Deduction of pre-transfer home arrest from transferred prison sentence under Law 302/2004 and ECJ jurisprudence on executing state limits

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 34/F din data de 24 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a admis contestaţia la executare formulată de contestatoarea A. împotriva sentinţei penale nr. 10/F/CC, din data de 16 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. x/2021.

S-a dedus din pedeapsă şi perioada executată de la data de 21.07.2021 la 09.11.2021.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut din procesul-verbal nr. x/03.12.2021 emis de Penitenciarul de femei Târgşor că numita A. a început executarea pedeapsei cu închisoarea stabilită prin hotărârea pronunţată de autorităţile italiene, recunoscută de Curtea de Apel Piteşti prin sentinţa nr. 10/F/CC/2021, la data de 09.11.2021, iar intervalul dintre data data de 21.07.2021, până la 09.11.2021, când a început că execute pedeapsa în România nu a fost luat în considerare.

Cât priveşte intervalul în care condamnata s-a aflat în arest la domiciliu, Curtea a apreciat că trebuie avută în vedere pedeapsa executată potrivit legii statului italian, or, având în vedere că aceste perioade nu sunt menţionate în certificat, înseamnă că arestul la domiciliu, pe teritoriul statului italian nu este considerat ca fiind parte din executarea pedepsei, astfel că acest interval nu poate fi dedus din pedeapsă.

Împotriva acestei sentinţe condamnata A. a formulat contestaţie.

În esenţă, a solicitat admiterea contestaţiei şi deducerea unui număr total de 1533 zile din pedeapsa ce o are de executat, precizând că a fost supusă de către autorităţile italiene unor măsuri privative de libertate, astfel că aceste perioade trebuie deduse şi ele din durata pedepsei închisorii. A arătat contestatoarea că nu s-a dedus o perioadă de 2 ani 10 luni şi 2 zile în care a fost obligată să nu părăsească domiciliul, respectiv 13 ore pe zi nu părăsea domiciliul, iar când ieşea afără din casă trebuia să aducă la cunoştinţa autorităţilor unde merge, respectiv la muncă sau la cumpărături.

Examinând contestaţia formulată de contestatoarea A., în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea prin care condamnata A. (aflată în prezent în executarea pedepsei de 9 ani închisoare aplicată prin sentinţa nr. 1068/12 R.G. TRIB.-12153/12 R.G.N.R.-, pronunţată la data de 06.07.2015 de Tribunalul Agrigento, modificată parţial prin sentinţa nr. 3542/2018 pronunţată la data de 05.07.2018 de Curtea de Apel din Palermo, secţia a III-a Penală, recunoscută prin sentinţa penală definitivă nr. 10/F/CC din data de 16 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2021) a solicitat deducerea, din pedeapsa în executarea căreia se află, a întregii perioade considerate ca executată ca urmare a arestului la domiciliu în care a fost plasată în Italia, anterior predării sale.

Cererea astfel formulată constituie o contestaţie la executare care îşi găseşte temeiul în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 156 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, "În cazul în care România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română. Din durata pedepsei privative de libertate care trebuie executată în România se deduc durata pedepsei privative de libertate executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, precum şi, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată, "În cazul în care, ulterior transferării persoanei condamnate, statul emitent transmite o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care persoanei condamnate i s-au acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în România, acestea vor fi recunoscute de curtea de apel care a pronunţat hotărârea prevăzută la alin. (6). Dispoziţiile din C. proc. pen. referitoare la contestaţia la executare se aplică în mod corespunzător".

Aceste texte de lege, care garantează că, în procedura de transferare, persoanele condamnate vor beneficia de toate deducerile de pedeapsă acordate în statul emitent până la momentul transferării efective în România, instituie în sarcina instanţelor naţionale obligaţia deducerii din pedepsa privativă de libertate care trebuie executată în România atât a duratei pedepsei privative de libertate executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, cât şi, dacă este cazul a numărului de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent.

În considerarea acestor dispoziţii legale, cetăţeanul român condamnat într-un stat membru al Uniunii Europene printr-o hotărâre judecătorească definitivă, recunoscută în România, care a beneficiat, în statul de condamnare, de recunoaşterea ca executată a unei perioade de timp, ca efect al arestului la domiciliu, îşi păstrează acest drept şi ulterior transferării sale într-un loc de deţinere din ţara de origine, el urmând să producă efecte identice în ambele ordini juridice, atât a statului de condamnare, cât şi a statului de executare.

Pentru a produce însă astfel de efecte, recunoşterea ca executată a unei perioade de timp, ca efect al arestului la domiciliu, trebuie să fie acordată printr-o hotărâre judecătorească sau un act judiciar emis de autorităţile acestui stat, care urmează a fi recunoscute în condiţiile art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Evaluând datele concrete ale speţei prin prisma consideraţiilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că, în susţinerea cererii sale, condamnata A. nu a depus, iar autorităţile italiene nu au transmis vreun act judiciar prin care contestatoarei să i se fi recunoscut ca executată o anumită perioadă de timp, ca urmare a plasării în arest la domiciliu în Italia, anterior predării către autorităţile române.

Astfel, autorităţile statului de condamnare au transmis exclusiv certificatul menţionat la art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/GAI, emis la data de 22.07.2021 de Procuratura Generală a Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Palermo, iar nu şi acte judiciare prin care contestatoarei să i se fi recunoscut ca executată o parte din pedeapsă, ca urmare a plasării în arest la domiciliu în Italia.

Or, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti sau a unui act judiciar emis de autorităţile statului de condamnare, prin care condamnatei să i se fi recunoscut ca executată o anumită perioadă de timp, ca efect al plasării sale în arest la domiciliu pe teritoriul acestui stat, instanţa statului de executare nu poate proceda la reducerea corespunzătoare a pedepsei în executarea căreia se află aceasta, în condiţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, nu poate proceda la valorificarea perioadei cât persoana condamnată a fost plasată în arest la domiciliu în statul de condamnare nici în condiţiile art. 100 alin. (3) şi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile Legii nr. 302/2004 nu prevăd în mod expres această posibilitate, iar pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene interzice statului de executare să aplice dreptul propriu privind executarea pedepselor, în locul dreptului statului emitent.

Înalta Curte constată că se solicită de către contestatoare deducerea perioadei în care a fost supusă măsurii domiciliare obligatorii, care este diferită de măsura arestului la domiciliu. De asemenea, în ceea ce priveşte conţinutul acestei măsuri, din actele de la dosar rezultă că în perioada în care a fost supusă acestei măsuri contestatoarea putea să părăsească zilnic domiciliul, astfel că perioada de 1533 de zile ce se solicită a fi dedusă din pedeapsa pe care contestatoarea o are de executat nu poate fi asimilată cu măsura arestului la domiciliu care presupune o privare totală de libertate.

Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatoarea A. împotriva sentinţei penale nr. 34/F din data de 24 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Va obliga contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatoarea A. împotriva sentinţei penale nr. 34/F din data de 24 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2022.