Money laundering of archaeological artifacts: applicability of the ubiquity principle for foreign nationals when acts of execution occur on national territory

Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Principiul teritorialității. Spălarea banilor

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea generală. Legea penală şi limitele ei de aplicare. Aplicarea legii penale în spațiu

Drept penal. Partea specială. Legi speciale. Spălarea banilor.

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- principiul teritorialității

- spălarea banilor

C. pen. art. 8 alin. (4)

Legea nr. 129/2019, art. 49 ( fost Legea nr. 656/2002. art. 29)

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 8

Potrivit principiului ubicuității, o infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul ţării dacă cel puţin un element, din cele prevăzute expres de legea penală, se materializează pe acest teritoriu, având în vedere, atât realizarea uneia dintre modalităţile normative alternative din norma de incriminare cât şi producerea, chiar în parte, a rezultatului infracţiunii.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 86/RC din 1 martie 2022

Prin sentinţa penală nr. x din 18 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020), s-au hotărât următoarele:

În baza art. 29 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002 (actual art.49 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 129/2019) cu aplicarea art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor.

În baza art. 67 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi l) Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a se afla în localităţi din România recunoscute a fi situri arheologice) pe o perioadă de 5 ani, care se execută după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c Cod penal.

În baza art. 65 Cod penal, s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi l) Cod penal (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a se afla în localităţi din România recunoscute a fi situri arheologice, pe durata executării pedepsei principale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul A.

Prin decizia nr. x/A din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul A împotriva sentinței penale nr. x/18.06.2020 a Tribunalului București.

A fost desfiinţată în totalitate sentinţa penala apelată şi, rejudecând, în baza art. 396 alin. (1), (6) Cod procedură penală, art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, a încetat procesul penal faţă de inculpatul A sub aspectul săvârşirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și din Legea nr. 129/2019), pentru lipsa autorizării organului competent necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

S-a înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat la judecata în fond şi urmărirea penală, în cuantum de 36.600 lei, acestea urmând a fi suportate de către stat conform at. 275 alin. (3) Cod procedură penală.

S-a ridicat sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa procurorului din 23.11.2015 asupra bunurilor ridicate în urma efectuării percheziţiei domiciliare la inculpatul A (7006 monede antice si 850 artefacte arheologice), şi s-a dispus restituirea acestor bunuri către inculpat.

În esență, Curtea de Apel a constatat că, prin actul de sesizare a instanței, nu a fost descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către inculpat a vreuneia din cele 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, iar obiectul acţiunii penale îl constituie doar fapta de spălare de bani în legătură cu obiectele găsite cu prilejul percheziţiei domiciliare efectuate în Germania, la locuinţa inculpatului A.

Așadar, Curtea a reţinut că activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului în prezenta cauza, constând în dobândirea, deținerea și transformarea celor 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, în vederea ascunderii și disimulării adevăratei naturi a provenienței și proprietății acestora, nu s-a desfăşurat nici măcar parţial pe teritoriul României, în cuprinsul rechizitoriului nefiind menţionat nimic în acest sens.

Faţă de conţinutul relaţiilor (adresa nr.X/2020 din 18.01.2021 a Arhivelor Naţionale, adresa nr. x/10 din 05.02.2021 a Direcţiei Generale Paşapoarte), Curtea a apreciat că, la data comiterii faptelor (2009-14.10.2015), inculpatul A avea numai cetăţenie germană, în contextul în care îşi pierduse cetăţenia română încă din anul 1983, prin Decretul nr. 248 din 1983-10-17 fiindu-i aprobată renunţarea la cetăţenia română, fără să existe informaţii în sensul redobândirii de către acesta a cetăţeniei române de la acea dată şi până în prezent.

Având în vedere locul comiterii infracţiunii deduse judecăţii precum şi situaţia juridică a inculpatului, Curtea a concluzionat că acţiunea penală putea fi pusă în mişcare numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aşa cum prevede art. 10 alin. (2) teza I Cod penal, condiţie care în speţa de faţă nu a fost îndeplinită.

Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie, la data de 13 octombrie 2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin procurorul general, prin adresa nr. x/C/III-2/2021, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală.

Astfel, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală, Parchetul a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptului că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, întrucât lipseşte o condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv autorizarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. x/A din 6 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019, privind pe inculpatul A, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 din Codul de procedură penală, judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 447 din Codul de procedură penală, pe această cale instanţa de casaţie examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate de către legiuitor ca fiind grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art.438 alin.(1) Cod de procedură penală

În cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură penală.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală, hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin.(1) lit. e) – j) din Cod procedură penală (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiţii prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; intervenirea amnistiei sau prescripţiei, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condiţiile legii; existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existenţa autorităţii de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greşit încetarea procesului penal.

În vederea stabilirii incidenţei acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanţei asupra existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situaţia concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod procedură penală, parchetul a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptului că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, întrucât lipseşte o condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv autorizarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte constată că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică nr. x/P/2017 din data de 18.05.2018, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A pentru comiterea infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea 656/2002.

În esenţă, s-a reţinut, că inculpatul A a dobândit și deținut, în perioada 2009 - 14.10.2015, un lot de 7005 monede și 806 bunuri arheologice (un fragment de inel de bronz, un pumnal akinakes, 55 vârfuri de săgeată și 749 alte bunuri arheologice - obiecte de podoabă, aplice-piese de harnașament etc.), o parte dintre ele schimbându-le, prin efectuarea de operațiuni specifice de curățare, restaurare și conservare în piese de colecție, în vederea ascunderii sau disimulării adevăratei naturi a provenienței și a proprietății bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

În primă instanţă, prin sentinţa penală nr. x din 18 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020), în baza art. 29 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002 (actual art.49 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 129/2019) cu aplicarea art. 5 Cod penal a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor.

Instanţa de apel constatând că activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului în prezenta cauza, constând în dobândirea, deținerea și transformarea celor 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, în vederea ascunderii și disimulării adevăratei naturi a provenienței și proprietății acestora, nu s-a desfăşurat nici măcar parţial pe teritoriul României, precum şi că la data comiterii faptelor (2009-14.10.2015), inculpatul A avea numai cetăţenie germană, în contextul în care îşi pierduse cetăţenia română încă din anul 1983, a concluzionat că acţiunea penală putea fi pusă în mişcare numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aşa cum prevede art. 10 alin. (2) teza I Cod penal, condiţie care, în cauza de faţă, nu a fost îndeplinită.

Astfel, prin decizia nr. x/A din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019 (x/2020), în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul A împotriva sentinței penale nr. x/18.06.2020 a Tribunalului București. A fost desfiinţată în totalitate sentinţa penala apelată şi în baza art. 396 alin. (1), (6) Cod procedură penală, art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, a încetat procesul penal faţă de inculpatul A sub aspectul săvârşirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 129/2019), pentru lipsa autorizării organului competent necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Verificând hotărârea atacată, se observă că instanţa de apel a ajuns la concluzia că se impune încetarea procesului penal fără a face propriul examen al situaţiei de fapt, ci plecând de la premisa că locul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani imputată inculpatului în prezenta cauză a fost stabilit ca urmare a încheierii nr.125 din 20 martie 2019, pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, hotărâre prin care instanţa supremă a soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Tulcea.

Instanţa de apel şi-a motivat soluţia de încetare a procesului penal raportându-se la considerentele Înaltei Curţi din cuprinsul încheierii nr. 125/20 martie 2019, prin care, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă dintre Tribunalul Tulcea şi Tribunalul Bucureşti, a reţinut că, „[...] prin actul de sesizare a instanţei, nu a fost descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către inculpat a vreuneia din cele 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice descoperite la percheziţie, iar obiectul acţiunii penale îl constituie doar fapta de spălare de bani în legătură cu obiectele găsite cu prilejul percheziţiei domiciliare efectuate în Germania, la locuinţa inculpatului A”, respectiv că „[...] actul de sesizare a instanţei nu relevă că dobândirea bunurilor mai sus menţionate s-a realizat cel puţin parţial pe teritoriul României, iar inculpatul A locuieşte în Germania [...]”.

Înalta Curte, în exercitarea funcţiei de judecată, reţine că, prin regulatorul de competenţă, nu s-a soluţionat conflictul de drept penal, ci doar a fost stabilită instanţa competentă a judeca acest conflict, completul instanţei supreme – ce a pronunţat încheierea nr. 125/20 martie 2019 – neanalizând condiţiile de existenţă a infracţiunii, a celor de tragere la răspundere penală a făptuitorului şi nici cu privire la vinovăţia acestuia (exercitarea deplină a acţiunii penale). Mai mult decât atât, deşi instanţa de apel s-a raportat la considerentele avute în vedere de instanţa supremă în regulatorul de competenţă ce au fost menţionate în alineatul precedent, este de observat că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Codul penal, „Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu […] s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”, aspect care nu a fost analizat de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că, în cuprinsul rechizitoriului, procurorul redactor a procedat la o sistematizare a acestuia, la fila 8 regăsindu-se capitolul dedicat stării de fapt şi intitulat „ SITUAŢIA DE FAPT”, capitol ce are 3 subcapitole, după cum urmează:

„1. Modul de dobândire a lotului 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice de inculpatul A, cunoscând că acestea provin din infracţiuni.

2. Activitatea infracţională constând în dobândirea, deţinerea şi transformarea artefactelor sustrase, în vederea ascunderii şi disimulării adevăratei naturi a provenienţei şi proprietăţii acestora, reţinute în sarcina inculpatului A”.

3. Provenienţa ilicită comună a lotului de 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice deţinute de inculpat cu bunurile arheologice ridicate de la locuinţele numiţilor C şi B” .

În cadrul subcapitolului 1, procurorul redactor a menţionat la următoarele:

„În ceea ce priveşte modul de operare al inculpatului privind dobândirea artefactelor sustrase din siturile arheologice din zona Dobrogei, acesta este susţinut prin declaraţiile martorului E, fosta soţie a martorului C. Aceasta remarcase că C deţinea la locuinţa acestuia detectoare de metale, iar în timp a aflat că acesta efectuează detecţii neautorizate în zonele Albeşti, Negru Vodă, Cotu Văii, această activitate continuând şi după divorţul acestora din 2007, constituind unica sursă de venit a martorului C.

Martora precizează că l-a cunoscut pe inculpatul A la locuinţa martorului C, inculpatul fiind unul dintre cumpărătorii săi, cunoscându-se prin intermediul lui D. Inculpatul A obişnuia să revină din Germania în România, pe această perioadă locuind în localitatea Jurilovca, jud. Tulcea sau la locuinţa surorii acestuia din mun. Timişoara. Pe perioada în care se afla în România, inculpatul cumpăra artefactele sustrase de către martorul C şi echipa acestuia. Martora precizează că a vizitat locuinţa inculpatului din loc Jurilovca, ocazie cu care a observat că aceasta era plină de diverse artefacte (monede, statuete, etc.).

În legătură cu achiziţionarea de artefacte de către inculpat, martora relatează un caz concret în care acesta a cumpărat de la J un vas plin de monede de argint, banii rezultaţi din valorificarea acestora fiind împărţiţi cu C”.

Chiar dacă instanţa de apel a reţinut că „activitatea infractională a inculpatului A este legată strict de modul de dobândire a lotului 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice găsite cu prilejul percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa acestuia din Germania, obiectul acţiunii penale fiind reprezentat doar de fapta de spălare de bani în legătură cu aceste obiecte, fără ca în cuprinsul rechizitoriului să fie descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către inculpat a acestor obiecte sau a unei părţi din acestea, prezenta Curte achiesând în totalitate la punctul de vedere exprimat de instanţă supremă sub acest aspect” (încheierea nr. x/20 martie 2019 pronunţată în regulatorul de competenţă – s.n.), Înalta Curte, în exercitarea funcţiei de judecată, reţine contrariul.

Astfel, în sistemul nostru de drept nu este prevăzut un model standard de întocmire a rechizitoriului, ceea ce implică concluzia că fiecare procuror poate dezvolta o manieră proprie de redare a faptelor descrise în acesta, cu condiţia ca rechizitoriul să conţină toate elementele menţionate în cuprinsul art. 328 din Codul de procedură penală, fiind suficient ca actul de sesizare să indice reperele rezonabile ale cadrului în care a fost comisă fapta, într-o modalitate suficientă pentru a o individualiza şi a o încadra în tipicitatea infracţiunii.

Din această perspectivă, Înalta Curte, în exercitarea funcţiei de judecată, constată că este lipsită de fundament motivarea Curţii de Apel Bucureşti care a reţinut că „[...] obiectul acţiunii penale fiind reprezentat doar de fapta de spălare de bani în legătură cu aceste obiecte, fără ca în cuprinsul rechizitoriului să fie descrisă vreo activitate de dobândire pe teritoriul României de către inculpat a acestor obiecte sau a unei părţi din acestea [...]”, câtă vreme procurorul redactor a menţionat expres, în chiar titlul subcapitolului 1, „Modul de dobândire a lotului 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice de inculpatul A, cunoscând că acestea provin din infracţiuni”, aspect confirmat în cursul cercetării judecătoreşti din probatoriul administrat în această fază a procesului penal.

În continuare, sub acelaşi aspect al motivării lipsite de fundament, Înalta Curte reţine că procurorul redactor al rechizitoriului a intitulat subcapitolul 3 „Provenienţa ilicită comună a lotului de 7005 monede antice romane şi 806 bunuri arheologice deţinute de inculpat cu bunurile arheologice ridicate de la locuinţele numiţilor C şi B”, în cadrul acestuia analizându-se probatoriul administrat, ocazie cu care s-a reţinut, printre altele, că „Analizând comparativ lotul ridicat de la B cu cel indisponibilizat de la A şi cu cel ridicat de la C, s-a constata existenţa unor similitudini între acestea, prin prezenţa emisiunilor callatiene în lotul analizat, preponderenţa monedei romane de sec. IV p.Chr. etc. Potrivit Raportului de expertiză criminalistică nr. x din 12.04.2018 întocmit de experţi din cadrul Institutului Naţional de Criminalistică - Serviciul de expertize fizico-chimice, în urma analizării comparative a depunerilor de sol ridicare de pe bunurile arheologice ridicate de la locuinţa inculpatului A cu cele ridicate de pe bunurile ridicate de la B şi C, au reliefat că acestea prezintă asemănări compoziţionale între ele. În ceea ce priveşte zona de provenienţă a artefactelor, I persoană cercetată în cadrul dosarului penal x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia pentru cumpărarea de artefacte sustrase de către C şi D, relatează zonele din care aceştia din urmă au sustras artefactele. Astfel, cu ocazia conducerii în teren acesta a precizat faptul că a aflat despre zonele din care se efectuau detecţii de la persoanele care au scos efectiv din pământ monedele pe care le cumpărase acesta, respectiv de la D. Acesta a indicat zonele din apropierea satului Limanu, zone din apropierea graniţei cu Bulgaria [...] zone din satul Hagieni [...], în zona loc Corona [...], zone aflate între localităţile Vâlcele şi Darabani [...], zona din apropierea loc. Negru Vodă [...], zone la 5 km de satul Arsa [...]. Localităţile Albeşti, Arsa, Vârtop, Limanu Hagieni şi Cotu Văii se suprapun pe zona denumită în perioada greacă şi elenistică Chora cetăţii Callatis [...] Localităţile fac parte din situl arheologic Necropola tumulară a Cetăţii Callatis [...]”.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Codul penal, „Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”.

Aşadar, prin acest articol, legiuitorul a menţionat elementele care fac posibile aplicarea principiului ubicuităţii.

Potrivit acestui principiu, o infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul ţării dacă cel puţin un element legat de infracţiune, din cele prevăzute expres de legea penală, se materializează pe acest teritoriu, având aici în vedere:

atât realizarea uneia dintre modalităţile normative alternative din norma de incriminare – „s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate” [prima teză a art. 8 alin. (4) din Codul penal],

cât şi producerea, chiar în parte, a rezultatului infracţiunii – „ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii” [a doua teză a art. 8 alin. (4) din Codul penal].

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, aceasta are trei variante: cea prevăzuta la lit. a), cea prevăzută la lit. b) şi cea prevăzută la lit. c) ale alin. (1) din art. 29 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare. Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, reprezintă modalităţi normative distincte (alternative) ale elementului material, astfel cum s-a decis prin Decizia nr. 16/2016 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În condiţiile în care spălarea de bani este o infracţiune la care elementul material constă într-o acţiune ce se poate realiza în şapte modalităţi alternative – schimbarea, transferul, ascunderea, disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea – realizarea oricărei modalităţi a elementului material va conduce la consumarea infracţiunii.

Din situaţia de fapt prezentată în rechizitoriu, au rezultat mai multe modalităţi de săvârşire, nu doar deţinerea sau intervenţia asupra bunurilor sau operaţiuni efectuate în Germania, ci şi dobândirea, după cum s-a dezvoltat supra, reţinându-se că infracţiunea de spălare de bani a fost comisă în intervalul 2009 - 14 octombrie 2015, fiind epuizată ca urmare percheziţiei domiciliare efectuate în Germania.

În raport cu dispoziţiile Codului penal în vigoare, în care principiul ubicuităţii este limitat numai la locul unde s-a efectuat un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii, infracţiunea se consideră săvârşită pe orice teritoriu unde a avut loc un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii şi nu interesează nici cetăţenia infractorului, nici dispoziţiile legii penale din ţara lui de origine.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit a), b) şi c) din Legea nr.129/2019 - (1) Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani: a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

Acţiunea de dobândire a unui bun provenit din săvârşirea unei infracţiuni constă în activitatea prin care o persoană intră în proprietatea unui bun de origine infracţională, iar, în cauză, astfel de activităţi s-au desfăşurat şi pe teritoriul naţional, astfel încât este aplicabil principiul ubicuităţii, fiind incidente prevederile art.8 alin. 4 teza I din Codul penal.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în rechizitoriu se precizează că inculpatul fie se deplasa la locuinţa sa din localitatea Jurilovca unde se întâlnea cu autorii furturilor şi prelua artefactele direct, fie mergea la locuinţa acestora de unde achiziţiona artefactele, fie le primea prin intermediul unor colete poştale periodice, expediate de pe numele mai multor persoane intermediare.

Înalta Curte apreciază că instanţa de control judiciar nu a procedat la lămurirea acestui aspect, demersul său limitându-se exclusiv la dovedirea împrejurării că inculpatul A nu mai avea cetăţenia română.

Din probatoriul administrat cu ocazia cercetării judecătoreşti efectuate de instanţa de fond, toţi martorii au precizat că îşi menţin declaraţiile de la urmărire penală. Din declaraţiile martorei E rezultă că l-a cunoscut pe inculpat în România, la domiciliul soţului său, de la care inculpatul cumpărase artefacte, că acesta venea din Germania şi locuia la sora lui în localitatea Jurilovca, locuinţă pe care o vizitase şi martora şi unde observase monede, statuete. Martorele F, G, H au confirmat fie că au acceptat să fie trimise colete pe numele lor către inculpat, fie că au intermediat primirea unor sume de bani de la acesta.

Prin urmare, bunurile asupra cărora s-a exercitat elementul material al infracţiunii – şi care reprezintă obiectul material al infracţiunii – au fost dobândite pe teritoriul României [prima teză a art. 8 alin.(4) din Codul penal], iar ele au fost transferate în Germania în scopul „mascării” originii lor infracţionale, de unde rezultă, cu atât mai mult, îndeplinirea şi celei de-a doua teze a art. 8 alin. (4) din Codul penal – „ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”, câtă vreme toate bunurile arheologice ce se constituie în obiectul material al infracţiunii din prezenta cauză sunt proprietatea Statului Român, prin activităţile inculpatului ce sunt circumscrise ilicitului penal fiind vătămate relaţiile sociale privind protejarea bunurilor de patrimoniu, sectorului financiar-bancar şi a altor activităţi vulnerabile de efectele dăunătoare ale câştigurilor din infracţiuni.

În lumina celor de mai sus, Înalta Curte constată că au fost efectuate de inculpat acte de executare şi pe teritoriul naţional, teritoriu pe care, de altfel, s-a produs şi urmarea imediată a infracţiunii de spălare a banilor, situaţie în care este aplicabil principiul ubicuităţii.

În acest context, raţionamentul instanței de apel este greşit, fiind dispusă soluția de încetare a procesului penal față de inculpatul A pentru lipsa autorizării organului competent necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în baza art. 396 alin. (1), (6) Cod procedură penală, art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură penală, sub aspectul săvârşirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 (actual art. 49 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 129/2019),

Totodată, Înalta Curte are în vedere că nelegalitatea constatată nu poate fi înlăturată cu efecte depline în recurs în casaţie, deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 Cod procedură penală, hotărârea atacată este corespunzătoare regulilor de drept.

Astfel, întrucât s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal faţă de inculpatul A, în acest sens fiind și jurisprudența constantă a instanței supreme, Înalta Curte constată că se impune rejudecarea cauzei de către instanța de apel a apelurilor formulate în cauză, având în vedere necesitatea reanalizării cauzei sub aspectul infracțiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, ca urmare a constatării nelegalității soluției de încetare a procesului penal față de inculpat pentru săvârșirea acestei infracțiuni, în aceste limite, cauza va fi trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru considerentele expuse, fiind incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct.8 din Codul de procedură penală, în temeiul dispoziţiilor art.448 alin.(2) lit. b) din Codul de procedură penală, Înalta Curte a admis recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. x/A din 6 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2019, privind pe inculpatul A.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.