Constitutionality of preventive seizure verification deadlines and procedural clarity under Article 2502 of the Code of Criminal Procedure

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 49 din data de 15 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020, printre altele, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitatea a disp. art. 2502 din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României, formulată de inculpata A..

Pentru a pronunţa această soluţie, de Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din Camera de consiliu din data de 02.02.2022, Judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 2502 din C. proc. pen., raportat la art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 249 alin. (1), (4) şi 5 din C. proc. pen., a constatat că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, dispusă prin ordonanţa din data de 27.08.2020, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, în dosarul nr. x/2020.

A menţinut măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanţa din data de 27.08.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, în dosarul nr. x/2020, cu privire la sumele de 2.000 euro şi 16.100 RON, ridicate de la inculpata A..

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, prin rechizitorul din data de 03.11.2020, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, în dosarul nr. x/2020, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., pentru săvârşirea infracţiunilor de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, şi participaţie improprie la acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 52 alin. (3) din C. pen. raportat la art. 360 alin. (1), (2), (3) din C. pen. (2 infracţiuni din data de 29.05.2020 şi 03.06.2020), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Conform procesului-verbal din 28.08.2020, ataşat la dosarul de urmărire penală, persoana vătămată B. s-a constituit parte civilă împotriva inculpatei A., pentru recuperarea sumei de 15.000 euro remisă inculpatei.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpata A. care a solicitat admiterea cererii, apreciind că măsura asigurătorie analizată prin încheierea din data de 02.02.2022 a încetat de drept la data de 05.11.2020, dată la care, instanţa fiind sesizată prin rechizitoriul nr. x/2020 din data de 03.11.2020 a verificat măsurile preventive.

La acelaşi termen de judecată contestatoarea inculpată A. a solicitat admiterea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitatea a disp. art. 2502 din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României, cereri care au fost respinse pentru motivele consemnate în practicaua încheierii.

Astfel, referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României, invocată de inculpata A., s-a constatat că, prin apărările formulate, practic ceea ce se doreşte este ca instanţa de contencios constituţional să spună completului de judecată cum trebuie să aplice dispoziţiile Legii nr. 6/2021.

S-a motivat că, toate criticile formulate prin raportare la cele şase articole din Constituţia României sunt practic apărări de fond, fie de nelegalitate, fie de netemeinicie a modalităţii în care prima instanţă a înţeles să aplice dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpata A., solicitând admiterea căii de atac, desfiinţarea încheierii penale şi, pe cale de consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României.

În esenţă, a susţinut că soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este nelegală şi netemeinică, întrucât, pe de o parte acest demers promovat îndeplinea toate condiţiile cerute de lege pentru admiterea acestuia, iar pe de altă parte, Curtea de Apel Bucureşti a procedat la o verificare a temeiniciei cererii, iar nu a admisibilităţii, fapt care contravine dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 41/1992.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 23.03.2022, formând obiectul dosarului nr. x/2020, cu termen de judecată la data de 29 martie 2022.

Cu prilejul dezbaterilor de la acest termen, s-au luat concluziile apărătorului ales al recurentei inculpate şi ale Parchetului asupra contestaţiei, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând recursul formulat de inculpata A., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor anterior menţionate, trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de recurenta inculpata A., într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală (dosar nr. x/2020), are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. în raport de disp. art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, trebuie îndeplinită şi cea de-a patra condiţie, şi anume aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ţine de interpretarea Curţii Constituţionale.

Înalta Curte apreciază că, referitor la examenul legăturii cu cauza acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest context argumentativ, instanţa constată că este îndeplinită şi ultima condiţie prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată au legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care inculpata a invocat în cadrul contestaţiei formulate faptul că dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. nu prevăd în mod concret şi precis momentul de la care curge termenul de 6 luni (pentru procuror) ori de 1 an (pentru judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată) pentru verificarea măsurilor asigurătorii care erau deja în fiinţă la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6 din data de 28 februarie 2021, în dosarele de urmărire penală şi de instanţă, deja înregistrate la acea dată.

Totodată, s-a mai susţinut că dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. nu conţin criterii temporale (termene procedurale şi momentul la care încep să curgă) în raport cu care organul judiciar trebuie să verifice măsurile asigurătorii luate anterior datei de 28.02.2021, în dosarele penale preexistente acestei modificări legislative, creând astfel reale dificultăţi practice în dosarele în care în mod legitim se ridică astfel de întrebări.

În concluzie, a precizat că, printre problemele ridicate de aplicarea dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. se numără aspectele legate de calculul termenului înăuntrul căruia trebuie să se facă verificarea, aplicabilitatea acestuia doar în cursul procesului penal, motivarea actului prin care se realizează verificarea, sancţiunea care intervine pentru omisiunea verificării ori verificarea tardivă a măsurii asigurătorii şi calea de atac care se poate exercita împotriva soluţiei dispuse în urma verificării.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată, de către o parte din dosar, că dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată vizează drepturile şi interesele recurentei inculpate A. şi au legătură cu soluţionarea cauzei, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

Opinia instanţei cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României.

Dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. prevăd că "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi art. 2501, aplicându-se în mod corespunzător."

Recurenta a apreciat că dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. încalcă prevederile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României.

În art. 15 alin. (2) din Constituţia României se prevede că "(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."

Egalitatea în drepturi este reglementată în art. 16 din Constituţia României, în alin. (1) şi (2) prevăzându-se că "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege."

Accesul liber la justiţie este reglementat în art. 21 din Constituţia României, stabilind că "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite."

Art. 24 din Constituţia Românie, care reglementează dreptul la apărare, prevede că "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."

În art. 52 alin. (3) din Constituţia României se prevede că "(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă."

Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor este reglementat în art. 57 care stabileşte că "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi."

Cu titlu preliminar, Înalta Curte aminteşte că jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale este constantă în demarcarea clară a exigenţei de claritate şi previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigenţă care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, a statuat că, de principiu, "orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în cauza Rotaru împotriva României paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, dar claritatea şi previzibilitatea sunt condiţii esenţiale ale calităţii şi constituţionalităţii normei juridice.

Aplicând aceste consideraţii teoretice în concret cauzei de faţă, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. se prezintă la acest moment într-o manieră total imprevizibilă, lipsa de reglementare a momentului în care începe să se aplice şi a sancţiunii care intervine în cazul omisiunii verificării ori verificarea tardivă a măsurii asigurătorii este de natură să confere normei de drept procesual penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, un caracter neconstituţional.

Soluţiile preconizate de acest text normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii şi criterii clare şi precise, or, dispoziţiile referitoare la verificarea măsurii asigurătorii, astfel cum au fost introduse prin art. 19 pct. 2 din Legea nr. 6/2021, nu sunt suficient de clare şi explicit stabilite la nivel legislativ, cu consecinţe directe atât asupra persoanei care se află în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la legalitatea şi temeinicia solicitărilor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpata A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României, din cuprinsul încheierii penale nr. 49 din data de 15 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Va desfiinţa, în parte, încheierea recurată, şi rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpata A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen. în raport de dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 52 alin. (3) şi art. 57 din Constituţia României, din cuprinsul încheierii penale nr. 49 din data de 15 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Desfiinţează, în parte, încheierea recurată şi, rejudecând, admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2022.