European Arrest Warrant Execution: Denial of Refusal Based on Five-Year Residence and Post-Revocation Prescription Calculation

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 54/F din data de 01 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În baza art. 104 alin. (7) cu referire la art. 104 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis în data de 4.02.2022 pe numele persoanei solicitate A. , în vederea predării către autorităţile judiciare din Germania, cu respectarea principului specialităţii.

În baza art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a luat act că persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autorităţile judiciare din Germania.

În baza art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus emiterea mandatului de arestare şi arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, pentru o perioadă de 30 de zile, începând din data de 1.04.2022 până în data de 30.04.2022, inclusiv.

Totodată, s-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută şi arestată provizoriu din data de 21.03.2022 până la zi.

Pentru a dispune astfel, în esenţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin adresa nr. x/2022 din 21.03.2022, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa în conformitate cu disp. art. 102 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, republicată, modif. prin Legea nr. 51/2021, pentru desfăşurarea procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 04.02.2022 de către autorităţile judiciare din Republica Federală Germania, faţă de cetăţeanul român şi german A. urmărit pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la înşelăciune şi falsificare de documente, prevăzute de art. 263 alin. (1) şi (2) şi art. 267 alin. (1) cu aplic.art. 22, art. 23 alin. (1) şi art. 52 C. pen. german.

De asemenea, în cuprinsul sesizării, s-a mai arătat că împotriva persoanei solicitate s-a luat măsura reţinerii pe o perioadă de 24 de ore, începând cu data de 21.03.2022, ora 12:10, până la 22.03.2022, ora 12:10, conform art. 101 din Legea nr. 302/2004 republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

La termenul de judecată din data de 21.03.2022, prezent şi asistat de apărător din oficiu, persoana solicitată a arătat că nu are obiecţiuni cu privire la identitatea sa. Totodată, a arătat, cu privire la consimţământul său în vederea predării, că a comunicat cu judecătorul care a emis mandatul de arestare german, întrucât în cuprinsul acestuia există o eroare în sensul că el figurează ca cetăţean german, nefiind actualizat, iar în mandatul emis de autorităţile române apare ca fiind cetăţean român, precizând că are dublă cetăţenie, cetăţenia română a dobândit-o anul trecut şi că în anul 2019, când a plecat din Germania, a luat legătura cu organele de urmărire penală din Germania, având în vedere că avea cunoştinţă de pedeapsa de 8 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere.

Totodată, a învederat că autorităţile judiciare din Germania nu au cunoştinţă de faptul că este şi cetăţean român şi, de asemenea, a arătat că nu s-a prezentat în Germania, întrucât nu a fost înştiinţat că i-a fost revocată suspendarea executării pedepsei.

La data de 24.03.2022, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a depus la dosarul cauzei mandatul european de arestare în limba germană şi tradus în română, iar la data de 30.03.2022 a depus sentinţa de condamnare, pronunţată de Judecătoria Hamburg - St. Georg, pronunţată în dosarul nr. x Ds 70/14 şi hotărârea din 19.12.2019 emisă de Tribunalul Hamburg.

La data de 01.04.2022, persoana solicitată a fost audiată, declaraţia acestuia fiind ataşată la dosarul cauzei, aceasta arătând că are cunoştinţă despre conţinutul regulii specialităţii, nu este de acord cu predarea şi doreşte ca executarea pedepsei să se facă într-un penitenciar din România, solicitând, astfel, recunoaşterea hotărârii penale pronunţate de către autorităţile judiciare din Germania, în cauză urmând a opera şi instituţia contopirii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a avut în vedere că prin adresa emisă de Biroul SIRENE România şi transmisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti unde a fost înregistrată sub nr. x/2022 din 21.03.2022, a fost înaintată solicitarea autorităţilor judiciare din Germania privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data la data de 04.02.2022 de către autorităţile judiciare din Germania, faţă de cetăţeanul român A. , urmărit pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la înşelăciune şi falsificare de documente, prevăzute de art. 263 alin. (1) şi (2) şi art. 267 alin. (1) cu aplic.art. 22, art. 23 alin. (1) şi art. 52 C. pen. german.

În fapt, în cuprinsul mandatului de arestare emis de către autorităţile judiciare din Germania, s-a reţinut că, în data de 18.09.2013, la ora 15:43, persoana solicitată A. s-a prezentat în magazinul B. Hamburg - Hamburg şi a solicitat prin prezentarea unui document de identitate românesc, complet falsificat (nr. x), emis pe numele C., predarea a trei telefoane mobile (un x, negru, valoarea 649 EUR, un x, 18 GB, alb, valoarea 639 EUR, un x, negru, valoarea 499 EUR), pentru ca astfel să intre în posesia acestor aparate electronice de valoare, fără a le achita, lucru care însă, datorită unei avertizări din partea sistemului şi verificării procedurii prin agenţii de securitate ai magazinului B. nu i-a reuşit.

În drept, s-a arătat că faptele săvârşite de persoana solicitată constituie infracţiunile de fals intelectual în concurenţă ideală cu tentativă la înşelăciune, prevăzute de art. 263 alin. (1), alin. (2) art. 267 alin. (1), alternativa 2, art. 22, art. 23 alin. (1), art. 52 C. pen. german (StGB).

Au fost ataşate la dosar: procesul-verbal din data de 21.03.2022 de prezentare în faţa organelor judiciare a persoanei solicitate, ordonanţa de reţinere a persoanei solicitate nr. 40/2020 din 21.03.2022 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, procesul-verbal de depistare a persoanei solicitate în vederea punerii în executare a mandatului european, procesul-verbal de încunoştinţare a persoanei solicitate, procesul-verbal de verificare în aplicaţia Interid a persoanei solicitate, copie de pe cazierul judiciar al persoanei solicitate, fişa cu informaţii generale a persoanei solicitate - ID SIS în limba engleză şi română, formular G, procesul-verbal de verificare în aplicaţia D., adresa nr. x din data de 11.03.2022 emisă de Biroul Sirene România, formular A cu informaţii suplimentare în limba engleză şi română, ordonanţa emisă în dosarul nr. x/2022 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

La termenul din data de 01.04.2022, reprezentantul Ministerului Public a arătat că, în raport de datele cauzei, rezultă că, potrivit ordinului pronunţat la data de 19.12.2019 de către Tribunalul Hamburg, pe numele persoanei solicitate a fost emis mandatul european de arestare de autorităţile judiciare germane, în vederea executării pedepsei de 8 luni închisoare, pedeapsă care a fost stabilită prin sentinţa penală, rămasă definitivă la data de 14.01.2020, prin care s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a acestei pedepse. Faţă de poziţia procesuală a persoanei solicitate şi având în vedere şi disp. art. 99 alin. (2) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a solicitat să se aprecieze dacă în cauză este incident acest motiv de refuz facultativ, urmând a respinge sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind punerea în executare a mandatului european de arestare şi, pe cale de consecinţă, a recunoaşte sentinţa penală, pe cale incidentală, în vederea executării sancţiunii penale într-un penitenciar din România, cu respectarea regulii specialităţii, conform art. 117 din Legea nr. 302/2004. De asemenea, a solicitat să se dispună, în baza art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, emiterea unui mandat pe o perioadă de 30 zile în vederea punerii în executare a sentinţei şi să se constate că persoana solicitată a fost reţinută şi, respectiv, arestată în prezenta cauză. A mai arătat că fapta care face obiectul cauzei este săvârşită în anul 2013, persoana solicitată fiind condamnată şi anterior, iar, în raport de momentul comiterii acesteia, consideră că motive de refuz obligatoriu nu există în prezenta cauză.

Apărătorul ales al persoanei solicitate A., în baza art. 99 alin. (2) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a solicitat respingerea solicitării privind predarea persoanei solicitate, urmând a se avea în vedere că dispoziţiile legale invocate sunt imperative, fiind îndeplinite condiţiile pentru a se dispune ca persoana solicitată să execute pedeapsa pe teritoriul României. Pe cale de consecinţă, a apreciat că se impune ca prezenta instanţă să dispună recunoaşterea hotărârii prin care persoana solicitată a fost condamnată la o pedeapsă de 8 luni închisoare cu suspendare. A arătat, de asemenea, că această suspendare a fost dispusă de către autorităţile judiciare din Germania în lipsa persoanei solicitate şi, de asemenea, după expirarea termenul de încercare, respectiv termenul de încercare pentru fapta pentru care s-a dispus condamnare a expirat în data de 13.06.2019, iar hotărârea în temeiul căruia s-a solicitat extrădare a rămas definitivă la data de 14.02.2021, fapt care în legislaţia română nu are corespondent, respectiv revocarea suspendării după încetarea termenului de încercare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că persoana solicitată A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la înşelăciune şi falsificare de documente, prevăzute de art. 263 alin. (1) şi (2) şi art. 267 alin. (1) cu aplic.art. 22, art. 23 alin. (1) şi art. 52 C. pen. german, durata maximă a pedepsei care poate fi aplicată fiind de cel mult 20 ani.

A apreciat prima instanţă că în cauză există suficiente date de identificare a persoanei solicitate A. şi faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare fac parte dintre cele care nu sunt supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări.

S-a menţionat că din examinarea actelor dosarului, rezultă că în raport de infracţiunile pentru care persoana solicitată nu a mai fost urmărită sau condamnată în România, nu este incidentă vreuna dintre situaţiile care conform dispoziţiilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, constituie motiv obligatoriu de refuz al executării mandatului european, iar persoana solicitată nu a formulat obiecţiuni la identitate.

În ceea ce priveşte motivele facultative de refuz invocate, contrar apărării, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de predare prev. de art. 99 alin. (2) din Legea 302/2004.

Cu privire la motivul opţional de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 invocat de apărare, instanţa de fond a apreciat că nu este îndeplinită pe deplin condiţia cetăţeniei, persoana solicitată având şi cetăţenia germană, aspect avut în vedere de către autorităţile germane la momentul emiterii mandatului european.

De asemenea, s-a considerat că nu este îndeplinită condiţia traiului şi a unei rezidenţe continue şi legale pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, în raport de situaţia de fapt constatată de către instanţa germană prin hotărârea de revocare a suspendării condiţionate a pedepsei de 8 luni închisoare, reţinându-se că la nivelul anului 2015 persoana solicitată avea rezidenţa în Elveţia şi deţinea un permis de şedere valabil până în anul 2020, în cursul anului 2018 a săvârşit infracţiuni pe teritoriul Austriei pentru care a fost condamnat şi în faţa judecătorului a declarat că a părăsit teritoriul Germaniei în 2019, astfel încât rezultă în mod evident că aceasta nu a domiciliat pe teritoriul României în ultimii 5 ani.

Nu în ultimul rând, prima instanţă a constatat că persoana solicitată nu a făcut dovada unor legături familiale în înţelesul C. civ. (soţ, soţie, copii), în prezent trăind în concubinaj, fiica sa în Austria, iar tatăl în afara Bucureştiului.

Pe de altă parte, s-a menţionat că instanţa nu poate proceda nici la recunoaşterea, pe cale incidentală, a hotărârii penale străine de condamnare, potrivit art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în absenţa consimţământului statului de condamnare (în speţă, Germania). S-a arătat că această concluzie se impune întrucât aplicarea şi punerea în executare a pedepselor (ca şi dreptul penal în general) este de esenţa suveranităţii statelor şi nu poate fi limitată în afara tratatelor, convenţiilor sau acordurilor internaţionale.

S-a mai arătat că, de altfel, nici Legea nr. 302/2004 nu prevede nicio situaţie în care preluarea executării unei hotărâri să se facă împotriva voinţei statului în care aceasta a fost pronunţată. S-a precizat că acesta este şi motivul pentru care, la art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 se menţionează că atunci când autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare informează autoritatea judiciară emitentă "cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate", respectiv acela al recunoaşterii hotărârii pe cale incidentală. Or, în cauză, autoritatea judiciară emitentă din Germania nu s-a pronunţat cu privire la recunoaşterea hotărârii de condamnare în baza căreia a fost emis prezentul mandat european de arestare, solicitând predarea persoanei urmărită internaţional.

În acelaşi timp, s-a considerat că nu pot constitui impediment la predare nici dispoziţiile de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, aceasta fiind permisă potrivit C. pen. german şi după expirarea termenului de încercare.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că persoana solicitată a precizat că nu renunţă la regula specialităţii.

Sintetizând, instanţa de fond a reţinut că mandatul european de arestare emis la data de 4.02.2022 de către autorităţile judiciare germane îndeplineşte condiţiile de conţinut şi formă prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, în sensul că în cuprinsul acestuia sunt menţionate identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate, este indicat actul în baza căruia a fost emis mandatul european de arestare, se precizează încadrarea juridică a infracţiunii pentru care este cercetată persoana solicitată, sunt descrise circumstanţele săvârşirii faptei şi este specificată limita maximă a pedepselor prevăzute de legislaţia statului german pentru acest tip de fapte.

Totodată, s-a menţionat că infracţiunile pentru care persoana solicitată este cercetată dau loc la predare, în acord cu dispoziţiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (pct. 20 şi 23, înşelăciunea şi falsificarea de date oficiale şi uzul de fals).

Contrar apărării, instanţa de fond a apreciat că nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de predare prev. de art. 99 din Legea 302/2004. Nu în ultimul rând, s-a notat că pentru faptele la care se referă mandatul european de arestare, persoana solicitată nu a mai fost urmărită ori judecată.

În acest context, având în vedere că - potrivit art. 84 din Legea nr. 302/2004 rep. - mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, respectiv că acesta se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, neexistând niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării, prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004 şi art. 2 şi art. 3 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI, prima instanţă a admis sesizarea parchetului şi a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate A., dispunându-se predarea acesteia către autorităţile judiciare din Germania, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialităţii, dispunând totodată şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile.

Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, persoana solicitată A., prin avocat, a formulat contestaţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 05.04.2022, fiind fixat termen pentru soluţionare la data de 12.04.2022, ocazie cu care au fost luate concluziile apărării contestatorului şi ale parchetului asupra contestaţiei de faţă, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Prin motivele de contestaţie depuse la dosar, în esenţă, apărarea contestatorului A. a solicitat, în principal, admiterea contestaţiei cu consecinţa respingerii cererii Parchetului, refuzarea executării mandatului european de arestare emis la 4.02.2022 pe numele contestatorului în vederea predării către autorităţile din Germania şi punerea acestuia de îndată în libertate. În subsidiar, s-a solicitat respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare şi în temeiul art. 99 alin. (2) lit. c) rap. la alin. (3) din Legea nr. 302/2004 recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine.

Examinând contestaţia formulată, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a analizat judicios actele dosarului şi a concluzionat întemeiat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare germane pe numele persoanei solicitate A., dispunând arestarea acestuia în vederea predării către autorităţile germane, pe o perioadă de 30 de zile.

Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Conform art. 84 alin. (2) din aceeaşi lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei - cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Mandatul european de arestare constituie o procedură judiciară simplificată de predare transfrontalieră în scopul urmăririi penale ori executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă privative de libertate.

Din economia dispoziţiilor legale cuprinse în legea specială care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la evaluarea motivelor de refuz la predare pe care aceasta, eventual, le invocă.

În prezenta cauză, arestarea şi predarea persoanei solicitate A., cetăţean german şi român, se întemeiază pe existenţa unui mandat european de arestare emis la data de 04.02.2022 de către autorităţile judiciare din Republica Federală Germania, în vederea executării pedepsei de 8 luni închisoare, conform ordinului pronunţat la data de 19.12.2019 de Tribunalul Hamburg, secţia Penală nr. 7, în dosarul nr. x StVK, rămas definitiv la data de 14.01.2020, prin care s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei de 8 luni închisoare stabilită prin sentinţa din 14.06.2016 a Judecătoriei Hamburg - St. Georg pronunţată în dosarul nr. x Ds 70/14.

Fără a relua situaţia de fapt reţinută în cauză în cuprinsul hotărârii primei instanţe, Înalta Curte constată că în speţă s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare şi predarea contestatorului persoană solicitată în vederea executării pedepsei de 8 luni închisoare la care acesta a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la înşelăciune şi falsificare de documente, prevăzute de art. 263 alin. (1) şi (2) şi art. 267 alin. (1) cu aplic. art. 22, art. 23 alin. (1) şi art. 52 C. pen. german, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării acestei pedepse prin hotărârea Tribunalul Hamburg în dosarul nr. x StVK 409/16 din 19.12.2019 rămasă definitivă la data de 14.01.2020.

În ceea ce priveşte natura şi încadrarea juridică a faptelor, astfel cum reiese din conţinutul mandatului european de arestare aflat la dosar (traducerea în limba română dosar fond), Înalta Curte constată că infracţiunile ce fac obiectul mandatului în discuţie sunt incluse în lista celor 32 de infracţiuni prevăzute de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, nemaifiind necesară în cauză examinarea condiţiei dublei incriminări.

În cuprinsul dispoziţiilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată sunt reglementate cazurile în care autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol sunt enumerate cazurile ce constituie motive opţionale de refuz al executării mandatului european de arestare.

Aşadar, potrivit art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, în următoarele cazuri:

a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;

c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare, în conformitate cu legea română.

Analizând dispoziţiile legale menţionate, prin raportare la datele concrete ale cauzei, Înalta Curte constată că nu există niciunul dintre cazurile de refuz obligatoriu al predării persoanei solicitate în cauză, reglementate de art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, Înalta Curte apreciază că nu este aplicabilă niciuna dintre situaţiile de refuz facultativ la predare prevăzute de art. 99 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Astfel, în ceea ce priveşte aspectele invocate de contestator care în opinia sa împiedică punerea în executare a mandatului european de arestare referitoare la faptul că persoana solicitată este şi cetăţean român şi locuieşte în prezent în România, solicitându-se aplicarea motivului facultativ de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale invocate, art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, prevăd că autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: [...] c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.

Or, similar primei instanţe, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, mai exact nu este îndeplinită condiţia traiului şi a existenţei unei rezidenţe continue şi legale pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, în condiţiile în care din conţinutul actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că autorităţile germane au solicitat transmiterea mandatului european de arestare cu consecinţa arestării şi predării persoanei solicitate A. în considerarea faptului că persoana în cauză este cetăţean german (astfel cum se menţionează în cuprinsul mandatului european de arestare ce face obiectul cauzei de faţă), în prezent are dublă cetăţenie, persoana solicitată declarând că a dobândit cetăţenia română în 2020 şi că a plecat din Germania în anul 2019, astfel că în mod evident rezultă că acesta nu a domiciliat pe teritoriul României în ultimii 5 ani, aşa cum prevede textul de lege anterior menţionat.

De asemenea, din actele dosarului rezultă că în hotărârea străină de condamnare la pedeapsa de 8 luni închisoare a cărei executare se solicită în cauză prin mandatul european de arestare în discuţie, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a acestei pedepse, s-a reţinut faptul că persoana solicitată A. este cetăţean german, a emigrat în Germania când era în vârstă de cinci sau şase ani, are o fiică care locuieşte în Austria, reţinându-se totodată că la nivelul anului 2015 acesta locuia în Elveţia, unde avea domiciliu stabil şi deţinea un permis de şedere valabil până în data de 4 septembrie 2020. Deopotrivă în hotărârea de revocare a suspendării condiţionate a pedepsei de 8 luni închisoare, s-a reţinut că în cursul anului 2018 contestatorul a săvârşit infracţiuni pe teritoriul Austriei, fiind condamnat pentru faptele comise în datele de 11.09.2018 şi 18.07.2018 reţinându-se sub acest aspect şi faptul că acesta a formulat declaraţii de recunoaştere în cadrul şedinţelor care au avut loc în faţa Tribunalului Korneuburg în data de 22.01.2019 şi în faţa Tribunalului din Viena la data de 05.06.2019.

Prin urmare, rezultă că în mod evident persoana solicitată nu a avut o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, iar faptul că acesta locuieşte în prezent în România împreună cu partenera sa ori faptul că tatăl său se află în România nu sunt de natura a determina aplicarea motivului facultativ de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004.

Aşa fiind, Înalta Curte, în raport cu cele reţinute, constată neîntemeiată critica apărării contestatorului în sensul că instanţa de fond trebuia să refuze executarea mandatului european luând în considerare motivul facultativ de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, în condiţiile în care în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile acestui text de lege.

Totodată, în considerarea aceloraşi argumente, se constată că nu pot fi primite nici susţinerile apărării contestatorului în sensul că se impunea respingerea cererii de punere în executare a mandatului european şi recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine de condamnare, potrivit art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte notează că dispoziţiile alin. (3) ale art. 99 din Legea nr. 302/2004, prevăd următoarele:

(3) În situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii prevăzute la art. 109.

Or, cum în speţă, pentru motivele arătate anterior, s-a reţinut că nu este incident cazul prevăzut la alin. (2) lit. c) al art. 99 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că în mod corect în cauză nu s-a procedat la recunoaşterea, pe cale incidentală, a hotărârii penale străine de condamnare, potrivit art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004.

În cauză, apărarea contestatorului A. a mai invocat şi faptul că instanţa de fond nu a reţinut incidenţa motivului facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare invocat, respectiv art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, referitor la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale potrivit legislaţiei române.

Şi această critică a apărării contestatorului este neîntemeiată.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de refuz reglementat la art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 invocat de contestator, Înalta Curte constată, pe de o parte, că acesta este un motiv facultativ ce nu poate determina autoritatea judiciară română să refuze executarea mandatului european de arestare, avându-se în vedere totodată şi de dispoziţiile art. 109 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora: [...] În scopul luării unei hotărâri, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare.

Pe de altă parte, se constată că motivul facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare invocat în cauză referitor la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale nu este incident în cauză, întrucât în ceea ce îl priveşte pe contestator s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 8 luni închisoare ce i-a fost aplicată iniţial prin hotărârea de condamnare, iar, contrar susţinerilor apărării, termenul de prescripţie se calculează de la momentul la care hotărârea de revocare a rămas definitivă.

Conform art. 162 alin. (1) C. pen., termenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt:

a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;

c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.

Potrivit dispoziţiilor art. 162 alin. (3) din C. pen.: În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.

În speţă, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, hotărârea Tribunalul Hamburg prin care s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a pedepsei aplicate contestatorului, emisă în dosarul nr. x StVK 409/16 din 19.12.2019, a rămas definitivă la data de 14.01.2020, dată de la care potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate curge termenul de prescripţie şi nu de la data 14.06.2016 când a rămas definitivă hotărârea iniţială de condamnare, cum în mod greşit susţine apărarea contestatorului.

Astfel, potrivit art. 161 alin. (1) rap. la art. 162 alin. (1) lit. b) din C. pen., (aplicabil în situaţia contestatorului), prescripţia înlătură executarea pedepsei principale în termen de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani (termen care se calculează de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă, conform art. 162 alin. (3) din C. pen. român în vigoare).

Or, aşa cum s-a reţinut, având în vedere că în situaţia contestatorului A. termenul de prescripţie se calculează de la data de 14.01.2020 (când hotărârea de revocare a rămas definitivă), în mod evident rezultă că acesta nu este împlinit în cauză, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 99 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004.

Prin urmare, se apreciază că aspectele reiterate în faţa instanţei de control judiciar sunt neîntemeiate, în mod judicios reţinând prima instanţă că motivele invocate nu se circumscriu niciunui caz de refuz al predării persoanei solicitate.

Concluzionând, în urma analizării datelor concrete ale cauzei, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi formă ale mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate de autorităţile judiciare germane la data de 04.02.2022, conform art. 87 din Legea nr. 302/2004 republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, apreciind că în mod judicios prima instanţă a constatat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru a se pune în executare mandatul european de arestare emis pe numele persoanei A., dispunându-se predarea acesteia către autorităţile judiciare din Germania, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialităţii, precum şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile.

Aşa cum s-a arătat, potrivit art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, iar acesta se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 54/F din data de 01 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, ca nefondată.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 54/F din data de 01 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2022.