Tax Evasion Conviction Upheld as Extraordinary Appeal Fails for Relitigating Facts

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1155 din data de 23 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 971 din data de 20.12.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., (3 acte materiale) a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 4 ani.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu referire la art. 65 alin. (1)-(3) C. pen. din anul 1969 şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen. din 1969, (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau funcţii elective), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. c) (dreptul a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii), pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 alin. (1) din Legea 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a, b şi c C. pen. din 1969.

S-a constatat că fapta pentru care este condamnat inculpatul prin sentinţa penală este concurentă cu pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 370/19.10.2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în dosarul penal nr. x/2011, definitivă prin decizia penală nr. 600/18.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cu pedeapsa închisorii de 5 luni cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 112/17.02.2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia II Penală, definitivă prin decizia penală nr. 192/21.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 85 din C. pen. din 1969, s-a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 370/19.10.2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în dosarul penal nr. x/2011, definitivă prin decizia penală nr. 600/18.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 85 din C. pen. din 1969, s-a dispus anularea suspendării condiţionate a pedepsei închisorii de 5 luni aplicată prin sentinţa penală nr. 112/17.02.2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia II Penală, definitivă prin decizia penală nr. 192/21.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 112/17.02.2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia II Penală, definitivă prin decizia penală nr. 192/21.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel: pedeapsa de 5 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., art. 74 - 76 C. pen., cu art. 3201 C. proc. pen. pedeapsa de 1 lună închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 192 C. pen. cu aplic. art. 74-76 C. pen. şi art. 3201 din C. proc. pen. pedeapsa de 4 luni închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 rap. la art. 194 alin. (1) cu aplic. art. 74 - 76 C. pen., şi 3201 C. proc. pen.

În baza art. 34 lit. b) - art. 36 din C. pen. din 1969 cu art. 5 din C. pen., s-au contopit toate aceste pedepse, cu pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru fapta dedusă judecăţii, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (1)-(3) C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen. din 1969, (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau funcţii elective), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. c) (dreptul a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii), pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969, cu referire la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a - II-a, b şi c C. pen. din 1969.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa rezultantă, prevenţia din 05.10.2011 la 17.02.2012.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 19 şi art. 20, 25 alin. (1) C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi a fost obligat inculpatul către partea civilă la plata sumei de 658.856 RON, reprezentând impozit pe profit şi TVA, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii până la acoperirea integrală a prejudiciului.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005 la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti s-a dispus comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a unei copii de pe dispozitivul acesteia.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli judiciare ocazionate de urmărirea penală şi la plata sumei de 450 RON cheltuieli ocazionate de cercetarea judecătorească.

În fapt, în esenţă, s-a reţinut că acţiunile inculpatului A. care, în calitate de administrator de drept la S.C. B. S.R.L., în perioada iulie 2008- decembrie 2009, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a înregistrat în evidenţa contabilă sau în alte documente legale cheltuieli care nu au la baza operaţiuni reale, reprezentând achiziţii de bunuri (mărfuri) de la S.C. C. S.R.L., evidenţiate în 3 facturi fiscale aparent emise în numele acestei firme, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 545.380 RON din care: TVA în cuantum de 296.064 RON, impozit pe profit suplimentar în cuantum 249 316 RON, la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii în sumă de 113 478 RON din care obligaţii fiscale accesorii aferente TVA 61.603 şi obligaţii fiscale accesorii aferente impozitului pe profit 51.875 RON, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) si alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. (3 acte materiale).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul A. şi partea civilă A.N.A.F. Bucureşti - D.G.R.F.P. Prahova - A.J.F.P. Dâmboviţa, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti în data de 15.01.2020, sub nr. x/2018.

Prin decizia penală nr. 1155 din 23 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în baza art. 421 alin. (1) pct. 1) lit. b) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul exercitat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-D.G.R.F.P. Ploieşti-A.J.F.P. Dâmboviţa împotriva sentinţei penale nr. 971 din data de 20.12.2019 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2) lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 971 din data de 20.12.2019 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969, art. 80 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 şi art. 36 din C. pen. din 1969 cu art. 5 din C. pen., s-a dispus contopirea pedepsei stabilită cu pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 370/19.10.2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul penal nr. x/2011, definitivă prin decizia penală nr. 600/18.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi pedepsele de 5 luni închisoare, o lună închisoare şi 4 luni închisoare stabilite prin sentinţa penală nr. 112/17.02.2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia II Penală, definitivă prin decizia penală nr. 192/21.01.2013 a I.C.C.J., în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi a fost obligat inculpatul către partea civilă la plata sumei de 545.379 RON, din care TVA în cuantum de 296.063 RON, iar impozit pe profit suplimentar în cuantum 249.316 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii până la acoperirea integrală a prejudiciului (până la data de 25.03.2010 acestea fiind în cuantum de 113.477 RON, din care TVA în cuantum de 296.063 RON, iar impozit pe profit suplimentar în cuantum 249.316 RON, 51.875 RON aferente impozitului pe profit suplimentar datorat, iar 61.602 RON aferente TVA datorate).

S-a luat act că inculpatul a achitat suma de 137.495 RON din suma reţinută în sarcina sa cu titlu de prejudiciu.

S-au desfiinţat chitanţele şi facturile aflate la filele x ale volumului I al dosarului de apel şi facturile aflate la filele x ale vol. II al dosarului de apel. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

S-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti sub aspectul infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 din C. pen., şi uz de fals, prev. de art. 323 din C. pen., faţă de faptul depunerii la dosarul cauzei, în apel, a unui duplicat al formularului 394-"Declaraţie informativă privind livrările/prestaţiile şi achiziţiile efectuate pe teritoriul României" privind pe S.C. B. S.R.L., aferentă semestrului II al anului 2009 .

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului exercitat de apelantul-inculpat, au rămas în sarcina statului. În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligată apelanta - partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-D.G.R.F.P. Ploieşti-A.J.F.P. Dâmboviţa, la plata a 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare datorate statului.

Decizia penală nr. 1155 din 23 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost comunicată astfel: Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti la data de 25.11.2021, inculpatului A. la data de 29.11.2021, fila x (a semnat persoană care locuieşte cu destinatarul) părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-D.G.R.F.P. Ploieşti-A.J.F.P. Dâmboviţa la data de 02.12.2021.

Pentru inculpatul A. termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 29 decembrie 2021, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 1155 din 23 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 29.12.2021.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti la data de 04.01.2022, părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-D.G.R.F.P. Ploieşti-A.J.F.P. Dâmboviţa la data de 06.01.2022.

La dosar, au fost transmise concluzii scrise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti la data de 17 ianuarie 2022.

S-a susţinut în esenţă, că în analiza cazului de casare invocat prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate verifica existenţa concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă, nu există posibilitatea legală de a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanţa de apel, nu este permis a se examina existenţa şi suficienţa probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare a recurentului, nu se poate reexamina probatoriul şi reaprecia situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, instanţa de recurs în casaţie nu poate examina vinovăţia.

Drept urmare, în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu poate fi criticată situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel şi nu poate fi solicitată pronunţării unei soluţii de achitare pentru lipsa probelor, ori încadrarea juridică, întrucât instanţa verifică dacă fapta este sau nu incriminată, fără a putea dispune schimbarea încadrării juridice. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, Decizia 235/RC/07.10.2014, Decizia 348/RC/16.10.2018).

În concluzie, faţă de motivul invocat de recurent, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., s-a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casaţie şi menţinerea deciziei nr. 1155/23.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul x/2018

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17.01.2022.

Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 01 martie 2022.

Prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin 1 pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevăzută de legea penală" cu privire la fapta pentru care a fost condamnat, întrucât activitatea sa nu este prevăzută de legea penală pentru că nu a înregistrat operaţiunile comerciale de achiziţii bunuri de la C. S.R.L şi nu a consumat acele bunuri în cadrul societăţii, pentru a-şi diminua impozitul pe profit şi TVA, ci le-a vândut mai departe majorându-i taxele datorate la bugetul consolidat prin adăugarea de adaos comercial la care a plătit impozit şi TVA, iar conform documentelor de la urmărirea penală toate taxele erau achitate la zi.

A susţinut că prezenta cauză s-a constituit ca urmare a unei soluţii de clasare pentru martorul D. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în raport cu societatea administrată de inculpatul A., întrucât martorul D. a fost cercetat şi condamnat pentru faptul că nu a înregistrat în contabilitatea societăţii C. S.R.L. nicio tranzacţie dintre cele realizate cu mai multe societăţi, printre care şi societatea inculpatului, S.C. B. SRL

Simpla nedeclarare în declaraţia 394, facultativă, orientativă şi informativă de altfel, de către S.C. C. S.R.L. Braşov, societatea în raport cu care s-ar fi concluzionat că a avut o relaţie comercială fictivă, nu poate conduce la ideea că aceasta ar fi fictivă. Mai mult, această societate şi reprezentanţii ei au fost cercetaţi şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov pentru evaziune fiscală privind omisiunea înregistrării în contabilitate a veniturilor realizate prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, evaziune fiscală exact pe relaţia cu S.C. B. S.R.L. din aceeaşi perioadă şi este şi normal ca aceasta să se apere nerecunoscând relaţia comercială cu societatea S.C. B. S.R.L., pe care a administrat-o. Dacă ar fi recunoscut-o se autoincrimina pentru omisiunea înregistrării veniturilor şi ar fi putut fi tras la răspundere pentru art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât doar relaţiile reale efectiv desfăşurate pot face obiectul acestei acuzaţii. Prin nerecunoaşterea relaţiei cu S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. Braşov nu numai că s-a apărat de prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, deoarece avea obligaţia să înregistreze veniturile prin vânzările de materiale efectuate către S.C. B. S.R.L. Găeşti, dar a şi plasat răspunderea în sarcina acesteia pe prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu privire la evidenţierea de cheltuieli fictive.

O apărare destul de convenabilă, care nu a fost demontată de organele judiciare ale IPJ BRAŞOV-SICE, simpla sa declaraţie la vremea respectivă în dosarul penal x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, că nu-şi aminteşte persoana din cadrul S.C. C. S.R.L. cu care a contractat şi nu o recunoaşte de pe planşa foto, nu este de natură a conduce fără dubiu că acea relaţie nu ar fi existat.

Câtă vreme nu s-au identificat documentele primare contabile de la noii administratori ai S.C. B. S.R.L., dar nici cele ale S.C. C. S.R.L. nu se poate proceda la estimare şi nici să se considere relaţia ca fiind fictivă pe lipsa documentelor primare justificative, considerând că cele declarate în deconturile de TVA, declaraţia de impozit pe profit şi declaraţia 394 sunt date nereale, fictive, cheltuieli fără suport primar.

Urmarea unor demersuri pe care le-a întreprins după soluţia instanţei de fond, a arătat că a reuşit să identifice unul dintre actualii asociaţi ai societăţii B. S.RL. şi la data de 30.01.2020 a reuşit sa-l convingă pe acesta sa-i înmâneze în original toate documentele ce au reprezentat relaţia sa cu societatea C. S.R.L. pentru a se putea efectua o expertiză contabilă, având în vedere documentele contabile şi nu doar pe baza declaraţiei 394 care nu poate preciza, în concret, care este relaţia comercială şi ce bunuri au făcut obiectul contractului.

O chestiune de esenţa în cercetarea unor infracţiuni de evaziune fiscală sub forma înregistrării în contabilitate a operaţiunilor fictive a menţionat că este reprezentată de veridicitatea tranzacţiei. Or, în speţa dedusa judecaţii nu este vorba despre facturi ce vizau servicii, pe de o parte, iar pe de alta parte, obiectul societăţii B. S.R.L, era de Comerţ, adică cumpărare şi revânzare, şi nu o activitate de construcţii sau altfel de activităţi similare care să conducă la folosirea acelor bunuri.

Pentru că toate aceste produse au fost vândute de societatea administrată de inculpat, în opinia sa, nu este întrunită acea condiţie esenţială a textului incriminator, şi anume "ca operaţiunea contabilă să aibă ca scop sustragerea de la plata taxelor datorate bugetului consolidat. Or, în modalitatea arătată anterior a achitat valoarea mărfurilor şi implicit a TVA aferent către C. S.R.L. şi ulterior a vândut bunurile către o altă societate - terţă - în contextul în care a adăugat un adaos comercial şi implicit un TVA suplimentar (procentul de TVA aplicându-se la valoarea cu adaos comercial). După încasarea sumelor de bani de la societatea terţă, în calitate de administrator, trebuia să achite doar diferenţa de TVA între cel achitat către C. S.R.L. şi cel încasat de societatea B. S.R.L. şi impozitul pe profitul societăţii.

În acest context, a apreciat că se impune să se verifice numai veridicitatea tranzacţiei sub aspectul existenţei sau nu a mărfurilor înscrise în facturi. Aceasta distincţie este esenţială şi pentru concluziile raportului de expertiză, întrucât nu era un consumator final care să introducă acele bunuri din facturile C. S.R.L. în consumul societăţii sau alte asemenea bunuri şi astfel să datoreze către bugetul consolidat al statului întreaga valoare TVA.

Analizând materialul probator administrat în faza de apel a constatat că din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat faptul că relaţia comercială a fost una reala, că mărfurile erau aduse personal de martorul E. care întocmea documentele fiscale pe care ulterior le preda domnului D.. Chemat în faţa instanţei, martorul D. a înţeles să nu dea declaraţie invocând dreptul său de a nu da o declaraţie prin care s-ar autoincrimina, ceea ce în mod clar conturează ideea că, forţat fiind de calitatea de martor să spună adevărul, acesta ar fi recunoscut că relaţia comercială era una reală şi că el este cel care nu a înregistrat documentele fiscale în evidenţa contabilă şi astfel el era vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi pentru relaţia cu societatea B. S.R.L. pentru care a primit soluţia de achitare.

A depus la dosarul cauzei documentele în original ce au stat la baza relaţiei comerciale, documente constând în facturi fiscale şi chitanţele de achitare a acestora.

Practic, maniera de lucru era următoarea: în baza unui contract de vânzare materiale de construcţii, societatea inculpatului primea un discount dacă achita contravaloarea facturilor cash şi nu prin transfer bancar (rezulta din contract). În acest context, martorul E. venea în curtea societăţii cu materialele pe care le avea disponibile, întocmea factura şi încasa sumele de bani.

În cauza, a fost efectuată o expertiza grafoscopică care a reliefat faptul că semnăturile de pe documentele fiscale aparţin celor doi reprezentanţi ai C. S.R.L., adică a lui D. şi E., chiar dacă semnătura lui D. era aplicată cu o stampilă, totuşi semnătura era a sa, ceea ce conduce la ideea că acele documente nu erau provenite/întocmite de inculpat, ci de la cei care vindeau marfa respectivă şi pe care i-a plasat în această relaţie comercială ca fiind vânzători din alte probe administrate în cauză.

Totodată, s-a făcut şi o expertiza contabilă realizată pentru prima dată pe documentele originale ce au stat la baza relaţiei comerciale şi nu în baza declaraţiilor 394. Aceasta expertiză a diminuat foarte mult prejudiciul avut în vedere de către expertul iniţial desemnat şi chiar de către acelaşi expert în altă fază procesuală pentru că, urmarea analizării documentelor fiscale, aceasta a stabilit că nu se mai poate afirma că relaţia comercială era fictivă, ci din contră este una reală.

Din păcate nu a reuşit să identifice şi să recupereze toate documentele ce au stat la baza relaţiei comerciale şi din această cauză a rămas o suma pe care trebuia să o achite către bugetul statului - conform expertizei - dar acest lucru nu se datora fictivităţii relaţiei, ci lipsei documentelor. A solicitat să se constate că a cesionat societatea înainte de audierea sa în calitate de martor în dosarul domnului D. şi nu a mai avut posibilitatea nici să verifice relaţia comercială şi nici să recupereze documente, însă nu a făcut această cesiune pentru a scăpa de răspundere penală, pentru că atunci nu era cercetat.

Faţă de aceasta modalitate de realizare a expertizei contabile, un eventual prejudiciu de avut în vedere este cel stabilit în timpul judecării apelului pe baza documentelor fiscale, şi nu în baza declaraţiilor 394, declaraţii care nu s-au modificat niciodată sub aspectul sumelor declarate, ci doar a unor perioade de declarare şi care ulterior s-au dovedit a fi o greşeală a funcţionarilor ANAF fără legătură cu vreo activitate a inculpatului A..

A apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit faptul că inculpatul a depus la dosar documentele astfel cum le-a obţinut de la persoanele care le deţineau.

O primă apreciere greşită, a arătat că a fost reţinută la filele x ale deciziei spunând că inculpatul nu a refăcut declaraţia 394, dar acest lucru nu putea fi făcut pentru că nu avea nicio calitate în societate, nu avea documentele fiscale pe baza cărora să solicite rectificarea declaraţiilor fiscale, deşi el a afirmat constant că relaţiile comerciale au fost reale şi în perioada arătată în documentele contabile bazându-se pe declaraţii fiscale întocmite de către persoanele angajate în acest sens, însă dacă acele declaraţii nu au fost corect întocmite, a observat doar când a reluat documentele fiscale depuse la dosarul cauzei de la actualii asociaţi.

Instanţa de apel a arătat faptul că există un dubiu cu privire la persoana care i-a comunicat inculpatului documentele fiscale, însă nu a propus niciodată audierea acestor persoane, deşi s-a constatat faptul că ar fi fost util acest lucru. Pe de alta parte, instanţa de apel a interpretat în mod eronat şi faptul că martorul D. a refuzat să dea o declaraţie găsind o explicaţie defavorabilă inculpatului, deşi orice dubiu ar fi trebuit interpretat în favoarea inculpatului şi nu în defavoarea acestuia.

A menţionat că intra sub incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., situaţiile care presupun lipsa de corespondenţă între faptele reţinute şi tipicitatea infracţiunii pentru care s-a pronunţat condamnarea, rezultând astfel chiar inexistenta infracţiunii, precum şi situaţia în care inculpatul a fost condamnat, deşi faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii ori exista un dubiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de către persoana inculpatului.

A apreciat că cele doua ipoteze se completează reciproc şi conturează într-un mod clar şi neechivoc fapta care i-a fost imputată, pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de apel, deşi nu reprezenta o fapta prevăzută de legea penală.

Fapta analizată anterior nu corespunde tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat nelegal, fiind astfel incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin 1 pct. 7 din C. proc. pen.

Aşa cum s-a reţinut în Decizia nr. 175/RC/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în casaţie formulat de un justiţiabil care fusese condamnat de instanţa de apel pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului, deşi fapta nu era prevăzută de legea penală, " acest caz de casare vizează acele situaţii în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare."

Tipicitatea - prevederea faptei în legea penală - reprezintă una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, aşa cum sunt acestea definite de art. 15 din C. pen. şi presupune, în mod absolut, corespondenţa/suprapunerea dintre fapta concretă săvârşită de o persoana şi elementele de natură obiectivă şi subiectivă stabilite de legiuitor în norma de incriminare.

Pentru a exista o corespondenţă între faptele sale şi modul în care infracţiunile sunt prevăzute de C. pen., ar fi trebuit ca materialul probator să indice aceasta suprapunere între faptă şi prevederea în legea penală, suprapunere care nu există în cazul său.

Astfel, au fost încălcate prevederile art. 351 din C. proc. pen., dar şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, întrucât instanţa de judecata trebuie să se bazeze pe probele administrate nemijlocit în faţa sa şi nu pe probele administrate în faza nepublică a urmăririi penale, cum a făcut Curtea de Apel Ploieşti.

A solicitat, în contextul procesual definit de calea de atac a recursului în casaţie, să se constate că nu există o concordanţă între situaţia de fapt reţinută în mod definitiv de instanţa de apel în baza probelor administrate şi elementele de tipicitate ale infracţiunii analizate, aşa cum este aceasta definită de C. pen.

În practica judiciara, s-a statuat că, în condiţiile în care există un dubiu serios cu privire la acuzaţia ce se aduce inculpatului ce rezultă din analiza coroborată a materialului probator administrat în cauza şi cum dubiul profită întotdeauna inculpatului, potrivit principiului "in dubio pro reo", exprimat de art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., în cauza, nu se poate antrena răspunderea penală a inculpatului (www.x.ro. Decizia penală nr. 1542/15.11.2018 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penala)

În cadrul procesual definit de recursul în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să verifice conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, or, aceasta conformitate cu legea nu se regăseşte în cazul deciziei penale nr. 1155 din data de 23.11.2021 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2018.

Regulile de drept aplicabile pronunţării oricărei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare/achitare presupun în mod absolut respectarea principiului legalităţii incriminării (art. 23 alin. (12) din Constituţie, art. 7 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului), urmărindu-se întotdeauna ca nicio persoana să nu fie condamnată penal pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Aşa cum s-a reţinut şi în doctrina de drept procesual penal aferentă Noului C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este şi acela de a înlătura elementele de nelegalitate ale hotărârii definitive atunci când nu este întrunită trăsătura esenţială a tipicităţii faptei, or, faptele sale nu corespund tipicităţii obiective sau subiective a infracţiunilor reţinute, împrejurările că faptele sale nu corespund tipicităţii infracţiunii reprezintă un argument esenţial că hotărârea atacată este nelegală prin prisma lipsei de concordanţă între situaţia de fapt şi tipicitatea infracţiunii pentru care a fost condamnat.

În temeiul art. 440 din C. proc. pen., a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 449 si art. art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei nr. 1155 din data de 23.11.2021 şi să se dispună achitarea sa pentru infracţiunea de evaziune fiscala pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.

Prin încheierea din data de 1 martie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1155 din data de 23 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018 şi s-a trimis cauza Completului 2 stabilindu-se termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

S-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie. Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) a, b, c şi d din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele inculpatului care a exercitat calea extraordinară de atac (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1155 din 23.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie), precum şi semnătura apărătorului ales, avocat E., însă nu a fost depusă delegaţia acestuia la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte condiţia prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cauză, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. susţinând, în esenţă, că fapta nu corespunde tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală şi pentru a exista corespondenţa între faptele sale şi modul în care sunt prevăzute de C. pen. ar fi trebuit ca materialul probator să indice această suprapunere între faptă şi prevederea în legea penală, suprapunere care nu există în cauză, hotărârea atacată fiind nelegală prin prisma lipsei de concordanţă între situaţia de fapt şi tipicitatea infracţiunii pentru care a fost condamnat.

S-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost declarată în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 434, 436 alin. (1) şi art. 437 din C. proc. pen., în sensul că cele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de A., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracţiunii.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. ce a susţinut că prin decizia instanţei de apel s-a dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii evaziune fiscală deşi nu există corespondenţă între situaţia de fapt reţinută de instanţă şi norma de incriminare a faptei de care este acuzat.

În argumentarea incidenţei cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susţinut, în esenţă, că fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală, respectiv că fapta astfel cum a fost descrisă nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală impunându-se achitarea sa, faţă de probatoriile administrate în cauză, întrucât nu există suprapunere în cauză.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, 3 acte materiale, pentru care a fost condamnat inculpatul, corespund faptei reţinute în concret în sarcina sa, respectiv faptul că inculpatul A., în calitate de administrator de drept la S.C. B. S.R.L., în perioada iulie 2008- decembrie 2009, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a înregistrat în evidenţa contabilă sau în alte documente legale cheltuieli care nu au la baza operaţiuni reale, reprezentând achiziţii de bunuri (mărfuri) de la S.C. C. S.R.L., evidenţiate în 3 facturi fiscale aparent emise în numele acestei firme, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 545 380 RON din care: TVA in cuantum de 296.064 RON, impozit pe profit suplimentar în cuantum 249.316 RON, la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii în sumă de 113.478 RON din care obligaţii fiscale accesorii aferente TVA 61.603 şi obligaţii fiscale accesorii aferente impozitului pe profit 51.875 RON.

În consecinţă, contrar criticilor formulate de inculpat, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul întruneşte condiţiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile acestuia privesc chestiunile de fapt analizate atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel, chestiuni care, însă, exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 82/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 167/RC din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competenţa de a administra probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate.

Criticile invocate de recurentul inculpat A. nu vizează însă aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele au reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia acestuia privind săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, precum şi aplicarea principiului in dubio pro reo fundamentat pe reevaluarea probelor administrate în cauză, pentru care s-a dispus soluţia de condamnare.

Or, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, pe fond, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanţei supreme pe calea recursului în casaţie.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1155 din data de 23 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 272 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1155 din data de 23 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 12 aprilie 2022.