţiile liberării condiţionate.

Prin urmare, s-a constatat ca fiind depăşit termenul de „cel mult 20 de zile de la data primei solicitări” prevăzut de art. 99 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată și totodată imposibilitatea recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în cadrul procedurii de predare a persoanei solicitate faţă de care s-a emis mandatul european de arestare, recunoaştere care se poate însă realiza ulterior.

În raport de motivele de ordin socio-familial invocate de persoana solicitată, analizate prin prisma duratei pedepsei rămase de executat din cea aplicată de autoritățile judiciare franceze şi prin prisma cazului prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a apreciat că predarea persoanei solicitate în baza mandatului european de arestare ar fi inoportună, fiind în măsură să producă consecinţe negative semnificative în plan social, profesional şi familial pentru persoana solicitată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În susținerea contestației s-a arătat că instanța în mod eronat a reținut incidența dispozițiilor art. 99 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, în sensul că autoritățile judiciare franceze nu s-ar fi conformat obligației de rezultat de a comunica copia certificată a hotărârii de condamnare, certificatul prevăzut de art. 4 din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI și perioada care a fost executată de persoana solicitată pe teritoriul Franței. Parchetul a menționat că din interpretarea art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată nu rezultă că instanța de judecată ar avea obligatia să refuze executarea mandatului european de arestare, în cazul în care autoritatea judiciară de emitere nu transmite documentele prevăzute la alin. (3), în termen de cel mult 20 de zile de la data primei solicitari.

Prin urmare, parchetul a solicitat admiterea contestației, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Oradea în vederea continuării demersurilor de recunoaștere pe cale incidentală a hotărârii judecătorești din data de 13.10.2021, pronunțată de Tribunalul Judiciar din Lille - Franța, prin care persoana solicitată A a fost condamnată la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de facilitare a intrării, circulației sau șederii ilegale a unui străin în Franța sau într-un stat semnatar al Convenției Schengen, în grup organizat.

Prin concluziile scrise depuse la dosar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că în cursul judecății autoritățile judiciare franceze au depus certificatul prevăzut de art. 4 din Decizia cadru 2008/909/JAI §i hotărârea de condamnare, iar în situația în care contestația va fi respinsă nu vor proceda la o nouă transmitere a acestor înscrisuri, considerând că autoritățile române vor recunoaște și pune în executare hotărârea de condamnare. Astfel, a solicitat admiterea contestației, desființarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de fond să procedeze la recunoașterea hotărârii și punerea ei în executare.

Examinând contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, pe baza actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, instanța de control judiciar notează că, potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată: „Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate”. Totodată, alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează în sensul că: „Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002”, modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009.

Din dispoziţiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existenţa dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situaţiilor ce se constituie în motive de refuz la predare.

În acest fel, se pune în practică principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

Înalta Curte reține că în cauza de faţă, autoritățile judiciare din Franța au emis pe numele persoanei solicitate A un mandat european de arestare ce are la bază sentința de condamnare din data de 13.10.2021 a Tribunalului Judiciar din Lille, Franța la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de facilitare a intrării, circulaţiei sau şederii ilegale a unui străin în Franţa sau într-un stat semnatar al Convenţiei Schengen, în grup organizat.

De asemenea, se reține că prima instanță a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 referitoare la infracțiunile care dau loc la predare, în speță fiind vorba de o infracțiune din cele expres enumerate de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (infracțiunea de apartenență la un grup infracțional organizat) și la existența unui mandat național de arestare pe care să se întemeieze mandatul eurpoean de arestare, respectiv mandatul de arestare emis de Camera Corecţională a J.I.R.S. de pe lângă Tribunalul Judiciar din Lille, Franţa la data de 13.10.2021.

Fiind ascultată, în condițiile art. 104 alin. (3), (4) din Legea nr. 302/ 2004 republicată, persoana solicitată A a arătat că nu este de acord să execute pedeapsa în statul membru emitent, invocând considerente de ordin socio-familial, în sensul că locuiește cu familia în România, unde are un minor în întreținere și părinții în vârstă și bolnavi.

Astfel, Curtea de Apel Oradea a apreciat incident în cauză motivul de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, potrivit căruia autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare ”când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent.”

În conformitate cu dispozițiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, prima instanță a transmis la data de 17.05.2022 autorității judiciare emitente cererea de transmitere a unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare verificării condiţiilor legale pentru recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare.

Întrucât autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare nu a transmis datele și informațiile solicitate, Curtea a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 99 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, considerând termenul de ”cel mult 20 de zile de la data primei solicitări” prevăzut în acest text de lege că este unul de decădere.

La data de 28 iunie 2022, în cursul soluționării contestației declarate de către parchet, autoritățile judiciare franceze au înaintat Curții de Apel Oradea certificatul prevăzut de art. 4 din Decizia cadru 2008/909/JAI și hotărârea de condamnare, care, la rândul ei, le-a înaintat la dosarul cauzei aflat în contestație.

Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței CJUE, C-579/15, Poplawski I, orice refuz de a executa un mandat european de arestare presupune un veritabil angajament din partea statului de executare că va executa pedeapsa. Orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea de către autoritatea judiciară de executare a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern. În cazul în care statul membru de executare este în imposibilitate de a se angaja să pună în executare efectiv pedeapsa, îi revine autorității judiciare de executare sarcina să execute mandatul european de arestare și, prin urmare, să predea persoana căutată statului membru emitent.

Așa cum reiese din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, caracterul obligatoriu al unei decizii-cadru determină în privința autorităților naționale, inclusiv a instanțelor naționale, o obligație de interpretare conformă a dreptului național. La aplicarea dreptului intern, aceste instanțe sunt obligate, așadar, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității deciziei-cadru pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta. Aceasta obligație de interpretare conformă a dreptului național este inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C-554/14. EU:C:2016:835, punctele 58 si 59).

Înalta Curte, contrar celor reținute de prima instanță, constată că dispozițiile art. 99 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 nu reglementează un termen imperativ în care autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare să transmită informațiile necesare recunoașterii pe cale incidentală a hotărârii penale străine de condamnare, cu consecința că nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii. În realitate, termenul de ”cel mult 20 de zile de la data primei solicitări” este un termen de recomandare, care nu împiedică la continuarea procedurii de recunoaștere și executarea hotărării penale de condamnare în baza instrumentelor aplicabile în relația dintre România și statul membru de emitere ori pe baza reciprocității.

Art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată nu permite o derogare absolută de la obligația generală de a executa mandatul european de arestare, consacrată de art. 1 alin. (2) din Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13.06.2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, în modalitatea executării hotărârii penale în statul de executare și nici de la obligația de a proceda la recunoașterea hotărârii penale străine pe cale incidentală.

Prin urmare, în contextul în care, la data de 28 iunie 2022, autoritățile judiciare franceze au înaintat Curții de Apel Oradea certificatul prevăzut de art. 4 din Decizia cadru 2008/909/JAI și hotărârea de condamnare, Înalta Curte constată că se impune reevaluarea solicitării formulate de acestea privind persoana solicitată A, condamnată de Tribunalul Judiciar din Lille, din Franța la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de facilitare a intrării, circulaţiei sau şederii ilegale a unui străin în Franţa sau într-un stat semnatar al Convenţiei Schengen, în grup organizat.

În acord cu principiul dreptului la un proces echitabil consacrat de CEDO, transpus şi în legislația națională, urmează să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a-i da persoanei solicitate posibilitatea să-și exercite dreptul la apărare, având în vedere că instanțelor naționale le revine obligația de a se asigura ca drepturile garantate de Convenţie „să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii”, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 6 par. 1 și 3 din Convenție.

Astfel, pronunțarea unei soluții de recunoaștere a hotărârii penale străine de condamnare direct în contestație, ar face ca persoana solicitată să nu aibă acces la exercitarea controlului judiciar asupra unei asemenea decizii, întrucât este definitivă, fapt ce ar conduce la încălcarea dreptului său la apărare şi a dreptului la dublul grad de jurisdicție consacrate de art. 6 din Convenție, drepturi care reprezintă componente ale unei proceduri echitabile.

Inexistenţa unui al doilea grad de jurisdicţie (drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par.1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dreptul la un proces echitabil fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO, cauza Grecu contra România din 30 noiembrie 2006, în care Curtea Europeană a constatat că recurentul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicţie, ceea ce a atras încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţie.

Sub acest aspect, instanţa de contencios european a statuat, în mod constant, că, deşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc că implementeze un asemenea sistem, au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (cauzele Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, şi Iorga împotriva României, cererea nr. 4.227/02, 25 ianuarie 2007).

Pentru aceste motive, Înalta Curte a admis contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinţei penale nr. x din data de 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/35/2022.

A desfiinţat sentinţa penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

A menţinut măsura controlului judiciar pe o durată de 30 de zile, de la data de 09.07.2022 până la data de 07.08.2022 inclusiv.