Statute of limitations upheld as tax evasion conviction converted to termination of proceedings; appeal deemed unfounded

Şedinţa publică din data de 07 aprilie 2022

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 8 din data de 13.01.2021, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2014, s-au dispus următoarele:

1. În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul E. F., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul G., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul H., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul I., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul J., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; cu aplicarea art. 5 din C. pen.

2. În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul I. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

3. În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infractiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârşirea infractiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul J. pentru săvârşirea infractiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul E. F. pentru săvârşirea infractiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul G. pentru săvârşirea infractiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul I. pentru săvârşirea infractiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C. pentru săvârşirea infractiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru săvârşirea infractiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul H. pentru săvârşirea infractiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

4. În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. F. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce o priveşte pe inculpata D. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul H. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul J. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

5. În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. pentru săvârşirea infractiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B. pentru săvârşirea infractiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. F. pentru săvârşirea infractiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul J. pentru săvârşirea infractiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G. pentru săvârşirea infractiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

6. În baza art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din

C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, a fost condamnat inculpatul A. la pedepsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, a fost interzisă inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 4 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, a fost interzisă inculpatului A. ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, a fost interzisă inculpatului dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal la societăţiile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi în baza art. 13 din Legea 241/2005 comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o copie a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.

S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea cu privire la care i s-a aplicat inculpatului pedeapsa de

3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 82/13.02.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2016 definitivă prin decizia penală nr. 1364/5.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

În baza art. 36 alin. (1) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 au fost contopite pedepsele principale aplicate inculpatului prin prezenta sentinţă şi prin sentinţa penală nr. 82/13.02.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2016 definitivă prin decizia penală nr. 1364/5.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, inculpatul A. executând pedeapsa cea mai grea de 5 (cinci) ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969, a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa complementară cea mai grea a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 4 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, a fost interzisă inculpatului A. ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

7. În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen., art. 23 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., art. 1357, 1381, 1382 şi 1385 din C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru partea civilă Statul Român prin A.N.A.F.

Au fost obligaţi inculpaţii A., E. F., G. D., B., H. şi J. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata către partea civilă a prejudiciului în sumă totală de 18.607.330,4 RON, la care s-au adaugat accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, astfel:

- pe inculpatul A., la plata sumei de 30563,96 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate

- pe inculpaţii A. şi E. F., în solidar, la plata sumei de 18.240.910 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi G., în solidar, la plata sumei de 21359,2 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi G., în solidar, la plata sumei de 2901 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi G., în solidar, la plata sumei de 2996 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A., E. F. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., în solidar, la plata sumei de 5986.25 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi E. F., în solidar, la plata sumei de 50262,75 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A., D. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., în solidar, la plata sumei de 8705,6 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpatul A., la plata sumei de 4518,49 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi G., în solidar, la plata sumei de 12771,2 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A., B., H. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., în solidar, la plata sumei de

19602,2 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpatul A., la plata sumei de 1437 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpatul A., la plata sumei de 1753,13 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi B., în solidar, la plata sumei de 198595,31 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi J., în solidar, la plata sumei de 4968,28 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului A.:

-sumele de bani la L., în contul bancar deschis la data de 17.04.2009;

-sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2005;

-sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 30.05.2001;

-sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 16.12.2008;

-313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-540 părţi sociale, în valoare de 405 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 5.04.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-97735 părţi sociale, în valoare de 977350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2002 atribuit la data de 1.07.2002, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud. Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter - 15 încăperi, etajul I - 27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 1 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CFI 49222 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 2 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI 49223 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI x a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv C1 având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului B.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 8.05.2012;

- sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 19.03.2003;

- sumele de bani la R., în contul bancar deschis la data de 24.10.2012;

- 1 parte socială, în valoare de 10 RON, din capitalul social al S.C. K., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 28.03.2005.

- autoturism marca x, serie motor x, serie saşiu x.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului E. F.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.07.2003;

- 180 părţi sociale, în valoare de 135 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 5.04.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 6 părţi sociale, în valoare de 60 RON, din capitalul social al S.C. S. S.R.L., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2007 atribuit la data de 11.10.2007, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al S.C. K., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 28.03.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, str. x (fostă str. x), judeţul Dolj, compus din 3 camere şi dependinţe, precum şi cota indiviză din dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor din bloc care se folosesc în comun de toţi coproprietarii şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei, pe toată durata existenţei construcţiei, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă 4x a municipiului Craiova.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului G.:

- sumele de bani la R. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.10.2010;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. K., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 28.03.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în comuna Afumaţi, satul Afumaţi, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 1300 mp şi construcţie-locuinţă plus anexă, identificate cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x (30068) a comunei Afumaţi, jud. Dolj.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatei D.:

- sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.05.2008;

- sumele de bani la M. S.A. în contul bancar deschis la data de 25.03.2004;

- sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 20.09.2007;

- autoturism marca x, seria motor x, serie saşiu x;

- 120 părţi sociale, în valoare de 90 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 5.04.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din apartament cu 4 camere şi dependinţele aferente, cu o suprafaţă totală de 82,31 RON şi cota indiviză din dreptul de coproprieate forţată şi perpetuă asupra părţilor din imobil care se folosesc în comun de toţi coproprietarii acestuia, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiei, nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, cartier Rovine, judeţul Dolj, constând în apartament cu 3 camere, precum şi dreptul de proprietate continuă asupra părţilor comune, nr. cadastral provizoriu x înscris în CFI nedefinitivă nr. x a municipiului Craiova.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului H.:

- sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 15.05.2012;

- sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.03.2006;

- autoturism marca x, serie motor x, serie saşiu x.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurenţa sumei de 18.607.330,4 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului G., până la concurenţa sumei de 40027,4 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului H., până la concurenţa sumei de 19602,2 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului B., până la concurenţa sumei de 218 197,51 RON (compusă din sumele de 19 602,2 RON şi 198 595,31 RON), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului D., până la concurenţa sumei de 8705,6 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului E. F., până la concurenţa sumei de 18.297.159 RON (compusă din sumele de 18240910 RON, 5986,25 RON şi 50262,75 RON), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului J., până la concurenţa sumei de 4.968,28 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitive prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului părţii responsabile civilmente S.C. K., prin lichidator judiciar U.., până la concurenţa sumei de 34294,05 RON (compusă din sumele de 5986,25 RON, 8705,6 RON şi 19602,2 RON) la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a fost ridicată măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului C.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2004;

- sumele de bani la O. S.A. în contul bancar deschis la data de 20.12.2007;

- sumele de bani la V. S.A., în contul bancar deschis la data de 7.07.2009;

- sumele de bani la W. S.A., în conturile bancare deschise la data de 10.05.2006, respectiv 16.06.2010;

- 396.653 părţi sociale, în valoare de 3.966.530 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2009 atribuit la data de 18.03.2009

Craiova, str. x, ap. Bir. 4, judeţul Dolj, CUI x, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 150 părţi sociale, în valoare de 112.5 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 5.04.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 123.728 părţi sociale, în valoare de 1.237.280 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2002 atribuit la data de 1.07.2002, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 2 părţi sociale, în valoare de 20 RON, din capitalul social al S.C. X. S.R.L., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 13.05.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al S.C. K., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 28.03.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. Y. S.R.L., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2003 atribuit la data de 21.05.2003, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 706,48 mp şi o construcţie (trup I, corp C), cu destinaţie de birouri, cu o suprafaţă construită de 315,51 mp şi o suprafaţă utilă de 288,58 mp, cu regim de înălţime parter plus mansardă, precum şi o alee de acces în suprafaţă de 381,01 mp şi zona de protecţie cu o suprafaţă de 9,99 mp, cu nr. cadastral x, CFI 7970 a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, str. x (fost nr. 17), judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 156 mp, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă x a municipiului Craiova şi teren intravilan în suprafaţă de 374 mp, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă x a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, str. x (fost nr. 17), judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 286 mp, cu nr. cadastral provizoriu x şi birouri situate la parterul construcţiei (construcţia având un regim de înălţime S+P+E), cu o suprafaţă construită de 127,79 mp şi o suprafaţă utilă de 91,18 mp, compse din 3 camere şi dependinţe şi birouri cu o suprafaţă construită de 85,70 mp şi o suprafaţă utilă de 63 mp, compuse din două încăperi, nr. cadastral provizoriu x şi subsolul construcţiei cu o suprafaţă de construită de 174,41 mp, WC B cu o suprafaţă utilă de 5,65 mp, WC F cu o suprafaţă utişă de 8,14 mp, casa scării cu o suprafaţă de 18,15 mp şi tehnoredactare cu o suprafaţă utilă de 63,74 mp, cu nr. cadastral x, CFI x a municipiului Craiova.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a fost ridicată măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitive prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului C., până la concurenţa sumei de 82.037,24 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a fost ridicată măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit asupra patrimoniului inculpatului I. prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, până la concurenţa sumei de 77.518,75 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 151000 RON, din care suma de 150000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul B., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 11000 RON, din care suma de 10000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul E. F., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 31000 RON, din care suma de 30000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul D., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 26000 RON, din care suma de 25000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul H., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 11000 RON, din care suma de 10000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul G., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 11000 RON, din care suma de 10000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul J., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 11000 RON, din care suma de 10000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală.

În baza art. 4 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 39/2015, cu aplicarea Anexei H.G. nr. 1000/2015, infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită de inculpatul A. se înscrie în cazierul fiscal al acestuia.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea unei copii a prezentei hotărâri către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, la data rămânerii definitive a acesteia.

Onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu, în cursul camerei preliminare, pentru inculpaţii A., C., D., E. F. şi G., în cuantum de câte 230 RON au rămas în sarcina statului, fiind avansate din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu, în cursul judecăţii, pentru inculpatul A. în cuantum de câte 2506 RON, au rămas în sarcina statului şi au fost avansate din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu, în cursul judecăţii, pentru inculpaţii I., G., C. şi D., în cuantum de câte 1253 RON, au rămas în sarcina statului şi au fost avansate din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul E. F. în cuantum de 1253 RON a rămas în sarcina statului, fiind avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul întocmit la data de 17.10.2014 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

1. A., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- folosire cu rea credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1), lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29, pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

2. B., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1), lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

3. E. F., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1), lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.,;

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29, pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

4. C., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

5. D., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

6. H., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

7. G., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1), lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

8. J., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1), lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

9. I., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen..; toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

În rechizitoriu, în esenţă, cu privire la infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen. (punctul 1 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu), s-a reţinut că aceasta constă în iniţierea şi constituirea în anul 2003 de către inculpatul A. a unui grup infracţional organizat care a activat până în anul 2006, grup infracţional la care, pe parcursul activităţii infracţionale ce face obiectul de cercetare în cauză, au aderat şi inculpaţii B., C., D., E. F., G., H., Mitran E., I. şi J., scopul asumat fiind comiterea în formă continuată de infracţiuni prin intermediul societăţilor comerciale din grupurile de firme K., respectiv AA. din judeţul Dolj, fapt ce a generat un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum total de 23.414.211,39 ron (echivalentul a 5,32 milioane euro).

Referitor la infracţiunile de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplic.art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (punctul 2 al secţiunii "încadrarea juridică a faptelor săvârşite" din rechizitoriu), s-a reţinut că acestea constau în săvârşirea, în perioada 2003 - 2006, în formă continuată, deci în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni de evidenţiere în actele contabile, atât a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, cât şi a unor operaţiuni fictive, precum şi de omisiune a evidenţierii în aceste documente a unor operaţiuni comerciale efectuate şi a unor venituri realizate, actele materiale ce intră în componenţa infracţiunilor continuate, precum şi participanţii la comiterea fiecăruia din aceste acte materiale prezentându-se detaliat după cum urmează:

21. Fapta inculpaţilor A., G., H. şi B., care în perioada ianuarie - februarie 2004 nu au înregistrat în contabilitatea S.C. K. veniturile rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova str. x, cauzând prin aceasta bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 30.663,96 ron, constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen.

22. Fapta inculpaţilor A., G., H. şi B., care în perioada ianuarie - februarie 2004 au înregistrat în contabilitatea S.C. K., cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activelor imobilului situat în municipiul Craiova, str. x, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 10.899,40 ron, (deduceri TVA), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

23. Fapta inculpaţilor A., G., D. şi E. F., care în perioada 2003 - 2006 nu au înregistrat în contabilitatea S.C. BB. veniturile rezultate în urma vânzării suprafeţei de 23,50 ha teren cauzând prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 21.127.721,26 ron, (impozit pe venit şi TVA), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

24. Fapta inculpaţilor A., E. F., G., I. şi C., care în perioada anilor 2003 - 2006 nu au înregistrat veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC., respectiv S.C. BB., cauzând prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 50.262,75 ron, 21.359 ron, 2.901 ron, respectiv 2.996 ron (impozit pe venit 10%), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

25. Fapta inculpaţilor A. şi E. F., care în luna noiembrie 2004 nu au înregistrat veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni de la S.C. BB. către S.C. K., cauzând prin aceasta un prejudiciu 59.862,50 ron (impozit pe venit 10%), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

26. Fapta inculpaţilor A., Mitran E. şi E. F., care în luna noiembrie 2004 nu au înregistrat veniturile rezultate în urma achiziţionării pachetului majoritar de acţiuni la S.C. DD. S.A. Craiova, cauzând prin aceasta un prejudiciu 50.262,75 ron (impozit pe venit 10%), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

27. Fapta inculpaţilor A., D. şi E. F., care în perioada iunie - august 2005 au înregistrat în contabilitatea S.C. K. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi" cauzând prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 8.705,60 ron, (deduceri TVA), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

28. Fapta inculpaţilor A., Mitran E. şi C., care în luna iulie 2003 au înregistrat în contabilitatea S.C. EE. S.R.L. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, cauzând prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 4.518,49 ron, (deduceri TVA), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

29. Fapta inculpaţilor A. şi G. care în luna noiembrie 2004 nu au declarat şi achitat impozitele aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzător activităţii desfăşurate de către S.C. FF. S.R.L. de tipărire buletine de vot, cauzând prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 12.771,20 ron, constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

210. Fapta inculpaţilor A., B. şi H., care în anul 2005 nu au înregistrat în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K. veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, prin aceasta cauzând un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, (impozit pe venit şi TVA), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

211. Fapta inculpaţilor A. şi Mitran E., care în perioada februarie - decembrie 2003, au evidenţiat în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x din 03.03.2003 (achiziţia a 600 abonamente ziar la cotidianul HH.), cauzând prin aceasta bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 1.437 RON (deduceri TVA), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

212. Fapta inculpaţilor A. şi H., care în luna octombrie 2004 au evidenţiat în contabilitatea S.C. AA. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., cauzând prin aceasta bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 1.753,13 RON (impozitul pe profit aferent pierderii), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

213. Fapta inculpaţilor A. şi B. care în perioada anilor 2003 - 2005 nu au înregistrat în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. veniturile realizate, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 198.595,31 ron, (impozit pe venit şi TVA), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

214. Fapta inculpaţilor A. şi J., care în perioada anilor 2004 - 2006 nu au înregistrat în contabilitatea S.C. AA. veniturile realizate din închirierea de spaţii comerciale, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 4.968,28 ron (impozit pe profit), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

Cu privire la infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 republicată, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (punctul 3 al secţiunii "încadrarea juridică a faptelor săvârşite" din rechizitoriu), s-a reţinut că aceasta constă în săvârşirea, în perioada 2004 - 2005, în formă continuată, deci în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, de acte de folosinţă, cu rea-credinţă, a bunurilor S.C. K. şi S.C. CC. S.R.L., într-un scop contrar intereselor acestora, diminuându-le, astfel capitalul social, după cum urmează:

31. Fapta inculpaţilor A., B., E. F. şi J. care în cursul anului 2004, în mod nejustificat au achiziţionat la preţuri supraevaluate acţiuni la S.C. JJ. S.A. şi S.C. KK. diminuând în acest fel capitalul S.C. K. cu suma de 660.000 ron, constituie acte materiale ale infracţiunii de folosire cu rea-

credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 republicată, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

34. Fapta inculpaţilor A. şi G. care în cursul anului 2005, în mod repetat şi nejustificat au acordat un număr de 10 împrumuturi băneşti, diminuând în acest fel capitalul S.C. CC. cu suma de 1.696,81 ron, constituie acte materiale ale infracţiunii de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 republicată, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

Cu privire la infracţiunea de spălarea banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 656/2002 republicată, cu aplicarea cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (punctul 4 al secţiunii "încadrarea juridică a faptelor săvârşite" din rechizitoriu), conform celor susţinute în actul de sesiyare, aceasta constă în săvârşirea, în perioada 2004 - 2006, în formă continuată, deci în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, de acte de ascundere/disimulare a adevăratei naturi a provenienţei şi a circulaţiei proprietăţii bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, după cum urmează:

41. Fapta inculpaţilor A., B. şi J., care în perioada 2004-2005, prin crearea unor circuite financiare complexe, au disimulat adevărata natură a provenienţei sumei de 555.384 ron, corespunzătoare relaţiilor comerciale dintre S.C. HH. S.A. şi AA., constituie acte materiale ale infracţiunii de spălarea banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1 lit. b) din Legea 656/2002 republicată, cu aplicarea cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

42. Fapta inculpaţilor A., E. F., G., I., C., D. şi H., care în perioada 2005 - 2006, prin crearea unor circuite financiare complexe, au disimulat adevărata natură a provenienţei sumei de 3.319.230,76 euro, corespunzătoare vânzării suprafeţei de 23,50 ha teren, constituie acte materiale ale infracţiunii de spălarea banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1 lit. b) din Legea 656/2002 republicată, cu aplicarea cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

Situaţia de fapt a fost reţinută în actul de sesizare pe baza mijloacelor de probă (înscrisuri, declaraţii martori şi inculpaţi, raport de expertiză contabilă etc.)

aflate în volumele 1-49 ale dosarului de urmărire penală şi enumerate pe larg în rechizitoriu.

Referitor la latura civilă, s-a reţinut că, în raport cu faptele detaliate în cadrul actului de sesizare, inculpatul A. împreună cu inculpaţii B., C., D., E. F., Mitran E., G., H., J. şi I., prin intermediul societăţilor comerciale din grupurile de firme K., respectiv AA. din judeţul Dolj au cauzat bugetului consolidat al statului un prejudiciu total de 23.414.211,39 RON, (echivalentul a 5,32 milioane euro). detaliat după cum urmează:

Moneda: RON

DGFP Dolj Persoana juridicaImpozit pe venit microImpozit pe venit 10%Impozit pe profitTVA

Procesul verbal nr. x/ 30.06.2006 privind K. (vol.3, f.13-23)K.59,862.508,705.06

Procesul verbal nr. x/ 27.07.2009 privind BB. (vol.3, f.113-136)BB.50,262.7510,097,483.6611,030,240.60

CC.1,696.8127,256.00

Procesul verbal nr. x/ 30.06.2006 privind EE. (vol.3, f.196-202)EE.4,518.49

Procesul verbal nr. x/ 30.06.2006 privind FF. (vol.3, f.255-261)FF.

Procesul verbal nr. x/ 30.06.2006 privind GG. (vol.3, f.315-323)GG.2,458.4429,542.52

Procesul verbal nr. x/ 30.06.2006 privind HH. (vol.3, f.334-350)HH.114,789.7483,805.57

Procesul verbal nr. x/ 27.07.2006 privind K. (CUI 17413095) (vol.3, f.377-407)K. 180,500.00

Procesul verbal nr. X/ 14.07.2006 privind LL. (vol.5, f.46-54)LL.1,705.43555,301.40443,631.04

Procesul verbal nr. X/ 30.06.2006 privind MM. (vol.18, f.30-38)MM.519,059.15

Procesul verbal nr. x/ 30.06.2006 privind P. (vol.23, f.108-112)P.25,233.60

Procesul verbal nr. x/ 30.06.2006 privind NN. (vol.5, f.38-43)NN.1,259.31

Procesul verbal nr. x/ 07.03.2007 privind AA. (vol.5, f.190-261)AA.164,128.13

Total general paguba adusa bugetului de stat:5,860.68137,381.2511,477,254.9911,780,943.28

23.401.440,20

Moneda: RON

Procesul verbal nr. 3778/ 30.06.2006 privind FF.

Persoana juridicaImpozit salariiCAS salariatCASS salariatFond somaj salariatCAS angajatorCASS angajatorFond somaj angajatorFond risc si accident

FF.667.462,297.601,692.97241.855,320.751,692.97725.56132.05

Paguba adusa bugetului asigurărilor sociale si fondurilor speciale:667.462,297.601,692.97241.855,320.751,692.97725.56132.05

12.771,19

Total general: 23.414.211,39 RON.

Prin adresa nr. x/2014, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a comunicat că se constituie parte civilă în cauză.

S-a menţionat în contextul laturii civile a procesului penal că societăţile comerciale care trebuia a fi introduse în speţă ca părţi responsabile civilmente, cu excepţia S.C. K., CUI x, sunt actualmente radiate din evidenţele ONRC, iar S.C. K., CUI x, se află în procedura lichidării judiciare, ea urmând a fi citată în procesul penal prin lichidator judiciar OO..

S-a expus, în rechizitoriu, în continuare că, în vederea recuperării prejudiciului cauzat, s-a dispus de către procuror, prin ordonanţe, instituirea de măsuri asiguratorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, după cum urmează:

1/. Inculpatul A.:

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud. Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter - 15 încăperi, etajul I - 27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 1 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CFI 49222 a municipiului Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 2 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI 49223 a municipiului Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI 49224 a municipiului Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv C1 având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 17.04.2009 la L.;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 4.03.2005 la M. S.A.;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 30.05.2001 la N.;

- sumele de bani contul bancar deschis la data de 16.12.2008 la O. S.A.;

- 313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2009 atribuit la data de 18.03.2009, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 540 părţi sociale, în valoare de 405 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 5.04.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 97735 părţi sociale, în valoare de 977350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2002 atribuit la data de 1.07.2002, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale.

2/. Inculpatul B.:

- autoturism marca x, serie motor x, serie saşiu x;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 8.05.2012 la M. S.A.;

- sumele de bani din contul deschis la data de 19.03.2003 la N.;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 24.10.2012 la R.;

- 1 parte socială, în valoare de 10 RON, din capitalul social al S.C. K., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 28.03.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale.

3/. Inculpatul E. F.:

- imobil situat în Craiova, str. x (fostă str. x), judeţul Dolj, compus din 3 camere şi dependinţe, precum şi cota indiviză din dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor din bloc care se folosesc în comun de toţi coproprietarii şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei, pe toată durata existenţei construcţiei, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă 42461 a municipiului Craiova;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 28.07.2003 la M. S.A.;

- 180 părţi sociale, în valoare de 135 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 6 părţi sociale, în valoare de 60 RON, din capitalul social al S.C. S. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al S.C. K., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 28.03.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale.

4/. Inculpatul G.:

- imobil situat în comuna Afumaţi, satul Afumaţi, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 1300 mp şi construcţie-locuinţă plus anexă, identificate cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x (30068) a comunei Afumaţi, jud. Dolj;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 28.10.2010 la R. S.A.;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. K., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 28.03.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale.

5/. Inculpatul C.:

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 706,48 mp şi o construcţie (trup I, corp C), cu destinaţie de birouri, cu o suprafaţă construită de 315,51 mp şi o suprafaţă utilă de 288,58 mp, cu regim de înălţime parter plus mansardă, precum şi o alee de acces în suprafaţă de 381,01 mp şi zona de protecţie cu o suprafaţă de 9,99 mp, cu nr. cadastral x, CFI 7970 a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, str. x (fost nr. 17), judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 156 mp, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă x a municipiului Craiova şi teren intravilan în suprafaţă de 374 mp, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă x a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, str. x (fost nr. 17), judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 286 mp, cu nr. cadastral provizoriu x şi birouri situate la parterul construcţiei (construcţia având un regim de înălţime S+P+E), cu o suprafaţă construită de 127,79 mp şi o suprafaţă utilă de 91,18 mp, compse din 3 camere şi dependinţe şi birouri cu o suprafaţă construită de 85,70 mp şi o suprafaţă utilă de 63 mp, compuse din două încăperi, nr. cadastral provizoriu x şi subsolul construcţiei cu o suprafaţă de construită de 174,41 mp, WC B cu o suprafaţă utilă de 5,65 mp, WC F cu o suprafaţă utilă de 8,14 mp, casa scării cu o suprafaţă de 18,15 mp şi tehnoredactare cu o suprafaţă utilă de 63,74 mp, cu nr. cadastral x, CFI 14436 a municipiului Craiova;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 4.03.2004 la M. S.A.;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 20.12.2007 la O. S.A.;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 7.07.2009 la V. S.A.;

- sumele de bani din conturile bancare deschise la data de 1005.2006, respectiv 16.06.2010 la W. S.A.;

- 396.653 părţi sociale, în valoare de 3.966.530 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 150 părţi sociale, în valoare de 112.5 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 123.728 părţi sociale, în valoare de 1.237.280 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 2 părţi sociale, în valoare de 20 RON, din capitalul social al S.C. X. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. Y. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale.

6. Inculpata D.:

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din apartament cu 4 camere şi dependinţele aferente, cu o suprafaţă totală de 82,31 RON şi cota indiviză din dreptul de coproprieate forţată şi perpetuă asupra părţilor din imobil care se folosesc în comun de toţi coproprietarii acestuia, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiei, nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, cartier Rovine, judeţul Dolj, constând în apartament cu 3 camere, precum şi dreptul de proprietate continuă asupra părţilor comune, nr. cadastral provizoriu x, înscris în CFI nedefinitivă nr. 26496 a municipiului Craiova;

- autoturism marca x, seria motor x, serie saşiu x;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 28.05.2008 la T. S.A.;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 25.03.2004 la M. S.A.;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 20.09.2007 la O. S.A.;

- 120 părţi sociale, în valoare de 90 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale.

7. Inculpatul H.:

- autoturism marca x, serie motor x, serie saşiu x;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 15.05.2012 la T. S.A.;

- sumele de bani din contul bancar deschis la data de 28.03.2006 de la O. S.A..

Prin încheierea din 14.07.2016, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen. a respins cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A., E. F., C., D., B., H. şi I. ca nefondate iar în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen.. a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2016 din 17.10.2014 al DIICOT - Structura Centrală privind pe inculpaţi, dispunând începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii A., B., E. F., C., D., H., G., J. şi I..

Prin încheierea din 7.08.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, tribunalul, în temeiul art. 249 C. proc. pen. şi Deciziei nr. 19/2017 a Î.C.C.J. - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpaţilor A., până la concurenţa sumei de 21.609.279,83 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, G., până la concurenţa sumei de 21.259.574,57 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, H., până la concurenţa sumei de 19.602,2 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, B., până la concurenţa sumei de 228 993,5 RON (compusă din sumele de 10.795,99 RON, 19.602,2 RON şi 198.595,31 RON), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, D., până la concurenţa sumei de 21.136.426,86 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, E. F., până la concurenţa sumei de 21.324.070,86 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, I., până la concurenţa sumei de 77.518,75 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, C., până la concurenţa sumei de 82.037,24 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate şi J., până la concurenţa sumei de 4.968,28 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate şi asupra patrimoniului persoanei responsabile civilmente S.C. K., prin lichidator judiciar U.. până la concurenţa sumei de 129.733,66 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

Prin cererea depusă la data de 29.11.2019, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în numele Statului Roman şi pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a precizat cererea de constituire ca parte civilă şi a solicitat obligarea inculpaţilor A., G., H., B., D., E. F., I., C., J., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. K. (CUI x) la plata următoarelor debite (stabilite prin raportul de expertiza contabila întocmit în cursul urmăririi penale de către d-na expert contabil PP.), la care se adaugă dobânzile si penalităţile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului, pana la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173, 174 si 176 din Codul de procedură fiscală (Legea 207/2015), atfel:

1. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., G., H., B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 30 663,96 RON, pentru fapta de a nu înregistra în contabilitatea S.C. K., în perioada lanuarie- februarie 2004, veniturile rezultate din transferul proprietăţilor imobiliare, respectiv vânzării activelor aferente imobilului situat in municipiul Craiova str. x;

2. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., G., H., B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 10 899,40 RON, pentru fapta de a înregistra, în perioada ianuarie- februarie 2004, în contabilitatea S.C. K., cheltuieli care nu au avut la baza operaţiuni reale aferente vânzării activelor imobilului situat în municipiul Craiova, str. x;

3. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., G., D., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 21 127 721,26 RON, pentru fapta de a nu înregistra, în perioada 2003-2006, în contabilitatea S.C. BB., veniturile rezultate în urma vânzării suprafeţei de 23.50 ha teren;

4. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., E. F., G., I., C. si a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 50 262,75 RON, 21.359 RON, 2.901 RON, respectiv 2.996 RON (impozit pe venit 10%) pentru fapta de a nu înregistra, în perioada anilor 2003-2006, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC., respectiv S.C. BB.;

5. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de de 59.862,50 RON, pentru fapta de a nu înregistra în luna noiembrie 2004, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni de la S.C. BB. catre S.C. K.;

6. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 50.262,75 RON, pentru fapta de a nu înregistra în luna noiembrie 2004, veniturile rezultate în urma achiziţionării pachetului majoritar de acţiuni la S.C. DD. S.A. Craiova, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 50.262,75 RON (impozit pe venit 10%);

7. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., D., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 8.705,60 RON pentru fapta de a înregistra în perioada iunie - august 2005, în contabilitatea S.C. K., cheltuieli care nu au avut la baza operaţiuni reale aferente vânzării activului "Statie Distribuţie Carburanţi";

8. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., C. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului 4 518,49 RON, pentru fapta de a nu înregistra, în luna iulie 2003, în contabilitatea S.C. EE. S.R.L., cheltuieli nejustificate, care nu au avut la baza operaţiuni reale, aferente facturii nr. x 4270/2003;

9. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., G. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 12 771,20 RON, pentru fapta de a nu declara si achita, în luna noiembrie 2004, impozitele aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzător activitatii desfăşurate de catre S.C. FF. S.R.L., de tipărire buletine de vot;

10. Obligarea inculpatului A., B., H. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 19 602,20 RON, pentru fapta de a nu înregistra în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K., în anul 2005, veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantitatii de 100 000 kg carcasa de porc;

11. Obligarea inculpatului A. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 1437 RON, pentru fapta de a evidenţia în perioada februarie- decembrie 2003, în contabilitatea S.C. GG. S.R.L., cheltuieli care nu au avut la baza operaţiuni reale, aferente facturii nr. x din 03.03.2003 (achiziţia a 600 abonamente ziar la cotidianul HH.);

12. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., H. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 1.753,13 RON, pentru fapta de a evidenţia în luna octombrie 2004, în contabilitatea S.C. AA., cheltuieli care nu au avut la baza operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A.;

13. Obligarea in solidar a inculpaţilor A., B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 198 595,31 RON, pentru fapta de a nu înregistra în perioada anilor 2003 - 2005, în evidenţa contabilă a S.C. HH. S.R.L., veniturile realizate;

14. Obligarea în solidar a inculpaţilor A., J. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 10 795,99 RON, pentru fapta de a nu înregistra în perioada anilor 2004-2006, în contabilitatea S.C. AA., veniturile realizate din închirierea de spatii comerciale, (impozit pe profit şi TVA), debit stabilit prin raportul de expertiza contabilă întocmit de către d-na expert contabil QQ..

S-a arătat că toate societăţile care ar fi putut avea calitate de parte responsabilă civilmente în cauză, respectiv S.C. BB. S.R.L., CC., S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. K. (CUI x), S.C. LL. S.A., S.C. MM. S.A., S.C. P. S.A., S.C. NN. S.R.L., S.C. AA., au fost absorbite în S.C. K. (CUI x), la data soluţionării prezentei cauze, acestea nemaifiind persoane juridice distincte, motiv pentru care s-a apreciat ca partea responsabila civilmente este doar S.C. K. (CUI x).

De asemenea, s-a învederat că, prin Decizia de atragere a răspunderii solidare cu nr. x emisa de DGFP Dolj, au fost stabilite obligaţii de plata în sarcina contribuabililor A., RR., SS., TT., E. F., obligaţii ce rezulta din procesele-verbale de control încheiate de organele fiscale la S.C. BB. cu nr. x/27.07.2006, la S.C. JJ. S.A. cu nr. x/30.06.2006.

Aşa cum rezulta din adresa AJFP Dolj cu nr. x, emisa de DGFP Dolj, în executarea Deciziei de atragere a răspunderii solidare cu nr. x, din procesul-verbal de control nr. x/27.07.2006 au fost achitate următoarele sume: 37 997 RON TVA, 26 620 RON impozit pe profit.

Prin încheierea din 23.03.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îl priveşte pe inculpaţii A., E. F., C., H., G. este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpaţilor astfel:

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A.:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. (l) lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. F.:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul H.:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul G.:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma anterioară datei de 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma din perioada 27.08.2005 - 21.03.2013), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma anterioară datei de 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma anterioară datei de 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Totodată, prin aceeaşi încheiere, tribunalul, a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii J. şi I.

I. este legea penală aflată în vigoare în prezent, iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică astfel:

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul J.:

- din art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen.

- din art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în art. 49 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul I.:

-din art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 25.05.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îl priveşte pe inculpaţii D. este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina acestora, astfel:

În ceea ce o priveşte pe inculpata D.:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Prin încheierea din 4.11.2020, tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îl priveşte pe inculpaţii I. şi J. este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina acestora, astfel:

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul I.:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma anterioară datei de 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma din perioada 27.08.2005 - 21.03.2013), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma anterioară datei de 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul J.:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma anterioară datei de 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma din perioada 27.08.2005 - 21.03.2013), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma anterioară datei de 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma anterioară datei de 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969.

La termenul din 14.12.2020, au avut loc dezbaterile, consemnate în încheierea de la acea dată.

Ulterior închiderii dezbaterilor, la data de 23.12.2020, s-au depus cererile de repunere pe ROL formulate de inculpatul C., prin care s-a invocat nulitatea absolută a încheierii de şedinţă din 14.12.2020 şi nulitatea absolută parţială a actului de sesizare şi de avocatul ales al acestuia, av. UU., care a învederat că nu s-a putut prezenta la termenul din 14.12.2020 când a efectuat un test PCR pentru SARS COV 2 depunând rezultatul acestui test.

Tribunalul, raportat la dispoziţiile art. 395 alin. (1) din C. proc. pen. nu a considerat necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, apreciind că toate împrejurările cauzei sunt lămurite, iar apărarea inculpatului a fost legal asigurată de avocatul desemnat din oficiu.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În perioada 2013-2016, activitatea societăţilor S.C. BB., S.C. K., S.C. EE. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. CC., S.C. AA. a fost condusă în mod direct de către inculpatul A., deşi calitatea de administrator era deţinută de alte persoane. Acesta controla achiziţiile, vânzările dar şi modul de întocmire a contabilităţii în cadrul societăţilor respective, chiar dacă activităţile respective erau desfăşurate de către alte persoane.

În cadrul acestor societăţi au avut atribuţii mixte, parţial decizionale şi parţial de execuţie, inculpaţii E. F., G., H., B., D., J. şi defunctul Mitran E., aceştia exercitând de-a lungul timpului funcţia de administrator şi reprezentându-le în circuite comerciale. Aceşti inculpaţi au îndeplinit cu bună ştiinţă atribuţiile specifice funcţiei, asumându-şi, în acelaşi timp, realizarea imediată a scopului fixat de inculpatul A., care era persoana decidentă, administrator în fapt al societăţilor.

Astfel:

- S.C. BB., al cărei obiectul principal de activitate inserat în statut era "comerţul cu ridicata a combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi", a avut ca administrator în perioada 31.10.2002-10.10.2003, pe Mitran E., după care acesta a fost înlocuit cu E. F., care a exercitat această funcţie până la data de 24.03.2005.

- S.C. K., al cărei obiect principal de activitate inserat în statut era "comerţul cu ridicata a combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi", în perioada 8.01.2003-31.05.2004, a avut ca administrator pe inculpatul B., după care acesta a fost înlocuit cu E. F., care a exercitat această funcţie până la data de 24.03.2005.

- S.C. EE. S.R.L., al cărei obiect principal de activitate inserat în statut era "comerţul cu ridicata a combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi", a avut ca administrator în perioada 8.01.2003-24.03.2005, pe Mitran E..

- S.C. GG., al cărei obiect principal de activitate inserat în statut era "fabricarea hârtiei şi cartonului", a avut ca administrator în perioada 2.01.2003-24.03.2005, pe Mitran E..

- S.C. HH. S.R.L., al cărei obiect principal de activitate inserat în statut era "editarea de ziare", a avut ca administrator în perioada 2.04.2003-24.03.2005, pe inculpatul B..

- S.C. FF. S.R.L., al cărei obiect principal de activitate inserat în statut era "comerţul cu amănuntul produse alimentare, băuturi, tutun", a avut ca administrator în perioada 18.02.2004-24.03.2005, pe inculpatul G..

- S.C. CC., al cărei obiect principal de activitate inserat în statut era "activităţi ale bazelor sportive", a avut ca administrator în perioada 6.07.2005-31.12.2006, pe inculpatul G..

- S.C. AA., al cărei obiect principal de activitate inserat în statut era "editarea de programe", a avut ca administrator în perioada 14.05.2002-20.10.2004, pe inculpatul J., după care, din data de 20.10.2004 (dată la care a avut loc fuziunea acesteia cu S.C. II. S.A., societatea nou formată având denumirea de S.C. AA.), administratori au fost: J. (în perioada 20.10.2004 - 4.01.2005), C. (în perioada 20.04.2004 - 4.01.2005) şi E. F. (în perioada 20.10.2004 - 31.12.2006).

Totodată, inculpatul A. a condus în mod direct, asumându-şi calitatea de administrator de fapt, şi activitatea următoarelor societăţi: S.C. VV. S.R.L., S.C. JJ., S.C. P. S.A., S.C. MM. S.A. (fosta S.C. MM.), S.C. LL. S.A., S.C. NN. S.A., S.C. AA. (fosta S.C. II.), S.C. WW. S.R.L., S.C. XX. S.A. devenita S.C. KK., S.C. YY. (CUI: x), S.C. ZZ. S.R.L., S.C. DD. S.A., S.C. AAA. S.A., S.C. BBB. S.R.L., CC. S.R.L..

În urma fuziunii prin absorbţie a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate inserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H.. Şi această societate formată prin absorbţie a fost administrată în fapt de inculpatul A..

Prin societăţile S.C. BB., S.C. K., S.C. EE. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. CC., S.C. AA., CUI x, inculpatul A., în perioada 2003 - 2006, a derulat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, având ca unic scop sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, următoarele categorii de activităţi infracţionale de tip evazionist:

- tranzacţii imobiliare care, prin neevaluarea şi neînregistrarea în patrimoniu şi implicit în situaţiile financiare a valorii reale de piaţă a terenurilor/construcţiilor, au condus la denaturarea elementelor de activ reflectate în bilanţurile contabile;

- neînregistrarea veniturilor din vânzări de acţiuni şi cesiuni de creanţă;

- neînregistrarea veniturilor rezultate din activităţi de prestări servicii de publicitate, servicii de tipărire, închirieri spaţii comerciale, comerţul cu produse petroliere sau cu produse de larg consum.

Tribunalul a reţinut următoarele activităţi, desfăşurate prin intermediul societăţilor arătate, în urma cărora au rezultat venituri neevidenţiate în documente legale sau evidenţiate necorespunzător, scopul evident fiind de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale:

1. Tranzacţiile imobiliare având ca obiect activele situate pe terenul din municipiul Craiova, str. x (fostă str. x) nr. 1 (referitor la care s-au reţinut actele materiale indicate la punctele 21 şi 22 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu)

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.09.2003 la BNP CCC., inculpatul G. a dobândit suprafaţa de 3.635,71 mp teren situat în municipiul Craiova, str. x, prin cumpărare de la S.C. DDD. S.A., societate care la rândul său a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în baza Legii 15/1990, a H.G. nr. 834/1991 şi a H.G. nr. 738/2003, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 03.09.2003 emis de Ministerul Economiei si Comerţului.

DDD. era o societate controlată în totalitate de către inculpatul A., acţionar principal al acesteia fiind S.C. MM. S.A., în care 35% din capitalul social (şi implicit un procent similar de acţiuni-32,638 acţiuni) erau deţinute de inculpat, societate care la rândul său i-a avut ca acţionari şi pe inculpaţii C. (18,650 acţiuni-20 % din capitalul social), D. (9,325 acţiuni-10 % din capitalul social) şi E. F. (14,920 acţiuni-16 % din capitalul social) şi pe numitul EEE. (2,797 acţiuni-3 % din capitalul social).

La data de 15.01.2004, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x inculpatul G., a vândut terenul respectiv către S.C. K.,reprezentată de martora FFF., pentru un preţ menţionat în sumă de 6.896.000.000 ROL (echivalentul a 168.301 euro/pentru un curs de 40,974 ROL/eur).

La data de 10.02.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. K., x, CUI x, în calitate de vânzător, reprezentată de inculpatul B., împuternicit conform Deciziei asociatului unic nr. 8/08.02.2004, a vândut acelaşi teren către S.C. GGG., reprezentată legal de avocat HHH. în baza contractului de asistenţă juridica 420/09.02.2004 - în calitate de cumpărător, preţul stabilit fiind de 11.917.566.523 ROL, echivalentul a 290.856,80 euro + TVA, echivalent ROL + TVA la cursul mediu interbancar al BNR de 40,974 ROL/euro.

Concomitent cu transferul de proprietate asupra terenului a avut loc şi transferul activelor construite pe acesta.

Astfel, la data de 05.07.2003, S.C. DDD. S.A., reprezentată de Mitran E. a vândut către S.C. GG., reprezentată de inculpatul H., următoarele active situate în Craiova, str. x: post trafo - 3.95 mp; baracă - 32.57 mp; castel apă-7.98 mp; baracă - 29.59 mp; baracă - 17.65 mp; magazie tablă - 376.22 mp; magazie tablă - 107.35 mp; birouri - 42.01 mp; baracă - 176.75 mp; baracă - 117.33 mp; magazie tablă - 51.48 mp; garaj - 25.35 mp; magazie tablă - 115.89 mp; şopron - 135.77 mp; magazie - 71.23 mp; magazie - 137.34 mp; şopron - 28.94 mp; magazie - 89.91 mp; împrejmuire gard sârmă, pentru un preţ de 100.000.000 ROL (aprox. 2.400 euro).

La data de 15.01.2004, aceleaşi active au fost vândute, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x încheiat între S.C. GG., reprezentată de H. şi S.C. K. reprezentată de martora FFF., pentru un preţ de 319.000.000 ROL (aprox. 7.900 Euro).

Ulterior, la data de 10.02.2004, aceleaşi active au fost vândute conform contractului de vânzare - cumpărare construcţii autentificat sub nr. x la BNP CCC., încheiat între S.C. K., x, CUI x, în calitate de vânzător, societate reprezentată de B., împuternicit conform Deciziei asociatului unic nr. 8/08.02.2004 şi S.C. GGG., reprezentată legal de avocat HHH. în baza contractului de asistenţă juridică 420/09.02.2004, în calitate de cumpărător, preţul vânzării-cumpărării stabilit de comun acord de către părţi pentru dreptul de proprietate asupra construcţiilor fiind de 40.000 euro + TVA, echivalent sumei de 1.638.960.000 ROL + TVA la cursul mediu interbancar al BNR de 40,974 ROL/euro.

Atât pentru teren, cât şi pentru construcţii, S.C. K. a încasat suma totală de 16.132.266.562,37 ROL din care: 13.556.526.523 ROL a fost valoarea de bază iar 2.575.740.039,37 ROL au reprezentat TVA.

Tranzacţiile vizând vânzarea-cumpărarea activelor nu au fost înregistrate în contabilitate S.C. GG., iar valoarea de vânzare a construcţiilor respective, în perioada 15.01.2004 - 10.02.2004, deci în decurs de 26 zile, a avut fluctuaţii inexplicabile, de la 319.000.000 ROL la 1.638.960.000 ROL.

Având în vedere că valoarea de vânzare a construcţiilor respective, în perioada 15.01.2004 - 10.02.2004, deci în decurs de 26 zile, a avut fluctuaţii majore, inexplicabile, la calcularea obligaţiilor fiscale, tribunalul, având în vedere raportul de expertiză fiscală întocmit în cauză nu va lua în calcul preţul de vânzare către S.C. K., şi va face aplicarea disp. art. 11 din Codul fiscal, apreciind ca real preţul de vânzare către S.C. GGG., persoană necontrolată de inculpatul A., apreciind că acest din urmă preţ reflectă conţinutul economic al tranzacţiei. Prin urmare, atâta vreme cât valoarea de 1.638.960.000 ROL a stat la baza vânzării dintre o societate din cadrul grupului de societăţi controlate de inculpatul A. (SC K.) şi o terţă persoană juridică, rezultă că această valoare este cea reală.

În consecinţă, în concordanţă cu expertiza fiscală efectuată în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - dosar instanţă, obligaţiile fiscale care trebuiau datorate de S.C. GG., în legătură cu tranzacţia activelor sunt următoarele:

- 2458,44 RON, reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderii, 1,5%: 1,638,960,000 ROL x 1.5% = 24.584.400 ROL (2458,44 RON);

- 28105,52 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, calculată astfel:

1.638.960.000 ROL x 19% - 100.000.000 ROL x 19/119 = 311.402.400 ROL - 15.966.386,55 ROL = 295.436.013,24 ROL echivalentă sumei de 29.543,61 RON;

29543,61 - 1439,09 RON (TVA de recuperat conform balanţei de verificare la 31.12.2003) = 28.105,52 RON.

Prima instanţă a reţinut, astfel, că prejudiciul adus bugetului de stat, prin neînregistrarea în contabilitatea S.C. GG. (apreciind că la descrierea faptei la punctul 21 din cadrul capitolului "Încadrarea juridică a faptelor săvârşite" din rechizitoriu a intervenit o eroare de redactare prin menţionarea S.C. K., aspect atestat de descrierea corectă a faptei la fila x din acelaşi rechizitoriu) a veniturilor rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova str. x este în cuantum total de 30563,96 RON.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor imobiliare), răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Prin urmare, întrucât la data încheierii tranzacţiilor imobiliare arătate, administrator de drept al S.C. GG. era Mitran E., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii în contabilitatea societăţii a veniturilor rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova, str. x. Cu privire la defunctul Mitran E. s-a dispus clasarea de către procuror ca urmare a decesului acestuia (certificat de deces seria x nr. x eliberat de Primăria municipiului Craiova la data de 11.11.2008 - vol. 2, f.245),

Deşi în actul de sesizare, neevidenţierea în contabilitate a veniturilor rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova str. x a fost imputat inculpaţilor A., G., H. şi B., tribunalul a reţinut că inculpaţii G., H. şi B. nu aveau nici obligaţia şi nici posibilitatea concretă a face demersuri în sensul acestei evidenţieri în contextul în care nu aveau calitatea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: administrator (de drept sau de fapt), ordonator de credite sau gestionar al S.C. GG..

Prin urmare, inactivitatea reţinută în actul de sesizare nu poate fi imputată nici din punct de vedere penal şi nici civil inculpaţilor G., H. şi B..

În ceea ce priveşte actul material (expus la punctul 22 din secţiunea ÎNCADRAREA JURIDICĂ a rechizitoriului) constând în neevidenţierea activelor achiziţionate de la S.C. GG. S.R.L. în contabilitatea S.C. K., astfel încât, s-ar fi dedus nelegal suma de 108.993.539 ROL (10.899,40 RON) - TVA aferent tranzacţiei, tribunalul urmează să-l înlăture raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală din cursul judecăţii, având în vedere că potrivit acestuia în contabilitatea societăţii S.C. K. a fost evidenţiată (în balanţa la 31.12.2004) înregistrarea privind vânzarea terenului şi a construcţiilor, contrar celor reţinute în procesul-verbal nr. x/30.06.2006 al DGFP DOLJ - filele x. Referitor la opinia expertului asistent, tribunalul a reţinut că aceasta a menţionat doar existenţa unei deduceri nejustificate a TVA în valoare de 10.899,35 RON fără a argumenta.

De altfel, referitor la deducerea nejustificată a TVA de către S.C. K. S.R.L., expertiza fiscală a reţinut doar suma de 8.705,06 RON aferentă anului 2004, conform concluziilor prezentate la fila x, în concordanţă cu cele reţinute în actul de sesizare la fila x d.u.p.. Chiar actul de sesizare a instanţei a arătat că, "din motive legate de imposibilitatea obiectivă de analiză, generată de nedepunerea documentelor justificative, prin expertiza contabilă efectuată în cauză nu s-a putut reţine întreagă această sumă (cu referire la suma de 108.993.539 ROL) ca şi prejudiciu, ci doar cea corespunzătoare documentelor contabile existente (adică suma de 8.705,06 RON)". De remarcat că suma dedusă nelegal ca TVA formează obiectul, atât al acuzaţiei constând în actul material indicat la punctul 22, cât şi al celei constând în actul material indicat la punctul 27 singura diferenţă fiind în privinţa cuantumului.

2. Tranzacţiile imobiliare având ca obiect terenul în suprafaţă de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj (referitor la care s-au reţinut actele materiale indicate la punctul 23 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu).

Terenul în suprafaţă de 23,50 ha (235.000 mp), este situat la vestul municipiului Craiova, pe fostul amplasament al III., în apropierea drumului european E70, într-o zonă de mare interes economic. El cuprindea şi tarlaua x, parcela x şi era parte componentă a terenului care s-a aflat în folosinţa Staţiunii de Dezvoltare Pomicola Dolj (SDP Dolj), făcând parte din domeniul public al statului aflat în administrarea ADS.

Numiţii JJJ. şi KKK. - fraţi, ambii domiciliaţi în municipiul Vatra Dornei, jud. Suceava, au dobândit acest teren prin reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1999 în baza sentinţei civile nr. 1430/17.02.2003 a Judecătoriei Craiova, corespunzător titlului de proprietate şi adeverinţei nr. x/23.05.2003 eliberată de Primăria Craiova.

La data de 6.09.2002 s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare între JJJ. si KKK., ambii prin mandatar LLL.

FFF. şi inculpatul C., pentru imobilul compus din teren în suprafaţă totală de 23,50 ha, preţul de vânzare fiind stabilit la suma de 100.000.000 ROL.

La data de 01.08.2003, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 11, numiţii JJJ. şi KKK. (reprezentaţi de numita FFF.) au vândut către S.C. BB., reprezentată de inculpatul E. F., terenul de 23.50 ha pentru suma de 700.000.000 ROL (70.000 RON), adică 0,2979 RON/mp (0,0801 euro/mp), care urma a fi achitat astfel:

- la data de 01.08.2003 - suma de 600.000.000 ROL.

- până la data de 15.10.2003 - suma de 100.000.000 ROL.

Prin sentinţa civilă nr. 6477 din 27.11.2003 pronunţată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Dolj, definitivă la data de 15.12.2003 prin neapelare, s-a constatat dreptul de proprietate al S.C. BB. asupra terenului agricol situat în extravilanul mun. Craiova, zona Cernele în suprafaţă totală de 23,5 ha, compus din 3 corpuri:

- corpul de proprietate C1, în suprafaţă de 17,2 ha, situat în tarlaua x parcela x,

- corpul de proprietate C2, în suprafaţă de 4,8 ha, situat în tarlaua x parcela x şi

- corpul de proprietate C3, în suprafaţă de 1,5 ha, situat în tarlaua x parcela x.

Aceste corpuri de proprietate au avut următorul traseu juridic:

1. Corpul de proprietate C1:

La data de 17.11.2004, prin actul de dezmembrare nr. 9317 autentificat de către BNP CCC., S.C. BB. a dezmembrat suprafaţa de 17,20 ha după cum urmează:

- în corpul de proprietate 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp,

- în corpul de proprietate 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp,

- în corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp şi

- în corpul de proprietate 1/4 S, în suprafaţă de 159.942,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 159.920 mp.

La data de 29.11.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP MMM., S.C. BB., reprezentată prin împuternicit C., a vândut terenul în suprafaţă de 159.942,25 mp (159.920 mp din măsurători) către S.C. JJ., reprezentată prin împuternicit FFF., preţul consemnat în contract fiind de 1.700.000.000 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 13.12.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., SC

BB., reprezentată de C., a vândut corpurile de proprietate 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) şi 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către martorul SS., preţul consemnat în contract fiind de 60000 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 20.01.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. BB., reprezentată de FFF., a vândut corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către martora RR., preţul consemnat în contract fiind de 300.000.000 RON (ROL), sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

2. Corpul de proprietate C2:

La data de 9.12.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP MMM., S.C. BB., reprezentată de FFF., a vândut terenul în suprafaţă de 48.000 mp şi 47.925 mp din măsurători către numitul TT., preţul consemnat în contract fiind de 840.336.135 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

3. Corpul de proprietate C3, în suprafaţă de 1,5 ha (15075 mp) a fost pus sub sechestru potrivit procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile din 29.05.2006 .

Ulterior, aceste terenuri au avut următorul traseu juridic:

La data de 12.12.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. JJ., reprezentată prin împuternicit C., a vândut terenul în suprafaţă de 159.942,25 mp (159.920 mp din măsurători) către inculpatul A., preţul consemnat în contract fiind de 2.000.000.000 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 17.12.2004, prin actul de dezmembrare nr. 10193 autentificat de către BNP CCC., A. şi NNN., soţi, au dezmembrat terenul în suprafaţă de 159.942,25 mp (159.920 mp din măsurători) după cum urmează:

- în corpul 1/4/1, în suprafaţă de 132.954 mp, din măsurători, rezultând suprafaţa de 132.943 mp şi

- în corpul 1/4/2, în suprafaţă de 26.988,25 mp, din măsurători, rezultând suprafaţa de 26.977 mp.

La data de 27.04.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., A. şi NNN., soţi, au vândut corpurile de proprietate 1/4/1, în suprafaţă de 132.954 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 132.943 mp şi 1/4/2, în suprafaţă de 26.988,25 mp (din măsurători 26.977 mp) către S.C. P. S.A., reprezentată de administrator E.

E., preţul consemnat în contract fiind de 2.200.000.000 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 24.05.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., RR. şi OOO., soţi şi SS. au vândut corpurile de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători), 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) şi 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către inculpatul I., preţul consemnat în contract fiind de 100.000.000 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului (suma de 35.000.000 ROL către RR. şi OOO. şi suma de 65.000.000 ROL către SS.).

La data de 5.07.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., I. a vândut corpurile de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători), 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) şi 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către S.C. P. S.A., preţul consemnat în contract fiind de 10.000 RON (RON), sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 30.06.2005, prin actul de dezmembrare nr. 5619 autentificat de către BNP CCC., S.C. P. S.A., reprezentată de administrator E. F., a dezmembrat terenul în suprafaţă de 132.954 mp (132.943 mp din măsurători) după cum urmează:

- în corpul 1 de proprietate, în suprafaţă de 10.933 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 10.927 mp şi

- în corpul 2 de proprietate, în suprafaţă de 122.021 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 122.016 mp.

La data de 12.07.2005, prin actul de dezmembrare nr. 5917 autentificat de către BNP CCC., S.C. P. S.A., reprezentată de administrator E. F., a dezmembrat terenul în suprafaţă de 122.021 mp (122.016 mp din măsurători) după cum urmează:

- în corpul 1 de proprietate, în suprafaţă de 7.400 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 7.401 mp,

- în corpul 2 de proprietate, în suprafaţă de 38.199 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 38.200 mp şi

- în corpul 3 de proprietate, în suprafaţă de 76.422 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 76.415 mp.

La data de 13.07.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. P. S.A., reprezentată de administrator E. F. a vândut către S.C. CC.

CC. S.R.L., reprezentată de împuternicit PPP., următoarele terenuri:

- corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători),

- corpul de proprietate 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători),

- corpul de proprietate 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători),

- corpul 1 de proprietate, în suprafaţă de 7.400 mp (din măsurători 7.401 mp),

- corpul 1 de proprietate, în suprafaţă de 10.933 mp (din măsurători 10.927 mp) şi

- corpul 1/4/2 de proprietate, în suprafaţă de 26.988,25 mp (din măsurători 26.977 mp). Preţul total consemnat în contract a fost de 20.000 RON (RON), sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 26.09.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. P. S.A., reprezentată de D. a vândut către S.C. CC. S.R.L., reprezentată de administrator G., următoarele terenuri:

- corpul 2 de proprietate, în suprafaţă de 38.199 mp (din măsurători 38.200 mp) şi

- corpul 3 de proprietate, în suprafaţă de 76.422 mp (din măsurători 76.415 mp). Preţul total consemnat în contract a fost de 229.244 RON (RON), sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată până la data autentificării actului.

La data de 2.06.2006, prin actul de dezmembrare nr. 4150 autentificat de către BNP CCC., S.C. CC. S.R.L., reprezentată de administrator G., a dezmembrat terenul în suprafaţă de 76.422 mp (din măsurători 76.415 mp) după cum urmează:

- în corpul 1/4/1/2/3/1 de proprietate, în suprafaţă de 68.745,5 mp, din măsurători 68.761 mp şi

- în corpul 1/4/1/2/3/2 de proprietate, în suprafaţă de 7.657,5 mp, din măsurători 7.654 mp.

Destinatarii finali ai terenurilor:

La data de 19.07.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC., reprezentată de administrator G. a vândut către S.C. QQQ. S.A., următoarele terenuri:

- corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători),

- corpul de proprietate 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători),

- corpul de proprietate 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători),

- corpul 1 de proprietate, în suprafaţă de 7.400 mp (din măsurători 7.401 mp),

- corpul 1 de proprietate, în suprafaţă de 10.933 mp (din măsurători 10.927 mp) şi

- corpul 1/4/2 de proprietate, în suprafaţă de 26.988,25 mp (din măsurători 26.977 mp). Preţul total consemnat în contract a fost de 2.550.000 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel: suma de 637.500 Euro în termen de 48 de ore de la data autentificării actului, iar suma de 1.912.500 Euro, în termen de 30 de zile de la data autentificării actului.

La data de 19.01.2006, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC. S.R.L., reprezentată de administrator G. a vândut către RRR., corpul 2 de proprietate, în suprafaţă de 38.199 mp (din măsurători 38.200 mp), preţul total consemnat în contract fiind de 900.000 dolari americani, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel: suma de 125.000 dolari americani la data autentificării actului, iar restul în sumă de 775.000 dolari americani, în 7 rate lunare, până la data de 15 august 2006, astfel:

- rata I în sumă de 125.000 dolari americani, până la data de 15 februarie 2006, inclusiv,

- rata II în sumă de 125.000 dolari americani, până la data de 15 martie 2006, inclusiv,

- rata III în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 aprilie 2006, inclusiv,

- rata IV în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 mai 2006, inclusiv,

- rata V în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 iunie 2006, inclusiv,

- rata VI în sumă de 115.000 dolari americani, până la data de 15 iulie 2006, inclusiv şi

- rata VII în sumă de 85.000 dolari americani, până la data de 15 august 2006, inclusiv.

La data de 3.08.2006, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC. S.R.L., reprezentată prin H. a vândut către S.C. SSS. S.R.L., corpul 1/4/1/2/3/1 de proprietate, în suprafaţă de 68.745,5 mp (din măsurători 68.761 mp) şi corpul 1/4/1/2/3/2 de proprietate, în suprafaţă de 7.657,5 mp (din măsurători 7.654 mp), preţul total consemnat în contract fiind de 11.462.250 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel: 25 % din preţ, respectiv suma de 2.865.562,5 Euro, echivalent ron la cursul Ron/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la data autentificării actului, 50 % din preţ, respectiv suma de 5.731.125 Euro, echivalent ron la cursul Ron/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la obţinerea dovezilor de trecere a terenurilor din extravilan în intravilan, de schimbare a categoriei de folosinţă a dovezilor de avizare şi aprobare a PUZ-ului pentru terenuri, a declaraţiilor autentice de la vecinii terenurilor privind renunţarea retroactivă la dreptul de preemţiune, a certificatului de urbanism şi a dovezilor de avizare şi aprobare a PUD-ului iar 25% din preţ, respectiv suma de 2.865.562,50 Euro, echivalent ron la cursul Ron/Euro comunicat de BNR, în 5 zile de la obţinerea autorizaţiei de construire pentru terenuri de către cumpărător, dar nu mai târziu de 18 luni.

Tribunalul a constatat că acuzaţia formulată prin actul de sesizare vizează neînregistrarea în perioada 2003 - 2006 în contabilitatea S.C. BB. a veniturilor rezultate în urma vânzării suprafeţei de 23,50 ha teren cauzându-se prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 21.127.721,26 RON (impozit pe venit şi TVA).

Tribunalul a reţinut că tranzacţiile imobiliare efectuate de S.C. BB., cu privire la care este formulată acuzaţia de neînregistrare în contabilitate au avut loc în perioada 29.11.2004 - 20.01.2005.

Având în vedere că achiziţia terenului în suprafaţă de 23,50 ha s-a făcut de către S.C. BB. la un preţ subevaluat de 0,2979 ron/mp, iar preturile de vânzare sunt certe, stabilite prin contracte de vânzare-cumpărare şi facturi emise în mod succesiv între societăţi şi persoane fizice, prin expertiza fiscală efectuată în cursul cercetării judecătoreşti (căreia tribunalul i-a acordat eficienţă, în contextul în care s-a raportat la concluziile raportului de expertiză evaluatorie), astfel cum a fost completată prin suplimentul depus la data de 17.12.2019 s-a procedat la recalcularea prejudiciului ţinând cont de contractele de vânzare-cumpărare, facturi şi de preţul pe mp stabilit de expertul evaluator prin raportul de expertiză evaluatorie dispusă în cauză.

Reconsiderarea tranzacţiilor ţinând cont de raportul de evaluare nu a avut ca scop reconsiderarea vânzărilor aparţinând S.C. BB. ţinând cont de vânzările efectuate de aceasta, în raport, cu preţul pe mp care rezulta din raportul de evaluare, ci reconsiderarea vânzărilor succesive efectuate, la nivelul vânzărilor finale, în sensul ca S.C. BB. avea posibilitatea de a vinde direct către QQQ. S.A., RRR., S.C. SSS. S.R.L. la preţurile finale de vânzare.

În consecinţă, prin expertiza fiscală s-a determinat paguba adusă bugetului de stat urmare a vânzărilor repetate a terenului de 22 ha (17.20 ha + 4.80 ha, diferenţa de 1.5 ha fiind executată de organul fiscal), pornind de la preţurile de piaţă stabilite de expertul evaluator, astfel:

Determinarea pagubei aduse bugetului de stat in legătură cu tranzacţiile imobiliare

1Teren-mp235,000.00

2Valoare conform raport evaluare467,382.00

3=2/1Cost-mp-RON conform raport evaluare1.9889

4TT. - Teren-mp48,000.00

5Valoare teren conform raport evaluare100,822.22

6Valoare teren conform contractului de vânzare-cumpărare84,033.62

7=6-5Profitul care ar fi trebuit obţinut-16,788.60

8=7*25%Impozitul pe profit care trebuia virat către bugetul de stat0.00

9Terenul vândut către QQQ. - mp57,379.00

10Valoarea teren conform raport evaluare105,577.00

11Valoare teren conform contractului de vânzare-cumpărare9,083,865.00

12=11-10Profitul obţinut8,978,288.00

13=12*16%Impozitul pe profit care trebuia virat către bugetul de stat1,436,526.08

14Terenul vândut către RRR. - mp38,199.00

15Valoarea teren conform raport evaluare74,621.38

16Valoare teren conform contractului de vânzare-cumpărare2,718,000.00

17=16-15Profitul care ar fi trebuit obţinut2,643,378.62

18=17*16%Impozitul pe profit care trebuia virat către bugetul de stat422,940.58

19Terenul vândut către SSS. - mp76,422.00

20Valoarea teren conform raport evaluare149,289.62

21Valoare teren conform contractului de vânzare-cumpărare40,668,063.00

22=21-20Profitul care ar fi trebuit obţinut40,518,773.38

23=22*16%Impozitul pe profit care trebuia virat către bugetul de stat6,483,003.74

24=8+13+18+23Total impozit pe profit care ar fi trebuit virat la bugetul de stat8,342,470.40

25Impozit pe profit declarat de BB.0.00

26=25-24Diferenţa de impozit pe profit care trebuia virat la bugetul de stat8,342,470.40

27TVA înscris în factura către JJ.32,300.00

28TVA înscris în factura către TT.15,966.39

29TVA înscris în factura către SS.33,756.50

30TVA înscris în factura către RR.4,790.00

31=27+28+29+30Total TVA colectat86,812.89

32=6+11+16+21Total venit care ar fi trebuit colectat52,553,961.62

33=32*19%TVA care ar fi trebuit colectat9,985,252.71

34=33-31Diferenţa TVA care trebuia colectată9,898,439.82

Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON, în total suma de 18.240.910 RON (RON).

Prin urmare, întrucât la data încheierii tranzacţiilor imobiliare arătate, administrator de drept al S.C. BB. era E. F., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii în contabilitatea societăţii S.C. BB. a veniturilor rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă de 22 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj (din suprafaţa de 23,5 ha indicată în rechizitoriu fiind scăzută suprafaţa de 1,5 ha, sechestrată).

Deşi, în actul de sesizare, neevidenţierea în contabilitatea societăţii S.C. BB. a veniturilor rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă de 23,5 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj a fost imputat inculpaţilor A., G., D. şi E. F., tribunalul a reţinut că inculpaţii G. şi D. nu aveau nici obligaţia şi nici posibilitatea concretă a face demersuri în sensul acestei evidenţieri în contextul în care nu aveau calitatea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: administrator (de drept sau de fapt), ordonator de credite sau gestionar al S.C. BB..

Prin urmare, inactivitatea reţinută în actul de sesizare nu a putut fi imputată nici din punct de vedere penal şi nici civil inculpaţilor G. şi D..

3. Contractele de cesiune părţi sociale/acţiuni ale S.C. TTT. S.R.L., S.C. P. S.A. şi S.C. KK. (referitor la care s-au reţinut actele materiale indicate la punctul 24 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu)

a. La data de 20.07.2005, s-a încheiat contractul de cesiune părţi sociale prin care inculpatul I., în calitate de asociat unic al S.C. TTT. S.R.L. a cesionat către S.C. CC. un număr de 8 părţi sociale ale S.C. TTT. S.R.L., cu o valoare nominală totală de 80 RON, reprezentând 40% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 600.000 Euro, pe care cedentul urma să îl primească astfel:

- 100.000 Euro, reprezentând avans, în termen de 3 zile de la încheierea contractului;

- 500.000 Euro în termen de 15 zile de la data achitării avansului.

Potrivit art. 67 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data cesiunii:

c)în cazul câştigului din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale şi valorilor mobiliare în cazul societăţilor închise, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revine dobânditorului de părţi sociale sau de valori mobiliare, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi. Când dobânditorul de titluri de valoare nu este o persoană fizică română cu domiciliul în România, obligaţia de calcul şi virare a impozitului revine persoanei fizice române cu domiciliul în România, care realizează venitul, dacă dobânditorul nu îşi desemnează un reprezentant fiscal în România. Termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este până la data la care se depun documentele pentru transcrierea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare la registrul comerţului sau în registrul acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat. În situaţia în care părţile contractante convin ca plata părţilor sociale sau a valorilor mobiliare să se facă eşalonat, termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. Transmiterea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul asociaţilor/acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat.

Conform acestor dispoziţii legale, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii acestuia revenea persoanei dobânditoare a părţilor sociale, deci S.C. CC..

Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii aflat la fila x d.u.p.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - dosar instanţă, tribunalul a reţinut că, din bilanţul contabil la 31.12.2004 al S.C. TTT. S.R.L. rezultă următoarele:

- capital social - 2.000.000 ROL

- capitaluri proprii - 1.364.039.000 RON

- nr. părţilor sociale -20.

Prin urmare, expertiza fiscală a stabilit o valoare a unei părţi sociale a S.C. TTT. S.R.L. la suma de 100.000 ROL (2.000.000 ROL/20 părţi sociale). Aceeaşi expertiză a stabilit valoarea contabilă a unei părţi sociale a aceleiaşi societăţi la 68.201.950 ROL (1.364.039.000 ROL/20 părţi sociale), adică 6820,2 RON, echivalent al sumei de 1720 Euro (calculat la cursul BNR la 31.12.2004 de 1 Euro = 3,9663 RON).

În contabilitatea S.C. CC. a fost înregistrată cesiunea de părţi sociale la valoarea de 2.136.000 RON (cursul valutar folosit fiind de 1 Euro = 3,5614 RON), astfel: 262.1 "Titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu" = 269.1 "Vărsăminte de efectuat pentru imobilizări financiare cu suma de 2.136.000 RON". Cu privire la această sumă, în contabilitatea S.C. CC. nu a fost evidenţiat impozitul pe venit.

Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 21.359,2 RON calculat astfel:

2.136.000 RON - (8*10 RON/parte socială) = 2.135.920 RON

2.135.920 RON *1% (cota de impozitare) = 21.359,2 RON.

Prin urmare, întrucât la data încheierii cesiuni arătate, administrator de drept al S.C. CC. era G., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii veniturilor rezultate în urma cesiunii de părţi sociale către S.C. CC..

b. La data de 17.08.2005, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care inculpatul C., în calitate de acţionar al S.C. P. S.A. a cesionat către S.C. CC. un număr de 30 acţiuni ale S.C. P. S.A., cu o valoare nominală de 2,5 RON fiecare, reprezentând 3% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 100.050 USD, pe care cedentul urma să îl primească în termen de 5 zile de la încheierea contractului.

Potrivit art. 67 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data cesiunii:

c)în cazul câştigului din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale şi valorilor mobiliare în cazul societăţilor închise, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revine dobânditorului de părţi sociale sau de valori mobiliare, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi. Când dobânditorul de titluri de valoare nu este o persoană fizică română cu domiciliul în România, obligaţia de calcul şi virare a impozitului revine persoanei fizice române cu domiciliul în România, care realizează venitul, dacă dobânditorul nu îşi desemnează un reprezentant fiscal în România. Termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este până la data la care se depun documentele pentru transcrierea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare la registrul comerţului sau în registrul acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat. În situaţia în care părţile contractante convin ca plata părţilor sociale sau a valorilor mobiliare să se facă eşalonat, termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. Transmiterea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul asociaţilor/acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat.

Potrivit acestor dispoziţii legale, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii revenea persoanei dobânditoare a acţiunilor, deci S.C. CC..

Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii aflat la fila x d.u.p.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - fila x, tribunalul a reţinut că, din bilanţul contabil la 30.06.2005 al S.C. P. S.A. rezultă următoarele:

- capital social - 25.000.000 ROL

- capitaluri proprii: -466.498.000 ROL

- nr. acţiuni: 1000

Valoare acţiune: 25.000.000 ROL/1000 acţiuni = 25.000 ROL/acţiune.

Prin urmare, expertiza fiscală a stabilit o valoare contabilă a unei acţiuni a S.C. P. S.A. la suma de -46,65 ROL (466.498.000 ROL/1000 acţiuni). Aceeaşi expertiză a stabilit că valoarea acţiunilor este practic zero, deşi valoarea nominală a acesteia este de 2,5 Ron/acţiune, având în vedere că valoarea contabilă a acesteia este negativă, reţinând totodată că prin contractul de cesiune s-a stabilit ca valoare contabilă a unei acţiuni suma de 3.335 USD/acţiune.

În contabilitatea S.C. CC. a fost înregistrată cesiunea de acţiuni la valoarea de 290.145 RON (cursul valutar folosit fiind de 1 USD = 2,9099 RON), astfel: 262.2 "Titluri P." = 269.2 "Varsaminte imobiliz financ" cu suma de 290.145 RON. Cu privire la această sumă, în contabilitatea S.C. CC. nu a fost evidenţiat impozitul pe venit.

Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 2.900,7 RON calculat astfel:

290.145 RON - (30*2,5 RON/acţiune) = 290.070 RON

290.070 RON *1% (cota de impozitare) = 2.900,7 RON.

Prin urmare, întrucât la data încheierii cesiuni arătate, administrator de drept al S.C. CC. era G., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC..

c. La data de 31.08.2005, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care inculpatul E. F., în calitate de acţionar al S.C. KK. a cesionat către S.C. CC. un număr de 150 acţiuni ale S.C. KK., reprezentând 15% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 300.000 RON, pe care cedentul urma să îl primească în termen de 2 zile de la încheierea contractului.

Potrivit art. 67 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data cesiunii:

c)în cazul câştigului din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale şi valorilor mobiliare în cazul societăţilor închise, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revine dobânditorului de părţi sociale sau de valori mobiliare, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi. Când dobânditorul de titluri de valoare nu este o persoană fizică română cu domiciliul în România, obligaţia de calcul şi virare a impozitului revine persoanei fizice române cu domiciliul în România, care realizează venitul, dacă dobânditorul nu îşi desemnează un reprezentant fiscal în România. Termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este până la data la care se depun documentele pentru trans4crierea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare la registrul comerţului sau în registrul acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat. În situaţia în care părţile contractante convin ca plata părţilor sociale sau a valorilor mobiliare să se facă eşalonat, termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. Transmiterea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul asociaţilor/acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat.

Potrivit acestor dispoziţii legale, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii revenea persoanei dobânditoare a acţiunilor, deci S.C. CC..

Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii aflat la fila x d.u.p.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - fila x, tribunalul a reţinut că, din bilanţul contabil la 31.12.2004 al S.C. KK. rezultă că activele circulare cât şi capitalurile proprii au valori negative.

Prin urmare, expertiza fiscală a stabilit o valoare contabilă a unei acţiuni a S.C. KK. la suma de -1.196.112 ROL/acţiune (1.196.112.000 ROL/acţiune/1000 acţiuni). Aceeaşi expertiză a stabilit că valoarea acţiunilor este zero.

Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 2.996,25 RON calculat astfel:

300.000 RON - (150*2,5 RON/acţiune) = 299.625 RON

299.625 RON *1% (cota de impozitare) = 2.996,25 RON.

Prin urmare, întrucât la data încheierii cesiuni arătate, administrator de drept al S.C. CC. era G., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC..

4. Contractul de cesiune acţiuni ale S.C. BB. (referitor la care s-au reţinut actele materiale indicate la punctul 25 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu)

La data de 10.11.2004, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni prin care inculpatul A., în calitate de asociat al S.C. BB. a cesionat către S.C. K. un număr de 13.750 acţiuni ale S.C. BB., cu o valoare nominală de 1000 RON fiecare, reprezentând 55% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 6.000.000.000 RON (ROL), pe care cedentul urma să îl primească în termen de 1 an de la încheierea contractului.

Potrivit art. 71 alin. (3) lit. c) şi d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data cesiunii:

c) în cazul câştigului din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale şi valorilor mobiliare în cazul societăţilor închise, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revine dobânditorului de părţi sociale sau de valori mobiliare, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi.

Când dobânditorul de titluri de valoare nu este o persoană fizică română cu domiciliul în România, obligaţia de calcul şi virare a impozitului revine persoanei fizice române cu domiciliul în România, care realizează venitul, dacă dobânditorul nu îşi desemnează un reprezentant fiscal în România.

Termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este până la data la care se depun documentele pentru transcrierea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare, la registrul comerţului sau în registrul acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat;

d)impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 1 % asupra câştigului din transferul titlurilor de valoare, precum şi din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen pe bază de contract şi orice alte operaţiuni similare;

Potrivit acestor dispoziţii legale, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii revenea persoanei dobânditoare a acţiunilor, deci S.C. K..

Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii aflat la fila x d.u.p.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti - filele x, tribunalul a reţinut că, din bilanţul contabil la 31.12.2004 al S.C. BB. rezultă că activele nete cât şi capitalurile proprii au valori negative.

Prin urmare, expertiza fiscală a stabilit o valoare contabilă a unei acţiuni a S.C. BB. la suma de -34.460,52 ROL/acţiune (861.513.000 ROL/acţiune/25.000 acţiuni).

Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 5986,25 RON calculat astfel:

- Valoarea acţiunilor: 13.750 acţiuni * 1.000ROL/acţiune - 13.750.000 ROL

- Venit impozabil: 6.000.000.000 - 13.750.000 = 5.986.250.000 ROL

- Impozit cu reţinere la sursă: 5.986.250.000 ROL *1% (cota legală de impozitare, şi nu cea de 10% reţinută în actul de sesizare) = 59.862.500 ROL adică 5.9862,5 RON.

Tribunalul a dat eficienţă expertizei fiscale efectuate în cursul cercetări judecătoreşti, în contextul în care expertiza contabilă efectuată în cursul urmăririi penale a avut în vedere o cotă de impozitare de 10%, contrară dispoziţiilor art. 71 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data cesiunii.

Prin urmare, întrucât la data încheierii cesiuni arătate, administrator de drept al S.C. K. era E. F., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni de la S.C. BB. către S.C. K..

5. Contractele de cesiune acţiuni ale S.C. DD. S.A. (referitor la care s-au reţinut actele materiale indicate la punctul 24 şi 26 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu)

La data de 3.06.2003, s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă prin care inculpatul A., în calitate de cedent, a cesionat către S.C. BB., reprezentată de către reprezentată de către administrator Mitran E., creanţa în valoare de 9.881.858.415 RON faţă de debitoarea cedată S.C. AAA. S.A., garantată cu un drept de gaj general fără deposedare asupra unui număr de 203.156 acţiuni, reprezentând 50,9624% din capitalul social total deţinut de debitoarea cedată la S.C. DD. S.A. Craiova, preţul total menţionat în contract fiind de 5.000.000.000 RON (ROL), pe care cedentul urma să îl primească în termen de 1 an de la încheierea contractului.

La data de 25.06.2003, s-a încheiat contractul de cesiune de acţiuni prin care S.C. AAA. S.A., în calitate de cedent a cesionat către S.C. BB. un număr de 203.156 acţiuni ale S.C. DD. S.A., cu o valoare nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 50,9624% din capitalul social al societăţii, în vederea stingerii parţiale a obligaţiei în valoare de 9.881.858.415 ROL faţă de cesionara S.C. BB., respectiv până la concurenta sumei de 5.078.900.000 ROL.

La data de 10.10.2003, în urma cererii de menţiuni nr. x înregistrată la ORC Dolj la data de 24.09.2003, înscrisă în RC în baza încheierii nr. 5258/10.10.2003, s-a evidenţiat schimbarea structurii acţionariatului la S.C. DD. S.A. prin ieşirea S.C. MM. S.A. (care deţinea 75.793 acţiuni, aferente unei cote de participare la beneficii/pierderi de 19,0129 %) şi S.C. AAA. S.A. (care deţinea 203.156 acţiuni, aferente unei cote de participare la beneficii/pierderi de 50,9624 %) şi intrarea S.C. BB., prin preluarea de la cele 2 persoane juridice a unui număr total de 278.949 acţiuni, devenind astfel acţionar la S.C. DD. S.A., cu o cotă de participare la beneficii/pierderi de 69,9753 %.

La data de 8.06.2004, s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. x prin care S.C. YY., în calitate de cedent, a cesionat către S.C. BB., reprezentată de către administrator E. F., creanţa în valoare de 16.000.000.000 RON faţă de debitoarea cedată Compania Naţionala a Huilei - Hunedoara, preţul total menţionat în contract fiind de 12.000.000.000 RON (ROL).

La aceeaşi dată, 08.06.2004 a fost încheiat contractul de gaj fără deposedare prin care S.C. BB. în calitate de Cesionară - Creditoare în cadrul contractului de cesiune de creanţă nr. x, a garantat executarea obligaţiei de plată a sumei de 12.000.000.000 ROL, reprezentând preţul cesiunii contractului sus menţionat către cedenta S.C. YY. prin instituirea unui drept de gaj fără deposedare asupra unui număr de 278.949 acţiuni, reprezentând 69.9753% din capitalul social al S.C. DD. S.A. Craiova.

La data de 4.11.2004, s-a încheiat contractul de cesiune prin care S.C. BB., în calitate de cedent a cesionat către S.C. YY. un număr de 278.949 acţiuni ale S.C. DD. S.A., cu o valoare nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 69,9753 % din capitalul social al societăţii, în schimbul creanţei în valoare de 12.000.000.000 ROL.

La data de 17.01.2005, în urma cererii de menţiuni nr. x înregistrată la ORC Dolj la data de 24.12.2004, înscrisă în RC în baza încheierii nr. 456/17.01.2005, s-a evidenţiat schimbarea structurii acţionariatului la S.C. DD. S.A. prin ieşirea S.C. BB., care deţinea 278.949 acţiuni, aferente unei cote de participare la beneficii/pierderi de 69,9753 % şi intrarea S.C. YY., prin preluarea unui număr total de 278.949 acţiuni, S.C. YY. devenind astfel acţionar la S.C. DD. S.A., cu o cotă de participare la beneficii/pierderi de 69,9753 %.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - filele x, tribunalul a reţinut că, în contabilitatea S.C. BB., în privinţa cesiunii acţiunilor S.C. DD. S.A., s-au regăsit înregistrări parţiale nefinalizate. Astfel, anterior cesiunii de acţiuni, s-a înregistrat contractul de cesiune de 16.000.000.000 ROL: 461 "Debitori diverşi CNH" = 462 "Creditori diverşi" YY. 16.000.000.000, iar în privinţa contractului de cesiune de acţiuni între AAA. S.A. şi S.C. BB., în loc de 9.881.858.415 ROL a fost înregistrată doar suma de 5.078.900.000 ROL: 503 "Acţiuni" DD. = 462 "Creditori diverşi" AAA. 5.078.900.000 ROL.

Prin acelaşi raport de expertiză s-a reţinut că S.C. BB. a obţinut venituri din cesionarea acţiunilor în sumă de 12.000.000.000 ROL, iar costul acestora a fost de 6.973.725.000 ROL (278949 acţiuni * 25.000 ROL valoare acţiune).

În continuare, expertiza a concluzionat că S.C. BB. a obţinut un profit de 5.026.275.000 ROL, calculat astfel: 12.000.000.000 ROL - 6.973.725.000 ROL = 5.026.275.000 ROL.

Aplicând procentul de 10% aferent impozitului pe profit în cazul transferului de acţiuni, raportul de expertiză a concluzionat că pe profit în cazul transferului de acţiuni, este de 10% * 5.026.275.000 ROL = 502.627.500 ROL, adică 50262,75 RON, care reprezintă paguba adusă bugetului de stat.

Prin urmare, întrucât la data încheierii cesiuni arătate, administrator de drept al S.C. BB. era E. F., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii veniturilor rezultate în urma achiziţionării pachetului majoritar de acţiuni la S.C. DD. S.A..

Tribunalul a constatat că prin punctele 24 şi 26 din secţiunea

"ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" a rechizitoriului s-a adus practic aceeaşi acuzaţie: "Fapta inculpaţilor A., E. F., G., I. şi C. care în perioada anilor 2003 - 2006 nu au înregistrat veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. BB., cauzând prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 50.262,75 RON" la punctul 24 şi "Fapta inculpaţilor A., Mitran E. şi E. F., care în luna noiembrie 2004 nu au înregistrat veniturile rezultate în urma achiziţionării pachetului majoritar de acţiuni la S.C. DD. S.A. Craiova, cauzând prin aceasta un prejudiciu 50.262,75 RON" la punctul 26.

Astfel, din modul de formulare a acuzaţiei şi din prejudiciul reţinut, tribunalul a constatat că fapta reţinută la punctele 24 este aceeaşi cu cea reţinută la punctul 26, vizând aceleaşi acţiuni şi neînregistrarea în contabilitatea S.C. BB., dar şi acelaşi prejudiciu, nereieşind o altă acuzaţie nici din lecturarea punctului 2.2.3. al capitolului "Situaţia de fapt" din rechizitoriu, unde de asemenea se face vorbire de un singur prejudiciu.

Având în vedere că inculpaţii G., I. şi C. nu aveau calităţi în cadrul S.C. BB. care să le confere obligaţia sau posibilitatea evidenţierii în contabilitate a veniturilor (în contextul în care nu aveau calitatea prevăzuta de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: administrator de drept sau de fapt, ordonator de credite sau gestionar al S.C. BB.), inactivitatea reţinută în actul de sesizare nu poate fi imputată nici din punct de vedere penal şi nici civil acestor inculpaţi. Cu privire la defunctul Mitran E. s-a dispus clasarea de către procuror ca urmare a decesului acestuia (certificat de deces seria x nr. x eliberat de Primăria municipiului Craiova la data de 11.11.2008 - vol. 2, f.245),

6. Staţia de distribuţie produse petroliere (referitor la care s-au reţinut actele materiale indicate la punctul 27 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu).

La data de 01.07.2003, între Consiliul Local al Municipiului Craiova şi S.C. K. reprezentată de inculpatul B., administrator, s-a încheiat contractul de asociere nr. 19 ce a avut ca obiect asocierea în vederea construirii şi exploatării unei staţii de distribuţie produse petroliere, amplasată pe un teren în suprafaţa de 1.800 mp, situat în Craiova, str. x, intersecţie cu B-dul 1 Mai (fost B-dul x), teren aparţinând domeniului public de interes local al municipiului Craiova şi evaluat la suma de 3.330.544.000 RON (ROL). Contractul s-a încheiat pe o perioadă de 49 ani, iar pe toată perioada derulării sale, S.C. K. urma să construiască şi să exploateze, pe cheltuiala proprie, staţia de distribuţie produse petroliere, amplasată terenul menţionat şi să achite un procent de 0.6% din totalul încasărilor anuale (cifra de afaceri), fără TVA, dar nu mai puţin de 7.500 euro în echivalent ROL la data plaţii, pentru anii 2004 si 2005, iar începând cu anul 2006, până la finele contractului suma de 12.500 euro.

La data de 22.08.2003, Primăria Municipiului Craiova a emis autorizaţia de construire nr. 1153 valabilă de la 23.08.2004 la 23.08.2005, valoarea declarată a investiţiei fiind de 6.584.400.000 RON (ROL).

La data de 16.06.2005 s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. x între S.C. K. (CUI: x), reprezentată de administrator, inculpata D. şi S.C. P. S.A., reprezentată de administrator unic, inculpatul E. F., ce a avut drept obiect cesionarea, respectiv preluarea creanţei în valoare de 3.619.000.000 RON (ROL) faţă de debitoarea cedată S.C. UUU. S.R.L., creanţa cesionată, rezultând din contractul de cesiune a investiţiei Staţie Distribuţie Carburanţi. Preţul consemnat în contract al cesiunii a fost de 3.619.000.000 RON (ROL) pe care cesionara S.C. P. S.A. urma să îl achite cedentei S.C. K. prin compensare.

În acest sens, la aceeaşi dată de 16.06.2005, s-a încheiat procesul-verbal de compensare între VVV., prin avocat WWW., S.C. P. S.R.L., prin administrator E. F., S.C. K. (CUI: x), prin administrator D. şi S.C. UUU. S.A., prin administrator XXX., prin avocat WWW.. Ca urmare a compensărilor efectuate, s-au stins următoarele datorii:

1. S.C. P. către persoana fizică VVV. pentru suma de 3.619.000.000 RON (ROL), reprezentând contravaloare acţiuni (conform contract cesiune acţiuni nr. 4957/09.06.2005);

2. S.C. K. (CUI x) către S.C. P. pentru suma de 3.619.000.000 ROL;

3. S.C. UUU. S.A. către S.C. K. pentru suma de 3,619,000,000 ROL reprezentând contravaloarea investiţiei (nefinalizata) denumită Staţie Distribuţie Produse Petroliere;

4. Persoana fizică VVV. către S.C. UUU. S.A. pentru suma de 3,619,000,000 ROL.

La data de 01.08.2005, între S.C. K. (CUI: x), reprezentată de inculpata D., administrator şi S.C. UUU. S.A., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 24, conform căruia, pentru preţul de 100.000 euro, a fost transferată investiţia mai sus menţionată, nefinalizată, în acest sens, S.C. K. emiţând către S.C. UUU. S.R.L. factura fiscală nr. x cu explicaţia: Investiţie nefinalizată Staţie distribuţie produse petroliere conform CVC nr. 24/01.08.2005 cu componentele din recepţie provizorie: Cabină staţie cu copertină, rezervoare comb. x îngropate în număr de trei cu cuvă, reţele alimentare: apă, combustibil, energie electrică, canalizare, platforma carosabilă, platforma GPL în care era menţionat preţul de 361.900 RON, valoarea TVA de 68.761 RON, totalul de plată: 430,661 RON şi era consemnat: TAXARE INVERSĂ.

Urmare acestui fapt, prin Hotărârea nr. 499/30.11.2005 a Consiliul Local al municipiului Craiova s-a aprobat încetarea contractului de asociere nr. x/2003 încheiat cu S.C. K. care avusese ca obiect terenul pe care urma să se realizeze investiţia şi, pe cale de consecinţă, s-au desfiinţat şi efectele Hotărârilor Consiliului Local al municipiului Craiova nr. 68/2003 şi nr. 113/2003.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - dosar instanţă, în urma analizării documentelor existente la dosarul cauzei, lista de inventariere a elementelor patrimoniale şi balanţa sintetică la data de 31.12.2004, S.C. K. a înregistrat în contul 212.2 "Construcţii depozitare" suma de 1.002.495.027 ROL, reprezentând contravaloarea a 3 rezervoare de combustibil, achiziţionate în vederea construirii staţiei de distribuţie a produselor petroliere.

La data de 31.12.2004, S.C. K. a înregistrat în contul 231 "Imobilizări în curs" suma de 2.743.474.120 ROL, reprezentând contravaloarea materialelor achiziţionate în vederea construirii staţiei de distribuţie a produselor petroliere.

Din acelaşi raport de expertiză a rezultat că în contabilitatea S.C. K. s-a înregistrat în mod incorect în contul 628 "Cheltuieli cu serviciile executate de terţi", factura nr. x/29.12.2004 emisă de S.C. HH. S.R.L., având ca obiect prestări servicii lucrări manuale la Peco, cu valoare totală de 442.579.903 ROL (din care TVA în sumă de 71.664.018 ROL) şi factura nr. x/12.10.2004 emisă de YYY. S.A., reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, având ca obiect deviere conducta de gaze naturale, în valoare totală de 102.631.631 ROL (din care TVA în sumă de 16.386.562 ROL). Aceste facturi ar fi trebuit să fie înregistrate în contul 231 "Imobilizări în curs", întrucât reprezentau achiziţii care urmau să majoreze valoarea investiţiei.

Astfel, tribunalul a constatat că, prin înregistrarea sumelor aferente facturilor fiscale nr. x/29.12.2004 şi nr. x/12.10.2004 în contul 628 în loc de contul 231, cum ar fi fost corect, au fost încălcate dispoziţiile art. 145 alin. (3) lit. a) din Codul fiscal, potrivit cărora:

"(3) Dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată are dreptul să deducă:

a) taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă;"

Prin urmare, raportat la concluziile aceluiaşi raport de expertiză fiscală rezultă că s-a dedus în mod incorect TVA în sumă totală de 87.050.580 ROL, aferentă facturilor nr. x/29.12.2004 şi nr. x/12.10.2004, adică suma de 8705,6 RON (RON).

Întrucât în perioada evidenţierii în contabilitatea S.C. K. (CUI: x) a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", iunie- august 2005, administrator de drept al societăţii era inculpata D., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii corecte în contabilitatea societăţii a operaţiunilor reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi".

7. Factura nr. x/2003 (referitor la care s-a reţinut actul material indicat la punctul 28 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu).

La data de 31.07.2003, S.C. AA. reprezentată de inculpatul C. a emis factura fiscală seria x nr. x către S.C. EE. S.R.L., reprezentată de administrator unic inculpatul Mitran E. pentru suma totală de 283.000.000 ROL (237,815,126 ROL + 45,184,874 TVA), reprezentând Servicii publicitate ziarul HH. .

Factura nu conţine decât semnătura şi amprenta - ştampilă din partea furnizorului, fără nicio referinţă privind expediţia, semnătura de primire, tipul serviciilor, structura acestora.

Din acest motiv, reţinând că factura nu are ataşat un deviz din care să reiasă tipul serviciilor, structura acestora, locul şi serviciul care au necesitat publicitate, şi întrucât între cele două persoane juridice nu există un contract încheiat în formă scrisă aşa cum rezultă din disp. art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002 (potrivit cărora cheltuielile nedeductibile sunt: s)cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, prestări de servicii sau asistenţă, în situaţia în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă şi pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată) fiind nerespectate şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 345/2002, expertiza fiscală efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, în concordanţă cu expertiza contabilă efectuată în cursul urmăririi penale, a concluzionat că sumele menţionate în factură nu sunt deductibile, prejudiciul cauzat bugetului de stat fiind de 4.518,49 RON (RON) reprezentând TVA nedeductibil.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit, tribunalul a reţinut că, în anul 2003, S.C. EE. S.R.L. nu a înregistrat profit, motiv pentru care nu a putut calcula impozit pe profit, întrucât a suferit o pierdere efectivă de 170.412.786 ROL (calculată astfel: - 408.227.912 - cont 121 "Profit şi pierdere"; 237.815.126 ROL - Cheltuieli nedeductibile).

Întrucât la data evidenţierii în contabilitatea S.C. EE. S.R.L. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, administrator de drept al societăţii era defunctul Mitran E., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii corecte.

Având în vedere că inculpatul C. nu avea calităţi în cadrul S.C. EE. S.R.L. care să îi confere obligaţia sau posibilitatea evidenţierii în contabilitate a veniturilor (în contextul în care nu avea calitatea prevăzuta de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: administrator de drept sau de fapt, ordonator de credite sau gestionar al S.C. EE. SRL), inactivitatea reţinută în actul de sesizare nu poate fi imputată nici din punct de vedere penal şi nici civil acestuia. Cu privire la defunctul Mitran E. s-a dispus clasarea de către procuror ca urmare a decesului acestuia (certificat de deces seria x nr. x eliberat de Primăria municipiului Craiova la data de 11.11.2008 - vol. 2, f.245)

8. Activitatea de tipărire buletine de vot (referitor la care s-a reţinut actul material indicat la punctul 28 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu).

La data de 12.11.2004, s-a încheiat contractul nr. x având ca obiect tipărirea buletinelor de vot pentru alegerea Preşedintelui, Senatului şi Camerei Deputaţilor din 28.11.2004, între S.C. FF. S.R.L., în calitate de prestator, reprezentată de inculpatul G., administrator şi Prefectura Judeţului Dolj, autoritate contractantă.

Anterior, la data de 1.11.2004, se încheiase contractul de închiriere nr. x/01.11.2004 prin care S.C. AA., în calitate de proprietar, reprezentată de administrator, inculpatul J., a pus la dispoziţia locatarului (chiriaşului) S.C. FF. S.R.L., reprezentată prin administrator, inculpatul G., activul situat în municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj, compus din construcţie - hală industrială şi încăperi de depozitare aferente în suprafaţa totală utilă de 1,065 mp, prevăzută cu următoarele dotări şi echipamente încorporate construcţiei:

- maşina de tipărit de mare tiraj ZZZ.;

- maşina de tipărit rotativă AAAA.;

- BBBB.;

- maşina de developat placi;

- sistem de transmitere si preluare a informaţiei prin internet (calculatoare, imprimante, etc);

- 2 rame de copiat plăci;

- personal de exploatare si execuţie aferent;

- parc auto necesar aprovizionării cu materie primă şi materiale necesare procesului tehnologic de tipărire.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - filele x, S.C. FF. S.R.L. a realizat activitatea de tipărire a buletinelor de vot cu un număr de 179 de persoane pe care le-a plătit cu suma de 241.852.152 ROL, în baza borderoului de plată existent la dosarul cauzei, şi a reţinut impozit de 10% pe care nu l-a declarat şi achitat la bugetul consolidat.

Întrucât realizarea producţiei de tipografie nu a fost activitate întâmplătoare, ci una contractată în sistemul de achiziţii publice cu Prefectura Dolj, pe baza documentelor de eligibilitate, probând că are resurse umane, materiale, tehnice şi financiare pentru a adjudeca contractul de realizare a buletinelor de vot, personalul care a realizat activitatea de tipărire, împachetare şi distribuire a buletinelor de vot ar fi trebuit sa se încadreze în relaţii contractuale de muncă reglementare de Codul Muncii, societatea fiind obligată să încheie cu aceştia contracte de munca pe perioadă determinată şi în consecinţă să calculeze, să reţină, să declare şi să plătească obligaţiile fiscale către bugetul consolidat.

Pe baza balanţei la data de la 31.12.2004, expertiza fiscală efectuată în cauză a reţinut că cuantumul veniturilor existente în contul 704 "Venituri din activităţi diverse" a fost în sumă de 1.519.756.000 ROL, iar cuantumul cheltuielilor existente în conturile 612 "Cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile" în suma de 1.046.218.488 ROL şi 628 "Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi" în sumă de 254.258.959 ROL. În cursul lunii pe rulaj în dreptul contului 628 "Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi" apare suma de 241.852.152 ROL, care reprezintă cheltuiala cu manopera celor 179 muncitori.

În baza dispoziţiilor Legii nr. 19 din 17 martie 2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de munca si boli profesionale, Legii nr. 53 din 2003 privind Codul muncii, Hotărâri nr. 1515 din 18 decembrie 2003 pentru stabilirea salariului de baza minim brut pe ţară garantat în plată şi Legii nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, expertiza fiscală a procedat la calculul contribuţiilor aferente:

Manopera

brutCAS

Asigurat

9,5%CASS

Asigurat

7%Şomaj

Asigurat

1%CAS

Angajator

22%CASS

Angajator

7%Şomaj

Angajator

3%Fond risc şi

Accidente

0,546%

241.852.15222.975.95416.929.6512.418.52253.207.47316.929.6517.255.5651.320.513

TOTAL121.037.328

Totodată, tribunalul a reţinut, în baza raportului de expertiză fiscală, că referitor la persoanele a căror manoperă brută este mai mare decât salariul minim pe economie garantat în plată (2.800.000 ROL) şi pentru care ar fi trebuit să se reţină şi impozit pe salariu, cuantumul total al acestui impozit (18%) este de 6.674.531 ROL.

Prin urmare, paguba adusă bugetului de stat este formată din contribuţii salariale si impozit pe salariu, astfel: 121.037.328 ROL + 6.674.531 ROL=127.711.859 ROL, adică 12.771,2 RON (RON).

Întrucât la data la care ar fi trebuit evidenţiate în contabilitatea S.C. FF. S.R.L., obligaţiile fiscale aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzătoare activităţii de tipărire buletine de vot, administrator de drept al societăţii era G., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii.

9. Activităţile comerciale vizând cantitatea de 100.000 kg carcasă de porc-raporturile comerciale cu S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea (referitor la care s-a reţinut actul material indicat la punctul 210 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu.

La data de 14.03.2005, s-a încheiat contractul comercial de vânzare-cumpărare nr. 2, între S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea - DDDD. şi S.C. GG., reprezentată prin inculpatul

B., în calitate de administrator, având ca obiect vânzarea-cumpărarea cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc la preţul unitar de 75.000 RON/kg (conform anexei nr. 1), durata contractului fiind de 1 lună, respectiv din data de 15.03.2005 până la 15.04.2005, iar plata preţului produselor urmând să se facă de către S.C. GG. prin compensare cu energie electrică în termen de 90 zile.

Situaţia facturilor emise de S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea către S.C. GG. pentru produsul "carcasă de porc opărit" se prezintă astfel:

Nr. facturăDataCantitate facturatăPreţ unitarValoare de bazăTVAValoare totală

107146823.03.200535.48475.0002.661.300.000505.647.0003.166.947.000

107147525.03.20056.33075.000474.750.00090.202.500564.952.500

Trim I3.136.050.000595.849.5003.731.899.500

107147407.04.20056.40075.000480.000.00091.200.000571.200.000

107146927.04.20057.74575.000580.875.000110.366.250691.241.250

107147028.04.20052.84075.000213.000.00040.470.000253.470.000

107147311.05.20051.09275.00081.900.00015.561.00097.461.000

107147103.06.20052.70075.000202.500.00038.475.000240.975.000

107147211.06.20051.54175.000115.575.00021.959.250137.534.250

Trim II1.673.850.000318.031.5001.991.881.500

TOTAL64.1324.809.900.000913.881.0005.723.781.000

Astfel, în baza contractului, în perioada 23.03 - 11.06.2005, S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea a livrat către S.C. GG. cantitatea totală de 64.132 kg carcasă de porc opărit în valoare totală de 5.723.781.000 ROL.

Începând cu 25.03.2005, S.C. GG. a vândut carne de porc către S.C. EEEE. S.R.L., situaţia facturilor emise către această societate, prezentându-se astfel, potrivit raportului de expertiză fiscală:

Nr. facturăDataCantitate facturatăPreţ unitarValoare de bazăTVAValoare totală

925640225.03.20056.33065.000411.450.00078.175.500489.625.500

925640507.04.20056.40065.000422.500.00080.275.000502.775.000

925640728.04.20052.84065.000184.600.00035.074.000219.574.000

TOTAL15.5701.018.550.000193.524.5001.212.074.500

Situaţia sumelor achitate de S.C. EEEE. S.R.L. pentru produsul "carcasă de porc opărit" se prezintă astfel:

Ordinul de platăDataValoare de bază

10025.03.2005489.625.500

11007.04.2005495.040.000

13528.04.2005202.776.000

TOTAL1.187.441.000

SC EEEE. S.R.L. a vândut carnea de porc către S.C. FFFF. S.R.L., situaţia facturilor emise către această societate, prezentându-se astfel, potrivit raportului de expertiză fiscală:

Nr. facturăDataCantitate facturatăPreţ unitarValoare de bazăTVAValoare totală

639927925.03.20056.33067.000424.110.00080.580.900504.690.900

639928508.04.20056.40066.400424.960.00080.742.400502.702.400

639929505.05.20052.84065.000184.600.00035.074.000219.574.000

TOTAL15.570

SC GG. a vândut carne de porc şi către S.C. FFFF. S.R.L., situaţia facturilor emise către această societate, prezentându-se astfel, potrivit raportului de expertiză fiscală:

Nr. facturăDataCantitate facturatăPreţ unitarValoare de bazăTVAValoare totală

925640118.03.200512.51767.000838.639.000159.341.410997.980.410

925640627.04.20057.74560.000464.700.00088.293.000552.993.000

TOTAL20.2621.303.339.000247.634.4101.550.973.410

La dosarul cauzei există ordinele de plată cu care S.C. FFFF. S.R.L. a achitat către S.C. GG. contravaloarea a 20.262 kg carne de porc.

Situaţia sumelor achitate de S.C. FFFF. S.R.L. pentru produsul "carcasă de porc opărit" se prezintă astfel:

Ordinul de platăDataValoare de bază

38218.03.2005499.000.000

38318.03.2005498.980.410

59027.04.2005400.613.500

Ordin

compensare27.04.2005152.379.500

TOTAL1.550.973.410

SC GG. a vândut carne de porc şi către S.C. AA., situaţia facturilor emise către această societate, prezentându-se astfel, potrivit raportului de expertiză fiscală:

Nr. facturăDataCantitate facturatăPreţ unitarValoare de bazăTVAValoare totală

925640323.03.200514.91363.000939.519.000178.508.6101.118.027.610

925640423.03.20058.05463.000507.402.00096.406.380603.808.380

TOTAL22.9671.446.921.000247.914.9901.721.835.990

SC AA. nu a achitat marfa achiziţionată de la S.C. GG..

SC GG. a vândut carne de porc şi către S.C. GGGG. S.A., situaţia facturilor emise către această societate, prezentându-se astfel, potrivit raportului de expertiză fiscală:

Nr. facturăDataCantitate facturatăPreţ unitarValoare de bazăTVAValoare totală

925640803.06.20052.70060.000162.000.00030.780.000192.780.000

TOTAL2.700162.000.00030.780.000192.780.000

În data de 07.06.2005, S.C. GG. a încasat de la S.C. GGGG. S.A. suma de 177.737.079 ROL.

SC GG. a vândut carne de porc şi către S.C. HHHH. S.R.L., situaţia facturilor emise către această societate, prezentându-se astfel, potrivit raportului de expertiză fiscală:

Nr. facturăDataCantitate facturatăPreţ unitarValoare de bazăTVAValoare totală

925640011.06.20051.54165.000100.165.00019.031.350119.196.350

925641021.06.2005-10065.000-6.500.000-1.235.000-7.735.000

TOTAL22.96793.600.00017.784.000111.384.000

În data de 07.06.2005, S.C. GG. a încasat de la S.C. HHHH. S.R.L. suma de 69.196.350 ROL.

Situaţia centralizată a clienţilor în evoluţia acestora se prezintă astfel:

ClientNr.

facturăDataCantitate

facturatăPreţ

unitarValoare

de bazăTVAValoare

totală

FFFF.925640118.03.200512.51767.000838.639.000159.341.410997.980.410

EEEE.925640225.03.20056.33065.000411.450.00078.175.500489.625.500

AA.925640323.03.200514.91363.000939.519.000178.508.6101.118.027.610

AA.925640423.03.20058.05463.000507.402.00096.406.380603.808.380

Trim I2.697.010.000512.431.9003.209.441.900

EEEE.925640507.04.20056.40065.000416.000.00079.040.000495.040.000

FFFF.925640627.04.20057.74560.000464.700.00088.293.000552.993.000

EEEE.925640728.04.20052.84060.000170.400.00032.376.000202.776.000

Cam 11925640803.06.20052.70060.000162.000.00030.780.000192.780.000

HHHH.925640011.06.20051.54165.000100.165.00019.031.350119.196.350

HHHH.925641021.06.2005-10065.000-6.500.000-1.235.000-7.735.000

Trim II1.306.765.000248.285.3501.555.050.350

Total vanzare62.94063.6134.003.775.000760.717.2504.764.492.250

Total cumpărare62.94075.0004.720.500.000896.895.0005.617.395.000

Total diferenţa716.725.000136.177.750852.902.750

Diferenţa nefacturata1.19263.61375.826.69614.407.07290.233.768

1.19275.00089.400.00016.986.000106.386.000

Diferenţa13.573.3042.578.92816.152.232

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - dosar instanţă, S.C. GG. nu a plătit către S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea suma de 5.723.781.000 ROL, reprezentând contravaloarea a 64.132 kg carne de porc. Deşi cantitatea contractată fost de 100.000 kg, S.C. CCCC. a livrat către S.C. GG. doar 64.132 kg.

La data de 21.07.2006, potrivit procesul-verbal de control nr. 771500 la S.C. CCCC. de către Direcţia Generala de Administare a Marilor Contribuabili, a rezultat că facturile, reprezentând marfa livrată către S.C. GG. au fost înregistrate în jurnalele de vânzări şi implicit în balanţele contabile.

La data de 04.05.2006, Activitatea de control fiscal Vâlcea, prin procesul-verbal de control nr. 54082 la S.C. EEEE. S.R.L., confirmă ca facturile, reprezentând marfa cumpărată de la S.C. GG. au fost înregistrate în jurnalele de cumpărări si implicit in balanţele contabile.

La dosarul cauzei există ordinele de plată cu care S.C. EEEE. S.R.L. a achitat către S.C. GG. contravaloarea a 15.570 kg carne de porc.

Expertiza a sesizat că există discordanţe între facturile emise de S.C. GG. şi cele înregistrate în evidenţa S.C. EEEE. S.R.L. (factura x/07.04.2005 este greşit modul de calcul al facturii, iar la factura x/28.04.2005, preţul unitar este 60.000 RON in loc de 65.000 RON).

La data de 07.06.2006, Activitatea de control fiscal Vâlcea, prin procesul-verbal de control nr. 55253 la S.C. FFFF. S.R.L., confirmă ca facturile reprezentând, marfa cumpărată de la S.C. GG. au fost înregistrate in jurnalele de cumpărări şi implicit in balanţele contabile.

La dosarul cauzei există ordinele de plată cu care S.C. FFFF. S.R.L. a achitat către S.C. GG. contravaloarea a 20.262 kg carne de porc.

SC AA. nu a achitat marfa achiziţionată de la S.C. GG..

În data de 07.06.2005, S.C. GG. a încasat de la S.C. GGGG. S.A. suma de 177.737.079 ROL.

În data de 07.04.2005, S.C. GG. a încasat de la S.C. HHHH. S.R.L. suma de 69.196.350 ROL.

Potrivit art. 18 din O.G. nr. 99/2000:

Prin vânzări cu preţ redus, în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege:

a)vânzări de lichidare;

b)vânzări de soldare;

c)vânzări efectuate în structuri de vânzare denumite magazin de fabrică sau depozit de fabrică;

d)vânzări promoţionale;

e)vânzări ale produselor destinate satisfacerii unor nevoi ocazionale ale consumatorului, după ce evenimentul a trecut şi este evident că produsele respective nu mai pot fi vândute în condiţii comerciale normale;

f)vânzări ale produselor care într-o perioadă de 3 luni de la aprovizionare nu au fost vândute;

g)vânzări accelerate ale produselor susceptibile de o deteriorare rapidă sau a căror conservare nu mai poate fi asigurată până la limita termenului de valabilitate;

h)vânzarea unui produs la un preţ aliniat la cel legal practicat de ceilalţi comercianţi din aceeaşi zonă comercială, pentru acelaşi produs, determinat de mediul concurenţial;

i)vânzarea produselor cu caracteristici identice, ale căror preţuri de reaprovizionare s-au diminuat.

Potrivit art. 19 din acelaşi act normativ:

Este interzis oricărui comerciant să ofere sau să vândă produse în pierdere, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 18 lit. a)-c), e)-i), precum şi în cazul produselor aflate în pachete de servicii. Prin vânzare în pierdere, în sensul prezentei ordonanţe, se înţelege orice vânzare la un preţ egal sau inferior costului de achiziţie, astfel cum acesta este definit în reglementările legale în vigoare.

În acest context legal, tribunalul a constatat că marfa constând în "carcasă de porc opărit" achiziţionată de S.C. GG. a fost vândută către societăţile arătate mai sus la un preţ inferior celui de achiziţie, contrar dispoziţiilor art. 18 şi 19 din O.G. nr. 99/2000.

Deşi, S.C. GG. a fost radiată în data de 29.03.2005 conform cererii de radiere nr. x/24.03.2005 înregistrată de ORC Dolj, motivul radierii fiind fuziune prin absorbţie, iar Legea nr. 31/1990 interzice desfăşurarea activitatilor economice dupa radiere, s-a continuat, atât achiziţia şi vânzarea de către societate a cărnii de porc.

Astfel, potrivit art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni; în caz contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins.

Dupa data radierii, S.C. K., absorbantă a folosit şi emis în numele S.C. GG. facturi de vânzare a cărnii de porc, operaţiunile contabile fiind înregistrate în evidenţa S.C. K., absorbantă.

Urmare acestui fapt, aşa cum rezultă din expertiza fiscală, s-a determinat paguba adusă bugetului de stat, astfel:

Trimestrul I 2005: impozit pe venitul microîntreprinderii 3% (valoarea minima pe care ar fi trebuit să o obţină din vânzare) = (2.661.300.000+474.750.0003)*3% = 3.136.050.000*3% = 94.081.500 ROL = 9.408,15 RON (RON);

Trimestrul II 2005: impozit pe profit aferent diferenţei vândute sub preţul de achiziţie:

- Cost marfa achiziţie de la S.C. CCCC.: 1.673.850.000 ROL;

- Valoare vânzare marfă: 1.306.765.000 + 75.826.696 = 1.382.591.696 ROL

- Impozit pe profit pe diferenţa de preţ = 1.673.850.000 - 1.382.591.696 = 291.258.304 ROL la care se aplică cota de 16% = 46.601.328,64 ROL = 4.660,13 RON (RON)

- TVA aferent diferenţei de preţ = 291.258.304 ROL * 19% = 55.339.077,76 ROL = 5.533,91 RON (RON).

Deci paguba totală cu care a fost prejudiciat bugetul de stat urmare a tranzacţiilor cu carne de porc este de 19.602,19 RON (RON) compusă din impozit pe venitul microîntreprinderii 3% = 9.408,15 RON, impozit pe profit = 4.660,13 RON şi TVA = 5.533,91 RON.

Întrucât la data la care ar fi trebuit evidenţiate în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K. veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, administrator de drept al societăţii S.C. K. a fost H. (începând cu trimestrul III), iar administrator de fapt al S.C. GG. a fost inculpatul B. (care şi-a asumat calitatea în momentul reprezentării societăţii în cadrul contractului cu S.C. CCCC.), iar administrator de fapt al ambelor societăţi era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane sunt răspunzătoare pentru paguba creată bugetului de stat.

10. Factura nr. x din 03.03.2003 (referitor la care s-a reţinut actul material indicat la punctul 211 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu).

La data de 3.03.2003, S.C. AA. a emis către S.C. GG. factura fiscală nr. x , având ca obiect 600 abonamente ziar la cotidianul HH., pentru perioada februarie - decembrie 2003 în valoare totală de în valoare totală de 90.000.000 ROL, din care TVA 14.370.000 ROL, înregistrat în contul 442.6 ca TVA deductibil.

La baza acestei facturi nu a existat niciun alt document din care să rezulte livrarea acestor abonamente către cumpărător sau destinaţia şi oportunitatea acestei operaţiuni asupra întregii activităţi a S.C. GG., astfel încât au fost încălcate disp. art. 22 alin. (1), (4) şi 6 din Legea nr. 345/2002 referitoare la deducerea TVA, abonamentele la ziarul "HH." nereprezentând bunuri pentru care se putea deduce TVA-ul (materii prime şi materiale, combustibil şi energie, piese de schimb, obiecte de inventar şi de natura mijloacelor fixe, precum şi alte bunuri şi servicii ce urmează a se reflecta în cheltuielile de producţie, de investiţii sau de circulaţie, după caz, în sensul alin. (6) al art. 22 din Legea nr. 345/2002).

Potrivit expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale, TVA în cuantum de 1437 RON (14.370.000 ROL) nu poate fi considerat TVA deductibil din punct de vedere fiscal, constituind prejudiciu cauzat bugetului de stat.

Întrucât la acea dată la care a fost evidenţiată în contabilitatea S.C. GG. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x , administrator de drept al societăţii era Mitran E. (decedat), iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau responsabilitatea evidenţierii corecte astă persoană este răspunzătoare de prejudiciul cauzat. Cu privire la defunctul Mitran E. s-a dispus clasarea de către procuror ca urmare a decesului acestuia (certificat de deces seria x nr. x eliberat de Primăria municipiului Craiova la data de 11.11.2008 - vol. 2, f.245)

11. Fuziunea S.C. II. S.A. cu S.C. AA. (referitor la care s-a reţinut actul material indicat la punctul 212 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu)

Potrivit adresei nr. x/26.05.2006 a ORC de pe lângă Tribunalul Dolj, S.C. II. S.A. nu mai figurează în evidenţele ORC de pe lângă Tribunalul Dolj, denumirea fiind radiată ca urmare a fuziunii prin absorbţie de către S.C. II. S.A. a S.C. AA. în baza actului nr. 51471/20.10.2004. Societatea absorbantă S.C. II. S.A. preia cu ocazia fuziunii denumirea societăţii absorbite, şi anume S.C. AA..

Pentru luna octombrie 2004, societatea a înregistrat în evidenţa contabilă, conform balanţei de verificare, o pierdere contabilă în sumă de 70.125.211 ROL.

Astfel, potrivit balanţei de verificare pe luna octombrie 2004, pentru S.C. II. S.A. rezultă:

* total venituri: ………… 2.340.979 ROL . . . . . . . . . . .total cheltuieli: …………72,466,190 ROL, rezultă

Pierdere = 70.125.211 ROL.

Tribunalul a reţinut că potrivit art. 26 din Codul fiscal:

(1) Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi.

Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora.

(2) Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei care preiau patrimoniul societăţii absorbite, după caz.

Expertiza contabilă judiciară efectuată în cursul urmăririi penale, în mod similar cu raportul de inspecţie fiscală nr. x din 09.05.2005 a calculat impozitul pe profit aferent pierderii din octombrie 2004 a S.C. II. S.A. care a fuzionat cu S.C. AA. şi care nu trebuia să fie considerat deductibil: 70.125.211 ROL x 25% = 17.531.303 ROL, adică 1.753,13 RON (RON).

La data la care au fost evidenţiate în contabilitatea S.C. AA. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., administratori de drept ai societăţii erau J., C. şi E. F., iar administrator de fapt era inculpatul A..

Prin rechizitoriu, fapta de evidenţiere în contabilitatea S.C. AA. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., cauzând prin aceasta bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 1.753,13 RON (impozitul pe profit aferent pierderii) este imputată penal inculpaţilor A. şi H. (punctul 212 din secţiunea "Încadrarea juridică a faptelor"). Întrucât inculpatul H. nu avea calităţi în cadrul S.C. AA. care să îi confere obligaţia sau posibilitatea evidenţierii sau neevidenţierii în contabilitate a cheltuielilor (în contextul în care nu avea calitatea prevăzuta de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: administrator de drept sau de fapt, ordonator de credite sau gestionar al S.C. AA.), tribunalul a reţinut că această activitate reţinută în actul de sesizare nu poate fi imputată nici din punct de vedere penal şi nici civil acestuia.

12. Contractele de prestări servicii încheiate între S.C. HH. S.R.L. şi S.C. AA. (referitor la care s-au reţinut actele materiale indicate la punctul 213 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu.

La data de 1.07.2003, a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2003 prin care S.C. HH. S.R.L. (prestator), reprezentată de administrator, inculpatul B. se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiarul S.C. AA., reprezentată de administrator, inculpatul J. următoarele activităţi:

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare si machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH..

Contractul s-a încheiat pe o durată de 6 luni, de la data de 01.07.2003 până la data de 31.12.2003, iar tariful lunar a fost de 189.034.000 ROL/lună inclusiv TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

La data de 30.12.2003, a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x/30.12.2003 prin care S.C. HH. S.R.L. (prestator), reprezentată de administrator, inculpatul B. se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiarul S.C. AA., reprezentată de administrator, inculpatul J. următoarele activităţi:

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare si machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH..

Contractul s-a încheiat pe o durată de 12 luni, de la data de 01.01.2004 până la data de 31.12.2004, iar tariful lunar a fost de 140.757.700 ROL/lună plus

TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

Începând cu data de 1.04.2003 şi până la radiere, ca urmare a fuziunii prin comasare (29.03.2005), S.C. AA. a avut calitatea de asociat majoritar (deţinând 95% din capitalul social) al S.C. HH. S.R.L., din raportul de expertiză fiscală, rezultând că exista relaţii de afiliere între S.C. AA. şi S.C. HH. S.R.L., S.C. AA. fiind si principalul client al firmei.

Potrivit art. 7 alin. (1) pct. 21 lit. b) din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, o persoană este afiliată cu o persoană juridică dacă persoana deţine, în mod direct sau indirect, inclusiv deţinerile persoanelor afiliate, minimum 33 % din valoarea sau numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot deţinute la persoana juridică ori dacă controlează în mod efectiv persoana juridică;

Potrivit art. 11 din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal:

(1)La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.

(2)În cadrul unei tranzacţii între persoane afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane, după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei. La stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate se foloseşte cea mai adecvată dintre următoarele metode:

a)metoda comparării preţurilor, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţurilor plătite altor persoane care vând bunuri sau servicii comparabile către persoane independente;

b)metoda cost-plus, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza costurilor bunului sau serviciului asigurat prin tranzacţie, majorat cu marja de profit corespunzătoare;

c)metoda preţului de revânzare, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţului de revânzare al bunului sau serviciului vândut unei persoane independente, diminuat cu cheltuiala cu vânzarea, alte cheltuieli ale contribuabilului şi o marjă de profit;

d)orice altă metodă recunoscută în liniile directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal

(1)Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 25 %.

Începând cu 01.01.2005, cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal

(1)Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal

(1)Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

Potrivit adresei nr. x din data de 28.04.2006, Institutul National de Statistica- Direcţia regională de Statistică Dolj, a comunicat principalii indicatori financiari pentru sectorul "Edituri, poligrafie si reproducerea pe suporţi a înregistrărilor", pentru anul 2003, instituţia nedetinand date pentru anii 2004 si 2005. Din adresa pentru sectorul privat rezultă următoarele informaţii:

- Număr intreprinderi: 3.529;

- Număr mediu salariaţi:28.843;

- Cifra de afaceri:21.969 mild RON;

- Rezultatul brut al exerciţiului; 1.825. mild RON.

Pornind de la aceşti indicatori s-a calculat o cota medie de profit în procent de 8,3% (1.825 mld RON/21.969 mld RON). Din fişele de cont analitic existente la dosarul cauzei, pe perioada iulie 2003- martie 2005, potrivit expertizei fiscale efectuată în cursul judecăţii, fila189 vol. 8 (ale cărei concluzii sunt similare celei efectuate în cursul urmăririi penale) rezultă următoarele informaţii:

LunaContul 641 ContribuţiiConturile 645.1 si 645.1.1Contul 645.2Contul 645.3

Iulie151.225.00048.392.0005.292.875

August154.127.38149.320.7625.394.458

Septembrie165.572.72752.983.2735.795.045

Octombrie189.839.78360.748.7316.644.392

Noiembrie172.190.00055.100.8005.963.650

Decembrie203.475.00073.577.688

Total 20031.036.429.891340.123.25429.090.420

Ianuarie201.960.00045.441.00019.803.000

Februarie185.340.00041.701.50018.450.000

Martie252.955.95356.915.02224.950.566

Aprilie261.966.66658.938.00025.849.667

Mai262.226.66959.001.00025.922.667

Iunie300.027.27167.506.13629.854.091

Iulie316.154.54671.134.77331.264.454

August292.127.27564.268.00028.918.727

Septembrie437.950.00098.538.75043.690.000

Octombrie435.150.00097.908.75043.431.000

Noiembrie438.586.36498.681.93261.402.090

Decembrie444.550.000100.023.75044.371.000

Total 20043.828.994.444860.058.613397.907.262

Total 2003-20044.865.424.3351.200.181.867426.997.682

Ianuarie459.216.666105.863.21813.683.50032.145.167

Februarie450.717.500103.903.90513.521.52531.550.225

Martie448.426.087103.375.66613.452.48332.389.826

Total 20051.358.360.253313.142.78940.657.80896.085.218

Total general6.223.784.5881.513.324.656467.655.49096.085.218

TOTAL8.300.849.952

Potrivit raportului de expertiză fiscală, din datele culese din bilanţurile contabile precum si din balanţa de verificare la data de 31.03.2005, cu privire la cheltuielile salariale rezultă următoarele informaţii:

AnulNumăr mediu de salariaţiCheltuieli cu salariile

2003701.666.361.712

20041175.179.591.649

Trim. I 20051321.874.156.347

Total general8.720.109.708

Expertiza fiscală a constatat o diferenţa de 419.259.756 ROL, între cheltuielile cu salariile raportate în bilanţuri si cele regăsite în balanţele de verificare (8.720.109.708 ROL) şi în fişele analitice existente la dosarul cauzei (8.300.849.952 ROL), expertiza luând în considerare suma de 8.300.849.952 ROL.

Din documentele existente la dosarul cauzei, reiese ca S.C. HH. S.R.L. a emis facturi către S.C. AA., documente care au fost înregistrate in evidenţa contabilă astfel:

Număr facturaDataValoare de bazaTVAValoare totala

793961801.11.2004618.800.000117.572.000736.372.000

793961930.11.2004309.400.00058.786.000368.186.000

793962015.12.2004153.620.57229.187.909182.808.480

775128430.01.2005546.662.000103.865.780650.527.780

TOTAL1.628.482.572309.411.6891.937.894.260

Potrivit expertizei fiscale, costul serviciilor de editare a cotidianului local "HH." a fost de 8.300.849.952 ROL = 830.085 RON (RON) pe perioada 01.07.2003-31.03.2005.

În contabilitatea HH. S.R.L. au fost înregistrate astfel:

4111 "Clienţi. Analitic AA." = 4.629.136.592,50

704 "Venituri din prestări servicii" 3.890.030.750

4427 "TVA de plata" 739.105.842,50

Potrivit raportului de expertiză fiscală, sumele care trebuie luate în considerare sunt cele aferente celor două contracte constatate ca înregistrate ca venituri, în perioada iulie 2003- martie 2005, deci suma totală de 3.890.030.750 ROL, defalcată astfel:

- În perioada 01.07.2003-31.12.2004 in suma de 3.343.368.800 ROL;

- În perioada 01.01.2005-311.03.2005 in suma de 546.662.000 ROL.

Pentru determinarea impozitelor datorate bugetului de stat, conform raportului de expertiză fiscală, s-a ţinut cont de cota de profit de 8,3%, aşa cum a rezultat din datele comunicate de Institutul National de Statistica pentru anul 2003.

Astfel:

Total contribuţii în perioada 01.07.2003-31.12.2004:

4.865.424.335 + 1.200.181.867 + 426.997.682 = 6.492.603.884 ROL

6.492.603.884 ROL * 8,3% = 538.886.122,37

6.492.603.884 ROL + 538.886.122,37 - 3.343.368.800 = 3.688.121.206,37 ROL.

Deci, impozitul pe profit în perioada 01.07.2003-31.12.2004 care ar fi trebuit calculat şi evidenţiat este de 92.203,04 RON, astfel: 3.688.121.206,37 * 25% = 922.030.301,59 ROL = 92.203,04 RON (RON).

Total contribuţii în perioada 01.01.2005-31.03.2005:

1.358.360.253 + 313.142.789 + 40.657.808 + 96.085.218 = 1.808.246.068 ROL

1.808.246.068 * 8,3% = 150.084.423,64 ROL

1.808.246.068 + 150.084.423,64 - 546.662.000 = 1.411.668.491,64 ROL.

Deci impozitul pe profit în perioada 01.01.2005-31.03.2005, care ar fi trebuit calculat şi evidenţiat este de 22.586,70 RON, astfel: 1.411.668.491,64 * 16% = 225.866.958.662 ROL = 22.586,70 RON (RON).

Impozit pe profit în perioada 01.07.2003-31.03.2005 = 92.203,04 + 22.586,70 = 114.789,74 RON (RON).

TVA datorat în perioada 01.07.2003-31.03.2005 care ar fi trebuit calculat şi evidenţiat este de 83.805,57 RON (RON), astfel:

8.300.849.952 - 3.890.030.750=4.410.819.202 ROL

4.410.819.202 ROL * 16% = 838.055.648 ROL = 83.805,57 RON (RON).

În concluzie, raportul de expertiză a calculat că paguba adusa bugetului de stat este: Impozit profit 01.07.2003-31.03.2005 = 114.789,74 RON + TVA 83.805,57 RON = 198.595,31 RON (RON).

În perioada 2003 - 2005, când ar fi trebuit evidenţiate în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. veniturile arătate mai sus, administrator de drept al societăţii era B. iar administrator de fapt era inculpatul A., aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii.

13. Contractele de închiriere încheiate între S.C. AA. şi S.C. FF. S.R.L., respectiv S.C. IIII. (referitor la care s-au reţinut actele materiale indicate la punctul 214 al secţiunii "ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu.

La data de 16.02.2004, prin contractul de închiriere nr. x, încheiat pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 16.02.2004, până la data de 16.02.2009, S.C. AA., reprezentată legal de administrator, inculpatul J., în calitate de proprietar a închiriat societăţii comerciale FF. S.R.L., reprezentată de administrator, inculpatul G., în calitate de chiriaş, activul situat în mun. Craiova, str. x, cu destinaţia de sediu - societate, în suprafaţă de 315.51 mp, cuantumul chiriei fiind de 200 USD/lună plus TVA, la cursul BNR din ziua plătii.

La data de 20.03.2003, prin contractul de închiriere nr. x, încheiat pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 20.03.2003, până la data de 20.03.2008 (în contract a fost consemnat în mod eronat 2005), S.C. AA., reprezentată legal de administrator, inculpatul J., în calitate de proprietar a închiriat societăţii comerciale IIII., reprezentată de administrator, inculpatul B., în calitate de locatar (chiriaş), activul situat în mun. Craiova, str. x, cu destinaţia de sediu - societate, în suprafaţă de 50 mp, cuantumul chiriei fiind de 50 USD/lună plus TVA, la cursul BNR din ziua plătii.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (forma la data încheierii contractelor):

(1)Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 25 %, cu excepţiile prevăzute la alin. (2), la art. 33 şi 38.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (forma de la 1.01.2005):

Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 19 %, cu excepţiile prevăzute la art. 33 şi 38.

Potrivit art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

(1)Cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 19 % şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de taxa pe valoarea adăugată sau care nu este supusă cotei reduse a taxei pe valoarea adăugată.

Tribunalul a constatat că prin actul de sesizare (pct. 214) acuzaţia penală formulată este următoarea: "Fapta inculpaţilor A. şi J., care în perioada anilor 2004 - 2006 nu au înregistrat în contabilitatea S.C. AA. veniturile realizate din închirierea de spaţii comerciale, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 4.968,28 RON (impozit pe profit), constituie acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.."

Astfel, neputând extinde, în lipsa unei sesizări, acuzaţia formulată, tribunalul s-a raportat la perioada reţinută în rechizitoriu, având în vedere pentru contractul nr. x/20.03.2003, perioada începând cu data de 20.03.2004, astfel cum a fost reţinută în actul de sesizare şi acuzaţia privind sustragerea de la plata impozitului pe profit.

La calculul obligaţiilor fiscale aferente perioadei 2004-2006 (pentru contractul nr. x/20.03.2003, avându-se în vedere perioada începând cu 20.03.2004, referitor la care este formulată acuzaţia prin actul de sesizare), instanţa a avut în vedere concluziile ambelor rapoarte de expertiză, atât cea contabilă efectuată în cursul urmăririi penale, cât şi cea fiscală efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, constatând că cea efectuată în cursul cercetării judecătoreşti a analizat o perioadă mai extinsă şi în plus a calculat obligaţiile fiscale, constând în taxa pe valoare adăugată, care, de asemenea nu fac obiectul acuzării.

Situaţia detaliată a obligaţiilor fiscale cu privire la care s-a formulat acuzaţia penală este următoarea:

DataContract de închiriere nr. 36: 200 $/lună, curs BNRCurs BNRValoare în ronDataContract de închiriere nr. 2: 50 $/lună, curs BNRCurs BNRValoare în ron

16/02/04200.003.1823636.46

16/03/04200.003.2370647.4020/03/0450.003.2371161.86

16/04/04200.003.4078681.5620/04/0450.003.4091170.46

16/05/04200.003.4337686.7420/05/0450.003.4011170.06

16/06/04200.003.3767675.3420/06/0450.003.3910169.55

16/07/04200.003.3207664.1420/07/0450.003.2952164.76

16/08/04200.003.3197663.9420/08/0450.003.3212166.06

16/09/04200.003.3836676.7220/09/0450.003.3917169.59

16/10/04200.003.3216664.3220/10/0450.003.2679163.40

16/11/04200.003.0434608.6820/11/0450.003.9657198.29

16/12/04200.002.8872577.4420/12/0450.002.8976144.88

Total chirii 20047,182.74Total chirii 20041,678.88

16/01/05200.002.9077581.5420/01/0550.002.9323146.62

16/02/05200.002.9064581.2820/02/0550.002.7700138.50

16/03/05200.002.7199543.9820/03/0550.002.7413137.07

16/04/05200.002.8200564.0020/04/0550.002.7986139.93

16/05/05200.002.8628572.5620/05/0550.002.8621143.11

16/06/05200.002.9856597.1220/06/0550.002.9566147.83

16/07/05200.002.9470589.4020/07/0550.002.9467147.34

16/08/05200.002.9099581.9820/08/0550.002.9255146.28

16/09/05200.002.8337566.7420/09/0550.002.8690143.45

16/10/05200.003.0100602.0020/10/0550.003.0119150.60

16/11/05200.003.1167623.3420/11/0550.003.1150155.75

16/12/05200.003.0520610.4020/12/0550.003.0555152.78

16/01/06200.002.9925598.5020/01/0650.003.0186150.93

16/02/06200.002.9700594.0020/02/0650.002.9340146.70

16/03/06200.002.9144582.8820/03/0650.002.8771143.86

16/04/06200.002.8879577.5820/04/0650.002.8199141.00

16/05/06200.002.7544550.8820/05/0650.002.7600138.00

16/06/06200.002.7828556.5620/06/0650.002.8068140.34

16/07/06200.002.8373567.4620/07/0650.002.8274141.37

16/08/06200.002.7570551.4020/08/0650.002.7491137.46

16/09/06200.002.7596551.9220/09/0650.002.7878139.39

16/10/06200.002.7971559.4220/10/0650.002.7841139.21

16/11/06200.002.7273545.4620/11/0650.002.7203136.02

16/12/06200.002.6119522.3820/12/0650.002.5841129.21

Total chirii 2005 + 200613,772.78Total chirii 2005 + 20063,432.69

Impozit chirii 20041,795.69Impozit chirii 2004419.72

Impozit chirii 2005 + 20062,203.64Impozit chirii 2005 + 2006549.23

Total general impozit pe chirii4,968.28

Din concluziile rapoartelor de expertiză, tribunalul a reţinut că cele două contracte de închiriere s-au derulat până în luna decembrie 2006, timp în care chiriile erau în valoare totală de 26.067,09 RON (RON). Pentru această valoare nu s-a calculat şi virat impozitul aferent de 16%, în cuantum total de 4.968,28 RON (RON).

În anul 2003, când ar fi trebuit înregistrate în contabilitatea S.C. AA. cele două contracte şi implicit veniturile generate de acestea, administrator de drept al societăţii era J., iar administrator de fapt era inculpatul A., aceste persoane fiind răspunzătoare de paguba produsă bugetului de stat.

Referitor la toate aceste operaţiuni comerciale (punctele 1-13), tribunalul a reţinut că au avut ca scop obţinerea unor câştiguri financiare ilicite, ca o consecinţă a sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul consolidat al statului, prin ascunderea sursei impozabile de către inculpatul A..

În ceea ce priveşte scopul neevidenţierii sau evidenţierii nereale a operaţiunilor comerciale şi a veniturilor arătate la punctele 1-13, tribunalul a reţinut că acesta, în contextul procurării unor importante beneficii financiare inculpatului A., nu putea fi decât cel al neachitării obligaţiilor fiscale. Întrucât aceste multiple operaţiuni comerciale descrise la punctele 1-13 s-au suprapus în timp şi au fost derulate prin intermediul societăţilor controlate de inculpatul A., într-o perioadă relativ scurtă (2003-2006), tribunalul a reţinut că au fost efectuate cu o rezoluţie infracţională unică, urmărindu-se acelaşi scop - eludarea într-o cât mai mare măsură a plăţii obligaţiilor fiscale, motiv pentru care referitor la actele materiale indicate la punctele 1-13, s-a reţinut îndeplinirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni unice de evaziune fiscală, în formă continuată, în sarcina inculpatului.

Audiat fiind, inculpatul A. a invocat în esenţă că nu avea responsabilitatea evidenţierii în contabilitate a operaţiunilor desfăşurate de societăţi, având contabili angajaţi în acest sens, că nu a subevaluat sau supraevaluat tranzacţii, în cazul vânzărilor de terenuri fiind respectate valorile din certificatele fiscale şi grilele notariale şi valorile determinate de piaţa imobiliară. Tribunalul a constatat că inculpatul nu a contestat calitatea de administrator de fapt al societăţilor în cauză, această calitate fiind confirmată inclusiv de declaraţia martorei FFF. care a arătat că inculpatului A. îi aparţinea decizia de încheiere a diferitelor înscrisuri, acesta realizând managementul întregului grup de firme, fiind fondatorul tuturor societăţilor şi că exista o consultare prealabilă, însă inculpatul A. lua deciziile. Totodată, a relatat acelaşi martor că nu a remarcat situaţii în care administratorii din acte ai societăţilor să fi refuzat să semneze înscrisuri şi că aceştia ştiau ce semnează, având tot timpul să le studieze, mai ales că inculpatul A. le explica ce cuprind acestea. Susţinerile inculpatului în sensul că tranzacţiile cu terenuri au respectat preţul pieţei sunt contrazise de rapoartele de expertiză fiscală şi evaluatorie. De asemenea, susţinerile inculpatului că nu avea responsabilitatea evidenţierii în contabilitate nu pot fi primite de tribunal în contextul în care potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 (forma la data încheierii operaţiunilor comerciale), răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective. Având în vedere că inculpatul avea controlul financiar al societăţilor este evident că actele evazioniste nu ar fi putut fi făcute fără ştiinţa acestuia în contextul în care deciziile investiţionale îi aparţineau.

Inculpatul A. a invocat prescripţia răspunderii penale şi autoritatea de lucru judecat.

Referitor la prescripţia răspunderii penale, invocată de inculpatul A., tribunalul a analizat-o prin prisma incidenţei cazului de încetare a procesului penal prevăzut de alin. (16) alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., constatând că inculpatul a solicitat continuarea procesului penal în cazul intervenirii prescripţiei.

În acest sens, tribunalul a reţinut, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni este în cursul lunii decembrie 2006, prin neevidenţierea veniturile realizate din închirierea de spaţii comerciale, termenul de prescripţie, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată reţinută în sarcina acestuia, începând după data de 31.12.2006, când acesta ar fi trebuit să evidenţieze în contabilitatea S.C. AA., veniturile aferente chiriei pe luna decembrie 2006 potrivit contractelor de închiriere nr. x/16.02.2004 şi nr. y/20.03.2003 .

Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (2) lit. b) comb. cu alin. (3) şi şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 este de 10 ani şi a fost întrerupt la data de 8 februarie 2013 prin dispunerea efectuării în continuare

a urmăririi penale faţă de suspectul A.. Prin aplicarea art. 124 din C. pen. din 1969, a rezultat că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale în priviţa inculpatului A. este de 15 ani şi urmează să se împlinească la data de 31 decembrie 2021.

Prin urmare susţinerea inculpatului A. în sensul intervenirii prescripţiei răspunderii penale cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (2) lit. b) comb. cu alin. (3) şi şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 nu este întemeiată, nefiind aplicabile disp. art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. în privinţa acestui inculpat.

Referitor la autoritatea de lucru judecat, invocată de inculpatul A., tribunalul a analizat-o prin prisma incidenţei cazului de încetare a procesului penal prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen.

Astfel, tribunalul a reţinut că autoritatea de lucru judecat s-a invocat raportat la rezoluţia din data de 23.10.2007 dispuse de procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie în dosarul nr. x/2007 (depusă la 78-89 vol. 15 d.u.p.), prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii JJJ., KKK., C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi dare de mită prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) din C. pen. raportat la art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2000 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 255 din C. pen., FFF., E. F., A. şi NNN. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi dare de mită prev. de art. 26 din C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) din C. pen. raportat la art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2000 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 255 din C. pen. JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN. şi OOOO. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 din C. pen.

Analizând rezoluţia respectivă, tribunalul a constatat că procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie în dosarul nr. x/2007, analizând actele premergătoare urmării penale efectuate a constatat că nu se poate reţine în cauză, în sarcina persoanelor faţă de care s-a formulat plângere, săvârşirea vreunei infracţiuni din cele incriminate de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sau care ar putea atrage competenţa Direcţiei Naţionale Anticoruptie conform dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cercetările efectuate neconturând indicii temeinice care să confirme existenţa aspectelor infracţionale semnalate de petenţi în plângerea ce a făcut obiectul prezentului dosar.

Procurorul a arătat că, având în vedere numărul mare de persoane faţă de care s-a formulat plângere, considerentele - ce stau la baza constatării faptului că nu se poate reţine în cauză, în sarcina persoanelor faţă de care s-a formulat plângere, săvârşirea vreunei infracţiuni din cele incriminate de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sau care ar putea atrage competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie conform dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, au fost expuse diferenţiat, în funcţie de contribuţia presupus infracţională, reclamată în sarcina acestor persoane. Procurorul a arătat, astfel, că în sarcina numiţilor JJJ., KKK., C. nu s-a putut reţine săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) din C. pen. rap. la art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2000, deoarece în urma cercetărilor efectuate în cauză, nu a rezultat că prin demersurile lor (JJJ., KKK. - în calitate de beneficiari ai acestui drept, iar C. - în calitate de reprezentant/mandatar al acestora în faţa autorităţilor judiciare), de a-şi reconstitui dreptul de proprietate asupra celor 23,50 ha ce au făcut obiectul cererilor adresate autorităţilor locale şi judeţene, precum şi a dosarelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti din Craiova, au indus în eroare şi au prejudiciat statul român, mai precis Agenţia Domeniilor Statului, instituţie despre care petenţii ce au formulat plângere, afirmă că ar aparţine suprafaţa de teren de 23,50 ha, situată în extravilanul municipiului Craiova. zona Cernele, tarlalele 23 şi 25, ce a fost în final restituită lui JJJ. şi KKK..

Totodată procurorul a reţinut că în sarcina numiţilor JJJ., KKK., C. nu poate fi reţinută nici infracţiunea de dare de mită prev. de art. 7 alin. (2) din Legea 1 nr. 78/2000 rap. la art. 255 din C. pen., deoarece din cercetările efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice care să confirme că aceştia ar fi promis, oferit sau dat sume de bani sau alte foloase fie funcţionarilor din cadrul comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar sau ai Primăriei Craiova implicaţi în procedurile de soluţionare a cererilor de restituire a terenurilor preluate abuziv de autorităţile comuniste sau de punere în aplicare a hotărârilor judecătoreşti de restabilire a dreptului de proprietate, fie judecătorilor de la instanţele din municipiul Craiova care au soluţionat plângerile şi căile respectiv căile de atac formulate împotriva hotărârilor de primă instanţă prin care s-au soluţionat plângerile împotriva comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar sau procurorilor de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, care au soluţionat plângerea formulată de petenţi, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

S-a mai arătat în rezoluţie că în sarcina numiţilor JJJJ. si KKKK., judecători la Judecătoria Craiova şi respectiv, Tribunalul Dolj, care s-au pronunţat în dosarele ce au făcut obiectul hotărârilor judecătoreşti prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 23,5 ha faţă de numiţii JJJ. şi KKK., nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 din C. pen., deoarece din cercetările efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice care să confirme că aceştia ar fi pretins ori primit bani sau alte foloase care nu li se cuvin ori au acceptat promisiunea unor astfel de foloase sau nu au respins, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Atât judecătoarea JJJJ. ce a judecat în primă instanţă plângerea împotriva comisiilor locale de aplicare a legilor fondului funciar, cât şi judecătorul KKKK. ce a judecat în recurs, au dispus hotărârile judecătoreşti motivându-le prin probatoriul administrat în cauză, iar pentru desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti contestate de petenţi, aceştia aveau şi au posibilitatea utilizării căilor şi mijloacelor procedurale conform legislaţiei civile ce reglementează în materia privind respectarea dreptului de proprietate.

S-a reţinut că, în sarcina numitelor LLLL. şi MMMM., ce îndeplinesc funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj şi care s-au pronunţat sau au supravegheat activitatea organelor de cercetare penală, în dosarul ce au făcut obiectul cercetărilor privind plângerea formulată de petenţi referitor la modul de realizare a expertizei tehnice ce a stat la baza emiterii hotărârii judecătoreşti prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafata de 23,5 ha faţă de numitii JJJ. şi KKK. nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 din C. pen., deoarece din cercetările efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice care să confirme că aceştia ar fi pretins ori primit bani sau alte foloase care nu li se cuvin ori au acceptat promisiunea unor astfel de foloase sau nu au respins, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Faţă de soluţia dispusă de procuror petenţii au formulat plângere la procurorul ierarhic superior, ce a fost respinsă ca neîntemeiată, având posibilitatea legală pentru a contesta în continuare temeinicia si legalitatea acestei soluţii a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, formulând plângere şi la instanţa de judecată.

Procurorul a mai arătat că în sarcina numiţilor FFF., E. F., A. sau NNN., nu s-a putut reţine săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 26 din C. pen. rap. art. 215 alin. (1), (2) şi (5) din C. pen. rap. la art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2000, deoarece în urma cercetărilor efectuate în cauză, nu a rezultat că prin demersurile lor în calitate de reprezentanţi ai firmei S.C. BB. S.R.L. sau de proprietari ulteriori, de a obţine proprietatea asupra celor 23,5 ha teren, de la numiţii JJJ. şi KKK., i-ar fi sprijinit pe aceştia din urmă pentru a induce în eroare si prejudicia statul român, mai precis Agenţia Domeniilor Statului, instituţie despre care petenţii ce au formulat plângere, afirmă că ar aparţine suprafaţa de teren de 23,50 ha, situată în extravilanul municipiului Craiova, zona Cernele, tarlalele 23 şi 25, ce a fost în final restituită lui JJJ. şi KKK..

De asemenea, a arătat că în sarcina numiţilor FFF., E. F., A. sau NNN. nu poate fi reţinută nici infracţiunea de dare de mită prev. de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 255 din C. pen., deoarece din cercetările efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice care să confirme că aceştia ar fi promis, oferit sau dat sume de bani sau alte foloase, fie funcţionarilor din cadrul comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar sau ai Primăriei Craiova implicaţi în procedurile de soluţionare a cererilor de restituire a terenurilor preluate abuziv de autorităţile comuniste sau de punere în aplicare a hotărârilor judecătoreşti de restabilire a dreptului ce proprietate, fie judecătorilor de la instanţele din municipiul Craiova care au soluţionat plângerile şi căile respectiv căile de atac formulate împotriva hotărârilor de primă instanţă prin care s-au soluţionat plângerile împotriva comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar sau procurorilor de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj care au soluţionat plângerea formulată de petenţi, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

În sarcina numiţilor NNNN. şi OOOO., inspector şi respectiv inginer, funcţionari publici în cadrul Primăriei Craiova, care au realizat punerea în posesie urmare a hotărârii judecătoreşti prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 23,5 ha faţă de numiţii JJJ. şi KKK. nu s-a putut reţine săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 din C. pen., deoarece din cercetările efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice care să confirme că aceştia ar fi pretins ori primit bani sau alte foloase care nu li se cuvin ori au acceptat promisiunea unor astfel de foloase sau nu au respins, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Tribunalul, analizând comparat pretinsele fapte cercetate în dosarul nr. x/2007 în care s-a dispus rezoluţia din data de 23.10.2007 de către procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie cu cele ce fac obiectul prezentului dosar, a constatat, contrar celor invocate de inculpatul A., că nu există o identitate între acestea pentru a se putea reţine incidenţa art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen.. Astfel, în dosarul nr. x/2007 sesizarea a vizat pretinse fapte infracţionale vizând reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 23,5 ha situat în com. Cernele, anterioare dobândirii terenului de către S.C. BB., iar în prezenta cauză au fost cercetate infracţiuni de evaziune fiscală şi spălare a banilor săvârşite ulterior dobândirii terenului de către S.C. BB. şi care vizau transferarea succesivă a acestui teren prin contracte de vânzare cumpărare. Simpla menţiune a procurorului în cadrul considerentelor că nu se poate reţine în sarcina persoanelor faţă de care s-a formulat plângere, săvârşirea vreunei infracţiuni din cele care ar putea atrage competenta Direcţiei Naţionale Anticorupţie conform dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie nu echivalează cu cercetarea tuturor posibilelor infracţiuni legate de terenul în cauză, în condiţiile în care nu a existat o sesizare cu privire la faptele cercetate în prezenta cauză şi nici nu a fost efectuată de procurorul de caz o astfel de cercetare.

Referitor la rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 9.07.2013 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală în dosarul nr. x/2012, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile prev de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 215 alin. (1),(2),(3) şi (5) din C. pen. şi art. 29 din Legea 656/2002 rep., fata de făptuitorii A., TT., D., Preoteasa

C., I., FFF., NNN., E. F., KKK. si JJJ., invocată, de asemenea, în susţinerea autorităţii de lucru judecat, tribunalul a constatat că împotriva acesteia s-a formulat plângere adresată procurorului şef direcţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrala care a fost respinsă, reţinându-se că, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat. În motivarea rezoluţiei s-a arătat că: "Prezenta cauză, precum şi dosarul nr. x/2007 al DNA vizează doar aspectul iniţial al scoaterii din domeniul public a suprafeţei de teren de 23,5 ha din zona Cernele - Craiova, circuitul ulterior al acestei suprafeţe între societăţile comerciale unde sus-numiţii sunt administratori/asociaţi/acţionari sau între acestea şi persoane fizice din aria de interes a respectivelor societăţi comerciale făcând obiectul de cercetare penală din dosarul nr. x/2006, în care s-a dispus începerea urmăririi penale raportat la comiterea infracţiunilor de iniţiere/constituire a unui grup infracţional organizat, prev.

şi ped. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 cu aplic.art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 13 din C. pen. şi spălare de bani prev. şi ped. de art. 29 pct. 1 lit. b), c) din Legea nr. 656/2002 rep. cu aplic.art. 41al.(2) din C. pen., toate cu aplic.art. 33 lit.

a) din C. pen., dosarul aflându-se actualmente în faza expertizei financiar-contabile.". Ulterior prin încheierea nr. 47 din 20.03.2015 a Curţii de Apel Craiova (depusă în vol. 2 dosar instanţă, filele x) a fost respinsă plângerea formulată de petentul A., împotriva Rezoluţiei din 9 iulie 2013 dată în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -DIICOT Structura Centrală şi a Ordonanţei nr. 1963/II/2/2014 din 14.11.2014, pronunţată de Procurorul şef serviciu din cadrul DIICOT Structura Centrală în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, reţinându-se în considerente că "Împrejurarea, invocată în plângere, dar nemaisusţinută prin declaraţia luată de judecătorul de cameră preliminară, cum că procurorul trebuia să se pronunţe şi asupra faptelor ulterioare scoaterii din domeniul public al terenului, nu poate fi primită întrucât acele fapte fac obiectul altui dosar cu nr. x/2006 (faptele din prezenta cauză fiind disjunse din acel dosar) şi astfel este inadmisibil ca petentul să formuleze plângere în prezenta cauză pentru fapte cercetate în alt dosar."

Astfel, tribunalul a reţinut că ordonanţa din data de 9.07.2013 în dosarul nr. x/2012, confirmată prin încheierea nr. 47/20.03.2015, invocată de asemenea de inculpat ca temei al autorităţii de lucru judecat, a vizat doar aspectul iniţial al scoaterii din domeniul public a suprafeţei de teren de 23,5 ha din zona Cernele - Craiova, nu şi circuitul ulterior al acestei suprafeţe între societăţile comerciale unde persoanele arătate mai sus sunt administratori/asociaţi/acţionari sau între acestea şi persoane fizice din aria de interes a respectivelor societăţi comerciale, referitor la care s-a menţionat expres că sunt cercetate în dosarul de urmărire penală nr. 336D/P/2006, care stă la baz prezentului dosar.

În final, tribunalul a reţinut că ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală emisă la data de 13.08.2008 în dosarul nr. x/2007 (invocată de asemenea de inculpat ca temei al autorităţii de lucru judecat) a fost infirmată prin ordonanţa nr. 967/2009 din 21.09.2009 de procuror şef direcţie al D.I.I.C.O.T., neputând fi reţinută ca temei al reţinerii art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen. în privinţa inculpatului. Totodată, prin ordonanţa nr. 251/2013 din 06 februarie 2013 a fost infirmată a rezoluţia nr. 276/D/P/2005 din 04.07.2006 (invocată, de asemenea, de inculpat ca temei al autorităţii de lucru judecat), astfel încât nici această rezoluţie nu poate fi reţinută ca temei a aplicării art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen. în privinţa inculpatului.

În ceea ce priveşte decizia nr. 2947/18.10.2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2010, prin care s-a dispus anularea deciziei de impunere nr. x/30.08.2006, nota de constatare nr. x/30.08.2006, decizia nr. 12900/4.03.2010 şi deciziile de plată privind accesoriile impozitului pe venit cuprins în decizia de impunere nr. x/30.08.2006, tribunalul a apreciat că nu poate servi ca temei pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat, având în vedere că inculpatul A. nu a avut o calitate în respectiva cauză, decizia de impunere anulată vizând pe inculpatul I.. În privinţa inculpatului I., tribunalul a reţinut că decizia în cauză a vizat transferul dreptului de proprietate în baza contractului nr. x/5.07.2005, care nu a făcut obiectul acuzaţiei penale formulate faţă de acesta în prezenta cauză. Totodată, tribunalul a reţinut că procedura administrativă arătată privind o decizie de impunere prin care s-au stabilit obligaţii pecuniare în sarcina inculpatului I. nu a vizat o sancţiune administrativă pecuniară de natură penală, ci recuperarea unui presupus prejudiciu, astfel încât, raportat la considerentele hotărârii din 20 Curţii Europene de Justiţie în cauza C-537/16 (procedura Garlsson Real Estate S.A., PPPP., Magistre International S.A. împotriva Commissione Nazionale per le Societa e la Borsa), nu constituie temei pentru reţinerea principiului ne bis in idem.

Prin urmare susţinerea inculpatului A. în sensul existenţei autorităţii de lucru judecat cu privire la infracţiunile cercetate în prezenta cauză nu este întemeiată, nefiind aplicabile disp. art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen. în privinţa inculpatului.

Cu privire la infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat de care au fost acuzaţi toţi inculpaţii, tribunalul a constatat că aceştia au fost trimişi în judecată reţinându-se că, în anul 2003, inculpatul A. a iniţiat şi constituit un grup infracţional organizat care a activat până în anul 2006, grup infracţional la care, pe parcursul activităţii infracţionale ce face obiectul de cercetare în cauză, ar fi aderat şi inculpaţii B., C., D., E. F., G., H., Mitran E., I. şi J., scopul asumat fiind comiterea în formă continuată de infracţiuni prin intermediul societăţilor comerciale din grupurile de firme K., respectiv AA. din judeţul Dolj, fapt ce ar fi generat un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum total de 23.414.211,39 ron (echivalentul a 5,32 milioane euro).

Constituie infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 "Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup". Prin grup infracţional organizat se înţelege, potrivit art. 2 lit. a) din acelaşi act normativ: grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

Prin infracţiune gravă, în accepţiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) se înţelege infracţiunea care face parte din una dintre următoarele categorii:

1.omor, omor calificat, omor deosebit de grav;

2.lipsire de libertate în mod ilegal;

3.sclavie;

4.şantaj;

5.infracţiuni contra patrimoniului, care au produs consecinţe deosebit de grave;

6.infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive;

7.falsificare de monede sau de alte valori;

8.divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri;

9.proxenetismul;

10.infracţiuni privind jocurile de noroc;

11.infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori;

12.infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane;

13.traficul de migranţi;

14.spălarea banilor;

15.infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie;

16.contrabanda;

17.bancruta frauduloasă;

18.infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii;

19.traficul de ţesuturi sau organe umane;

20.orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puţin 5 ani;

În ceea ce priveşte infracţiunile cu privire la care s-a acreditat prin rechizitoriu că ar fi intrat în scopul pretinsului grup, tribunalul a constatat că acestea sunt: infracţiunile de spălare a banilor şi de evaziune ficală.

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, tribunalul a constatat că se regăseşte printre infracţiunile grave enumerate limitativ de art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, însă, în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, aceasta a fost catalogată ca infracţiune gravă abia începând cu data de 23.06.2010, dată la care potrivit acuzaţiei, grupul infracţional nu mai exista.

Referitor la pct. 20 al literei b) al art. 2 din Legea nr. 39/2003, tribunalul a constatat că la pretinsa dată a constituirii grupului, anul 2003, pentru infracţiunea de evaziune fiscală, Legea nr. 87/1994 nu prevedea o pedeapsă al cărei minim special să fie de cel puţin 5 ani închisoare (pedeapsa prevăzută fiind de la 2 la 8 ani închisoare).

Elementul material al infracţiunii de grup infracţional organizat se poate realiza prin una dintre următoarele modalităţi normative: iniţiere, constituire, aderare sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup.

Iniţierea unui grup infracţional organizat se referă la efectuarea de acte menite să determine şi să pregătească constituirea unui asemenea grup. Un exemplu în acest sens îl poate reprezenta propunerea făcută către anumite persoane în scop de constituire a grupului infracţional organizat, precum şi prezentarea mijloacelor de acţiune şi a scopului pentru care urmează să funcţioneze acel grup.

În literatura juridică s-a mai arătat ca prin iniţiere se înţelege activitatea de punere în aplicare a unui plan de organizare a unui grup infracţional materializată în planificarea acţiunii şi contactarea unor persoane, în scopul de a le convinge să facă parte din acel grup care are drept scop săvârşirea de infracţiuni.

Constituirea unui grup infracţional organizat presupune intrarea în acel grup, respectiv asocierea cu alţi membri ai grupului cu intenţia de a fi membru al grupului şi a săvârşi infracţiuni.

Aderarea la grupul infracţional organizat presupune intrarea în grupul constituit, ca membru al acestuia, implicând solicitarea unei persoane de a face parte dintr-un grup criminal organizat care deja există, fiind necesar ca solicitarea să fie acceptată de liderii grupului. Aderarea poate fi expresă sau tacită, în acest din urmă caz, rezultând din activitatea desfăşurată ca membru de fapt al grupului infracţional organizat. Va trebui să se probeze însă aderarea efectivă a persoanei respective la asociere şi nu doar simpla intenţie de a adera.

Sprijinirea sub orice formă a unui grup infracţional organizat presupune ajutorul dat grupului în perioada existenţei acestuia şi se poate materializa sub diferite forme cum ar fi contribuţia prin care să se înlesnească activitatea grupului, ajutorul material ori moral (furnizarea de informaţii, ajutor financiar). Sprijinirea sub orice formă a grupului infracţional organizat presupune ajutorul pe care o persoană care, deşi nu face parte din grup, îl acordă membrilor acestora.

Deşi din actul de sesizare s-a reţinut în actul de sesizare că activitatea infracţională a societăţilor a fost coordonată în toată perioada de către inculpatul A., Tribunalul nu a reţinut existenţa unei organizări interne, stricte, cu roluri de execuţie bine determinate în funcţie de calificarea şi atribuţiile fiecărui inculpat în cadrul pretinsului grup, ci doar a unei capacităţi decizionale finale a inculpatului A. referitoare la activitatea societăţilor din cauză.

Astfel, aspect reţinut şi în actul de sesizare, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că A. a fost cel care a coordonat şi controlat activitatea societăţilor comerciale implicate în cauză, acestea fiind cunoscute, de altfel, ca fiind grupul de firme patronate de A.. Totodată, a rezultat că A. era cel care dădea dispoziţii, solicita a se efectua, punea administratorii să semneze, ţinea actele firmelor în biroul personal, sub cheie, stabilea detaliile, stabilea condiţiile.

Pretinsa coordonare de către inculpatul A. reprezenta în realitate o activitate managerială în fapt cu privire la societăţile controlate de acesta.

De altfel, chiar din declaraţia martorei FFF., a rezultat că inculpatul A. adopta deciziile în cadrul firmelor, chiar dacă se consulta cu administratorii societăţilor în prealabil. .

În ceea ce priveşte pretinsa constituire a grupului infracţional, tribunalul a constatat că acuzaţia formulată este deficitară, indicându-l pe inculpatul A. ca unic fondator al acestuia în anul 2003. Însă probatoriul administrat nu susţine această acuzaţie. Astfel, pretinşii membri ai grupului (cu excepţia inculpatului I.) activau anterior anului 2003 în diferite funcţii în cadrul societăţilor controlate de inculpatul A.. Astfel, pretinsa constituire a grupului în anul 2013 nu poate fi reţinută de tribunal în contextul în care din probatoriile administrate nu rezultă existenţa unei înţelegeri a inculpaţilor în vederea constituirii grupului în acea perioadă. Tribunalul nu a constatat existenţa niciunor acte menite să determine şi să pregătească constituirea unui grup infracţional, cu atât mai puţin a unor propuneri făcute către oricare dintre inculpaţi în scop de constituire a grupului infracţional organizat. Totodată, tribunalul nu a constatat nici existenţa unei asocieri a inculpaţilor cu intenţia de a săvârşi infracţiuni.

Tribunalul a apreciat că, pe lângă lipsa unei coordonări şi organizării caracteristice unui grup infracţional, ceea ce lipseşte pentru a fi întrunite condiţiile de tipicitate necesare reţinerii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional este condiţia constituirii acestuia în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.

În cauză, probele administrate nu au dovedit o structură constituită în scop infracţional, iar în urma demersului analitic asupra materialului probator, tribunalul nu a putut reţine că inculpaţii s-au organizat în scopul comiterii infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată. Prin urmare, lipsa unei organizări în desfăşurarea unei activităţi infracţionale atrage concluzia că activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi nu se circumscrie elementelor constitutive ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003. De asemenea şi sub aspect subiectiv este necesar ca persoanele care urmăresc iniţierea şi constituirea unui grup infracţional organizat să fie de acord să facă parte din structura acestuia, să achieseze la scopul infracţional urmărit de grup şi modalităţile de aducere la îndeplinire şi, în final, să contribuie activ la realizarea acestuia.

Ceea ce rezultă în cauză este participarea, ca urmare a exercitării funcţiilor avute în cadrul societăţilor menţionate, la săvârşirea unor acte materiale cauzatoare de prejudicii, care în privinţa inculpatului A. se circumscriu infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

Pretinsul mod de organizare şi pretinsa aderare pe toată perioada cercetată a membrilor grupului, reţinute de procuror, nu reprezintă decât exercitarea unor funcţii cu încălcarea unor dispoziţii legale contabile şi fiscale în derularea unor operaţiuni comerciale.

În contextul desfăşurării unor activităţi comerciale legale de către societăţile enumerate, încălcarea unor dispoziţii legale fiscale de către pretinşii membri ai grupului (cu excepţia inculpaţilor I. şi C.) nu a dus la concluzia urmăririi de către inculpaţi a unui scop comun constând în săvârşirea unor infracţiuni grave.

În concluzie, nu constituie grup infracţional organizat, un grup care nu a fost constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave.

Prin urmare, în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., tribunalul a dispus achitarea inculpaţilor A., B., C., D., E. F., G., H., I. şi J., pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Cu privire la infracţiunile de spălare a banilor de care au fost acuzaţi inculpaţii A., B. şi J., tribunalul a constatat că, prin rechizitoriu, acestora li se impută că în perioada 2004-2005, prin crearea unor circuite financiare complexe, au disimulat adevărata natură a provenienţei sumei de 555.384 RON, corespunzătoare relaţiilor comerciale dintre S.C. HH. S.A. şi S.C. AA.. (punctul 41 din capitolul "Încadrarea Juridică A Faptelor Săvârşite" al rechizitoriului).

Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu se regăseşte la fila x din rechizitoriu în care singura menţiune referitoare la spălarea sumei de 555.384 RON este că aceea că între S.C. HH. S.A. şi AA. nu s-a operat facturarea tuturor veniturilor, tocmai pe considerentul spălării banilor de către persoanele implicate în aceste activităţi, respectiv inculpaţii A., J. şi B., cei trei încercând astfel să dea aparenţă de legalitate sumei de 5.553.848.064 ROL (555.384 Ron).

Suma de 555.384 RON cu privire la care a fost formulată acuzaţia penală de spălare a banilor reprezintă, potrivit rechizitoriului, diferenţa între suma de 9.443.878.814 ROL ce ar fi trebuit facturată de S.C. HH. S.A. către S.C. AA. şi suma de 3.890.030.750 ROL, pentru care au fost emise facturi.

Suma de 9.443.878.814 ROL a fost determinată în rechizitoriu, prin adăugarea cotei de profit de 8.3% (calculată pe baza principalilor indicatori economici şi financiari la nivelul economiei naţionale, pentru sectorul Edituri, poligrafie şi reproducerea pe suporţi a înregistrărilor în anul 2003 furnizaţi de Direcţia Regională de Statistică Dolj prin adresa nr. x/28.04.2006 aflată la fila x din vol. 6 d.u.p.) la cheltuielile cu salariile în baza art. 27 din Legea nr. 414/2002 şi art. 11 alin. (2) lit. b) (metoda cost-plus), respectiv art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 (determinate pe baza fişelor de cont analitic - suma totală de 8.300.849.952 ROL, adică 830.085 RON).

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, constituie infracţiunea de spălare a banilor:

b)ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni.

Astfel, tribunalul a reţinut că esenţial pentru ca fapta imputată să constituie infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 este ca bunurile în cauză să provină din săvârşirea unei infracţiuni.

Or, în cauză, pe lângă faptul că nu este prezentată provenienţa infracţională a sumei de 555.384 RON nu sunt descrise nici circuitele financiare complexe prin care s-ar fi disimulat adevărata natură a provenienţei acestei sume.

Tribunalul a reţinut că suma de 555.384 RON este rezultatul calculului efectuat prin luarea în considerare a unei marje de profit, estimată tocmai în vederea calculării prejudiciului produs prin infracţiunea de evaziune fiscală. Suma de 555.384 RON nu are provenienţă infracţională, ci reprezintă suma care ar fi trebuit facturată suplimentar de S.C. HH. S.A. în cadrul relaţiilor contractuale cu S.C. AA..

Această sumă nu a ieşit niciodată din patrimoniul S.C. AA., pentru a se putea considera că i s-ar fi disimulat provenienţa, prin eventuale circuite financiare complexe. De altfel, în rechizitoriu nu este prezentat nici măcar un singur circuit financiar complex. În cadrul descrierii situaţiei de fapt, rechizitoriul se rezumă la a prezenta ca modalitate de spălare a acestei sume simpla neoperare a facturării tuturor veniturilor, activitate care se circumscrie eventual infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu celei de spălare a banilor.

Prin urmare, tribunalul, constatând că suma de 555.384 RON nu are provenienţă infracţională, a reţinut că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală, în privinţa celor trei inculpaţi devenind aplicabile disp. art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Prin urmare, în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., tribunalul a dispus achitarea inculpaţilor A., B. şi J. pentru săvârşirea infractiunilor de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Cu privire la infracţiunile de spălare a banilor de care au fost acuzaţi inculpaţii A., E. F., G., I., C., D. şi H., tribunalul a constatat că, prin rechizitoriu, acestora li se impută că în perioada 2005 - 2006, prin crearea unor circuite financiare complexe, au disimulat adevărata natură a provenienţei sumei de 3.319.230,76 euro, corespunzătoare vânzării suprafeţei de 23,50 ha teren. (punctul 42 din capitolul "Încadrarea Juridică A Faptelor Săvârşite" al rechizitoriului).

Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu se regăseşte la fila x în care se arată că totalul sumelor încasate în urma celor două tranzacţii imobiliare - 3.319.230,76 euro (2.550.000 euro, sumă obţinută în urma tranzacţiei imobiliare cu S.C. QQQ. S.A. şi 900.000 USD, sumă obţinută în urma tranzacţiei imobiliare cu RRR., sume calculate la o paritate USD/euro de 1,17 rezultată la cursurile medii de 3,54 ron/euro şi 3,02 ron/USD) - nu au rămas în patrimoniul societăţii vânzătoare - S.C. CC. - ci, prin crearea unor operaţiuni contabile fictive (cesiuni de creanţă, plata fictivă a unor comisioane, acordarea de împrumuturi nejustificate) au fost externalizate în favoarea altor firme din cadrul grupului, ajungând în final în beneficiul inculpatului A., arătându-se că mecanismele astfel create se încadrează în tipologiile standard de reciclare a sumelor de bani.

Tribunalul a reţinut că esenţial pentru ca fapta imputată să reprezinte infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 este ca bunurile în cauză (cu privire la care este formulată acuzaţia de disimulare a adevăratei naturi a provenienţei) să provină din săvârşirea de infracţiuni.

Or, în cauză, pe lângă faptul că nu este prezentată provenienţa infracţională a sumei de 3.319.230,76 euro, din analiza probelor rezultă că suma respectivă reprezintă preţul cu care au fost înstrăinate mai multe imobile către S.C. QQQ. S.A. şi către martora RRR..

Or, referitor la aceste tranzacţii imobiliare nu s-a formulat nicio acuzaţie penală împotriva inculpaţilor şi nici tribunalul nu a constatat că sumele rezultate în urma tranzacţiilor ar avea o provenienţă infracţională.

Prin urmare, tribunalul, constatând că suma de 3.319.230,76 euro nu are provenienţă infracţională, a reţinut că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală, în privinţa celor trei inculpaţi devenind aplicabile disp. art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Prin urmare, în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., tribunalul a dispus achitarea inculpaţilor A., E. F., G., I., C., D. şi H. pentru săvârşirea infractiunilor de spălare a banilor în formă continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

De altfel, în contextul achitării inculpaţilor pentru infracţiunile de spălare a banilor, singurele care puteau intra în scopul grupului infracţional organizat, tribunalul - în completare la argumentele aduse soluţiei de achitare pentru infracţiunea de prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 - a constatat că probatoriul administrat infirmă chiar existenţa scopului prevăzut de art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 (scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave) şi, prin urmare, fapta imputată inculpaţilor prin rechizitoriu, în absenţa scopului infracţional grav, nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 31/1990 de a căror săvârşire au fost acuzaţi inculpaţii C. şi I. (pct. 24 şi 28 din capitolul ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE din rechizitoriu):

Inculpatului C. i-au fost imputate faptele expuse în actul de sesizare la punctele 24 (în perioada anilor 2003 - 2006 nu ar fi înregistrat veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC., respectiv S.C. BB., cauzând prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 50.262,75 RON, 21.359 RON, 2.901 RON, respectiv 2.996 RON(impozit pe venit 10%) şi 28 (în luna iulie 2003 ar fi înregistrat în contabilitatea S.C. EE. S.R.L. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, cauzând prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 4.518,49 RON (deduceri TVA).

Aşa cum rezultă din expunerea situaţiei de fapt de mai sus, tribunalul a reţinut că inculpatul nu avea atribuţii legate de evidenţierea în contabilitatea S.C. CC., S.C. BB. sau S.C. EE. S.R.L., aceste atribuţii revenind altor persoane.

Prin urmare faptele imputate inculpatului C. nu au fost săvârşite de acesta, din probatoriul administrat nereieşind nici calitatea acestuia de administrator în fapt al respectivelor societăţi, fiind astfel incidente disp. art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., motiv pentru care, tribunalul în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din

C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului C. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Tribunalul a reţinut, de asemenea, că inculpatului I. îi sunt imputate faptele expuse în actul de sesizare la punctul 24 (în perioada anilor 2003-2006 nu ar fi înregistrat veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC., respectiv S.C. BB., cauzând prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 50.262,75 RON, 21.359 RON, 2.901 RON, respectiv 2.996 RON (impozit pe venit 10%).

Aşa cum rezultă din expunerea situaţiei de fapt de mai sus, tribunalul a reţinut că inculpatul nu avea atribuţii legate de evidenţierea în contabilitatea S.C. CC. sau S.C. BB., aceste atribuţii revenind altor persoane.

Prin urmare faptele imputate inculpatului I. nu au fost săvârşite de acesta, din probatoriul administrat nerezultând nici calitatea acestuia de administrator în fapt al respectivelor societăţi, fiind astfel incidente disp. art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., motiv pentru care, tribunalul în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului I. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Cu privire la infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 31/1990 de a căror săvârşire au fost acuzaţi inculpaţii B., E. F., D., H., G. şi J., (pct. 21-214 din capitolul ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE din rechizitoriu):

În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii E. F., G., D., B., H. şi J., tribunalul a reţinut că aceştia au solicitat continuarea procesului penal în cazul intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Audiat fiind, inculpatul B. a arătat în esenţă că nu a efectuat acte de administrare la S.C. HH. S.R.L. sau la S.C. K. şi că era un simplu angajat, neluând nicio decizie referitoare la activitatea acestora şi nesemnând actele care implicau societăţile. Tribunalul a înlăturat susţinerile inculpatului ca nesincere. Astfel, calitatea de administrator al S.C. HH. S.R.L. a fost asumată personal de inculpat în momentul controlului efectuat la data de 3.05.2006, inculpatul oferind explicaţii amănunţite cu privire la activitatea societăţii (nota explicativă - filele x d.u.p.) şi punând la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală toate documentele solicitate pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale (declaraţie inculpat - fila x d.u.p.). Concluziile raportului de expertiză criminalistică, în sensul că anumite înscrisuri nu ar fi fost semnate de inculpat nu sunt de natură a oferi credibilitate afirmaţiilor inculpatului în sensul că nu ar fi reprezentat societatea S.C. HH. S.R.L., susţinerile inculpatului B. fiind contrazise chiar de martorul QQQQ. care a afirmat că i-a prezentat inculpatului spre semnare documentele financiar contabile pentru societăţile administrate de inculpat dar şi de martora FFF. care a arătat că inculpatul a semnat în faţa sa şi a avocatului care i-a certificat semnătura, acelaşi martor arătând că S.C. HH. şi K. erau administrate de inculpatul A. şi de administratorul din acte. În ceea ce priveşte calitatea de administrator (de fapt) al S.C. GG., tribunalul a reţinut că a fost asumată de inculpatul B. prin reprezentarea societăţii în momentul încheierii contractului nr. x cu S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea - DDDD. vizând achiziţionarea cantităţii de 100.000 kg de caracasă de porc opărit şi semnarea în această calitate a contractului, aspect necontestat de altfel de inculpat. De altfel, implicarea inculpatului în acest contract este prezentată de martorul FFF. care a arătat că inculpatul a negociat cu CCCC. şi a ţinut legătura cu aceştia.

Audiat fiind, inculpatul J. (pag. 226-228 vol. 16 dosar instanţă) a arătat în esenţă, referitor la închirierea celor două spaţii comerciale, că aceste spaţii au fost destinate înfiinţării celor două societăţi FF. şi IIII., că nu există facturi emise şi că este o eroare a serviciului contabilitate, invocând astfel o culpă şi nu intenţia directă dar şi aspectul că în privinţa sa ar trebui avută în vedere doar perioada anului 2004, încetându-i calitatea de administrator la începutul anului 2005. Tribunalul a apreciat că susţinerile inculpatului în sensul culpei nu sunt fondate, în condiţiile în care respectivele contracte reprezentau operaţiuni comerciale producătoare de venituri, acesta fiind şi scopul menţionării unor sume de bani în cuprinsul acestora, fiind evident că neevidenţierea contractelor a avut ca scop reducerea obligaţiilor fiscale ale societăţii AA.. Valoarea redusă a sumelor indicate în contracte faţă de cifra de afaceri a AA. nu este de natură a duce la o concluzie diferită, în contextul în care cele două contracte aveau o derulare în timp extinsă.

Referitor la perioada de responsabilitate civilă a inculpatului, tribunalul a reţinut că prejudiciul s-a produs ca urmare a neevidenţierii în contabilitate a acestor operaţiuni, încă de la momentul încheierii contractelor, când responsabilitatea revenea inculpatului potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991. Aspectul că şi alte persoane şi-ar fi adus contribuţia la producerea prejudiciului, concomitent (cazul administratorului de fapt, inculpatul A.) sau ulterior încetării calităţii de administrator a inculpatului

J. (cazul altor administratori), nu este de natură a elimina natura solidară a răspunderii civile a acestuia.

Audiat fiind, inculpatul H. nu a recunoscut săvârşirea faptelor de care a fost acuzat invocând, în esenţă, că nu a efectuat acte de administrare a vreuneia dintre societăţile menţionate în rechizitoriu, că a fost doar barman şi că a semnat acte ale unor societăţi, pe care nu le citea, fiindu-i prezentate spre semnare de inculpatul A. şi de martorul QQQQ.. Inculpatul a confirmat calitatea de administrator pe care o avea la S.C. K. ulterior fuziunii şi că a avut cunoştinţă de tranzacţionarea carcaselor de porc, declarând că nu a semnat nimic în legătură cu aceasta. În declaraţia ulterioară, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că nu a cunoscut că era administrator până la controlul din 2006 efectuat de organele fiscale şi că, deşi a semnat documente în faţa unui notar nu şi-a pus întrebarea de ce trebuia să semneze el acele documente . Tribunalul a apreciat ca fiind nesincere susţinerile inculpatului în contextul în calitatea de administrator al S.C. K. a fost asumată personal de inculpat în momentul controlului efectuat la data de 14.03.2006, acesta oferind explicaţii amănunţite cu privire la activitatea societăţii (notele explicative - filele x d.u.p.) şi punând la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală toate documentele solicitate pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale (declaraţie inculpat - fila x d.u.p.).

Inculpatul G. nu s-a prezentat pentru a fi audiat în cursul cercetării judecătoreşti, însă a fost audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul nerecunoscând săvârşirea faptelor de care a fost acuzat invocând, în esenţă, că nu a efectuat acte de administrare a vreuneia dintre societăţile menţionate în rechizitoriu, că a fost doar barman şi că a semnat acte ale unor societăţi, pe care nu le citea, fiindu-i prezentate spre semnare de inculpatul A. şi de martorul FFF. şi că a fost chiar agresat de inculpatul A. pentru a semna acte. Inculpatul a arătat că a aflat despre calitatea de acţionar/asociat/administrator al S.C. FF. S.R.L., S.C. CC. şi S.C. CC. S.R.L. în anul 2007 . Tribunalul a apreciat ca fiind nesincere susţinerile inculpatului în contextul în care calitatea de administrator al S.C. FF. S.R.L. a fost asumată personal de inculpat în momentul controlului efectuat în cursul anului 2006, acesta punând la dispoziţia organelor de control fiscal toate documentele solicitate pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale (declaraţie inculpat - fila x d.u.p. în care indică şi calitatea de acţionar al K. şi S.C. CC. SRL) şi asumându-şi calitatea de administrator al aceleiaşi societăţi (declaraţia - fila x d.u.p.).

Inculpaţii E. F., D. şi C. au uzat de dreptul de a nu da declaraţii.

În cazul faptei de neevidenţiere în contabilitate a veniturilor rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova str. x, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 30563,96 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs la data de 15.01.2004, când activele au fost înstrăinate către S.C. K. de către S.C. GG..

În cazul faptei de neevidenţiere în contabilitatea S.C. BB. a veniturilor rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă de 23,5 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 18.240.910 RON, tribunalul a reţinut că, cel mai târziu, aceasta s-a produs la data de 20.01.2005, când prin contractul de vânzare -

cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. BB., reprezentată de FFF., a vândut corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către martora RR., preţul consemnat în contract fiind de 300.000.000 RON, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

În cazul faptei de neevidenţiere a veniturilor rezultate în urma cesiunii de părţi sociale (ale S.C. TTT. SRL) către S.C. CC., prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 21359,2 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs la data de 20.07.2005, când s-a încheiat contractul de cesiune părţi sociale prin care I., în calitate de asociat unic al S.C. TTT. S.R.L. a cesionat către S.C. CC. un număr de 8 părţi sociale ale S.C. TTT. S.R.L..

În cazul faptei de neevidenţiere a veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni (ale S.C. P.) către S.C. CC., prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 2901 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs la data de 17.08.2005, când s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care C., în calitate de acţionar al S.C. P. S.A. a cesionat către S.C. CC. un număr de 30 acţiuni ale S.C. P. S.A..

În cazul faptei de neevidenţiere a veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni (ale S.C. KK.) către S.C. CC., prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 2996 RON, tribunalul reţine că aceasta s-a produs la data de 31.08.2005, când s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care E. F., în calitate de acţionar al S.C. KK. a cesionat către S.C. CC. un număr de 150 acţiuni ale S.C. KK..

În cazul faptei de neevidenţiere în contabilitate a veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni (ale S.C. BB.) către S.C. CC., prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 5986,25 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs la data de 10.11.2004, când s-a încheiat contractul de cesiune părţi sociale prin care inculpatul A., în calitate de asociat al S.C. BB. a cesionat către S.C. K. un număr de 13.750 acţiuni ale S.C. BB..

În cazul faptei de neevidenţiere a veniturilor veniturilor rezultate în urma achiziţionării pachetului majoritar de acţiuni la S.C. DD. S.A., prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 50262,75 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs la data de 4.11.2004, când s-a încheiat contractul de cesiune părţi sociale prin care S.C. BB., în calitate de cedent a cesionat către S.C. YY. un număr de 278.949 acţiuni ale S.C. DD. S.A..

În cazul faptei de evidenţiere în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 8705,06 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs în perioada iunie- august 2005, aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută mai sus (punctul 6).

În cazul faptei de evidenţiere în contabilitatea S.C. EE. S.R.L. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 4518,49 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs la data de 31.07.2003, aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută mai sus (punctul 7).

În cazul faptei de neevidenţiere în contabilitatea S.C. FF. S.R.L. a obligaţiilor fiscale aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzător activităţii de tipărire buletine de vot, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 12771,2 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs în luna noiembrie 2004, aşa cum rezultă din situaţia de fapt expusă mai sus (punctul 8).

În cazul faptei de neevidenţiere în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K. a veniturilor rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs în anul 2005, aşa cum rezultă din situaţia de fapt expusă mai sus (punctul 9).

În cazul faptei de evidenţiere în contabilitatea S.C. GG. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x din 03.03.2003, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 1437 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs în perioada februarie- decembrie 2003, aşa cum rezultă din situaţia de fapt expusă mai sus (punctul 10).

În cazul faptei de evidenţiere în contabilitatea S.C. AA. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu

SC II. S.A., prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 1.753,13 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs în octombrie 2004, când a avut loc fuziunea.

În cazul faptei de neevidenţiere în contabilitate a veniturilor aferente contractelor de prestări servicii pentru beneficiarul S.C. AA., prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 198.595,31 RON, tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs în perioada 2003 - Trimestrul I 2005, când ar fi trebuit înregistrate în contabilitatea S.C. HH. S.R.L., aşa cum rezultă din situaţia de fapt expusă (punctul 12).

În cazul faptei de neevidenţiere în contabilitatea S.C. AA. a veniturile realizate din închirierea de spaţii comerciale, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 4.968,28 RON (impozit pe profit), tribunalul a reţinut că aceasta s-a produs în perioada 2004- decembrie 2006, aşa cum rezultă din situaţia de fapt expusă (punctul 13).

Potrivit art. 122 din C. pen. din 1969:

(1)Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a)15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;

b)10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;

c)8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d)5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e)3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

(2)Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

Potrivit art. 123:

(1)Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.

(2)După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

(3)Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

Potrivit art. 124:

(1)Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului B. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 a început să curgă în cursul anului 2005, în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f)din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului E. F. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 a început să curgă de la data de 20.01.2005, în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1(lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. F. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului D. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 a început să curgă de la data de 1.08.2005, în contextul în care aceasta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatei prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesul penal în ceea ce o priveşte pe inculpata D. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului H. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 a început să curgă a început să curgă în cursul anului 2005, în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul H. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului G. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 a început să curgă de la data de 31.08.2005, în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului J. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 a început să curgă de la data de 4.01.2005 (când acestuia i-a încetat calitatea de administrator al S.C. AA.), în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f)din C. proc. pen., a dispus încetarea procesul penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul J. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 de a căror săvârşire au fost acuzaţi inculpaţii A. şi G. (pct. 31 şi 32 din capitolul ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE din rechizitoriu), tribunalula a reţinut:

1. Prin contractul încheiat la 1.08.2005, pe o perioadă de 45 zile, de la data de 01.08.2005 până la data de 15.09.2005, S.C. CC., prin reprezentant, inculpatul G. s-a obligat să achite către

SC RRRR. S.A., suma de 2.032.380 RON, în scopul majorării capitalului social la aceasta din urmă.

La data de 14.09.2005, prin contractul de cesiune de acţiuni nr. x, S.C. CC., prin reprezentant G., în calitate de cedent, a cesionat cu titlu gratuit cele 203.238 acţiuni pe care aceasta le deţinea la S.C. RRRR. S.A., în valoare totala de 2.032.380 RON către SSSS., în calitate de cesionar, S.C. CC. ieşind din societate şi nemaiavând nicio pretenţie faţă de aceasta.

2. La data de 23.09.2005, s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă prin care A. a cesionat către S.C. CC., reprezentată prin administrator unic G., în calitate de cesionar, creanţa în valoare de 200.000 RON faţă de debitoarea cedată S.C. VALORIFICARE CREANŢE S.R.L., preţul total menţionat în contract fiind de 200.000 RON (RON) pe care cesionara se obliga să-l plătească în termen de 5 zile de la data încheierii contractului.

Potrivit raportului de expertiză fiscală, s-a plătit efectiv către inculpatul A. suma de 200.000 RON (RON).

3. La data de 1.07.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. AA., reprezentată prin administrator unic E. F., în calitate de creditată, cu sum de 1.000.000 RON (RON) în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, precum şi activităţile comerciale conexe din derivate din obiectul său social.

Potrivit raportului de expertiză fiscală, s-a plătit efectiv către S.C. AA. suma cumulată de 933.894,75 RON (RON).

4. La data de 25.07.2005, s-a încheiat contractul de împrumut prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a împrumutat pe S.C. NN. S.R.L., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 3000 USD, perioada de rambursare a creditului, menţionată, fiind de 6 luni.

5. La data de 22.12.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. NN. S.R.L., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 200.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, creditarea derulându-se în perioada 22.12.2005 - 31.12.2005. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu părţi sociale emise de S.C. REGIONAL

NN. S.R.L., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 22.12.2005 - 31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

Potrivit raportului de expertiză fiscală, s-a plătit efectiv către S.C. NN. S.A. suma de 100.644 RON (RON).

6. La data de 20.07.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. Q. S.A., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 1.120.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, respectiv promovarea şi dezvoltarea activităţilor fotbalistice, promovarea mişcării sportive şi a tinerelor talente în domeniul fotbalului de performanţă, precum şi activităţile comerciale conexe derivate din obiectul său social. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu acţiuni emise de S.C. Q. S.A., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 20.07.2005 - 31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

Potrivit certificatului de înregistrare menţiuni eliberat la 26.07.2005 s-a înregistrat la ORC majorarea capitalului social al S.C. Q. S.A. cu suma de 1.120.000 RON (RON) aportată de S.C. CC. S.A., respectiv de la 10.933.500 RON la 12.053.500 RON. .

La data de 27.07.2005, s-a încheiat contractul de creditare nr. 2 prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. Q. S.A., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 1.000.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, respectiv promovarea şi dezvoltarea activităţilor fotbalistice, promovarea mişcării sportive şi a tinerelor talente în domeniul fotbalului de performanţă, precum şi activităţile comerciale conexe derivate din obiectul său social. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu acţiuni emise de S.C. Q. S.A., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 20.07.2005 - 30.09.2005, cu posibilitatea prelungirii.

La data de 30.09.2005, s-a încheiat contractul de creditare nr. 3 prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. Q. S.A., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 1.000.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, respectiv promovarea şi dezvoltarea activităţilor fotbalistice, promovarea mişcării sportive şi a tinerelor talente în domeniul fotbalului de performanţă, precum şi activităţile comerciale conexe derivate din obiectul său social. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu acţiuni emise de S.C. Q. S.A., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 20.07.2005 - 30.06.2006, cu posibilitatea prelungirii.

Potrivit certificatului de înregistrare menţiuni eliberat la 21.03.2006 s-a înregistrat la ORC majorarea capitalului social al S.C. Q. S.A. cu suma de 1.324.210 RON aportată de S.C. CC. S.A., respectiv de la 12.053.500 RON la 13.377.710 RON.

7. La data de 25.07.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. K., reprezentată prin administrator D., cu suma de 24.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, precum şi activităţile comerciale conexe derivate din obiectul său social. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu părţi sociale emise de S.C. K., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 25.07.2005 - 31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

8. La data de 26.08.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. WW. S.R.L., reprezentată prin administrator D., cu suma de 30.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, precum şi activităţile comerciale conexe derivate din obiectul său social. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu părţi sociale emise de S.C. WW. S.R.L., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 26.08.2005 - 31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

9. La data de 25.07.2005, s-a încheiat contractul de împrumut prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a împrumutat pe S.C. TTTT. S.R.L., cu suma de 200.000 RON (RON), pe un termen de 2 luni de la 30.08.2005 la 30.10.2005.

10. La data de 15.09.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. CC. S.R.L., cu suma de 300.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, precum şi activităţile comerciale conexe derivate din obiectul său social. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu acţiuni emise de S.C. CC. S.R.L., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 15.09.2005 - 31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

Tribunalul a reţinut că activitatea de creditare desfăşurată de S.C. CC., în condiţiile în care aceasta nu era instituţie de credit, era lipsită de suport legal, prin contractele menţionate mai sus, fiind urmărit, în mod vădit, transferul integral al sumelor de bani din patrimoniul S.C. CC..

Cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 de a căror săvârşire au fost acuzaţi inculpaţii A., B., E. F. şi J. (pct. 32 din capitolul ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR SĂVÂRŞITE din rechizitoriu), tribunalul a reţinut:

La data de 25.03.2004, între S.C. K., prin administrator B. şi S.C. AA., reprezentată de administrator J., s-a încheiat un contract de asociere în scopul finanţării de către S.C. K. a achitării şi montării de către S.C. AA. a unei tipografii de mare tiraj marca x, în valoare totală de 76.800 lire sterline, achiziţionată în baza contractului de livrare x/1.03.2004 încheiat cu UUUU., părţile obligându-se să contribuie astfel:

- S.C. K. - cu un aport financiar în valoare de 6.600.000.000 ROL, reprezentând 80% din valoarea totală a achiziţiei;

- S.C. AA. - cu un aport financiar în valoare de 1.400.000.000 ROL, reprezentând 20% din valoarea totala de achiziţie.

La data de 30.06.2004, s-a încheiat contractul de împrumut prin care S.C. BB., reprezentată prin administrator E. F. a împrumutat pe S.C. K., reprezentată prin administrator B., cu suma de 6.600.000.000 ROL, perioada de rambursare a creditului, menţionată, fiind până la data de 30.06.2005.

La data de 20.12.2004, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care S.C. AA., în calitate de cedent, prin împuternicit C., în calitate de acţionar al S.C. JJ. S.A. a cesionat către S.C. K., prin administrator E. F. un număr de 100 acţiuni ale S.C. JJ. S.A., reprezentând 10% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 4.000.000.000 ROL, referitor la care cesionara a declarat că l-a achitat până la data încheierii contractului.

Potrivit raportului de expertiză fiscală, tribunalul reţine că, din balanţa de verificare întocmită la 31.12.2004 şi din bilanţul contabil la 31.12.2004, rezultă că valoarea contabilă a unei acţiuni aparţinând S.C. JJ. S.A. era de 192.932 ROL/acţiune, iar prin contractul de cesiune de acţiuni s-a stabilit o valoare tranzacţionată de 40.000.000 ROL/acţiune, adică de 207 ori mai mare, fără ca acţiunile să aibă o valoare cotată de piaţă, rezultând astfel o transferare a resurselor financiare ale S.C. K. în folosul S.C. AA..

La data de 20.12.2004, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care S.C. AA., în calitate de cedent, prin împuternicit C., în calitate de acţionar al S.C. KK. a cesionat către S.C. K., prin administrator E. F. un număr de 100 acţiuni ale S.C. KK., reprezentând 10% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 2.500.000.000 ROL, referitor la care cesionara a declarat că l-a achitat până la data încheierii contractului.

Potrivit raportului de expertiză fiscală, tribunalul reţine că, din balanţa de verificare întocmită la 31.12.2004 şi din bilanţul contabil la 31.12.2004, rezultă că valoarea contabilă a unei acţiuni aparţinând S.C. KK. era de -1.192.112 ROL/acţiune, starea de insolvabilitate fiind evidentă, iar prin contractul de cesiune de acţiuni a fost stabilită o valoare tranzacţionată de 25.000.000 ROL/acţiune, rezultând astfel o transferare a resurselor financiare ale S.C. K. în folosul S.C. AA..

Astfel, tribunalul a reţinut că prin acestui circuit derulat în cele 3 etape (asocierea între S.C. K., prin administrator B. şi S.C. AA., prin administrator J., împrumutul acordat de S.C. BB. către S.C. K. şi cesiunile de acţiuni de la S.C. AA. către S.C. K.), s-a realizat în fapt translatarea sumelor de la S.C. BB. către S.C. AA. prin intermediul S.C. K..

Prin urmare, S.C. K. în loc să participe cu cei 6.600.000.000 ROL încasaţi de la S.C. BB. la contractul de asociere cu S.C. AA., a folosit suma de 6.500.000.000 ROL pentru achiziţionare de la aceasta de acţiuni la preţuri mult supraevaluate, motiv pentru care S.C. K. a suferit o pagubă materială în cuantum de 6.500.000.000 ROL (650.000 RON).

În acest sens, suma de 650.000 RON (RON) a fost folosită într-un scop contrar intereselor acesteia, în contextul în care a avut loc o transferare a resurselor financiare ale S.C. K. în folosul S.C. AA., această din urmă societate fiind beneficiara directă a fondurilor respective.

În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., G., B., E. F. şi J., tribunalul a reţinut că aceştia, personal sau prin avocaţi, au solicitat continuarea procesului penal în cazul intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului A. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 a început să curgă cel mai târziu la data de 22.12.2005 (data contractului de creditare prin care S.C. CC. a creditat pe SC

NN. S.R.L., ultimul act material imputat acestuia), în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a încetat procesul penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului G. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 a început să curgă cel mai târziu la data de 22.12.2005 (data contractului de creditare prin care S.C. CC. a creditat pe S.C. NN. S.R.L., ultimul act material imputat acestuia), în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului B. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 a început să curgă cel mai târziu la data de 20.12.2004 (data contractelor de cesiune acţiuni de la S.C. AA. către S.C. K., ultimul act material imputat acestuia), în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului E. F. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 a început să curgă cel mai târziu la data de 20.12.2004 (data contractelor de cesiune acţiuni de la S.C. AA. către S.C. K., ultimul act material imputat acestuia), în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. F. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Având în vedere că pentru faptele imputate inculpatului J. termenul de prescripţie specială reglementat de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 a început să curgă cel mai târziu la data de 20.12.2004 (data contractelor de cesiune acţiuni de la S.C. AA. către S.C. K., ultimul act material imputat acestuia), în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, şi nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. pentru toate actele materiale imputate inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul J. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În drept, tribunalul a reţinut că faptele inculpatului A., săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale:

- de a nu evidenţia, în luna ianuarie 2014, în contabilitatea societăţii S.C. GG. S.R.L. veniturile rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova, str. x, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 30563,96 RON, reprezentând impozit pe venitul microintreprinderii (2558,44 RON) şi taxa pe valoarea adăugată (28.105,52 RON) (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

- de a nu evidenţia, în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, în contabilitatea societăţii S.C. BB. veniturile rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON (acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005);

- de a nu evidenţia, în luna iulie 2005, veniturile rezultate în urma cesiunii de părţi sociale ale S.C. TTT. S.R.L. către S.C. CC., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 21.359,2 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

- de a nu evidenţia, în luna august 2005, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. P. S.A. către S.C. CC., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 2.900,7 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

- de a nu evidenţia, în luna august 2005, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. KK. către S.C. CC., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 2.996,25 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

- de a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. BB. către S.C. K., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 5986,25 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

- de a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, în actele contabile ale S.C. BB. veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. DD. S.A., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 50262,75 RON, reprezentând impozit pe profit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

- de a evidenţia, în luna august 2005, în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 8705,6 RON, reprezentând reprezentând TVA dedus în mod nelegal (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005);

- de a evidenţia, în luna iulie 2003, în contabilitatea S.C. EE. S.R.L. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 4.518,49 RON, reprezentând TVA dedus în mod nelegal (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005);

- de a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, în contabilitatea S.C. FF. S.R.L. obligaţiile fiscale aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzător activităţii de tipărire buletine de vot, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 12.771,2 RON, reprezentând contribuţii salariale si impozit pe salariu (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

- de a nu evidenţia, în anul 2005, în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K. veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderii - 9.408,15 RON, impozit pe profit - 4.660,13 RON şi TVA - 5.533,91 RON (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

- de a evidenţia, în luna martie 2003, în contabilitatea S.C. GG. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x , cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 1437 RON reprezentând TVA dedus în mod nelegal (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005);

- de a evidenţia, în luna octombrie 2004, în contabilitatea S.C. AA., cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 1.753,13 RON, reprezentând impozit pe profit dedus în mod nelegal (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005);

- de a nu evidenţia, în perioada 2003-2004, în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. veniturile rezultate în urma încheierii contractelor de prestări servicii nr. x/01.07.2003 şi nr. y/30.12.2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 198.595,31 RON, reprezentând impozit pe profit - 114.789,74 RON şi TVA - 83.805,57 RON (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005) şi

- de a nu evidenţia, în perioada 16.02.2004-31.12.2006, în contabilitatea S.C. AA. veniturile rezultate în urma încheierii contractelor de închiriere nr. x/16.02.2004 şi nr. y/20.03.2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 4.968,28 RON, reprezentând impozit pe profit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

În virtutea principiului inevitabilităţii şi indispensabilităţii răspunderii penale, a inoperabilităţii de factori exoneratori, inculpatul trebui să suporte, în scop represiv educativ, tratamentul sancţionator statornicit.

La stabilirea pedepselor retributive s-a dat semnificaţie criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969.

Totodată la proporţionalizarea pedepsei retributive s-a dat semnificaţie, în primul rând, periculozităţii reale, concrete a infracţiunii, desprinsă îndeobşte din modul, mijloacele şi împrejurările de comitere, existenţa unor prejudicii materiale importante.

În al doilea rând, nu a fost ignorată nici vârsta, nivelul de instruire educaţională al inculpatului, situaţia civilă, conduita normală în familie şi comunitate, aspectul că nu avea antecedente penale la data săvârşirii faptelor, apreciind că aceasta a săvârşit o faptă cu un grad ridicat de pericol social abstract, pericolul social concret fiind, de asemenea, ridicat.

Ca atare, având în vedere şi perioada de timp scursă de la data săvârşirii infracţiunii, tribunalul a apreciat că aplicarea unei pedepse de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, orientată la minimul special al pedepsei închisorii prevăzute de lege, este aptă de a aduce la îndeplinire scopul coercitiv şi educativ al pedepselor, aşa cum este stipulat prin prevederile art. 3 din Legea nr. 254/2013.

Totodată, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii de evaziune fiscală dar şi de persoana inculpatului, tribunalul a apreciat că se impune şi aplicarea de pedepse complementare pentru această infracţiune, astfel că în baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 4 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului A. ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005 a interzis inculpatului dreptul de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal la societăţiile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi în baza art. 13 din Legea 241/2005 comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o copie a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.

În stabilirea pedepselor complementare şi accesorii, tribunalul a avut în vedere şi principiile stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hirst contra Marii Britanii), apreciind, în concret, necesitatea complinirii funcţiei de constrângere, specifică pedepsei privative de libertate, cu necesitatea îndepărtării inculpatei de la activităţile care presupun încrederea publică ori exerciţiul autorităţii de stat sau de la activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta pe durata arătată mai înainte.

Constatând că infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză este concurentă cu infracţiunea cu privire la care i s-a aplicat inculpatului pedeapsa de

3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 82/13.02.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2016 definitivă prin decizia penală nr. 1364/5.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în baza art. 36 alin. (1) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, tribunalul a contopit pedepsele principale aplicate inculpatului prin prezenta sentinţă şi prin sentinţa penală nr. 82/13.02.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2016 definitivă prin decizia penală nr. 1364/5.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, inculpatul A. executând pedeapsa cea mai grea de 5 (cinci) ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară cea mai grea a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 4 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului A. ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 29.11.2019, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Statului român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu sumele de 30 663,96 RON, 10 899,40 RON, 21 127 721,26 RON, 50 262,75 RON, 21.359 RON, 2.901 RON, 2.996 RON, 59.862,50 RON, 50.262,75 RON,

8.705,60 RON, 4.518,49 RON, 12.771,20 RON, 19.602,20 RON, 1437 RON, 1.753,13 RON, 198.595,31 RON, 10.795,99 RON, plus accesoriile la data plăţii.

În soluţionarea acţiunii civile, prima instanţă a avut în vedere disp. art. 1357, 1381 şi 1385 din C. civ. şi evitarea ca prin acordarea despăgubirilor, să se creeze pentru partea civilă premisele unei îmbogăţiri fără just temei.

Cu privire la prejudiciu, Tribunalul a reţinut că este probat prin înscrisurile depuse şi ansamblul probator administrat, din concluziile raportului de expertiză fiscală întocmit în cauză, în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărui concluzii, de altfel, sunt similare celui întocmit în cursul urmăririi penale) rezultând cuantumul acestuia şi limitele în care s-a contribuit la producerea acestuia.

Astfel, aşa cum s-a reţinut la descrierea situaţiei de fapt arătat mai sus, tribunalul a constatat că:

Prin neevidenţierea, în luna ianuarie 2014, în contabilitatea societăţii S.C. GG. S.R.L. a veniturilor rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova, str. x, s-a produs un prejudiciu în cuantum de 30.563,96 RON, reprezentând impozit pe venitul microintreprinderii (2558,44 RON) şi taxa pe valoarea adăugată (28.105,52 RON). De producerea acestui prejudiciu este responsabil inculpatul

A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al societăţii S.C. GG. S.R.L..

În ceea ce priveşte suma de 10.899,40 RON, reprezentând TVA dedus în mod nelegal (prin neevidenţierea, în luna ianuarie 2014, în contabilitatea S.C. K. a activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova, str. x, achiziţionate de la S.C. GG. SRL), aşa cum s-a arătat la la punctul 1 din cadrul situaţiei de fapt, mai sus expuse, tribunalul nu a reţinut ca prejudiciu, în concordanţă cu concluziile raportului de expertiză fiscală din cursul cercetării judecătoreşti, astfel cum a fost detaliat mai sus.

Prin neevidenţierea, în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, în contabilitatea societăţii S.C. BB. a veniturilor rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, s-a produs un prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al societăţii şi inculpatul E. F., administratorul de drept al S.C. BB..

Prin neevidenţierea, în luna iulie 2005, a veniturilor rezultate în urma cesiunii de părţi sociale ale S.C. TTT. S.R.L., s-a produs un prejudiciu de 21.359,2 RON, reprezentând impozit pe venit. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al S.C. CC. şi inculpatul G., administratorul de drept al societăţii.

Prin neevidenţierea, în luna august 2005, a veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. P. S.A., s-a produs un prejudiciu de 2.900,7 RON, reprezentând impozit pe venit. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al S.C. CC. şi inculpatul G., administratorul de drept al societăţii.

Prin neevidenţierea, în luna august 2005, a veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. KK., s-a produs un prejudiciu de 2.996,25 RON, reprezentând impozit pe venit. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al S.C. CC. şi inculpatul G., administratorul de drept al societăţii.

Prin neevidenţierea, în luna noiembrie 2004, a veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. BB., s-a produs un prejudiciu de 5.986,25 RON, reprezentând impozit pe venit. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al S.C. K. şi inculpatul E. F., administratorul de drept al societăţii, dar şi partea responsabilă civilmente S.C. K..

Prin neevidenţierea, în luna noiembrie 2004, a veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. DD. S.A., s-a produs un prejudiciu de 50.262,75 RON, reprezentând impozit pe profit. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al S.C. BB. S.R.L. şi inculpatul E. F., administratorul de drept al societăţii.

Prin evidenţierea, în luna august 2005, în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", s-a produs un prejudiciu de 8.705,6 RON, reprezentând reprezentând TVA dedus în mod nelegal. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al societăţii şi inculpata D., administratorul de drept al S.C. K., dar şi partea responsabilă civilmente S.C. K..

Prin evidenţierea, în luna iulie 2003, în contabilitatea S.C. EE. S.R.L. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, s-a produs un prejudiciu de 4.518,49 RON reprezentând TVA dedus în mod nelegal. De producerea acestui prejudiciu este responsabil inculpatul A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al societăţii.

Prin neevidenţierea, în luna noiembrie 2004, în contabilitatea S.C. FF. S.R.L. a obligaţiilor fiscale aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzător activităţii de tipărire buletine de vot, s-a produs un prejudiciu de 12.771,2 RON, reprezentând contribuţii salariale si impozit pe salariu. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al societăţii şi inculpatul G., administratorul de drept al S.C. FF. S.R.L..

Prin neevidenţierea, în anul 2005, în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K. a veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, s-a produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, reprezentând impozit pe venitul microintreprinderii - 9.408,15 RON, impozit pe profit - 4.660,13 RON şi TVA - 5.533,91 RON. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A. şi B., având în vedere calitatea lor de administratori de fapt ai S.C. GG. S.R.L. şi H., administrator de drept al societăţii S.C. K. dar şi partea responsabilă civilmente S.C. K..

Prin evidenţierea, în luna martie 2003, în contabilitatea S.C. GG. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x , s-a produs un prejudiciu de 1437 RON, reprezentând TVA dedus în mod nelegal. De producerea acestui prejudiciu este responsabil inculpatul A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al societăţii.

Prin evidenţierea, în luna octombrie 2004, în contabilitatea S.C. AA., a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., s-a produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 1.753,13 RON, reprezentând impozit pe profit dedus în mod nelegal. De producerea acestui prejudiciu este responsabil inculpatul A., având în vedere calitatea sa de administrator de fapt al S.C. AA..

Prin neevidenţierea, în perioada 2003-2004, în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. a veniturilor rezultate în urma încheierii contractelor de prestări servicii nr. x/01.07.2003 şi nr. y/30.12.2003, s-a produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 198.595,31 RON, reprezentând impozit pe profit - 114.789,74 RON şi TVA - 83.805,57 RON. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., în calitate de administrator de fapt al S.C. HH. S.R.L. şi B., administrator de drept al societăţii.

Prin neevidenţierea, în perioada 16.02.2004- decembrie 2006, în contabilitatea S.C. AA. a veniturilor rezultate în urma încheierii contractelor de închiriere nr. x/16.02.2004 şi nr. y/20.03.2003, s-a produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 4.968,28 RON, reprezentând impozit pe profit. De producerea acestui prejudiciu sunt responsabili inculpaţii A., în calitate de administrator de fapt al S.C. AA. şi J., administrator de drept al societăţii la datele la care au fost încheiate contractele.

Prin urmare, în baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen., art. 23 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., art. 1357, 1381, 1382 şi 1385 din C. civ., tribunalul a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. prin cererea depusă la data de 29.11.2019, şi a obligat pe inculpaţii A., E. F., G. D., B., H. şi J. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata către partea civilă a prejudiciului în sumă totală de 18.607.330,4 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, astfel:

- pe inculpatul A., la plata sumei de 30563,96 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate

- pe inculpaţii A. şi E. F., în solidar, la plata sumei de 18.240.910 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi G., în solidar, la plata sumei de 21359,2 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi G., în solidar, la plata sumei de 2901 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi G., în solidar, la plata sumei de 2996 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A., E. F. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., în solidar, la plata sumei de 5986.25 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi E. F., în solidar, la plata sumei de 50262,75 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A., D. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., în solidar, la plata sumei de 8705,6 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpatul A., la plata sumei de 4518,49 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi G., în solidar, la plata sumei de 12771,2 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A., B., H. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., în solidar, la plata sumei de 19602,2 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpatul A., la plata sumei de 1437 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpatul A., la plata sumei de 1753,13 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi B., în solidar, la plata sumei de 198595,31 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate;

- pe inculpaţii A. şi J., în solidar, la plata sumei de 4968,28 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

Având în vedere că a fost admisă în parte acţiunea civilă promovată în cauză, în vederea recuperării prejudiciilor constatate în cauză, tribunalul a apreciat că se impune menţinerea măsurilor asiguratorii instituite, în limitele prejudiciilor arătate mai sus, raportat la disp. art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi art. 249 din C. proc. pen.

Astfel, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului A.:

-sumele de bani la L., în contul bancar deschis la data de 17.04.2009;

-sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2005;

-sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 30.05.2001;

-sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 16.12.2008;

-313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-540 părţi sociale, în valoare de 405 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-97735 părţi sociale, în valoare de 977350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud. Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter - 15 încăperi, etajul I - 27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 1 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CFI 49222 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 2 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI 49223 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI 49224 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv C1 având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului B.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 8.05.2012;

- sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 19.03.2003;

- sumele de bani la R., în contul bancar deschis la data de 24.10.2012;

- 1 parte socială, în valoare de 10 RON, din capitalul social al S.C. K.

- autoturism marca x, serie motor x, serie saşiu x.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului E. F.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.07.2003;

- 180 părţi sociale, în valoare de 135 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A.

Craiova, judeţul Dolj, CUI x, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 6 părţi sociale, în valoare de 60 RON, din capitalul social al S.C. S. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, str. x (fostă str. x), judeţul Dolj, compus din 3 camere şi dependinţe, precum şi cota indiviză din dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor din bloc care se folosesc în comun de toţi coproprietarii şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei, pe toată durata existenţei construcţiei, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă 42461 a municipiului Craiova.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului G.:

- sumele de bani la R. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.10.2010;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în comuna Afumaţi, satul Afumaţi, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 1300 mp şi construcţie-locuinţă plus anexă, identificate cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x (30068) a comunei Afumaţi, jud. Dolj.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatei D.:

- sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.05.2008;

- sumele de bani la M. S.A. în contul bancar deschis la data de 25.03.2004;

- sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 20.09.2007;

- autoturism marca x, seria motor x, serie saşiu x;

- 120 părţi sociale, în valoare de 90 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din apartament cu 4 camere şi dependinţele aferente, cu o suprafaţă totală de 82,31 RON şi cota indiviză din dreptul de coproprieate forţată şi perpetuă asupra părţilor din imobil care se folosesc în comun de toţi coproprietarii acestuia, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiei, nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, cartier Rovine, judeţul Dolj, constând în apartament cu 3 camere, precum şi dreptul de proprietate continuă asupra părţilor comune, nr. cadastral provizoriu x, înscris în CFI nedefinitivă nr. 26496 a municipiului Craiova.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului H.:

- sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 15.05.2012;

- sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.03.2006;

- autoturism marca x serie motor x, serie saşiu x.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurenţa sumei de 18.607.330,4 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului G., până la concurenţa sumei de 40.027,4 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului H., până la concurenţa sumei de 19.602,2 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului B., până la concurenţa sumei de 218.197,51 RON (compusă din sumele de 19.602,2 RON şi 198.595,31 RON), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului D., până la concurenţa sumei de 8.705,6 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului E. F., până la concurenţa sumei de 18.297.159 RON (compusă din sumele de 18.240.910 RON,

5.986,25 RON şi 50.262,75 RON), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului J., până la concurenţa sumei de 4.968,28 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitive prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului părţii responsabile civilmente S.C. K., prin lichidator judiciar U.., până la concurenţa sumei de 34.294,05 RON (compusă din sumele de 5.986,25 RON, 8.705,6 RON şi 19.602,2 RON) la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., având în vedere soluţia de achitare a inculpatului C., s-a dispus ridicarea măsurii asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului C.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2004;

- sumele de bani la O. S.A. în contul bancar deschis la data de 20.12.2007;

- sumele de bani la V. S.A., în contul bancar deschis la data de 7.07.2009;

- sumele de bani la W. S.A., în conturile bancare deschise la data de 10.05.2006, respectiv 16.06.2010;

- 396.653 părţi sociale, în valoare de 3.966.530 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 150 părţi sociale, în valoare de 112.5 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 123.728 părţi sociale, în valoare de 1.237.280 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 2 părţi sociale, în valoare de 20 RON, din capitalul social al S.C. X. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. Y. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 706,48 mp şi o construcţie (trup I, corp C), cu destinaţie de birouri, cu o suprafaţă construită de 315,51 mp şi o suprafaţă utilă de 288,58 mp, cu regim de înălţime parter plus mansardă, precum şi o alee de acces în suprafaţă de 381,01 mp şi zona de protecţie cu o suprafaţă de 9,99 mp, cu nr. cadastral x, CFI 7970 a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, str. x (fost nr. 17), judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 156 mp, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă x a municipiului Craiova şi teren intravilan în suprafaţă de 374 mp, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă x a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, str. x (fost nr. 17), judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 286 mp, cu nr. cadastral provizoriu x şi birouri situate la parterul construcţiei (construcţia având un regim de înălţime S+P+E), cu o suprafaţă construită de 127,79 mp şi o suprafaţă utilă de 91,18 mp, compse din 3 camere şi dependinţe şi birouri cu o suprafaţă construită de 85,70 mp şi o suprafaţă utilă de 63 mp, compuse din două încăperi, nr. cadastral provizoriu x şi subsolul construcţiei cu o suprafaţă de construită de 174,41 mp, WC B cu o suprafaţă utilă de 5,65 mp, WC F cu o suprafaţă utişă de 8,14 mp, casa scării cu o suprafaţă de 18,15 mp şi tehnoredactare cu o suprafaţă utilă de 63,74 mp, cu nr. cadastral x, CFI 14436 a municipiului Craiova.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a dispus ridicarea măsurii asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitive prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului C., până la concurenţa sumei de 82.037,24 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

Totodată, având în vedere soluţia de achitare dispusă în privinţa inculpatului I., tribunalul, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a dispus ridicarea măsurii asiguratorie a sechestrului asigurator instituit asupra patrimoniului inculpatului I. prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, până la concurenţa sumei de 77.518,75 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE- D.I.I.C.O.T. - Serviul Teritorial CRAIOVA, inculpaţii A., B., E. F., C., D., H., J. şi partea civilă STATUL ROMÂN prin A.N.A.F.- PRIN MANDATAR DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA.

În motivarea apelului, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE- D.I.I.C.O.T. - S.T. CRAIOVA, a susţinut că hotărârea instanţei de fond este netemeinică având în vedere achitarea inculpaţilor A., B., E. F., C., D., H., G., J. şi I. pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplic, art. 5 din C. pen.

Instanţa a argumentat soluţia adoptată în cauză în sensul că, probele administrate nu au dovedit o structură constituită în scop infracţional, iar în urma demersului analitic asupra materialului probator, nu poate reţine că inculpaţii s-au organizat în scopul comiterii infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată. Prin urmare, lipsa unei organizări în desfăşurarea unei activităţi innfracţionale atrage concluzia că activitatea infracţională desfăşurată de inculpati nu se circumscrie elementelor constitutive ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003. De asemenea şi sub acest aspect subiectiv este necesar ca persoanele care urmăresc iniţierea şi constituirea unui grup infracţional organizat să fie de acord să facă parte din structura acestuia, să achieseze la scopul infracţional urmărit de grup şi modalităţile de aducere îndeplinire, şi, în fmal, să contribuie activ la realizarea acestuia.

În concluzie, nu constituie grup infracţional organizat, un grup care nu a fost constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, motiv pentru care, în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea inculpatului A., B., C., D., E. F., G., H., I. şi J. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

S-a arătat că instanţa de fond în mod greşit a dispus achitarea inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 5 din C. pen., motivat de faptul că, activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi nu se circumscrie elementelor constitutive ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

Având în vedere data la care au fost comise faptele s-a stabilit ca lege mai favorabilă legea veche, respectiv art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

"Prin grup infracţional organizat se înţelege, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003,grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material."

Elementul material al infracţiunii de grup infracţional organizat se poate realiza prin una dintre următoarele modalităţi normative: iniţiere, constituire, aderare sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup.

Iniţierea unui grup infracţional organizat se referă la efectuarea de acte menite să determine şi să pregătească constituirea unui asemenea grup.

Constituirea unui grup infracţional organizat presupune intrarea în acel grup, respectiv asocierea cu alţi membri ai grupului cu intenţia de a fi membru al grupului şi a săvârşi infracţiuni.

Aderarea la grupul infracţional organizat presupune intrarea în grupul constituit, ca membru al acestuia, implicând solicitarea unei persoane de a face parte dintr-un grup criminal organizat care deja există, fiind necesar ca solicitarea să fie acceptată de liderii grupului.

Sprijinirea sub orice formă a unui grup infracţional organizat presupune ajutorul dat grupului în perioada existenţei acestuia şi se poate materializa sub diferite forme cum ar fi contribuţia prin care să se înlesnească activitatea grupului, ajutorul material ori moral (furnizarea de informaţii, ajutor financiar).

Din probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în mod direct nemijlocit de către instanţa de fond a rezultat următoarea stare de fapt, constând în aceea că începând cu anul 2003 inculpatul A. a iniţiat şi coordonat un grup infracţional organizat ce a avut drept scop obţinerea unor câştiguri financiare ilicite prin derularea de activităţi evazioniste de anvergură, prin sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul consolidat al statului, prin ascunderea sursei impozabile sau prin folosirea în interes personal a patrimoniului societăţilor comerciale la care era asociat, acţionar sau administrator sau pe care le controla în mod direct sau indirect.

Grupul era structurat pe mai multe nivele, ierarhia în cadrul acestuia fiind dată de importanţa rolului pe care fiecare membru îl avea în desfăşurare activităţii infracţionale, în sensul că:

- din punct de vedere numeric, în grupare au fost angrenaţi şi au acţionat sub diferite forme de participaţie penală, cu aporturi infracţionale bine definite mai mulţi inculpaţi. Persoanele cooptate de A. în structura grupului infracţional, respectiv inculpaţii B., C., D., E. F., MITRAN E., G., H., J. şi I. au fost la rândul lor, asociaţi, acţionari sau administratori în grupurile de firme K., respectiv AA. din judeţul Dolj sau au întreţinut cu aceste firme, cointeresaţi fiind în realizarea scopului infracţional asumat, realaţii comerciale.

Membrii grupului infracţional organizat au acţionat în mod coordonat, urmărind prin actele săvârşite obţinerea de substanţiale beneficii financiare, sumele de bani astfel dobândite fiind apoi reciclate, pentru a li se da aparenţă de provenienţă legală;

- din punct de vedere al continuităţii în timp a activităţii infracţionale, grupul infracţional organizat a funcţionat fără întrerupere, în mod constant, în toată perioada anilor 2003-2006,

- scopul liderului şi al membrilor grupului infracţional organizat a fost comiterea de infracţiuni din sfera macro-criminalităţii económico-financiare, cu obţinerea directă şi imediată, în detrimentul bugetului consolidat al statului, de importante sume de bani, prin sustragerea activităţilor comerciale de la taxare şi impozitare.

Din punct de vedere al structurii interne a grupului, trebuie subliniat faptul că din momentul constituirii acestuia şi pe toată perioada derulării activităţilor infracţionale, inculpatul A. s-a impus ca lider de fapt şi de drept, fiind din această perspectivă şi principalul beneficiar al sumelor de bani obţinute din derularea activităţii infracţionale în scopul căreia a fost constituit grupul.

Pentru a-şi asigura deplina confidenţialitate a faptelor comise, acesta a inclus în structura grupului doar persoane foarte apropiate, pe două criterii distincte:

- pe de o parte, membri de familie sau prieteni,

- pe de altă parte, salariaţi dependenţi financiar de liderul grupului şi, în general, cu un grad de instruire scăzut, fără cunoştinţe de specialitate în administrarea unor societăţi comerciale, fapt ce îi făcea foarte uşor de controlat decizional.

La nivelul palierului următor, în imediata apropiere a liderului grupului, cu atribuţii mixte - parţial decizionale şi de execuţie - au fost cooptaţi inculpaţii C. şi D., (fraţi între ei şi nepoţi ai lui A.), E. F. (văr al lui A.), J. şi I. prieteni ai acestuia.

Primii inculpaţi au achiesat în realizarea scopului infracţional asumat în virtutea relaţiilor de rudenie cu inculpatul A., în timp ce ultimii doi, în virtutea relaţiilor de prietenie cu acesta până acolo încât au semnat contracte comerciale cu coinculpaţii despre care cunoşteau din dintotdeauna că nu sunt acţionari, asociaţi sau administratori; ci simpli angajaţi în cadrul firmelor controlate de inculpatul A.-chelneri/ospătari, paznici sau muncitori agricoli care se ocupau cu întreţinerea gazonului de pe terenurile de fotbal.

Pe palierul exclusiv al activităţilor executive s-au aflat inculpaţii MTTRAN E., G., H. şi B., aceştia desfăşurând acte materiale cu caracter preponderent logistic din sfera achiziţiilor efective de produse comercializate prin firmele inculpaţilor, organizarea transportului de mărfuri, aprovizionarea cu marfa a punctelor de desfacere pază sau chiar cele de deservire a restaurantului aflat în perimetrul sediilor sociale ale societăţilor comerciale pe care acesta le coordona.

În egală măsură, din dispoziţia inulpatului A., aceştia au înfiinţat sau au preluat pe numele lor diferite societăţi comerciale implicate în circuite evazioniste, în calitate de acţionari sau administratori, asumându-şi din acest punct de vedere şi responsabilitatea consecinţelor fiscale comise în aceste circumstanţe.

Grupul infracţional organizat, coordonat de către inculpatul A. a avut anumite particularităţi, după cum urmează:

- circumscrierea şi desfăşurarea activităţilor infracţionale comise de către inculpaţi exclusiv în raza teritorială a judeţului Dolj şi a regiunilor limitrofe acestuia, fapt ce a avut ca fundament influenţa zonală majoră şi notorietatea pe care inculpatul A. o avea în acea regiune;

- includerea în preocupările infracţionale ale inculpaţilor a unor categorii eterogene şi foarte variate de activităţi comerciale generatoare de profit rapid, în condiţiile în care aceştia nu aveau nici pregătirea şcolară şi de specialitate necesară unor astfel de activităţi, şi nici logistica şi expertiza adecvate.

Astfel, inculpaţii au dezvoltat progresiv activităţi în domeniul imobiliar, agricol, tipografic, desfacerea produselor cu amănuntul, comerţ cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi al produselor derivate, comerţ cu produse din carne, presă scrisă şi audio-vizuală, activităţi în domeniul sportului, impresariat sportiv sau organizarea şi finanţarea unei echipe de fotbal;

Hotărârea instanţei de fond este netemeinică având în vedere achitarea inculpaţilor A., B.,E.

F., C., D., H., G., J. şi I. pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, faptă prev.de art. 23 din Legea nr. 656/2002.

Instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor A., E., G., I., C., D. şi H., sub aspectul comiterii infracţiunii de spălarea banilor motivat că suma de 3.319.230,76 euro nu are provenienţă infracţională,

Astfel, instanţa a constatat că, prin rechizitoriu, acestora li se impută că în perioada 2003 - 2006, prin crearea unor circuite financiare complexe, au disimulat adevărata natură a provenienţei sumei de 3.319.230,76 euro, corerespunzătoare vânzării suprafeţei de 23,50 ha teren.

Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu, se regăseşte la fila x în care se arată că totalul sumelor încasate în urma celor două tranzacţii imobiliare -.3.319.230,76 euro (2.550.000 euro, sumă obţinută în urma tranzacţiei imobiliare cu S.C. QQQ. S.A. şi 900.000 USD, sumă obţinută în urma tranzacţiei imobiliare cu RRR., sume calculate la o paritate USD/euro rezultată la cursurile medii de 3,54 ron/euro şi 3,02 ron/USD) - nu au rămas în patrimoniul societăţii vinzătoare S.C. CC. - ci, prin crearea unor operaţiuni contabile fictive (cesiuni de creanţă, plata fictivă a unor comisioane, acordarea de împrumuturi nejustificate) au fost externalizate în favoarea altor firme din cadrul grupului, ajungând în final în beneficiul inculpatului A., arătându-se că mecanismele astfel create se încadrează în tipologiile standard de reciclare a sumelor de bani.

Instanţa a reţinut că, esenţial, pentru ca fapta imputată să reprezinte infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 23 din Legea nr. 565/2002 este ca bunurile în cauză să provină din săvârşirea de infracţiuni.

Cu privire la infracţiunile de spălare a banilor de care au fost acuzaţi inculpaţii A., B. şi J., instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriu, acestora li se impută că în perioada 2003-2006, prin crearea unor circuite financiare complexe, au disimulat adevărata natură a provenienţei sumei de 555.384 RON, corespunzătoare relaţiilor comerciale dintre S.C. HH. S.A. şi S.C. AA..

Instanţa a reţinut că suma de 555.384 RON este rezultatul calculului efectuat prin luarea în considerare a unei marje de profit, estimată tocmai în vederea în vederea calculării prejudiciului produs prin infracţiunea de evaziune fiscală.

Suma de 555.384 RON nu are provenienţă infracţională ci reprezintă suma care ar fi trebuit facturată suplimentar de S.C. HH. S.A. în cadrul relaţiilor contractuale cu S.C. AA..

Pentru a analiza soluţia adoptată de către instanţa de fond este necesar a analiza întreaga activitate infracţională reţinută prin actul de sesizare şi nemodificată prin probele administrate în mod direct, nemijlocit de către instanţa de fond.

Astfel, scopul grupului infracţional a fost acela de comiterea de infracţiuni din sfera macro-criminalităţii economico-financiare, cu obţinerea directă şi imediată, în detrimentul bugetului consolidat al statului, de importante sume de bani, prin sustragerea activităţilor comerciale de la taxare şi impozitare, implicarea în activitatea infracţională a unui număr foarte mare de firme sau grupuri de firme, controlate direct sau indirect (ex. K. şi AA.), toate având acelaşi acţionariat, în diferite formule dc asociere:

Firmele sau grupurile de firme s-au aflat într-o structură relaţională dependentă de o singură politică financiară şi patrimonială, gândită şi creată în scopul de a efectua tranzacţii comerciale - în special cu proprietăţi imobiliare şi/sau cu diverse creanţe, acţiuni, părţi sociale şi alte forme de cesiune sau transfer de drepturi şi obligaţii;

S-a arătat că în mod deliberat în urmărirea atingerii scopului infracţional în cadrul grupului, inculpaţii au utilizat societăţi comerciale cu denumiri cvasi-identice, mecanism de natură a genera confuzie în eventualitatea unor verificări ale organelor de control, dar şi pentru a asigura alternative infracţionale pentru evidenţierea incorectă a veniturilor realizate.

De exemplu: AA., NN.; HH. Popular, HH., HH.; XX. devenită KK. - Q. devenită Q. devenită Q., Q., CC., CC..

Activitatea infracţională a grupului organizat în toată perioada 2003 - 2006, reţinută ca activitate infracţională în cauză, s-a derulat pe următoarele categorii de activităţi infracţionale de tip evazionist:

- tranzacţii imobiliare care prin neevaluarea şi neînregistrarea în patrimoniu şi implicit în situaţiile financiare a valorii reale de piaţă a terenurilor/construcţiilor, au condus la denaturarea elementelor de activ reflectate în bilanţurile contabile;

- neînregistrarea veniturilor din vânzări de acţiuni şi cesiuni de creanţă;

- neînregistrarea veniturilor rezultate din activităţi de prestări servicii de publicitate, servicii de tipărire, închirieri spaţii comerciale, comerţul cu produse petroliere sau cu produse de larg consum.

În toate cazurile, pentru a ascunde adevărata provenienţă, proprietate, circulaţie a sumelor de bani obţinute din activitatea infracţională, acestea au fost reciclate, dându-li-se aparenţa unei provenienţe legale.

Pentru realizarea scopului urmărit, inculpaţii au înfiinţat/dobândit o serie de societăţi comerciale, structurate în două grupuri mari:

- K. - care cuprinde: S.C. K. (CUI x), S.C. BB., S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., SC

GG., S.C. HH. S.R.L. şi S.C. K. (CUI x),

- AA. - care este format din: S.C. LL. S.A., S.C. NN. S.R.L., S.C. P. S.A., S.C. CC., S.C. HH. S.R.L. şi S.C. MM. S.A..

Societăţile comerciale implicate în activitatea infracţională au avut următoarele date de identificare:

- S.C. K., a avut ca asociat unic până la data de 31.05.2004 pe S.C. AA., la această din urmă dată cedând acţiunile în favoarea S.C. DD. S.A. care, la rândul său, la data de 07.10.2004 le-a cedat în favoarea numiţilor C. şi E. F.. Până la data de 31.05.2004, administrator a fost B., după care acesta a fost înlocuit cu E. F..

SC BB., a avut ca asociaţi pe A., JOVOANĂ F., MITRAN E., C. şi S.C. AA.. Până la data de 09.10.2003, administrator a fost MITRAN E., după care acesta a fost înlocuit cu E. F..

Obiectul principal de activitate înserat în statut era « intermedieri comerţ produse diverse «.

- S.C. EE. S.R.L. a avut ca asociat unic pe S.C. BB., iar administrator a fost MITRAN E..

- S.C. FF. S.R.L., a avut ca asociaţi pe S.C. K. şi S.C. BB., administrator fiind G..

- S.C. GG., a avut ca asociaţi pe A., D., S.C. AA., S.C. DD. S.A., S.C. TIPSROM S.A. şi S.C. BB., administrator fiind MITRAN E..

Obiectul principal de activitate, inserat în statut era "fabricarea hârtiei şi cartonului".

- S.C. HH. S.R.L., a avut ca asociaţi pe S.C. AA. S.A. şi B., acesta din urmă având şi calitatea de administrator.

- S.C. K., este societatea comercială care a rezultat din fuziunea prin absorbţie a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ.. Asociaţii societăţii absorbante au fost: D., C., E. F., B., G.

G. şi S.C. AA.. Până la data de 27.07.2005, administrator a fost D., iar de la această din urmă dată, administrator a fost numit H..

- S.C. MM. S.A., a avut ca acţionari până în luna noiembrie 2004 pe C., D., A. şi E., ulterior aceştia cedând acţiunile în favoarea lui MITRAN E..

S-a arătat că la data de 22.04.2001, prin divizare, au rezultat S.C. MM. S.A. şi S.C. AAA. S.A. şi că la 10.11.2004 s-a hotărât schimbarea denumirii S.C. MM. S.A. în S.C. MM. S.A., administrator fiind B..

- S.C. HH. S.R.L., a avut ca administrator pe E. F., obiectul principal de activitate inserat în statut fiind "editarea de ziare".

- S.C. NN. S.R.L., a avut ca asociaţi pe S.C. AA. şi E. F., acesta din urmă având şi calitatea de administrator, obiectul principal de activitate inserat în statut fiind "tipărirea ziarelor".

- S.C. LL. S.A., a avut ca asociaţi pe D., C., VVVV. şi A., iar până la 20.03.2003, pe S.C. AAA. S.A., la această din urmă dată fiind înlocuită cu S.C. BB. care, la rândul său, în luna august 2005, a cedat acţiunile către A.. Administrator a fost C..

- S.C. P. S.A., a avut ca acţionari pe WW. S.R.L., A., C., D. şi E. F., acestat din urmă având şi calitatea de administrator.

- S.C. CC., a avut ca ca asociaţi pe S.C. WW. "SRL şi G., acesta din urmă având şi calitatea de administrator.

Structura acţionariatului şi administratorii societăţilor nominalizate ca acţionari ai societăţilor comerciale sus-menţionate a fost următoarea:

- S.C. WWWW., a rezultat din fuziunea prin absorbţie a S.C. AA. Graiova cu S.C. II. S.A. Craiova, denumirea finală fiind S.C. AA..

Anterior fuziunii prin absorbţie, asociaţii S.C. AA. au fost D., C., A., J. şi S.C. AAA. S.A., administrator fiind C..

Ulterior fuziunii cu S.C. II. S.A., S.C. AA. a avut ca asociaţi pe C., XXXX., E.

F., J., D. şi A., administratori fiind pe rând H., C., J. şi E. F..

SC AA. şi-a desfăşurat activitatea în principal cu societăţi comerciale conduse şi controlate de aceiaşi asociaţi şi administratori, fapt rezultat şi din structura părţilor sociale deţinute de S.C. AA. în respectivele societăţi comerciale, respectiv: S.C. KK., S.C. HH. S.R.L., S.C. HH. S.R.L., S.C. LL. S.A., S.C. WW. S.R.L., S.C. CC., S.C. VALORIFICARE CREANŢE S.R.L., S.C. NN. S.R.L., S.C. K., S.C. GG. S.R.L., S.C. BB., S.C. FF. S.R.L., S.C. YY., S.C. MM. S.A., S.C. AAA. S.A., S.C. DDD. S.A..

- S.C. JJ. S.A., a avut ca asociaţi pe D., A., C., JOAVINÄ F., S.C. AA., S.C. BB., administrator fiind E. F..

- S.C. VV. S.R.L., a avut ca asociat unic pe G., acesta îndeplinind şi calitatea de administrator.

- S.C. WW. S.R.L., a avut ca asociat unic pe A., administrator fiind D..

- S.C. YY., a avut printre asociaţi şi pe S.C. BB. şi S.C. MM. S.A., iar printre persoanele împuternicite în consiliul de administraţie, pe A..

- S.C. YYYY., a avut ca asociaţi S.C. MM. S.A. şi S.C. AAA. S.A., iar printre administratori au fost JOANIVĂ F. şi A..

- S.C. DD. S.A., CUI x, x, a avut printre asociaţi pe S.C. MM. S.A., S.C. BB., S.C. ZZZZ. S.C. AAA. S.A., administrator fiind E. F..

Având în vedere cele menţionate, se observă legătura dintre fiecare societate în parte dar şi legăturile dintre inculpaţi în cadrul acestor societăţi comerciale implicate în activitatea infracţională.

Acte de evaziune fiscală ce au avut ca premisă tranzacţii imobiliare:

1. Suprafaţa de 3.635,71 mp teren situat în municipiul Craiova, str. x, a constituit obiectul unor tranzacţii imobiliare succesive, parte integrantă a unui circuit imobiliar formal, derulat atât prin supraevaluarea valorii de circulaţie a terenului şi a activelor, cât şi prin neînregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiunilor financiare adiacente, urmărind astfel:

- să genereze scoaterea din patrimoniul S.C. DDD. S.A. a terenului în cauză, pentru stoparea executării silite, urmare a stării de insolvabilitate a societăţii, consecinţă a neachitării obligaţiilor fiscale către stat;

- să asigure inculpatului A. obţinerea unor câştiguri financiare semnificative, prin crearea unei aparenţe de legalitate.

Din probele administrate în cauză a rezultat că, pentru a se sustrage executării silite, inculpatul A. a mutat sediul social al S.C. DDD. S.A. din municipiul Craiova în municipiul Drobeta Turnu Severin, conform cererii de menţiuni nr. x/14.02.2003, prin care s-a şi procedat la radierea societăţii de la ORC Dolj, ocazie cu care denumirea firmei a fost schimbată în S.C. DDD. S.A. Mehedinţi. Societatea a fost readusă în municipiul Craiova sub numele S.C. DDD. S.A. Craiova, iar la data realizării transferului de proprietate figura cu debite neachitate către bugetul de stat în cuantum de 7.860.398 ron (aprox. 1.900.000 euro), fiind în procedura de declarare a falimentului derulată în cadrul dosarului nr. x/2004 al Tribunalului Dolj.

Prima etapă a circuitului financiar fraudulos s-a realizat la data de 11.09.2003, când, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la BNP CCC., inculpatul G. a dobândit suprafaţa de 3.635,71 mp teren situat în municipiul Craiova, str. x, prin cumpărare de la S.C. DDD. S.A., societate care la rândul său a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în baza Legii 15/1990, a H.G. nr. 834/1991 şi a H.G. nr. 738/2003, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 03.09.2003 emis de Ministerul Economiei si Comerţului.

DDD. era o societate controlată în totalitate de către membrii grupului infracţional organizat, dovadă că "acţionar principal al acesteia era S.C. MM. S.R.L., societate care la rândul său a avut ca acţionari pe inculpaţii C., A. şi JOAVĂ F.. De comun acord cu inculpatul A. proprietarul formal al acestui teren, inculpatul G., la data de 15.01.2004 a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x prin care a vândut terenul respectiv către S.C. K. S.R.L., preţul vânzării imobilului menţionat mai sus a fost în sumă de 6.896.000.000 ROL (echivalentul a 168.301 euro/pentru un curs de 40,974 ROL/eur).

La data de 10.02.2004, imobilul a fost din nou transferat, conform contractului de vânzare - cumpărare de terenuri cu încheiere de autentificare, nr. 930 dată de BNP CCC., încheiat între:

1. S.C. K., x, CUI x, reprezentată de inculpatul B., împuternicit conform Deciziei asociatului unic nr. 8/08.02.2004 - în calitate de vânzător.

2. S.C. GGG., reprezentată legal de avocat HHH. în baza contractului de asistenţă juridică 420/09.02.2004, în calitate de cumpărător.

Preţul stabilit a fost de 11.917.566.523 ROL, echivalentul a 290.856,80 euro + TVA, echivalent ROL + TVA la cursul mediu interbancar al BNR de 40,974 ROL/euro.

Se poate observa că, în decurs de numai o lună de zile scursă între cele două acte translative de proprietate, valoarea preţului stabilit de părţi a crescut cu un procent de 57,86%, în condiţiile în care preţul terenului în zona respectivă nu a cunoscut creşteri semnificative, iar valoarea acestuia nu fusese mărită prin realizarea unor lucrări de edificare a unor construcţii.

Concomitent cu transferul de proprietate asupra terenului a avut loc şi transferul activelor construite pe acesta. Astfel, la data de 05.07.2003, S.C. DDD. S.A., reprezentată de MITRAN E. a vândut către S.C. GG., reprezentată de inculpatul H., activele situate în Craiova, str. x la preţul de 100.000.000 ROL (aprox. 2.400 euro).

Fără ca valoarea activelor să fie sporită în vreun fel, la data de 15.01.2004 a fost încheiat pentru aceleaşi bunuri, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x încheiat între S.C. GG. S.R.L., şi S.C. K. preţul vânzării activelor descrise mai sus a fost de 319.000.000 ROL (aprox. 7.900 Euro).

La data de 10.02.2004, aceleaşi active formează obiectul contractului de vânzare -cumpărare construcţii autentificat sub nr. x la BNP CCC., încheiat între:

- S.C. K., x, CUI x, reprezentată de B., împuternicit conform Deciziei asociatului unic nr. 8/08.02.2004 - în calitate de vânzător; - S.C. GGG., reprezentată legal de avocat HHH. în baza contractului de asistenţă juridică 420/09.02.2004 - în calitate de cumpărător.

Preţul vânzării-cumpărării stabilit de comun acord de către părţi pentru dreptul de proprietate asupra construcţiilor este de 40.000 euro + TVA, echivalent 1.638.960.000 ROL + TVA la cursul mediu interbancar al BNR de 40,974 ROL/euro.

Conform adresei nr. x/15.03.2005 a Primăriei Municipiului Craiova, S.C. K. nu a declarat niciodată vânzarea-cumpărarea suprafeţei de 3.635,71 mp teren situat în mun. Craiova, str. x, nr. l.

Atât pentru teren, cât şi pentru construcţii, S.C. K. a încasat suma totală de 16.132.266.562,37 ROL din care: valoare de bază: 13.556.526.523 ROL; şi TVA: 2.575.740.039,37 ROL.

Conform verificărilor efectuate, de organele de control fiscal, nu au fost evidenţiate în contabilitatea SG K. activele achiziţionate de la S.C. GG. S.R.L., motiv pentru care operaţiunea de deducere a sumei de 108.993.539 ROL (10.899,40 ron) - TVA aferent tranzacţiei, care este nelegală, prin încălcarea art. 145, alin. (3) din Legea 571/2003, sumă care se constituie ca şi obligaţie de plată în sarcina S.C. K. (proces-verbal nr. x/30.06.2006 al DGFP DOLJ).

In ceea ce priveşte modul de restabilire a obligaţiilor fiscale neplătite de către S.C. GG. S.R.L. a avut în vedere faptul că tranzacţiiile vizând vânzârea -cumpărarea activelor nu au fost înregistrate în contabilitate, iar valoarea de vânzare a construcţiilor respective, în perioada l5.01.2004 - 10.02.2004, deci în decurs de 26 zile, a avut fluctuaţii inexplicabile, de la 319:000.000 ROL la 1.638.960.000 ROL.

Prejudiciul cauzat statului este de 30.663,96 RON.

In modalitatea mai sus descrisă, inculpatul-A., direct sau prin intermediul inculpaţilor G., H. şi B., a obţinut atât stoparea procedurilor de executare silită a terenului din str. x (fostă str. x) nr. 1, dar şi valorificarea acestuia prin sustragerea de la obligaţiile fiscale către bugetul de stat.

2. Tranzacţia imobiliară având ca obiect terenul în suprafaţă de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj.

Ca şi în cazul tranzacţiei imobiliare prezentate anterior, şi în cazul celei de faţă, inculpatul A., împreună cu persoanele din cadrul grupului infracţional organizat, a creat un mecanism financiar complex menit a-i asigura obţinerea unor câştiguri financiare impresionante, atât prin achiziţionarea terenului la preţuri derizorii şi revânzarea acestuia la preţul real al pieţii, cât şi prin neînregistrarea în contabilitatea societăţilor comerciale angrenate în dezvoltarea circuitului a realităţii tranzacţiilor încheiate, respectiv sustragerea de la plata taxelor bugetare aferente.

De această dată însă, anvergura tranzacţiilor translative de proprietate, frecvenţa actelor autentice încheiate, suprafaţa mare de teren supusă vânzării cât şi valoarea deosebit de mare a preţului terenului în zona respectivă (aprox. 45 euro/mp) au generat beneficii băneşti substanţiale pentru liderul grupului, subsecvent generând o pagubă proporţională acestui câştig în dauna bugetului de stat.

Terenul, în suprafaţă de 23,50 ha (235.000 mp), este situat la vestul municipiului Craiova, pe fostul amplasament al III., în apropierea drumului european E70, într-o zonă de mare interes economic. El cuprindea şi tarlaua x, parcela x şi era parte componentă a terenului care s-a aflat în folosinţa Staţiunii de Dezvoltare Pomicolă Dolj (SDP Dolj), făcând parte din domeniul public al statului aflat în administrarea ADS.

De menţionat că, anterior, activele SDP Dolj constând în clădiri, construcţii speciale, amenajări, terenuri, drumuri, utilaje, instalaţii, plantaţii pomicole, culturi de cereale (care au format în fapt patrimoniul III.) amplasate pe un teren de 99 ha, fuseseră executate silit de către executor judecătoresc AAAAA. la data de 07.03.2002 în dosarul x/2001, în favoarea S.C. LL. S.A. (societate din cadrul grupului de interese).

Din probe a rezultat că inculpaţii cu aproximativ 2 ani în urmă, au desfăşurat o serie de acte preparatorii care au urmărit şi au avut ca scop obţinerea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză.

Astfel, la data de 23.08.2000 a fost încheiat contractul de cesiune de creanţă între Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare, în calitate de Cedent şi S.C. MM. S.R.L., reprezentată de inculpatul A., în calitate de Cesionar.

Obiectul contractului l-a constitui cesionarea de către Cedend şi preluarea de către Cesionar a creanţei în valoare de 1.949.896.244 ROL faţă de debitorul cedat SCPP Craiova, creanţă rezultată din convenţiile de credit nr. x/29.10.1996 şi 192/20.11.1996, care anterior, fusese preluată de către-AVAB conform contractului de cesiune de creanţă nr. x Preţul de adjudecare stabilit în urma licitaţiei organizate a fost de 550.000.000 ROL.

Referatul privind vânzarea creanţelor deţinute asupra Staţiunii de Cercetare şi BBBBB. nr. 4679/7.08.2000, în care se stabilea preţul minim de 550.000.000 ROL, ce ar fi trebuit obţinut în urma tranzacţiei S.C. MM. S.A. a oferit la licitaţie exact suma de 550.000.000 ROL, în condiţiile în care acest element nu putea fi făcut public.

La data de 19.12.2000, în baza unui proces-verbal încheiat între AVAS s-a procedat la predarea către S.C. MM. S.A. a originalelor titlurilor constatatoare ale creanţei SCPP Craiova, precum şi titlurile de constituire a garanţiilor acestei creanţe. Creanţa astfel preluată a fost transferată la data de 15.04.2001, la un preţ de 3.000.000.000 ROL, în baza contractului de cesiune de creanţa nr. x încheiat între: S.C. MM. S.A., reprezentată de administrator - inculpatul EEE., în calitate de Cedent;

SC BBB. S.R.L., reprezentată de inculpatul C., în calitate de Cesionar.

Activitatea de transfer a creanţei preluate de la AVAB a fost continuată şi la data de 20.03.2003, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. x între S.C. AAA. S.A., reprezentată de administrator - inculpatul E. F., în calitate de Cedent şi S.C. EE. S.R.L., reprezentată de administrator unic MITRAN E., în calitate de cesionar.

Creanţa cedată a fost în cuantum de 25.602.137.636 ROL, faţă de debitorul cedat Staţiunea de Dezvoltare Pomicolă Craiova şi a rezultat din contractele de credit nr. x/29.10.1996 şi y/20.11.1996, fiind preluată de S.C. AAA. S.A. în urma fuziunii prin absorbţie cu creditoarea S.C. BBB. S.R.L., conform actului adiţional de fuziune nr. 96/15.01.2002/BNP CCC. şi încheierii nr. 1081/22.04.2002 a Tribunalului Dolj.

Preţul tranzacţiei a fost de 8.000.000.000 ROL, sumă care s-a înregistrat în contabilitate prin articolul contabil: 267 = 462.

Creanţa cesionată a fost garantată cu drept de gaj general fară deposedare asupra patrimoniului social al debitorului cedat.

Anterior, la data de 08.03.2002, executorul judecătoresc AAAAA., în baza procesului-verbal de licitaţie nr. x/E/06.03.2002 privind vânzarea imobilului Ferma nr. 2 Cernele proprietatea debitorului Staţiunea de Cercetare si BBBBB., la stăruinţa creditoarei S.C. BBB. S.R.L., a întocmit actul de adjudecare prin care III. a ajuns în proprietatea S.C. LL. S.A. pentru preţul de 1.500.000.000 RON, care s-a achitat cu OP 31 din 06.03.2002.

Proprietarii primari ai terenului au fost numiţii JJJ. şi KKK. - fraţi, ambii domiciliaţi în mun. Vatra Dornei, jud. Suceava, aceştia dobândindu-l prin reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1999 în baza sentinţei civile nr. 1430/17.02.2003 a Judecatoriei Craiova, corespunzător titlului de proprietate şi adeverinţei nr. x/23.05.2003 eliberată de Primăria Craiova.

Unele din cele mai importante argumente ale faptului că, sub aparenţa unor tranzacţii imobiliare legale, s-au derulat acte frauduloase premeditate în favoarea inculpatului A. şi a celor apropiaţi lui, sunt acelea care vizau angajamentele proprietarilor premergător obţinerii documentelor de proprietate.

Astfel, la data de 6.09.2002 s-a încheiat antecontract de vânzare-cumpărare, pentru imobilul compus din terem în suprafaţă totală de 23,50 ha, preţul de vânzare fiind stabilit la suma de 100.000.000 ROL.

La data de 01.08.2003, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 11, numiţii JJJ. şi KKK. au vândut către S.C. BB., reprezentată de inculpatul E. F., terenul de 23.50 ha pentru suma de 700.000.000 ROL (70.000 ron), adică 0,2979 ron/mp, = mai mare 0,0801 euro/mp.

După intrarea terenului în proprietatea unei societăţi aflate în sfera de influenţă a inculpatului A., aceştia au procedat la parcelarea terenului şi revânzarea acestuia în mod repetat, prima dintre acestea realizându-se la data de 17.11.2004, când S.C. BB. a procedat la dezmembrarea suprafeţei de 17,20 ha din totalul celor 23,50 ha, întocmindu-se act de dezmembrare de către BNP CCC..

Sintetic, situaţia juridică a modului de valorificare a terenului în cauză, pentru perioada decembrie 2004 - august 2006 se menţionează în rechizitoriu filele x.

Prin viramente bancare multiple, S.C. CC. S.R.L. încasează de la S.C. QQQ. S.A. Piteşti suma totală de 9.083.865,00 RON compusă din: 1.084.557,86 RON + 1.186.982,14 RON + 6.812.325 RON.

Analiza comparativă a preţului plătit iniţial de 0,0801 euro/mp şi preţul la care s-a realizat vânzarea către S.C. QQQ. S.A. Piteşti, de 44,43 euro/mp, denotă faptul că revânzarea s-a făcut la un preţ de 554,68 ori mai mare.

Sumele de bani încasate în urma acestei tranzacţii au fost utilizate în perioada 20.07.2005 - 09.11.2005, prin contul bancar - M., Sucursala Dolj al S.C. CC.. La data de 19.01.2006 se încheie contract de vânzare - cumpărare nr. 573

RRR. . . . . . . . . . .38.199 mp . . . . . . . . . . .59,7931 RON/mp = mai mare 16,40 euro/mp.

SC CC. S.R.L., reprezentată de inculpatul G. a vândut numitei RRR. imobilul (corpul 2 de proprietate) situat în extravilan Craiova, tarlaua x, parcela x - Cernele, compus în întregime din teren extravilan în suprafaţă de 38.199 mp, din măsurători 38.200 mp, identificat cu număr cadastral provizoriu 16994/4/1/2/2.

Analiza comparativă a preţului plătit iniţial de 0,0801 Euro/mp şi preţul la care s-a realizat vânzarea către numita RRR. de 16,40 euro/mp, denotă faptul că revânzarea s-a făcut la un preţ de 205 ori mai mare.

Totalul sumelor încasate în urma celor două tranzacţii imobiliare - 3.319.230,76 euro (2.550.000 euro şi 900.000 USD, sume calculate la o paritate USD/euro de 1,17 rezultată la cursurile medii de 3,54 RON/euro şi 3,02 RON/USD) - nu au rămas în patrimoniul societăţii vânzătoare - CC. - ci, prin crearea unor operaţiuni contabile fictive (cesiuni de creanţă, plata fictivă a unor comisioane, acordarea de împrumuturi nejustificate) au fost externalizate în favoarea altor firme din cadrul grupului, ajungând în final în beneficiul inculpatului A., mecanismele astfel create încadrându-se în tipologiile standard de reciclare a sumelorde bani.

La data de 15.03.2006 s-a încheiat contractul de cesitine de creanţă autentificat sub nr. x de BNP CCC. între CC., reprezentată de inculpatul G., în calitate de Cedent şi S.C. Q. S.A., în calitate de Cesionar.

Obiectul contractului a constituit cesionarea drepturilor de creanţă rezultate din contractul de vânzare-curnpărare autentificat sub nr. x/19.01.2006, contract încheiat între CC. şi RRR., privind încasarea restului de preţ rămas neachitat.

Din totalul sumei de 900.000 USD, cedentul a declarat că a încasat suma de 232.000 USD, rămânând un rest de plată în sumă de 650.000 USD, preţul cesiunii a fost stabilit la 420.000 USD.

În această modalitate, o creanţă certă şi exigibilă de 650.000 USD a fost transmisă în mod nejustificat către o altă societate comercială, la un preţ cu 230.000 USD mai mic decât preţul real (420.000 USD).

La data de 03.08.2006, s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. 5748 cu S.C. SSS. S.R.L. (76,422 mp . . . . . . . . . .532.1513 RON/mp = mai mare 150 euro/mp).

Încheierea acestui contract are un caracter evident fraudulos, motiv pentru care tot circuitul creat nu are o bază legală sau o intenţie reală de transfer a proprietăţii. Premergător semnării propriu-zise a contractului, inculpaţii au realizat mai multe acte prealabile, după cum urmează:

- 02.06.2006: S-a semnat actul de dezmembrare a suprafeţei de 76.422 mp autentificat sub nr. x de BNP CCC., prin care CC. S.R.L., reprezentată prin administrator G., a procedat la împărţirea terenului în:

a/, corpul 1/4/1/2/3/1 de proprietate reprezintă terenul extravilan în suprafaţă de 68.764,50 mp, din măsurători cadastrale a rezultat suprafaţa de 68,761 mp;

b/. corpul 1/4/1/2/3/2 de proprietate reprezintă terenul extravilan în suprafaţă de 7.657,50 mp, din măsurători cadastrale a rezultat suprafaţa de 7,654 mp;

- 02.08.2006: Se emite de AGA a S.C. WW. - care are calitatea de acţionar cu 75% din capitalul social al S.C. CC., Hotărârea nr. 8 prin care s-a stabilit vânzarea imobilelor către S.C. SSS. S.R.L., reprezentată de cetăţeanul austriac CCCCC., inculpaţii H. fiind desemnat să semneze contractul de vânzare-cumpărare, iar D., în calitate de administrator, să reprezinte interesele S.C. WW. în AGA la CC..

Hotărârea a fost semnată de inculpaţii A. şi D..

- 02.08.2006: Se emite de AGA a CC. Hotărârea nr. 5 prin care se stabileşte vânzarea imobelelor către SSS., cu valoarea de 11.462.250 euro, documentul fiind semnat de D. din partea WW. şi G..

- 02.08.2006: Se încheie contractul de reprezentare imobiliară între CC. S.R.L., reprezentată de inculpatul G. şi numitul CCCCC., în baza căruia cetăţenul austriac (viitorul cumpărător al terenului) devine agent pentru servicii de asistenţă şi consultanţă imobiliară în vederea comercializări terenului situat în Craiova, tarlaua x, parcela x, Cernele în suprafaţă de 68.764,50 mp din măsurători cadastrale 68.761 mp.

Conform contractului, societatea va plăti agentului un comision pentru intermedierea vânzării terenului, de 3% din preţul vânzării, respectiv din suma de 11,462,250 euro, adică un comision total de 343:867,56 euro.

La data de 02.08.2006 CCCCC. a emis factura x pentru suma de 343.867,50 euro, solicitând ca suma să-i fie transferată în contul său x la DDDDD., Filiala Josefstadt din Viena.

În 09.08.2006, S.C. CC. S.R.L. plăteşte către CCCCC. cval. facturii nr. x/02.08.2006: 85.967 euro, pentru care s-a întocmit dispoziţie de plata externă nr. 5759/09.08.2006.

La data de 03.08.2006 s-a emis Hotărârea AGA de la S.C. SSS., prin care s-a stabilit cumpărarea de la CC. S.R.L. a terenurilor situate în extravilanul municipiului Craiova, tarlaua

23, parcela x, Cernele în suprafaţă totală de aproximativ 76,415 mp la un preţ de 11,462,250 euro.

În aceeaşi zi s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare între S.C. CC. S.R.L., reprezentată de inculpatul H. şi S.C. SSS. S.R.L., reprezentată de CCCCC., pentru suprafaţa totală de 76.422 mp.

Preţul de vânzare a fost stabilit la suma de 11.462.250 euro, fară TVA, preţul unitar fiind de 150 euro/mp.

Din toată descrierea modalităţii de încheiere a acestui contract de vânzare-cumpărare rezultă în mod indubitabil caracterul său fraudulos (implicarea unui număr mare de societăţi comerciale şi persoane fizice, comercializarea la un preţ nereal, supraevaluat - 150 Euro/mp, permutarea în cadrul tranzacţiilor a aceloraşi sume de bani, aportul financiar al cetăţeanului austriac fiind practic inexistent şi având la bază plăţi anterioare ale firmelor din cadrul grupului).

Rezultatul final al acestei tranzacţii a fost în fapt scoaterea din patrimoniul S.C. CC. S.R.L. prin intermediul S.C. SSS. S.R.L. a sumei totale de 3.209.370 euro (2.865.502,50 euro + 343.867,50 euro) din totalul general încasat de 3.319.230,76 euro.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, constituie infracţiunea de spălare a banilor:

b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bununlor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând ca bunurile provin din săvârşirea de înfracţiuni.

Analizând obiectul infracţiunii există un obiect juridic complex, în conţinutul său intrând relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, precum şi cele de natură patrimonială sub aspectul circulaţiei juridice licite a bunurilor.

Obiectul material al acestei infracţiuni îl constituie bunurile asupra cărora se exercită elementu material al infracţiunii. Bunurile care pot face obiectul spălării banilor sunt întotdeauna provenite din săvârşirea de infracţiuni.

Elementul material al infracţiunii se poate realiza prin oricare din acţiunile alternative prevăzute în textul de lege.

Avănd în vedere starea de fapt menţionată, suma de 3.319.230,76 euro are provenienţa infracţională obţinută ca urmare vânzării-succesive a celor două imobile apoi printr-un mecanism foarte bine pus la punct suma totală a fost externalizată în favoarea altor firme din-cadrul grupului, ajungând în final în beneficiul inculpatului A., mecanismele astfel create încadrându-se în tipologiile standard de reciclare a sumelor de bani.

S-a arătat că raţionamenml instanţei de fond este unul eronat, şi în ceea ce priveşte suma de 555.384 RON că nu are provenienţă infracţională ci reprezintă suma care ar fi trebuit facturată suplimentar de S.C. HH. S.A. în cadrul relaţiilor contractuale cu S.C. AA..

Din rechizitoriu filele x rezultă următoarea stare de fapt, constând în aceea că în perioada anilor 2003 - 2005, activitatea S.C. HH. S.R.L. s-a desfăşurat în condiţiile relaţiilor de afiliere cu S.C. AA. care a deţinut 95% din capitalul social al firmei şi care a fost principalul client al societăţii, cu atât mai mult cu cât societatea nu a deţinut resurse materiale proprii (mijloace fixe, echipamente de lucru, terenuri) care să-i permită desfăşurarea unor activităţi comerciale profitabile. Pentru crearea aparenţei de legalitate, între cele două societăţi s-au încheiat două contracte.

1. Contract de prestări servicii nr. x/01.07.2003 încheiat între: S.C. AA., reprezentată de administrator inculpatul J. - (Beneficiar) şi S.C. HH. S.R.L., reprezentată de administrator - inculpatul B. - (Prestator), în baza căruia prestatorul se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiar următoarele responsabilităţi:

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare si machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH.;

Contractul s-a încheiat pe o durată de 6 luni, de la data de 01.07.2003 până la data de 31.12.2003.

Tariful lunar a fost de 189.034.000 RON/lună inclusiv TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

2. Contract de prestări servicii nr. x/30.12.2003 încheiat între: S.C. AA., reprezentată de administrator inculpatul J. - (Beneficiar) şi S.C. HH. S.R.L., reprezentată de administrator - inculpatul B. (prestator), în bazar căruia prestatorul se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiar, următoarele activităţi.

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare şi machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH..

Contractul s-a încheiat pe o durată de 12 luni, de la data de 01.01.2004 până la data de 31.12.2004.

Tariful lunar a fost de 140.757.700 RON + TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

La data de 12.04.2005, părţile au încheiat Act adiţional la contractul nr. x, conform căruia şi având în vedere fuziunea prin comasare a S.C. HH. S.R.L. în cadrul SG K., s-a hotârât preluarea calităţii contractuale de prestator de către societatea rezultată în urma fuziunii, respectiv S.C. K..

Se poate observa că activităţile S.C. HH. au fost prestabilite şi negociate în condiţii de profit zero, deoarece prin clauze abuzive s-a stabilit că veniturile facturate vor fi la nivelul cheltuielilor cu salariile, iar societatea, în mod permanent, de la înfiinţare şi până la radiere, a fost în stare de insolvabilitate, suma obligaţilor de plată către terţi fiind mai mare decât suma activelor.

Din Anexa nr. 9 intitulată Bilanţuri contabile întocmite la 31.12.2004 şi Anexa nr. 15 intitulată Situaţie privind evoluţia conturilor înregistrate în balanţa contabilă de verificare la S.C. HH. S.R.L., se poate constata că această societate a înregistrat pierderi foarte mari.

Este evident astfel că, pe întreaga perioadă, societatea a înregistrat pierdere, deci scopul urmărit şi realizat de membrii grupului infracţional a fost acela că S.C. HH. să nu înregistreze profit.

Pentru stabilirea veniturilor realizate de către S.C. HH. S.R.L., organele de control fiscal au solicitat Direcţiei Regionale de Statistică Dolj principalii indicatori economici şi financiari la nivelul economiei naţionale, pornind de la aceşti indicatori, s-a calculat o cotă medie de profit în procent de 8,3% (1,825 mld RON/21,969 mld RON).

Din totalul acestei sume, au fost emise facturi doar pentru valoarea de 3.890.030.750 ROL, astfel încât venitul suplimentar realizat a fost de 5.553.848.064 ROL (9.443.878.814-3.890.030.750).

Nu s-a operat facturarea tuturor veniturilor, tocmai pe considerentul spălării banilor de către persoanele implicate în aceste activităţi, respectiv inculpaţii A., J. şi B., cei trei încercând astfel să dea aparenţă de legalitate sumei de 5.553.848.064 ROL (555.384 ron).

3. Cu privire la infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) alin. (3) din Legea nr. 31/1990 de a căror săvârşire au fost acuzaţi inculpaţii C. şi I. instanţa de fond a reţinut că ambii inculpaţi nu aveau atribuţii legate de evidenţierea în contabilitatea S.C. CC., S.C. BB. sau S.C. EE. S.R.L., aceste atribuţii revenind altor persoane motiv pentru care a dispus achitarea acestora.

S-a arătat că, chiar dacă incupatul EEEEE. nu avea nicio calitate în cadrul acestei societăţi cu toate acestea din contul societaţii a retras suma de 240.000 RON.

Având în vedere relaţiile dintre inculpaţi, dar şi rolul pe care l-au avut pe parcursul derulării întregii activităţi infracţionale când au schimbat rolurile deţinute în cadrul acestor societăţi, se impunea condamnarea inculpaţilor.

În concluzie, s-a susţinut că raţionamentul instanţei de fond este unul eronat, în mod greşit reţinându-se că probele administrate în cauză nu dovedesc dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpaţii din prezenta cauză nu ar fi săvârşit infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat, spălare de bani şi evaziune fiscală cu privire la inculpaţii C. şi I..

Contrar-susţinerilor instanţei de fond, s-a arătat că probatoriul administrat în cauză dovedeşte cu certitudine că inculpaţii au constituit un grup infracţional organizat scopul fiind comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală, spălarea banilor şi folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii sub aspect subiectiv au acţionat cu intenţia directă.

Pe cale de consecinţă, s-a arătat că participaţia inculpaţilor la activitatea grupului este una clară, aceştia având roluri bine stabilite, în cauză fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost cercetaţi, motiv pentru care s-a solicitat condamnarea inculpaţilor sub aspectul infracţiunilor comise, iar pe latură civilă obligarea la acoperirea prejudiciului cauzat.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului declarat, desfiinţarea sentinţei penale criticate şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice în sensul condamnării inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional organizat, spălarea banilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2002, art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002, şi pentru evaziune fiscală cu privire la inculpaţii C. şi I..

Apelantul inculpat A., a susţinut că instanţa a dispus, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I, cu raportare la art. 396 alin. (7) din C. proc. pen., achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin, (1) din Legea 39/2003 cu aplicarea art. 5 din C. pen.. De asemenea, în baza art. 396 alin. (7) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I din C. proc. pen., a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 privind infracţiunea de spălare a banilor, aspecte pe care nu le atacă cu apel şi în baza art. 396 alin. (8) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pentru infracţiunile prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, neînţelegând să atace cu apel această soluţie.

În schimb, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c), precum şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscala în formă continuată.

De asemenea, prin aceeaşi sentinţă, judecătorul fondului a soluţionat latura civilă şi a apreciat că este admisibilă cererea de constituire ca parte civilă, în temeiul art. 1357, art. 1381, art. 1382 şi art. 1385 din C. civ., susţinând că, prin acordarea despăgubirilor, s-a avut în vedere a nu se crea pentru partea civilă premisele unei îmbogăţiri fără just temei. Astfel, soluţionând latura civilă, au fost obligaţi la suma de 18.607.330,4 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale.

În continuare, judecătorul, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a dispus, menţinerea sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07.08.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 asupra patrimoniului său până la concurenţa sumei datorate, respectiv 18.607.330,4 RON şi accesoriile acesteia.

Motivele de apel, organizate pe capitole, sunt, în principal, următoarele:

l. Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei care constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 274/l alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei;

2. Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută;

3. Incidenţa prescripţiei penale pentru toate faptele reţinute, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 121-124 din C. pen. vechi, toate faptele fiind prescrise, iar soluţia judecătorului fondului cu privire la această instituţie este nelegală, întrucât, în mod greşit, a dispus aplicarea alin. (3) al art. 9 din Legea 241/2005 deşi acesta nu este incident speţei;

4. Lipsa acordarii de eficientă a principiului "ne bis în idem" cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecintele ce decurg din aplicabilitatea acestui principiu;

5. Greşita solutionare a excepţiei a autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţia prescripţiei generale şi speciale deşi, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit ca acestea să fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind că nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

6. Nulitatea titlurilor executorii menţionate în rechizitoriu filele x şi filele x în raport de aplicabilitatea O.U.G. nr. 92/2003 şi ordinul ministrului finanţelor nr. 585/2005, în vigoare la momentul stabilirii obligatiilor fiscale (2004-2006), în raport de dispoziţiile art. 46 din Codul fiscal, care stabilesc condiţiile formularelor tip şi forma ce trebuiau îndeplinite de acestea;

7. Nulitatea actelor de urmărire penala pentru neindicarea în mod concret a momentului săvârşirii infracţiunilor pentru ca, în raport de această dată, se pot stabili momentele în care începe cursul prescripţiei coroborat cu neindicarea şi neidentificarea punctuală a fiecărui act material;

8. Stabilirea, în mod greşit, a încadrării juridice, indiferent de solicitarile părţilor, mai ales, sub aspectul legii penale mai favorabile precum şi aplicarea legii penale în timp, neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale mai favorabile;

9. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal precum şi a întregii cercetări judecătoreşti;

10. Pe fondul cauzei, critici privind contradicţia evidentă între considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, precum şi critici pe fondul existenţei sau inexistenţei faptei;

11. Nemotivarea hotărârii, atât cu privire la cererile părţilor şi excepţiile invocate, cât şi cu privire la aspecte ce ţin de fondul cauzei, convingerea instanţei şi probele pe care se intemeiază soluţia din punct de vedere al judecatorului. Argumente de practică judiciară şi sancţiunea nemotivării hotărârii;

12. Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic atât latura penală cât şi latura civilă a cauzei;

13. Cu privire la latura civilă, instanţa a soluţionat netemeinic această latură, atât din punct de vedere al stabilirii prejudiciului, cât şi din punct de vedere al menţinerii măsurilor asiguratorii, ineficienţa acordată plăţilor făcute până la acel moment de către inculpat sau părţile responsabile civilmente, fapt ce atrage, după sine, nulitatea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât partea să poată beneficia de două grade de jurisdicţie.

Preliminar dizolvării motivelor invocate mai sus, s-a învederat următoarea situaţie de fapt şi de drept, faţă de cauza ce a făcut obiectul judecăţii:

1. În cursul judecaţii a înţeles să investească instanţa cu mai multe excepţii, excepţii asupra cărora fie nu se pronunţă, fie le-a respins fără a le motiva în concret.

l) Mai întâi, aşa cum se observă din încheierea de cameră preliminară nr. 131/16.12.2016, dată în dosarul nr. x/2014, s-au ridicat următoarele excepţii:

a) nulitatea parţială a rechizitoriului motivat de faptul că, la rubrica măsuri asiguratorii, au fost constituite sechestre asupra terenului intravilan situat în Balta Craioviţei, identificat cu nr. cadastral x CF nr. x, pe motiv că nu este proprietatea sa şi nu se poate constituii sechestru;

Cu privire la exceptia "ne bis in idem" cu privire la faptele din rechizitoriu a arătat că, pentru aceste aşa zise infracţiuni referitoare la vânzarea celor 23.5 ha din zona Cernele Craiova, a mai existat o procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, în acest sens, a indicat decizia de antrenare a răspunderii solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj care a rămas definitivă, având în vedere sentinţa nr. 217/2009 a Curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ. În considerarea acestor lucruri, a apreciat ca fiind incident în cauză dispoziţiile protocolului adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis în idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C617/10 etc.

În legătură cu aceste chestiuni, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că pot fi dezbătute cu ocazia fondului şi nu se pronunţă pe ele, motiv pentru care le-a reiterat pe fondul cauzei.

c) La fondul cauzei, judecătorul a fost investit, de mai multe ori, cu cereri de schimbare a încadrării juridice care au fost prorogate de mai multe ori precum şi cu alte cereri cum ar fi:

- Prin încheierea din 18.03.2020, s-a reţinut că a solicitat, printre altele, nulitatea pentru necitirea actului de sesizare, însă, în legătură cu această cerere, judecătorul nu s-a pronunţat, lăsând nesoluţionată această excepţie şi a acordat termen în vederea pronunţării privind legea penală mai favorabilă şi cererea de schimbare a încadrării juridice.

În continuare, prin încheierea din 23.03.2020, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice şi proba cu martorii solicitaţi.

Din acest punct de vedere, vătămarea care i s-a produs nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

- De asemenea, prin încheierea din 26.06.2020, judecătorul a admis, în principiu, cererea de sesizare a curţii constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 din C. pen., fără însă, a motiva de ce i s-a respins cererea de aplicare a prevederilor prescriţiei răspunderii penale, în raport de art. 155 din C. pen.

- Prin încheierea din 17.07.2020, instanţa a dispus respingerea excepţiei de nelegalitate a deciziei de impunere din 27.07.2006, cu o motivare contrarie, succintă, înlăturând apărările şi a respins, de asemenea, cererea de efectuare a unui supliment de expertiză;

- Nu în ultimul rând, aşa cum rezultă din încheierea din 27.07.2020, a ridicat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei răspunderii penale iar instanţa a dispus soluţionarea acesteia odată cu fondul cauzei;

- Prin încheierea din 27.10.2020, a fost dispusă de către judecător discutarea excepţiilor autorităţilor de lucru judecat şi a excepţiei inadmisibilităţii de constituire parte civilă, această ultimă excepţie nemaifiind soluţionată.

Capitol I - Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei care, constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 2741 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei.

Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei care, constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 274/l alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei şi preşedintele explică inculpatului învinuirea ce se aduce, încunoştinţează drepturile ce i se conferă. Investită cu o asemenea excepţie, instanţa de fond nu se pronunţă pe aceasta, ceea ce înseamnă o nesocotire a dreptului de apărare şi care determină trimiterea cauzei spre rejudecare, părţile având opţiunea în cazul citirii actului de sesizare de a-ţi exprima o anumită poziţie procesuală care să aibă o înrâurire esenţială asupra procesului şi a soluţiei ce urmează a fi dată.

Ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) din C. proc. pen.. La acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din legea fundamentală.

Conform art. 374/l alin. (4) din C. proc. pen., preşedintele instanţei încunoştinţează şi pune în vedere inculpatului că poate beneficia de procedura simplificată iar, în prezenta cauză, o asemenea procedură nu a fost urmată de judecător, fiind astfel pus în situaţia de a nu putea să îşi exprime opţiunea în raport de art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., fapt care nu poate fi îndreptat decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la rejudecare.

Capitolul II - Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută.

Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.., această sancţiune vizând atât actul de sesizare a instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

În baza art. 281 lit. b) din C. proc. pen. raportat la decizia Curţii Constitutionale nr. 302/2017 excepţia nulităţii absolute a urmăririi penale ca fiind efectuată de procuror necompetent din cadrul D.I.I.C.O.T. - competenţa legală în cauză pentru efectuarea urmăririi penale revenind D.N.A.- Structura Centrală (în baza art. 13 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 43/2000 în vigoare la 08.02.2013 când s-a început urmărirea penală în cauză prin rezoluţia din aceeaşi dată/moment procesual la care în raport de cuantumul prejudiciului de 1.000.000 euro la infracţiunea de evaziune fiscală competenţa de efectuare a urmăririi penale revenea în mod obligatoriu D.N.A -această competenţă exclusivă a revenit D.N.A. până la intrarea în vigoare a O.U.G. 63 din 19.06.2016 publicată în M.Of. nr. 377 din 26.06.2013.

Merită menţionat şi faptul că, în perioada vizată, competenţa materială cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, pentru care s-a produs o pagubă mai mare de 1.000.000 euro, a aparţinut Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Cu alte cuvinte, cum prejudicial estimat este de peste 3 mil. Euro, actele de urmărire penală erau în competenţa DNA în perioada 2005-2013, iar DIICOT nu avea competenţă, având în vedere constituirea dosarului penal în anul 2006.

Prin deciziile pronunţate, instanţa constituţională a stabilit şi modalitatea de aplicare a lor în timp în cauzele penale (ratione temporis), arătând în cea dintâi soluţie că "reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I - s.n." (Decizia nr. 51/2019 paragr. 52).

I.C.C.J., secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 164 din 14 martie 2019 - judecătorul de cameră preliminară a stabilit că urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., această sancţiune vizând, atât actul de sesizare a instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

Capitolul III - Incidenţa prescripţiei penale pentru toate faptele reţinute, în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 121-124 din C. pen. vechi, toate faptele fiind prescrise, iar soluţia judecătorului fondului cu privire la această instituţie este nelegală, întrucât, în mod greşit, a dispus aplicarea a alin. (3) al art. 9 din Legea 241/2005 desi acesta nu este incident speţei.

A solicitat să se constate incidenta dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. în cauza, mai precis intervenţia prescripţie răspunderii penale, în raport de dispoziţiile art. 121-124 din C. pen. vechi, în opinia noastră, toate faptele sunt prescrise, iar soluţia judecătorului fondului cu privire la aceasta instituţie este nelegala, având în vedere ca aplicarea alin. (3) al art. 9 din Legea 241/2005 nu este incident spetei.

Astfel, prin varianta propusă de instanţă, este adevărat că limitele de pedeapsă prevăzute de Legea 241/2005 sunt între 2 şi 8 ani, însă, alin. (3) al art. 9, în considerarea prejudiciului, prevede varianta agravantă a pedepselor care se majorează cu 3 ani, însă, toate actele materiale au fost săvârşite sub incidenta Legii 87/1994.

În raport cu faptele de evaziune fiscală, instanţa a reţinut că numai operaţiunea de a nu evidenţia, în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, în contabilitatea societăţii S.C. BB. veniturile rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON, reprezintă acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b)

şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, fiind singurele acte materiale dintre cele reţinute de instanţa pentru care încadrarea face incidentă aplicarea alin. (3) art. 9 din Legea nr. 241/2005.

S-a susţinut numai că el, ca şi administrator de fapt, ar fi avut obligaţia înregistrării în contabilitate a operaţiunilor determinate de expertiză şi că, în acest fel, se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din legea nr. 241/2005.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind aplicabil în speţă alin. (3), varianta agravantă, în condiţiile în care stabileşte că perioada infracţională perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, fără a observa însă că legea 241/2005 avea aplicabilitate începând cu 26.08. 2005, aşadar, la momentul săvârşirii aşa zisei infracţiuni, nu exista varianta agravanta în Legea 87/1994, prin urmare, nu poate fi aplicat alin. (3) din Legea 241/2005, legea nouă sub care au fost condamnaţi.

Prin urmare limitele de pedeapsa sunt de la 2 la 8 ani, iar prescripţia pentru toate faptele, prin eliminarea variantei agravante, este de 8 ani, şi cel mult 12 ani în raport de dispoziţiile art. 121-124 din C. pen. vechi, şi indiferent de momentul ultimului act, daca s-ar accepta comiterea vreunei infracţiuni, chiar calculat de la decembrie 2006, rezulta ca pentru toate infracţiunile a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Nu în ultimul rând, se poate observa, în ceea ce priveşte data de la care, în opinia judecătorului fondului, ar curge termenul de prescripţie, acesta face trimitere la contractele de închiriere care ar fi produs efecte în perioada 2004-2006, este o reţinere incorectă pentru că, deşi pentru aceasta infracţiune judecătorul fondului retine la pag. 60 din sentinţa ca prejudiciul s-a produs în perioada 2004-2006, cu privire la prescripţie apreciază ca pentru inculpatul B. a inceput sa curgă în cursul anului 2005 (pag 61 sentinta), iar pentru inculpatul G. la data de 31.08.2005 în timp ce pentru J. - prescripţia curge de la data de 04.01.2005 (pag. 62 sentinţa), cu privire la el se pare ca se stabilesc alte date de la care curge prescripţia, respectiv decembrie 2006, ceea ce este un non sens, şi o motivare contrara, confuza şi fără acoperire în economia dosarului, întrucât, apreciindu-se ca împreună au făcut evaziune fiscală legată de închirierea spaţiului, datele de la care curge prescripţia nu pot fi diferite.

Capitolul IV- Lipsa acordării de eficientă a principiului "ne bis în idem" cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecinţele ce decurg din aplicabilitatea acestui principiu:

A invocat excepţia ne bis in idem cu privire la faptele din rechizitoriu şi a arătat ca, pentru aceste aşa zise infracţiuni referitoare la vânzarea celor 23.5 ha din zona Cernele Craiova, a mai existat o procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, în acest sens, a indicat decizia de antrenare a răspunderii solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj care a rămas definitiva, având în vedere sentinţa nr. 217/2009 a Curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ. În considerarea acestor lucnlri, am apreciat ca fiind incident în cauză dispoziţiile protocolului adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis în idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C617/10 etc.

În legătură cu aceste chestiuni, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că pot fi dezbătute cu ocazia fondului şi nu se pronunţă pe ele, motiv pentru care le-am reiterat pe fondul cauzei,

Aceasta excepţie este admisibilă şi determină admiterea apelului, anularea scntintei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În primul rand, întrucât, desi a fost cercetat în prezentul dosar pentru infracţiuni referitoare la vânzarea celor 23.5 ha din zona Cernele Craiova, înainte a mai existat o procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, în acest sens, a indicat decizia de antrenare a răspunderii solidare cu nr. x emisa de DGFP Dolj care a rămas definitivă, având în vedere sentinţa nr. 217/2009 a Curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ, instanţe care au judecat contestatiile inculpatului împotriva deciziei de antrenare a raspunderii solidare.

S-a solicitat a se avea în vedere şi decizia 8 a ICCJ/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din C. proc. pen., care consfinţeşte principiul "ne bis în idem" care, deşi respinge cererea ca inadamsibilă, motivează astfel:

…Textul art. 4 alin. (1) din Protocolul 7 a fost amplu examinat în jurisprudenţa celor două instanţe europene, existând o jurisprudenţă coerentă, constantă şi clară în materia interpretării "ne bis în idem".Mai multe hotărâri relevante au fost anexate la raportul întocmit, cele mai importante aspecte fiind menţionate în motivarea opiniei judecătorului-raportor.

În sinteză, în ceea ce priveşte criteriile după care instanţa naţională poate stabili dacă o anumită sancţiune îmbracă sau nu caracter penal, se face trimitere Ia trei criterii. Primul este calificarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, al doilea, natura însăşi a infracţiunii, iar al treilea, natura şi gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte, criterii stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Bonda (C-489/10), inspirate însă de Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din Cauza Engel împotriva Olanda şi denumite în mod tradiţional în consecinţă Criteriile Engel.

VIII. Textele de lege incidente art. 6 din C. proc. pen. - ne bis în idem Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Articolul 4 Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori

l. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat.

2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale art. 9 alin. (1) lit. a) (infracţiunea pentru care s-a dispus de instanţa de fond încetarea procesului penal prin aplicarea "ne bis în idem").

Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale C. proc. pen.

(2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (abrogată prin Legea nr. 85/2014)art. 138 alin. (1) lit. d) (temei de drept în baza căruia s-a solicitat judecătorului-sindic de la Tribunalul Covasna pronunţarea sentinţei nr. 176/S din 10 iunie 2011), art. 138 alin. (1) lit. a) (temei de drept pe baza căruia se pare că judecătorul a dispus admiterea cererii) şi art. 138 alin. (2)(1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

(2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (lege în vigoare)art. 169 alin. (1) lit. d) şi alin. (8).

La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;

(8) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni

IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării judecătorul raportor a opinat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării, considerând că această soluţie derivă din practica constantă şi clară a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, jurisprudenţă pentru care nu este nevoie de "dezlegarea" ori de "lămurirea" Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

Prealabil examinării sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesare unele precizări:

În principiu, pentru aplicarea principiului "ne bis în idem", trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzaţie în materie penală, iar autorităţile să demareze o a doua procedură penală ("elementul bis"), pentru aceeaşi faptă ("elementul idem") cu privire la aceeaşi persoană.

Pentru a fi aplicabilă garanţia instituită de principiul "ne bis în idem", ambele proceduri trebuie să fie desfăşurate în urma formulării unei "acuzaţii în materie penală" .

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că termenul "procedură penală" folosit în cadrul art. 4 din Protocolul 7 trebuie să fie interpretat în lumina principiilor generale aplicabile expresiilor "acuzaţie în materie penală" şi "pedeapsă" care sunt prevăzute de art. 6 şi 7 din Convenţie.

Cu privire la prima procedură este necesar ca aceasta să se fi încheiat cu o hotărâre definitivă prin care să se fi pronunţat achitarea sau condamnarea acuzatului.

Reluând considerentele Raportului explicativ privind Protocolul 7 al Convenţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa că art. 4 din Protocolul 7 are drept scop împiedicarea repetării procedurilor penale închise în mod definitiv. Instanţa europeană consideră că o decizie este definitivă atunci când este irevocabilă, adică nu este susceptibilă de căi ordinare de atac sau părţile au epuizat aceste căi sau au lăsat să se împlinească termenul necesar pentru exercitarea lor.

Pe de altă parte, fiind chemată să se pronunţe asupra semnificaţiei "hotărâre definitivă" din art. 54 Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că decizia trebuie să fie definitivă şi obligatorie în sensul dreptului naţional al statului contractant ale cărui autorităţi au adoptat-o şi să se asigure că decizia respectivă conferă în acest stat protecţia acordată în temeiul principiului bis în idem". Niciunul dintre cele două texte nu face referire la o hotărâre pronunţată de către o autoritate judiciară. Ambele instanţe europene au analizat caracterul definitiv al deciziei şi nu tipul autorităţii care a pronunţat decizia, recunoscând caracter definitiv chiar deciziilor pronunţate de către autorităţi administrative.

Sub acest aspect există o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din examinarea hotărârilor constatându-se că există deja cristalizată o jurisprudenţă coerentă şi clară a celor două instanţe europene cu privire la situaţiile derivând din:

l) aplicarea unor sancţiuni contravenţionale şi, apoi, cercetarea şi trimiterea în judecată (în instanţa penală) a făptuitorului;

2) dispunerea de către Ministerul Public a unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată şi, ulterior, infirmarea soluţiei şi trimiterea în judecată a făptuitorului;

3) dispunerea unor decizii de către autorităţile administrative şi, apoi, după caz, urmărirea penală sau chiar trimiterea în judecată a făptuitorului.

Din modul de formulare a întrebării prealabile rezultă că instanţa de sesizare prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă."

Un alt motiv de respingere ca inadmisibilă a sesizării derivă din practica constantă şi clară a celor două instanţe europene, jurisprudenţă pentru care nu este nevoie de "dezlegarea " ori de "lămurirea " Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Examinarea acestei jurisprudenţe este suficientă, în opinia Înaltei Curţi, să lămurească instanţa de trimitere (în sensul art. 475 din C. proc. pen.) cu privire la chestiunea de drept strict incidenţă în cauza penală, respectiv în ce măsură o hotărâre civilă de tipul celei avute în vedere de instanţa de fond poate constitui sau nu "elementul bis ". De altfel, în înscrisurile emise de instanţele implicate direct sau indirect în adoptarea unor soluţii cu privire la societatea comercială şi la administratorul acesteia (sentinţe civile, sentinţa penală şi încheierea de sesizare) se fac trimiteri la hotărâri din jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin raportare la trimiterea în judecată a administratorului societăţii, pentru infracţiunea de evaziune fiscală, unele cu referire la unele state nordice (Suedia, Norvegia, Finlanda etc), chiar făcându-se "echivalări" ale "sancţiunilor" din legea naţională cu cele ale respectivelor state în domeniul fiscal ["Această constatare, dublată de cea anterioară, potrivit căreia în jurisprudenţă C.E.D.O. procedura de impunere a unei suprataxe (asimilabile în dreptul român dobânzilor şi penalităţilor) asupra obligaţiilor fiscale datorate de un contribuabil are caracter penal, coroborat cu faptul că sancţiunea pecuniară stabilită de instanţa administrativă este irevocabilă, a condus Tribunalul Covasna la concluzia că pentru faptele de evaziune fiscală imputate inculpatului prin rechizitoriu există autoritate de lucru judecat"].

În consecinţă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este clară şi unitară în materia reţinerii sau nu a tipului/felului unei decizii administrative ori a unei hotărâri judecătoreşti ca "elementul bis".

În considerarea acestor lucruri, a apreciat ca fiind incident în cauză dispoziţiile protocolului adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis in idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C-617/10 etc.

Capitolul V. Gresita solutionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţia prescripţiei generale şi speciale deşi, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit ca acestea sa fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind ca nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

O alta excepţie care s-a ridicat este excepţia autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţia prescripţiei generale şi speciale iar, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit ca acestea să fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind ca nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

A motivat judecătorul fondului în respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat ca în dosarul nr. x/2007 s-au avut în vedere mai multe infracţiuni, respectiv de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi darea de mită şi, analizând rezoluţia respectivă, a rezultat ca procurorul s-a referit numai la infracţiunile incriminate de Legea 78/2000 şi în concluzie, se motivează că nu există autoritate de lucru judecat, deoarece simpla menţiune a procurorului în considerente ca nu există dovada săvârşirii vreunor infracţiuni ce atrag competenţa DNA, nu echivalează cu autoritate de lucru judecat, mai precis cu cercetarea tuturor posibilelor infracţiuni legate de terenul în cauză, în condiţiile în care nu a existat o sesizare în acest sens.

De asemenea, în legătură cu autoritatea de lucru judecat, reprezentată de decizia 2947/18.10.2011 a Curţii de Apel Craiova, tribunalul a apreciat că nu poate retine ca temei pentru autoritatea de lucru judecat, deoarece inculpatul A. nu ar fi fost parte în acel dosar iar, pe de altă parte, chiar cu privire la I., se observă că ar fi vorba despre o procedură administrativă care ar viza o sancţiune pecuniară care nu are legătură cu latura penală a prezentei cauze şi, ca atare, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale date în dosar x/2012, s-a apreciat că ar fi vorba de alte fapte şi deci nu există autoritate de lucru judecat.

Mai întâi, în ceea ce priveşte excepţia referitoare la aşa zise infracţiuni referitoare la vânzarea celor 23.5 ha din zona Cernele Craiova, a mai existat o procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, în acest sens, am indicat decizia de antrenare a răspunderii solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj care a rămas definitivă, având în vedere sentinţa nr. 217/2009 a curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ. În considerarea acestor lucruri, a apreciat ca fiind incident în cauza dispoziţiile Protocolului Adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis în idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C-617/10 etc. cu privire la respingerea acestei excepţii nu există niciun fel de motivare.

Acest ultim aspect, deşi esenţial în economia dosarului, întrucât exista identitate între cele două proceduri fiscală şi penală, a apreciat ca presupuse acte şi fapte nu mai pot face obiectul unei proceduri penale, motiv pentru care a solicitat nulitatea rechizitoriului şi autoritatea de lucru judecat.

În legătură cu problema autorităţii de lucru judecat din perspectiva soluţiei date de o instanţă civilă prin raportare la o soluţie dată de către o instanţă penală, a motivat, în principal, că, pe de-o parte, cu privire la tranzacţiile vizând suprafaţa de 23.5 ha, sunt următoarele situaţii incidentale, mai întâi, faptul că o instanţă civilă a antrenat răspunderea noastră pe baza deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/2007, judecătorul respingând excepţia autorităţii de lucru judecat pe acest palier, pe de altă parte, a existat soluţia dată în dosarul civil privind tranzacţia efectuată de inculpatul I. şi, nu în ultimul rând, o instanţă penală, în dosarul nr. x/2007, a dispus în sensul inexistenţei faptei cercetate şi a oricăror alte fapte, respectiv infracţiuni în legături cu tranzacţia respectivă.

Prin decizia nr. 102/17.02.2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului CCR a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. şi a stabilit că dispoziţia este neconstitutională, motivând că:

"23. În acest context, Curtea reţine că alin. (2) al art. 52 din C. proc. pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect, a fost invocată problema înţelesului sintagmei "regulilor şi mijloacelor de probă"; respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. Curtea constată că această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din C. proc. civ., dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. I din C. proc. pen., conform cărora C. proc. pen. reglementează desfaşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. De altfel, această teză este confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căreia dispoziţiile C. proc. pen. se completează cu cele ale C. proc. civ. în materia măsurilor asigurătorii (...)

27. Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au tăcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen., conferindu-le acestora o sferă toarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi din C. proc. pen.

28. Curtea reţine că, în ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fata instanţei penale, regulă de la care, aceleaşi dispoziţii legale, prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenta infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.

32. Pentru acest motiv, Curtea constată că înţelesul sintagmei criticate nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua din

C. proc. pen. se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită... La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.

33. Însă, în aceste condiţii, în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.

34. Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice.

35. Aşadar, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea, din nou, a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.

36. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor civile definitive, Curtea reţine că acesta este reglementat la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede că "hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". De asemenea, Curtea reţine că efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., fiind exprimate în faptul că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect" şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora" (...)

38. Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.

39. Referitor la acelaşi principiu, prin Hotărârea din 8 iulie 2019 pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, paragraful 22, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o decizie este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, paragraful 47, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful I din Convenţie.

De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, paragraful 21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că "principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei". Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că "orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare".

În acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 69, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie în situaţia în care "abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea - comisia funciară - a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică." Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, paragraful 1 16, aceeaşi instanţă europeană a statuat că "principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept".

S-a reţinut, prin aceeaşi hotărâre că "Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului în justiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept." Cu privire la acelaşi principiu, prin Hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în Cauzele Gôk şi alţii împotriva Turciei, paragrafele 57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, paragrafele 23-32, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice.

În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful I din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

45. Curtea constată că, întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

46. Totodată, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale mai sus invocată, nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşte ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut Ia art. I alin. (3) din Constituţie.

47. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impuśă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, paragraful 57). Însă, cu referire la noţiunea de "eroare judiciară", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" sau a dus la achitarea "eronată" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, paragraful 48).

48. Or, prin raportare la standardele convenţionale anterior menţionate, nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă şi judece într-o altă materie, chiar daci aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii

Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) din Codul de proceduri penală devin antagonice. De asemenea, Curtea constată că această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urnuzre, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţi cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuali în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungi, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).

49. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii "din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil."

Aşa cum a arătat cu ocazia concluziilor depuse la dosarul cauzei, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat vizând soluţia dată în dosarul nr. x/2007 excepţia este admisibilă, având în vedere următoarele precizări:

Acest principiu este aplicabil şi în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancţionată contravenţional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter "penal" în sensul autonom pe care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îl acordă respectivei noţiuni", art. 6 al Noului C. proc. pen. prevede că nicio persoană nu va fi (I) urmărită penal, (II) judecată, (III) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune. "lncidenţa într-o cauză penală a principiului ne bis în idem presupune analiza sancţiunii aplicate anterior şi dacă aceasta se circumscrie sau nu noţiunii de "acuzaţie penală", stabilirea identităţii dintre faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură şi analiza dublei proceduri. În dreptul intern, anumite fapte care au o conotaţie penală, datorită gradului scăzut de pericol social, nu sunt calificate drept infracţiuni, ci contravenţii".

Astfel, din rechizitoriu, rezultă că urmărirea penală şi probele au fost administrate de DIICOT pentru următoarele infracţiuni: evaziune fiscală, ce vizează un prejudiciu de 5.32 mil. euro (Legea 241/2005); infracţiunea de grup infracţional organizat (Legea 39/2003); spălare de bani (Legea 656/2002) şi folosirea cu rea-credinţă a bunurilor societăţii (Legea 31/1990).

Astfel, în dosarul nr. x/2007 al DNA, faţă de sesizările făcute de alte persoane cu privire la modalitatea de înstrăinare/dobândire a suprafeţei de 23,50 ha de teren situat în comuna Cernele, care face şi obiectul cercetării judecătoreşti în dosarul de faţă, plângere iniţială care se referă la intabularea şi vânzarea suprafeţei de 23,50 Ha teren, prin mai multe acte de tip "suveică", s-a dat soluţie, respectiv rezoluţia cu nr. xde neîncepere a urmăririi penale pentru vreuna din infracţiunile care ar atrage competenta DNA, precum şi cele prevăzute de Legea 78/2000, fiind cercetată inclusiv infracţiunea de prejudiciere a statului Roman.

Această rezoluţie a fost menţinută de ICCJ în dosarul nr. x/2008 care, prin sentinţa nr. 519 din 19.03.2008, a motivat soluţia de respingere, în sensul că, din cercetările efectuate, nu rezultă din niciun element de fapt, indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de persoanele implicate, atât cele ce au iniţiat acţiune de reconstituire a dreptului de proprietate, ori cei care au devenit ulterior proprietari pe terenul în litigiu şi cum prin O.U.G. nr. 43/2002, competenţa pentru evaziune fiscală pentru prejudicii de peste 1 mil. euro aparţinea DNA şi cum actele analizate s-au referit la aceasta suprafaţă de teren, concluzia DNA că nu s-au descoperit alte fapte care să atragă competenta DNA, fiind definitivă, nu mai poate face obiectul altui dosar penal, în considerarea art. 6, care stabileşte că nu poate fi urmărită sau judecată o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când, faţă de acea persoană, s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar dacă a avut o altă încadrare juridică.

Referitor la lipsa unei sesizări în legătură cu infracţiunile privind circuitul terenului, ce a făcut obiectul sesizării dinainte, se poate constata, lecturând plângerea făcută împotriva rezoluţiei procurorului din 27.10.2007 că există în mod clar o asemenea sesizare deoarece se vorbeşte la pct. 4 despre intabularea suprafeţei de 23.5 ha care ar fi fost vândută de BB. prin mai multe acte de tip suveică către terţii dobânditori, inclusiv persoanele din prezenta cauză.

Astfel, menţiunea procurorului din considerente că nu s-au identificat orice alte infracţiuni, a fost susţinută de sentinţa nr. 519 din dosarul x/2008 al ICCJ care confirmă că nu rezultă din niciun element de fapt indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de către funcţionari sau de către persoane care au iniţiat acţiunile de reconstituire a dreptului de proprietate ori de cele care au devenit ulterior proprietari ale suprafeţelor din litigiu.

Soluţia a fost menţinută prin decizia nr. 530 a ICCJ, iar ceea ce s-a cercetat este, de fapt, modalitatea de dobândire a terenului şi, nu în ultimul rând, circuitul acestuia prin operaţiuni de tip suveica astfel că, în cauza de faţă, judecătorul fondului ocoleşte aceste aspecte şi susţine că nu s-au făcut cercetări sub aspectul circulaţiei terenului între persoanele implicate printre care sunt şi cele din prezentul dosar.

Iniţial, în cursul lunii aprilie 2007, petiţionarii FFFFF. şi alţii, au făcut un memoriu către cancelaria Primului-Ministru prin care invocau anumite nelegalităţi în legătură cu suprafaţa de 23.5 ha teren. Aspectele vizate fiind următoarele, conform memoriului pe care îl ataşăm:

La cap. I, se găseşte descrierea persoanelor implicate în aşa zisa activitate infracţională, printre alţii; fiind şi C., FFF., A., E. F., P.

SA, JJ. S.A. şi BB.. De asemenea, s-a indicat ordinea cronologica de înstrăinare a terenurilor.

La cap. II, sunt descrise aspecte care ţin de sentinţe date în această perioadă, iar la cap. III este descrisă aşa zisa înstrăinare ilegală a terenurilor.

Astfel, prin aspectele sesizate, se indică şi ordinea cronologică privind circulaţia terenului, respectiv CAPITOLUL 3 privind circuitul acestuia.

Sub aspectul neincidenţei deciziei nr. 2947/2011, motivaţia că acea cauză nu se referă la inculpat nu poate fi primită întrucât, judecătorul fondului nu poate ignora dezlegarea de drept dată de instanţa civilă, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, calitatea de inculpat a avut-o nu numai el, ci şi I., însă decizia invocată de statuează că preţul practicat în acea tranzacţie este unul corect, în raport, cu vânzări similare şi categorie de teren cu destinaţie identică în zonă, cu alte cuvinte a avut loc o tranzacţie corectă, fapt ce face ca toate celelalte tranzacţii să fie de asemenea corecte.

În acest sens, interpretarea este că fapta din penal se pedepseşte pentru infracţiune, hotărârea definitivă a instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea creanţei fiscale (art. 28 din C. proc. pen. alin. (1), însă aşa cum prevede alin. (2) Hotărârea definitivă a instantei civile are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale, mai ales că LEGEA nu are o definiţie a preiudiciului aşa cum CCR în Decizia nr. 258/2016 spune la punctul 6 noţiunea de "prejudiciu" nu este definită, determinând incertitudine.în stabilirea acestuia.

Prin urmare, cum pe lanţul tranzacţiilor I. beneficiază de efectul unei hotarari civile definitive, care raportat la momentul vânzării efectuate la miilocul tranzacţiilor analizate în prezenta cauză stabileşte cu autoritate de lucru judecat că tranzacţia este reală şi are un preţ real, mai poate fi prejudiciu constituit prin reaprecierea că preţurile de vânzare nu au fost reale?

Importanţa deosebită a lui ne bis în idem, ce a justificat consacrarea sa la rang de principiu al procesului penal, rezultă şi din opinia Avocatului General GGGGG. exprimată în cauzele reunite Gôziitok şi Briigge, potrivit căreia "ne bis în idem" nu este o simplă regulă procedurală, ci un drept fundamental al cetăţenilor" (CJUE, Gôziitok Brigge, cauzele reunite C-187/01 şi C-385/01, hotărârea din 11 februarie 2003, parag. 25-48).

Principiul ne bis în idem este prevăzut şi de art. 4 al Protocolului nr. 7 la CEDO şi art. 50 din Cartă în scopul de a interzice reluarea procedurilor penale ce au fost închise printr-o hotărâre judecătorească definitivă (CtEDO, Gradinger c. Austriei, hotărârea din 23 octombrie 1995, parag. 53).

Noul C. proc. pen. nu se limitează la a reglementa numai dreptul de a nu fi condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă, ci se referă şi la dreptul de a nu fi urmărit penal sau judecat de două ori pentru aceeaşi faptă. Aşadar, art. 6 din noul C. proc. pen. conţine trei garanţii distincte şi prevede că nicio persoană nu va fi (I) urmărită penal, (II) judecată, (III) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune (CEDO, Nikitin c. Rusiei, hotărârea din 20 iulie 2004, parag. 36; CEDO, Sergey Zolotukhin c. Rusiei, hotărârea din 7 iunie 2007, parag. 34).

În acest fel, art. 6 din noul C. proc. pen. reprezintă, în realitate, una dintre garanţiile prin care se asigură realizarea deplină, atât a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, prin apărarea securităţii juridice şi a încrederii în realizarea actului de justiţie, cât şi a principiului legalităţii prin garantarea autorităţii hotărârii penale definitive. (. . .)

În aceste condiţii, s-a solicitat să se constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1), lit. i) din C. proc. pen.

Capitolul VI. Nulitatea titlurilor executorii menţionate în rechizitoriu filele x şi filele x în raport cu aplicabilitatea O.U.G. nr. 92/2003 şi ordinul ministrului finanţelor nr. 585/2005, în vigoare la momentul stabilirii obligatiilor fiscale (2004-2006), în raport cu dispoziţiile art. 46 din Codul fiscal, care stabilesc condiţiile formularelor tip şi forma ce trebuiau îndeplinite de acestea.

A invocat nulitatea titlurilor executorii menţionate în rechizitoriu filele x sifilele 122-182 în sensul că, în cauză, în vigoare îşi găsea aplicabilitatea O.U.G. nr. 92/2003 şi ordinul ministrului finanţelor nr. 585/2005 care, în raport cu dispoziţiile art. 46 din Codul fiscal, stabileau condiţiile formularelor tip şi forma ce trebuiau îndeplinite de acestea.

Actele ataşate de DIICOT la rechizitoriu nu respectau condiţiile de formă aferente momentului emiterii acestor titluri, respectiv ele nu îndeplinesc condiţia de formă stabilită prin OMF nr. 585/2005, astfel încât nu pot constitui calitatea de documente în sensul Codul fiscal.

Având în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 1485/2011, respectiv 1226/2011, s-a arătat că, prin aceste decizii, s-a statuat că nu există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în lipsa unui titlu executoriu.

Nu în ultimul rând, prin decizia RIL 17/2015, ICCJ a stabilit că, în materie penală, primează prevederile imperative ale Codului de procedură fiscală, inclusiv cele cu privire la emiterea unui titlu executor precum şi cele care reglementează nulitatea somaţiilor şi ale titlurilor de executare.

Este şi motivul pentru care a invocat nulitatea absolută a titlurilor executorii şi a somaţiilor emise în dosarul x/2006 care a stat la baza întocmirii rechizitoriului şi la stabilirea prejudiciului, nulitate care trebuia admisă şi înlăturarea din materialul probator a actelor respective.

Investit cu o asemenea excepţie, judecătorul fondului nu motivează de ce excepţia ar fi neîntemeiată, fapt ce presupune, de asemenea, admiterea apelului cu casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

A reiterat faptul că inscrierea în fals a reprezentat o cerere efectivă şi o probă necesară şi concludentă, însă instanţa a preferat să nu îi acorde niciun fel de importanţă nemotivând de ce ar fi o cerere inutilă sau că ar fi o probă nerelevantă.

A început prin a arăta că a indicat instanţei faptul că nu există un titlul executor, sau un act emis în mod legal care să impună creanţa în sarcina sa.

Mai precis decizia RIL 17/2015, ICCJ a stabilit că, în materie penală, primează prevederile imperative ale Codului de procedură fiscală, inclusiv cele cu privire la emiterea unui titlu executor, precum şi cele care reglementează nulitatea somaţiilor şi ale titlurilor de executare, iar el tocmai aceste aspecte le-a reiterat, că nu există somaţie sau titlul executor emis în concordanţă cu procedura fiscală.

S-a invocat nulitatea titlurilor executorii menţionate în rechizitoriu filele x şi filele x în sensul că, în cauză, în vigoare îşi găsea aplicabilitatea O.U.G. nr. 92/2003 şi ordinul ministrului finanţelor nr. 585/2005 care, în raport cu dispoziţiile art. 46 din Codul fiscal, stabileau condiţiile formularelor tip şi forma ce trebuiau îndeplinite de acestea.

Actele ataşate de DIICOT la rechizitoriu nu respectau condiţiile de formă aferente momentului emiterii acestor titluri, respectiv ele nu îndeplinesc condiţia de forma stabilita prin OMF nr. 585/2005, astfel încât nu pot constitui calitatea de documente în sensul Codul fiscal.

Pe cale de exceptie, văzând înscrisurile ataşate, în conditiile art. 43 din O.G. nr. 92/2003 s-a invocat nulitatea actelor administrative fiscale.

Astfel, ART. 43 dispune astfel:

Conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal:

(l) Actul administrativ fiscal se emite numai în forma scrisă.

(2) Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente:

a) denumirea organului fiscal emitent;

b) data la care a fost emis si data de la care îşi produce efectele;

c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, dupa caz;

d) obiectul actului administrativ fiscal;

e) motivele de fapt;

f) temeiul de drept;

g) numele si semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;

h) stampila organului fiscal emitent;

i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia;

j) menţiuni privind audierea contribuabilului.

(3) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) prin intermediul mijloacelor informatice este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi stampila organului emitent, daca îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie.

(4) Prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor se stabilesc categoriile de acte administrative care se emit in condiţiile alin. (3).

ARTICOLUL 46

Nulitatea actului administrativ fiscal

Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei imputernicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.

Verificând actele ataşate, se poate observa că nu respecta condiţiile impuse de art. 43, ceea ce ne produce o vătămare grava în sensul ca nu se poate verifica nici asupra sumelor, nici asupra perioadei, nu se poate face o apărare eficienta, lipsesc semnătura persoanelor si stampila, fapt ce impune să se constate nulitatea acestora.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal si stampila potrivit legii.

Potrivit art. 46 din acelaşi act normativ, lipsa acestora atrage nulitatea actului, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), nulitatea putând fi constatată la cerere sau din oficiu.

În speţă, titlul executoriu şi somatiile nu conţin semnatura persoanei care este menţionată în cuprinsul documentului şi nici ştampila.

În condiţiile în care legea cere, sub sancţiunea nulităţii, ca actul administrativ să conţină un anumit element şi sancţionează cu nulitate actul ce nu se conformează, documentul nu poate fi considerat ca fiind legal emis. Ca atare, el va fi desfiinţat. Partea care invocă nulitatea nu este ţinută să dovedească o vătămare prin faptul că actul administrativ a fost încheiat cu nerespectarea formei legal impuse, deoarece vătămarea este prezumată de însăşi legea care stabileşte sancţiunea. Emitentul actului, nu reclamantul este ţinut să dovedească producerea unui prejudiciu în privinţa sa din cauza caracterului inform al actului, ci organul fiscal este obligat să dovedească că prezumţia instituită de lege privind producerea unui prejudiciu în privinţa reclamantului nu este eficientă şi că, drept consecinţă, actul ar fi legal.

Capitolul VII. Nulitatea actelor de urmărire penală pentru neindicarea în mod concret a momentului săvârşirii infracţiunilor pentru ca, în raport cu această dată, se pot stabili momentele în care începe cursul prescripţiei coroborat cu neindicarea şi neidentificarea punctuală a fiecărui act material.

Tot pe cale de excepţie, a invocat nulitatea actelor de urmărire penală pentru neindicarea în mod concret a momentului săvârşirii infracţiunilor pentru că, în raport cu această dată, se pot stabili momentele în care începe cursul prescripţiei, după cum inculpatul este lipsit de apărare, în sensul că vătămarea ce i se aduce este extrem de gravă, neputându-se raporta la un anumit moment sau la o anumită dată în legătură cu data la care a fost săvârşită infracţiunea respectivă si, ceea ce este mai grav, nici instanţa de judecată nu poate face o apreciere exactă a modului de derulare în timp a infracţiunii, respectiv data începerii, data consumării, aspecte care, în opinia noastră, chiar dacă nu constituie motiv de nulitate absolută în sensul în care instanţa apreciază că nu fac parte din nulităţile absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a) - f) din C. proc. pen., totuşi art. 282 din C. proc. pen. sancţionează cu nulitatea chiar relativă actele care au fost făcute nu nesocotirea dispoziţiilor legale. Coroborând toate aceste excepţii evident, că se ajunge la nulitate astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Mai mult decât atât, acuzaţiile au fost şi sunt informe, nu numai prin prisma neindicării momentului la care s-au săvârşit faptele, ci şi cu privire la sumele imputate, nu se ştie exact la care dintre actele materiale se referă sau câte acte materiale sunt, lucru pe care şi judecătorul fondului îl trece cu vederea, apreciind că nu sunt nulităţi absolute şi că momentul la care se invocă aceste neregularităţii este tardiv.

Judecătorul fondului a respins această excepţie motivând momentul ca fiind tardivă solicitarea.

Capitolul VIII. Stabilirea, în mod greşit, a încadrării juridice, indiferent de solicitările parţilor, mai ales, sub aspectul legii penale mai favorabile precum şi aplicarea legii penale în timp, neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale mai favorabile.

Criticile privind schimbarea încadrării juridice

a) de observat că instanţa s-a limitat de multe ori, atât în ceea ce priveşte schimbările de încadrare juridică cât şi explicaţiile cu privire la acuzaţiile aduse inculpaţilor, la trimiterile făcute la încadrarea în drept din rechizitoriu şi nu există probe în sensul că inculpatul A. ar fi săvârşit faptele ce i se impută.

Astfel judecătorul fondului cu privire la fapta de evaziune fiscală a dispus încadrarea la art. 9 lit. b) comb. cu alin. (3) şi lit. c) din Legea 241/2005 forma în vigoare în perioada 27.08.2005-23.06.2010 cu aplic art. 5 din C. pen. şi art. 42 din C. pen. vechi;

Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, instanţa, la schimbarea încadrării juridice, motivează în sensul aplicării legii penale mai favorabile ca fiind legea existentă la data săvârşirii faptelor.

În raport cu data săvârşirii faptelor, a solicitat a se avea în vedere că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., i se impută că nu ar fi evidenţiat, în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, în contabilitatea societăţii S.C. BB. veniturile rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON (acte materiale ale infracţiunii de evaziunefiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) alin. (3) din Legea nr. 241/2005).

Este singura încadrare pentru care acestor fapte se apreciază ca fiind incident alin. (3) art. 9 din Legea 241/2005.

S-a susţinut că numai el, ca şi administrator de fapt, ar fi avut obligaţia înregistrării în contabilitate a operaţiunilor determinate de expertiză şi că, în acest fel, se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevazută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, este aplicabil, în speţă, alin. (3), varianta agravantă, în condiţiile în care stabileşte că perioada infracţională perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, fără a observa însă ca Legea 241/2005 avea aplicabilitate începând cu 26.08. 2005, aşadar, la momentul săvârşirii aşa zisei infracţiuni, nu exista varianta agravantă în Legea nr. 87/1994, prin urmare, nu poate fi aplicat alin. (3) din Legea 241/2005, legea nouă sub care au fost condamnaţi.

În legătură cu reţinerea în sarcina sa a incidentei dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005, se poate constata că nu poate fi reţinută această variantă agravantă, din perspectiva dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, care instituie principiul legalităţii încriminării şi pedepsei, art. II alin. (2) din Constituţie, respectiv art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale, în raport, cu legile interne, în raport, cu împrejurarea că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, precum şi din perspectiva dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră principiul legalităţii încriminării şi pedepsei, normă care are corespondent în dispoziţiile art. 1, art. 2 din C. pen.

Astfel, art. 2 din C. pen. stipulează că nu se poate aplica o pedeapsă şi nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă daca aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când aceasta a fost săvârşită.

Art. 7 interzice în mod absolut aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză [Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 1 16; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

Principiul neretroactivităţii legii penale se aplică, atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile [Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), pct. 165-166], cât şi celor care stabilesc pedepsele (RRR. împotriva Franţei, pct. 34-36; M. împotriva Germaniei, pct. 123 şi 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44). Chiar şi după pronunţarea unei pedepse definitive sau în timpul executării acesteia, interzicerea retroactivităţii pedepselor împiedică legiuitorul, autorităţile administrative sau instanţele să redefinească retroactiv şi în defavoarea condamnatului întinderea pedepsei impuse [Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 89, privind o pedeapsă de 30 de ani de închisoare care, prin efectul unui reviriment jurisprudenţial, nu mai era susceptibilă de nicio reducere pentru munca depusă în detenţie, deşi, la momentul în care persoana în cauză a săvârşit infracţiunile, pedeapsa maximă de 30 de ani de închisoare trebuia înţeleasă ca o pedeapsă autonomă căreia i se aplicau reducerile pentru munca depusă în detenţie].

Principiul neretroactivităţii este ignorat atunci când se aplică retroactiv dispoziţii legislative unor fapte săvârşite înainte de intrarea în vigoare a acestor dispoziţii. Se interzice extinderea domeniului de aplicare al infracţiunilor existente la faptele care, anterior, nu constituiau infracţiuni.

b) Infracţiunile continue

În cazul unei infracţiuni "continue" sau "continuate" (cu privire la fapte care se întind pe o anumită durată), Curtea a precizat că principiul securităţii juridice impune ca faptele constitutive ale infracţiunii, care angajează răspunderea penali a persoanei în cauză, să fie clar enunţate în rechizitoriu. În plus, în decizia instanţelor interne trebuie să se precizeze ci pedeapsa aplicată şi condamnarea inculpatului se întemeiază pe constatarea că în rechizitoriu s-a stabilit existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii "continue"(Ecer şi Zeyrek împotriva Turciei, pct. 33). Curtea a considerat recent că faptul că instanţele interne au condamnat o persoană pentru o infracţiune introdusă cu ocazia unei reforme a C. pen., ţinând seama, de asemenea, de fapte anterioare intrării în vigoare a acestei reforme şi încadrată ca infracţiune "continuată" în dreptul intern, nu reprezintă o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea inculpatului [Rohlena împotriva Republicii Cehe (MC), pct. 57-64, privind infracţiunea de rele- tratamente asupra unui membru de familie]. Curtea a remarcat că, în conformitate cu legislaţia internă respectivă, o infracţiune "continuată" este analizată ca o acţiune unică, a cărei încadrare trebuie apreciată în funcţie de normele în vigoare la data când s-a încheiat ultima manifestare a infracţiunii, cu condiţia ca faptele săvârşite sub imperiul legii anterioare să fie, de asemenea, sancţionate. Aplicarea de către instanţele naţionale a noţiunii de infracţiune "continuată", introdusă în

C. pen. înaintea primului act săvârşit de către persoana în cauză, fusese, de altfel, suficient de previzibili în temeiul dreptului naţional. Curtea a verificat, de asemenea, dacă pedeapsa aplicată persoanei în cauză pe baza infracţiunii "continuate" nu a fost mai grea decât cea care ar fi fost aplicată dacă faptele săvârşite de persoană înaintea reformei legislative ar fi fost apreciate separat de cele săvârşite ulterior.

Dimpotrivă, atunci când condamnarea pentru infracţiune "continuă" nu era previzibilă în temeiul dreptului naţional aplicabil la momentul relevant şi când pedeapsa impusă persoanei în cauză a devenit mai grea în consecinţă, Curtea a concluzionat că a existat o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea acesteia (Veeber împotriva Estoniei (nr. 2), pct. 30-39; Puhk împotriva Estoniei, pct. 24-34).

c) Principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile

Chiar dacă art. 7&1 din Convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (spre deosebire de art. 15 & 1 în fine din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice şi de art. 9 din Convenţia americană privind drepturile omului), Curtea a considerat că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 103-109, privind o pedeapsă la 30 de ani de închisoare în loc de detenţiune pe viaţă]. În opinia Curţii, "aplicarea unei pedepse mai aspre pentru singurul motiv că aceasta era prevăzută la momentul comiterii infracţiunii reprezintă o aplicare în defavoarea inculpatului a normelor ce reglementează succesiunea legilor penale în timp. Acest lucru ar echivala, în plus, cu ignorarea oricărei schimbări legislative favorabile inculpatului intervenite înainte de proces şi cu impunerea în continuare de pedepse pe care statul, şi colectivitatea pe care o reprezintă, le consideră deja excesive". Curtea a remarcat că la nivel european şi internaţional s-a dezvoltat treptat un consens pentru a considera că aplicarea legii penale, chiar posterioară săvârşirii infracţiunii, care prevede o pedeapsă mai uşoară a devenit un principiu fundamental al dreptului penal.

Principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile se poate aplica, de asemenea, la stabilirea unei pedepse contopite pentru mai multe condamnări (Koprivnikar împotriva Sloveniei, pct. 59).

Sintetizând, mai mult decât atât, regula neretroactivităţii legii comportă şi excepţia prevăzută expres în constituţie sub forma legii mai favorabile a inculpatului.

Astfel, în literatură s-a apreciat că ambele reguli, neretroactivitatea şi retroactivitatea, acţionează în acelaşi sens, adică numai în favoarea infractorului şi sunt justificate de aceleaşi raţiuni, nu se poate acorda uneia prioritate faţă de cealaltă, ambele sunt principii de aplicare în timp ale legii penale însă derivate faţă de principiul fundamental al activitatii legii penale.

În ceea ce priveşte împrejurarea că legea veche nu se aplică faptelor care nu erau prevăzute ca infracţiuni la data săvârşirii lor, aceasta se referă la faptul că legea în vigoare la data săvârşirii faptei nu o incrimina, ca fapt nu era prevăzută şi nu era sancţionată de legea penală în vigoare.

Însă, în aceleaşi categorii pot fi cuprinse şi faptele pentru care legea veche le prevedea ca infracţiuni, iar legea nouă modifică în sensul că agravează condiţiile de incriminare.

Astfel, expresia care se referă la faptele care nu erau prevăzute ca infracţiuni trebuie înţeleasă în sens larg, prin urmare, fapta care prin aplicarea oricărei dispoziţii din legea veche prin care s-a săvârşit nu era susceptibilă de sancţionare, este din punct de vedere juridic, echivalentă ca fapt care nu era prevăzută de infracţiune de legea veche şi nu ar putea fi sancţionată în temeiul legii noi sub care să o incrimineaze.

Deşi s-a solicitat aplicarea formei agravate, şi deşi s-a aplicat această formă agravată, trebuie totuşi să se constate şi că în momentul comiterii faptei varianta agravată nu era incriminată. Astfel, chiar dacă ar fi săvârşit acte materiale după momentul majorării limitelor de pedeapsă, trebuie constatat şi că prejudicul aferent acestor acte materiale este sub pragul condiţiei: prin urmare aplicarea noilor limite de pedeapsă ar presupune de fapt o agravare a răspunderii penale cu încălcarea principiului cuprins în art. 3 din C. pen.

Nu în ultimul rând, din punct de vedere al excepţiei prescripţiei răspunderii penale, în cazul său, se poate vorbii de aplicarea art. 155 din C. pen. nou, care, în cazul de faţă, văzând că judecatorul fondului a găsit întemeiată sesizarea CCR de către cu exceptia de neconsitutionalitate a art. 155 din C. pen., evident că a apreciat ca fiind admisibile solicitarile privind legea mai favorabilă din perspectiva art. 155 din C. pen. şi, în mod normal, ar fi trebuit să admită schimbarea încadrării juridice din punct de vedere al prescripţiei răspunderii penale, pentru aplicarea art. 155 din C. pen.

Avand în vedere decizia Decizia CCR nr. 297/2018, până la o intervenţie a legiuitorului asupra dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., singura interpretare legală a Deciziei CCR nr. 297/2018 şi, implicit a normelor art. 155 alin. (1) din C. pen. actual, este aceea că nu mai există cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. O interpretare contrară a Deciziei CCR nr. 297/2018 ar conduce la crearea unei lex tertia şi la o interpretare prin analogie in malam parte.

Din prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia Romaniei, conform carora "Dispozitiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispozitiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", rezultă că Decizia nr. 297/26 aprilie

2018 produce efecte ex nunc, mai exact începând cu data de 25 iunie 2018, data publicarii deciziei în Monitorul Oficial.

Astfel, în prezent nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţionalitatea dispozitiei din art. 155 alin. (1) din C. pen., în care se regasea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescriptie.

Cu titlu practic, într-o speţă similară cu referire la aplicarea excepţiei răspunderii penale privind prescriptia, s-a reţinut că:

"...avand în vedere că în prezenta cauză termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-au implinit la. 09.10.2017, respectiv 29.10.2017, instanta de apel va constata încetat procesul penal, pornit împotriva inculpatului. (Secţia penală, decizia penală nr. 1208/A din 31 octombrie 2018, rezumată de judecator conf. univ. dr. HHHHH.).

Cursul prescriptiei răspunderii penale poate suporta întreruperi sau poate fi suspendat.

Intreruperea se producea, sub imperiul actualului C. pen. în forma anterioară intervenţiei Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 297/26 aprilie 2018, "prin îndeplinirea oricarui act de procedură în cauză".

Soluţia legislativă din noua lege penală este vizibil distinctă de cea reţinută în cuprinsul vechiul C. pen., potrivit careia întreruperea se produce "prin îndeplinirea oricarui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal".

Întreruperea prescriptiei raspunderii penale, ca instituţie de drept penal material în configuraţia anterioară admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen., în accepţiunea Curţii Constituţionale, presupunea pentru persoana care a săvârşit o faptă de natură penală "o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele savârşite", încălcând principiul legalităţii incriminării.

Curtea Constituţionala a admis astfel excepţia de neconstituţionalitate şi, pe cale de consecinţă, a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauza", din cuprinsul dispozitiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstitutională.

Conform dispozitiilor alt. 147 alin. (4) din Constitutie:

"Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al Romaniei. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Din prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", rezultă că Decizia nr. 297/26 aprilie

2018 produce efecte ex nunc, mai exact incepand cu data de 25 iunie 2018, data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Astfel, în prezent nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiei din art. 155 alin. (1) din C. pen., în care se regasea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescriptie.

Decizia Curţii Constituţionale a Romaniei nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci este o decizie simplă prin care se declară neconstituţionalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

Atât legal, cât şi constitutional, este exclusă posibilitatea ca Decizia nr. 297/2018 să fie considerată interpretativă şi să se aprecieze că aceasta stabileşte ca "prin îndeplinirea unui act de procedură, care se comunică suspectului sau inculpatului, cursul prescriptici se intrerupe". Imprejurarca ca motivarea Deciziei nr. 297/2018 cuprinde referiri la soluţii din vechea reglementare, respectiv din C. pen. anterior, nu poate în niciun caz să fie primită, în special, pentru simplul fapt că dispozitivul acesteia este foarte clar, dar şi pentru faptul că, dacă ar fi dorit să procedeze într-o asemenea manieră, Curtea Constituţională ar fi precizat acest lucru în dispozitiv, iar apoi, în considerente, ar fi explicat care este interpretarea conformă cu Legea fundamentală.

Mai mult, Curtea Constituţională nici nu putea face o interpretare prin care să reactiveze vechea reglementare, deoarece într-un atare caz s-ar fi substituit legiuitorului. Or, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Având în vedere aceste premise, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu mai poate avea loc în nicio situaţie, singurul care poate schimba această situaţie este legiuitorul.

Practic, în prezent sunt aplicabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, a caror intrerupere nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin. (1)

din C. pen., în raport cu împrejurarea că legiuitorul a ramas în pasivitate, contrar dispozitiilor art. 147 din Constitutie.

Capitolul IX. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal precum şi a întregii cercetări judecătoreşti

Un alt aspect ce trebuie avut în vedere de instanţa de apel, este cel referitor la faptul că actele de urmărire penală din dosarul penal au fost întocmite în mod nelegal.

Aceste acte, fie că vorbim de Ordonanţa de începere a urmăririi penale în rem, Ordonanţa de efectuare în continuare a urmăririi penale sau Referatul cu propunerea de punere în mişcare a acţiunii penale, cuprindeau o descriere greşită şi incompletă a faptei.

În ceea ce priveşte Ordonanţa de începere a urmăririi penale în rem, aceasta cuprindea o altă infracţiune decât cea care i se imputa în mod real făptuitorului.

Astfel, urmărirea penală s-a efectuat în continuare pentru o altă faptă decât cea reţinută în Ordonanţa de începere a urmăririi penale în rem.

În acest caz, s-au încălcat dispoziţiile legale prevăzute de art. 305 alin. (2) rap. la art. 286 alin. (2) lit. c) din C. proc. pen.: "ordonanţa trebuie să cuprindă fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului."

Mai mult decât atât, analizând atent actele din dosarul penal, rezultă o inconsecvenţă a organelor de cercetare penală în descrierea faptei, aceste acte conţinând, pe alocuri, şi ştersături şi modificări neînsuşite prin semnătură.

În speţă, a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului, întrucât nu i s-a adus la cunoştinţă în mod corect şi complet fapta ce i se impută, pentru ca acesta să-şi poată realiza apărarea în consecinţă.

Art. 10 din C. proc. pen. dar şi Constituţia României, consfinţeşte dreptul la apărare ca un drept pe de-o parte procedural dar mai cu seamă, un drept fundamental.

Dreptul la apărare (l) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.

(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.

(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia.

Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.

(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.

(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.

(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.

Inculpatul a fost supus unei proceduri ilegale în faza de urmărire penală şi ulterior în faza de cercetare judecătorească, nefiindu-i comunicată şi infracţiunea de spălare a banilor, aceasta fiind trecută în rechizitoriu numai la finele urmăririi penale si, desigur, cu scopul de a crea un caracter de greutate dosarului.

În concluzie, faţă de aceste argumente, în temeiul art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 6 parag. 1 din CEDO, s-a solicitat să se dispună admiterea apelului declarat în cauză de către inculpatul A., desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre reiudecare la instanţa de fond pentru rejudecarea cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală.

Capitolul X. Pe fondul cauzei, critici privind contradicţia evidentă între considerentele şi dispozitivul sentintei, în sensul că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 precum şi critici pe fondul existenţei sau inexistenţei faptei.

Pe fondul cauzei, contrar aprecierii instanţei de fond, se impune să se constate că faptele nu există, în raport cu art. 16 alin. (1) lit. a)-c) din C. proc. pen.

Întreaga acuzaţie penală porneşte de la aprecierea că are de a face cu persoane afiliate.

Cu privire la tranzacţiile intre persoanele afiliate, legea fiscală în vigoare la momentul tranzacţiilor: 2003-2006, stabileşte în art. 11 alin. (2) următoarele:

In speţă, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) din Legea 571/2003:

În cadrul unei tranzacţii între persoane afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane, după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei.

La stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate se foloseşte cea mai adecvată dintre următoarele metode: b) metoda cost-plus, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza costurilor bunului serviciului asigurat prin tranzacţie, majorat cu marja de profit corespunzătoare.

- pct. 22 din H.G. nr. 44/2004 dat în aplicarea art. 11 din Legea 571/2003, unde se specifică."Autorităţile fiscale din România pot, în scopul calculării obligaţiilor fiscale ale persoanelor afiliate, să reconsidere evidentele persoanei afiliate din România, în scopul examinării fiscale, dacă în urma relaţiilor speciale dintre persoana afiliată română şi cea străină, aceste evidenţe nu reflectă profiturile reale impozabile ce provin din Romania. Nu se efectuează reconsiderarea evidenţelor persoanelor afiliate atunci când tranzacţiile dintre asemenea persoane au loc în termeni comerciali de piaţă liberă, precum şi în cazul tranzacţiilor între persoane juridice române afiliate.

Cu alte cuvinte, fiind vorba de persoane juridice române afiliate, nu poate avea loc reconsiderarea tranzacţiilor, aşa încât legea fiscală, stabilind o cale de excepţie în reconsiderarea tranzacţiilor, aceste tranzacţii nu pot face nici obiectul unei infracţiuni.

Mai mult chiar, această prevedere legală este în vigoare până la data de 14.05.2010, fiind prevedere expresă că între persoanele juridice afiliate, române, nu se efectuează reconsiderarea evidenţelor.

Însă, prin Legea nr. 76/2010, se definesc persoanele afiliate, cărora li se aplică aceste prevederi, însă legea civilă nu retroactivează, ceea ce înseamnă că pentru toate tranzacţiile până în anul 2010 nu se pot reconsidera evidenţele.

Chemată în faţa instanţei pentru a fi audiată şi a da lămurire cu privire la obiectivele expertizate, experta QQ. nu poate să lămurească incidenţa art. 11 alin. (2) şi nici modalitatea prin care a ajuns la calcularea prejudiciului, singurele explicaţii date fiind următoarele:

Având în vedere că tranzacţiile intermediare au fost între societăţile afiliate grupului K., aşa cum rezultă din rapoartele fiscale, nu au fost stabilite implicaţii fiscale din tranzacţia cu terenuri, observând deci limitarea expertizei strict pe actele întocmite de organele fiscale, pe aceleaşi acte fiind făcută şi urmărirea penală.

Nu a reîncadrat aceste tranzacţii, preţurile de vânzare fiind certe, cele menţionate în contractele de vânzare cumpărare.

Nu a recalculat niciun preţ din contractele de vânzare-cumpărare, nefiind stabilit prejudiciu pe tranzacţiile intermediare, cineva trebuia să plătească contribuţii la stat.

Legea 241/2005, cu privire la infracţiunile pentru care s-a făcut trimiterea în judecată, dispune:

"Art. 9. (l) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau venituri realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să se dovedească, în cazul literei b) că a fost omis a se evidenţia în actele contabile sau în alte documente a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate iar, în cazul literei c), evidenţierea unor cheltuieli nereale ori a altor operaţiuni fictive. Relevant este, aşadar, caracterul real sau nu al raportului juridic relevat de actele contabile sau documentele legale.

Ceea ce poate fi adus în discuţie este faptul că, din documentele cauzei, rezultă că, pe de-o parte, în ceea ce priveşte evidenţierea în actele contabile a operaţiunilor comerciale, acestea au fost evidenţiate în totalitate din punct de vedere al tranzacţiilor imobiliare, înscrisurile au fost autentice, intabulate la CF, prin urmare, operaţiune publică de opozabilitate, ca atare a fost, nu numai declarate dar şi înregistrate după cum înregistrate au fost inclusive veniturile, iar, în ceea ce priveşte celelalte operaţiuni comerciale, şi în aceasta situaţie au fost înregistrate şi evidenţiate toate operaţiunile declarate, după cum şi efectele acestora au fost înregistrate, aşa încât, nu poate fi vorba de omisiunea înregistrării în tot sau în parte, iar în ceea ce priveşte fiecare societate în parte şi fiecare persoană interesată, sub aspectul literei c), rezultă, fără dubiu, ca este situaţia unor livrări de bunuri per servicii reale.

Indiferent de menţiunile pe care le-au purtat actele contabile, este fără dubiu că existenţa lor nu afectează existenţa raportului comercial în sens de negotium şi nu transformă operaţiunea comercială într-una inexistentă ori nereală. Ceea ce este relevant este achiziţionarea de produse la preţul şi în cantitatea stipulată în documentele contabile.

Constatarea tipicităţii, în speţă, priveşte exclusiv existenţa operaţiunilor comerciale, ori s-a dovedit fără dubiu că aceste operaţiuni au fost reale de vreme ce societatea a vândut bunurile în privinţa cărora a încheiat documente contabile

şi a încasat preţul acestora. Doar în situaţia în care documentele contabile evidenţiau operaţiuni care nu aveau niciun corespondent în realitate erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv în situaţia în care în documente erau înregistrate achiziţii care nu au avut loc.

Principiul neutralităţii TVA-ului, al proporţionalităţii şi a prevalenţei economicului asupra juridicului impun ca deducerea taxei pe valoare adăugată să fie acordată, dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă nu au fost respectate. În acest sens a decis şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care, în hotărârea oferită în afacerea IIIII., a statuat că singura situaţie în care trebuie exclus caracterul real au unei operaţiuni economice este acela în care se efectuează tranzacţii fictive.

Aspecte relevante cu privire la înţelesul elementelor definitorii ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 se regăsesc în motivarea Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunţată de către secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după cum urmează:

"Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Elementul material al laturii obiective constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a unor operaţiuni fictive.

În art. 2 lit. f) din aceeaşi lege este dată şi definiţia operaţiunii fictive, ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

În situaţia în care societăţile înregistrează evidenţa contabilă sau evidenţiază operaţiuni economice, dispoziţia art. 67 din Codul de procedură fiscală nu îşi găseşte aplicabilitatea. Din interpretarea "per a contrario ", organelor fiscale, cât timp se depun declaraţii fiscale, acestea nu pot proceda la estimarea bazei de impunere.

Atâta vreme cât organelor fiscale le-au fost puse la dispoziţie toate actele contabile şi toate declaraţiile societăţilor, activitatea şi consecinţa fiscală era numai de natură a naşte eventuale consecinţe fiscale, dar nu penale.

Elocventă este procedura JJJJJ. S.A. împotriva Administracion del Estado Cauza C 285/10 pct. 25. Pe de-o parte, posibilitatea de a califica o tranzacţie drept " tranzacţie cu titlu oneros " în sensul articolului 2 din aşa zisa directivă implica numai existenţa unei legături directe între livrarea de bunuri sau prestarea de servicii şi o contrapartidă primită în mod real de persoana impozabilă.

Astfel, faptul că o tranzacţie economică este realizată la un preţ mai mare sau mai mic decât preţul de cost şi, prin urmare, la un preţ mai mare sau mai mic decât preţul de piaţă este fără relevanţă în ceea ce priveşte această calificare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20/01/2005, hotel Scandic Gasaback C 412/03, rec., p.1 743, pct. 22). Aceeaşi este situaţia în ceea ce priveşte legătura care poate exista eventual între părţi la tranzacţie.

Prin evaziune fiscală legală se înţelege acţiunea contribuabilului de a ocoli legea în materie fiscală datorită unor erori sau inadvertenţe de reglementare. Este vorba de folosirea unor procedee juridice pentru evitarea obligaţiilor fiscale, fără încălcarea legii, de unde şi denumirea de evaziune tolerată.

Evaziunea fiscală legală exprimă exploatarea din punct de vedere legal a sistemului de impozitare în scopul reducerii obligaţiilor fiscale prin diferite mijloace licite, evaziunea fiscală frauduloasă (ilicită) se poate defini ca o acţiune conştientă a contribuabilului ce încalcă o prescripţie legală cu scopul de a nu plăti obligaţiile fiscale, iar prin evaziune fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului ce încalcă prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor şi taxelor.

Frauda fiscală desemnează, în strict sens, o infracţiune la lege şi distinge de evaziunea fiscală legală care se defineşte ca o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege.

Sub aspectul laturii subiective, nu s-a urmărit omisiunea în tot sau în parte a înregistrării în contabilitate a veniturilor după cum nu s-a urmărit nici influenţarea bazei de impunere, în sensul de evidenţiere în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.

Ceea ce s-a urmărit a fost optimizarea fiscală pentru actele încheiate.

La stabilirea prejudiciului s-au avut în vedere tranzacţiile cu terenurile de la Cernele, respectiv şi tranzacţiile cu teren şi active din KKKKK. care s-au desfăşurat în perioada 2003-2006 potrivit rechizitorului.

Rezultă cu privire la tranzacţiile referitoare la înstrăinarea terenului de la Cernele că s-a realizat un prejudiciu format din impozit pe profit ce este cuantificat la suma de 8.342.470,40 RON, iar cu privire la TVA care reprezintă cealaltă componentă a prejudiciului s-a expertizat o valoare de 9.898.439,82 RON.

Aceste terenuri care au făcut obiectul tranzacţiilor au avut regimul juridic de teren agricol, mai degrabă livezi, categorie cu interdicţie la acel moment de schimbare a destinaţiei, iar din punct de vedere al regimului juridic şi expertiza evaluatorie a avut în vedere categoria terenului şi rezultă de aici că a fost vorba de terenuri categorie de folosinţă livezi, s-a avut în vedere amplasamentul acestuia, utilităţile existente, lipsa avantajelor fiscale, termoficare inexistentă.

Concluzionând, sub aspectul faptei se pot reţine următoarele:

Art. 11 alin. (2) din Codul fiscal şi art. 22 din Normele Metodologice ale Codul fiscal care precizează că între persoanele juridice româneşti afiliate nu poate avea loc o reconsiderare a evidentelor aşa încât prejudiciul stabilit pe baza de estimare, acuzaţia fiind de persoane juridice afiliate, româneşti nu putea să aibă loc. De asemenea, aceleaşi norme fiscale pe care le-a identificat mai sus referitoare la estimarea bazei de impunere şi le-a evidenţiat în mod distinct stabilesc că o estimare poate avea loc numai în situaţii bine determinate respectiv pentru cauze neincidente art. 11 alin. (2), precum şi în situaţii în care evidenţa contabilă sau declaraţiile ce trebuiau depuse de contribuabil nu se regăsesc. În termeni legali în raport cu situaţia de fapt prezentată estimarea făcută de organele fiscale şi/sau expertize nu are fundament legal.

Mai mult, sub aspectul prejudiciului ce face obiectul dosarului, sunt evidenţiate următoarele:

1. ANAF se constituie parte civilă cu suma de 23.414.221,39 RON;

2. În dosar există administrată o expertiză fiscală care este neconcludentă, nu conţine concluzii de natură ştiinţifică care să justifice calculele şi modalitatea de stabilire a prejudiciului, acest lucru, rezultând din audierea expertului contabil, QQ., care, chemată să dea lămuriri în legătură cu prejudiciul şi modalitatea lui de constituire, respectiv temeiurile justificării existenţei lui, a înţeles să explice instanţei şi părţilor că, în fapt, a calculat un prejudiciu pentru că "trebuia să plătească cineva" nu pentru că ar fi avut vreo fundamentare legală;

3. Mai mult decât atât, aceeaşi expertă, susţine că nu a verificat, pe şirul tranzacţiilor, dacă s-au plătit impozite finale şi, de asemenea, concluzionează că nu ştie dacă preţurile sunt sau nu reale după cum susţine că nu a calculat obligaţii fiscale pe tranzacţiile intermediare, deoarece acestea nu au fost purtătoare de impozite. În plus, recunoaşte că tranzacţiile dintre persoanele afiliate nu pot fi reconsiderate.

4. Tot pe lipsa prejudiciului, cu privire la tranzacţii, trebuie avut în vedere evoluţia preţului prin raportare la destinaţia şi regimul juridic al terenului situat în Cernele, astfel, terenul, la momentul dobândirii, era extravilan agricol, categoria livezi cu interdicţie, la acel moment, de schimbare a destinaţiei.

Într-o atare realitate, evident că preţul nu putea să fie raportat decât la valoarea de circulaţie aferentă momentului şi categoriei de teren ce putea fi tranzacţionat.

Aceste aspecte sunt lămurite şi de expertiza LLLLL., care face trimitere fundamentată la metoda folosită pentru evaluare, ca fiind teren agricol, categoria de folosinţă livezi, amplasamentul acestuia, accesul, utilităţile existente, lipsa avantajelor fiscale, termoficare inexistenţa etc.

În fine, ceea ce nu s-a lămurit, este problema preţului practicat care, chiar daca în lanţ, era totuşi un preţ real faţă de momentul stabilirii, respectiv, încasării lui, şi care este influenţa juridică a preţului practicat în tranzacţia I., considerat ca fiind preţ real de o instanţa de judecata, în raport cu concluziile expertizei fiscale care nu recunoaşte celelalte tranzacţii, deşi apreciază ca tranzacţia TRANDAFIR nu produce niciun fel de prejudiciu.

Pornind de la tranzacţia I., se constată că preţul de 10.000 RON, practicat de acesta în 24.05.2005, pentru 1,20 RON/mp, nu este cu nimic mai mare sau mai mic faţă de preţurile anterioare, aşa încât, este evidentă lipsa vreunei fapte prejudiciabile.

O altă discuţie, are în vedere raportul de inspecţie fiscală făcut la societatea BB. sub nr. x/27.07.2006, care reia punctual cele descrise prin rechizitoriu. La pct. 3.2, se găseşte descrierea situaţiei de fapt cu privire la cele 23.5 Ha din CERNELE.

Astfel, în raport s-a susţinut că A. vinde la preţul de 1.38 RON/mp(0,38euro/mp), că ceilalţi au vândut la preţuri asemănătoare, că I. a vândut la un preţ de 0,83 RON/mp, aproximativ 0,23euro/mp. Însă, fac o comparaţie de preţ cu terenul vândut în zona PRACTIKER la o sumă de 50euro/mp, însă, această comparaţie nu poate fi primită, deoarece se referă la o tranzacţie cu terenuri intravilan construibil şi, de aceea, este evident că nu se putea face o estimare a venitului, deoarece, la momentul 2004-2005, procedura şi

Codul fiscal impuneau ca, pentru estimare, asupra bazei de impunere, să se aibă în vedere tranzacţii similare de aceeaşi categorie şi cu privire la aceeaşi activitate, respectiv, obiectiv şi numai aşa se putea face estimarea.

Potrivit acestui raport ar fi vorba despre o faptă sub incidenţa art. 11 lit. b) din Legea 87/1994.

Nu în ultimul rând, trebuie raportat la principiul unicităţii impunerii, respectiv, al sancţiunii aplicate subiectului de drept fiscal, contribuabil asupra căruia sarcina fiscală nu poate fi impusă decât o singură dată.

În speţa de faţă, există o dublă impunere, respectiv o dublă sancţionare a inculpatului A. potrivit următoarelor împrejurări:

- Suma ce constituie obiectul cererii de constituire ca parte civilă în procesul penal a fost deja impusă în sarcina inculpatului prin decizia de răspundere solidară 30037/2007 când a fost antrenată răspunderea solidară a inculpatului A. cu societatea K. pentru suma de 34.412.616 RON, suma cu care se regăseşte şi constituirea de parte civilă.

- Astfel, există o dublă sancţiune penală, ceea ce contravine regulilor de drept, odată emis decizia de răspundere solidară, nu mai poate fi sancţionat subiectul de drept încă o dată.

- Tot în dovedirea preţului de vânzare ca fiind unul corect, a făcut trimitere şi la câteva contracte de vânzare-cumpărare care constituie probe pe compararea preţului, dar şi cu privire la o vânzare recentă, când terenul QQQ.-ului a fost vândut la preţul de 1.044.512 RON, adică 18,21 RON/mp în anul 2016.

Cu privire la hotărârea pronunţată de către instanţa de fond pe fondul cauzei, hotărârea nu este motivată nici pe latură penală şi nici pe latură civilă.

Din economia dispoziţiilor art. 400 - 404 din C. proc. pen. rezultă că între cele trei părţi ale hotărârii judecătoreşti trebuie să existe unitate şi concordanţă, legea impunând că expunerea, între altele, trebuie să prezinte analiza tuturor aspectelor laturii penale şi civile şi a oricăror elemente de fapt, pe care se sprijină soluţia dată în cauză.

Cu alte cuvinte, este imperios necesar să existe concordanţă între expozitivul şi dispozitivul hotărârii. Încălcarea acestei prevederi legale atrage desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu se poate exercita controlul de către instanţa ierarhic superioară.

Pentru aceleaşi argumente, hotărârea instanţei de fond este criticabilă şi din punct de vedere al temeiniciei sale în ceea ce priveşte soluţionare laturii penale şi civile a cauzei.

Cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina sa, rezultă următoarele:

Aşa cum a arătat anterior, la o simplă lectură a hotărârii judecătoreşti apelate se constată că există o contradicţie evidentă între considerentele şi dispozitivul acesteia, în sensul că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 care presupun:

Art. 9 lit. b) - omisiunea în tot sau în parte a evidentierii în actele contabile ori în alte documente legale a operatiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în timp ce art. 9 lit. c) releva evidenţierea în actele contabile sau alte documente legale a cheltuielilor care nu au la baza cheltuieli reale ori evidenţierea altor operatiuni fictive.

Determinarea incorectă de către inculpat a taxei pe valoarea adăugată - sau a impozitului aferent, calculat numai asupra preţului de vânzare a unor bunuri, în condiţiile în care operaţiunile de vânzare efectuate şi veniturile realizate sunt înregistrate în actele contabile ale, societăţii, nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, stabilirea cuantumului corect al sumelor datorate cu titlu de taxă pe valoarea adăugată sau impozit pe profit, fiind de competenţa organelor fiscale, fără ca fapta sa poată fi inclusă în sfera ilicitului penal. În cazul înregistrării în actele contabile a operaţiunilor de vânzare efectuate şi a veniturilor realizate având în vedere faptul ca organele fiscale au posibilitatea de a constata şi verifica operaţiunile de vânzare efectuate, veniturile realizate şi sursa acestora, precum şi de a stabili felul obligaţiilor fiscale, cuantumul taxelor şi impozitelor datorate bugetului consolidat al statului - determinarea taxei pe valoarea adăugată şi a impozitului constituie o chestiune de natura fiscală, stabilirea eronată de către inculpat a taxei aferente vânzărilor de bunuri neputând constitui infracţiunea de evaziune fiscala prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005.

Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, instanţa a reţinut că aceasta constă în operaţiunile:

1. De a nu evidenţia, în luna ianuarie 2014, în contabilitatea societăţii S.C. GG. S.R.L. veniturile rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova, str. x, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 30563,96 RON, reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderii (2558,44 RON) şi taxa pe valoarea adăugată (28. 1 05,52 RON) (act material al infractiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

Mai întâi, sub aspectul datei, ca fiind momentul producerii infracţiunii, se observă că în ianuarie 2014, nu avea cum să comită o asemenea infracţiune, deoarece toate actele dosarului converg spre alte date. Cu privire la infracţiunea legată de tranzacţia imobiliară referitoare la activele situaţiei pe terenul din KKKKK., se observă că judecătorul fondului îşi însuşeşte pur şi simplu concluziile expertizei fiscale fără a determina în mod precis, elementele care să conducă la existenţa infracţiunii. De altfel motivarea este şi contradictorie, astfel, judecătorul motivează că în contabilitatea K. a fost evidenţiată vânzarea terenului şi construcţiilor, contrar celor reţinute prin procesul-verbal 3780/30.06.2006 şi totuşi a reţinut existenţa infracţiunii.

În realitate, deşi tranzacţiile au fost efectuate prin contracte de vanzare-cumparare, totuşi, a făcut aplicabilitatea art. 11 din Codul fiscal şi a stabilit un prejudiciu conform expertizei, însă, aşa cum a arătat şi pe fondul cauzei, tranzacţiile în sine nu pot fi reconsiderate, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Codul fiscal.

2. De a nu evidenţia, în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, în contabilitatea societăţii S.C. BB. veniturile rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comtna Cernele, jud. Dolj, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON (acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005).

Cu privire la tranzacţia referitoare la terenul 23.5 ha, se observă că judecătorul fondului face o descriere a actelor de înstrăinare însă nu motivează de ce şi în ce constă infracţiunea în sine, ba mai mult, îşi însuşeşte raportul de expertiză fiscală, fără a motiva din punct de vedere al legii penale în ce constă această infracţiune. S-a susţinut numai că el, ca şi administrator de fapt, ar fi avut obligaţia înregistrării în contabilitate a operaţiunilor determinate de expertiză şi că, în acest fel, se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, s-a apreciat ca fiind aplicabil în speţă alin. (3), varianta agravantă, în condiţiile în care stabileşte ca perioada infracţională perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, fără a observa însă că Legea 241/2005 avea aplicabilitate 26.08.2005, aşadar, la momentul săvârşirii aşa zisei infracţiuni, nu exista varianta agravantă în Legea 87/1994, prin urmare, nu le poate fi aplicat alin. (3) din Legea 241/2005, Legea nouă sub care au fost condamnaţi. Aşa cum a arătat mai sus, Tribunalul nu a motivat de ce preţurile de vânzare înainte de tranzacţia efectuată de I. şi după ar fi preturi nereale, atâta timp cat preţul stabilit la această tranzacţie a fost considerat de instanţa de contencios administrativ ca fiind unul real.

Cu privire la tranzacţii, trebuie avut în vedere evoluţia preţului prin raportare la destinaţia şi regimul juridic al terenului situat în Cernele, astfel, terenul, la momentul dobândirii, era extravilan agricol, categoria livezi cu interdicţie, la acel moment, de schimbare a destinaţiei.

Într-o atare realitate, evident că preţul nu putea să fie raportat decât la valoarea de circulaţie aferentă momentului şi categoriei de teren ce putea fi tranzacţionat.

Aceste aspecte sunt lămurite şi de expertiza LLLLL., care face trimitere fundamentată la metoda folosită pentru evaluare, ca fiind teren agricol, categoria de folosinţă livezi, amplasamentul acestuia, accesul, utilităţile existente, lipsa avantajelor fiscale, termoficare inexistenţa etc.

În fine, ceea ce nu s-a lămurit, este problema preţului practicat care, chiar dacă în lanţ, era totuşi un preţ real faţă de momentul stabiliri, respectiv, încasării lui, şi, care este influenţa juridică a preţului practicat în tranzacţia I., considerat ca fiind preţ real de o instanţă de judecată, în raport, cu concluziile expertizei fiscale care nu recunoaşte celelalte tranzacţii, deşi a apreciat că tranzacţia TRANDAFIR nu produce niciun fel de prejudiciu.

Pornind de la tranzacţia I., se observă că preţul de 10.000 RON, practicat de acesta în 24.05.2005, pentru 1,20 RON/mp, nu este cu nimic mai mare sau mai mic faţă de preturile anterioare, aşa încât, este evidentă lipsa vreunei fapte prejudiciabile.

O altă discuţie, are în vedere raportul de inspecţie fiscală făcut la societatea BB. sub nr. x/27.07.2006, care reia punctual cele descrise prin rechizitoriu. La pct. 3.2, se găseşte descrierea situaţiei de fapt cu privire la cele 23.5 Ha din CERNELE.

Astfel, în raport se susţine ca A. vinde la preţul de 1.38 RON/mp(0,38euro/mp), că ceilalţi au vândut la preţuri asemănătoare, că I. a vândut la un preţ de 0,83 RON/mp, aproximativ 0,23euro/mp. Însă, fac o comparaţie de preţ cu terenul vândut în zona PRACTIKER la o suma de 50euro/mp, însă, această comparaţie nu poate fi primită, deoarece se referă la o tranzacţie cu terenuri intravilan construibil şi, de aceea, este evident că nu se putea face o estimare a venitului, deoarece, la momentul 2004-2005, procedura şi Codul fiscal impuneau ca, pentru estimare, ąsupra bazei de impunere, să se aibă în vedere tranzacţii similare de aceeaşi categorie şi cu privire la aceeaşi activitate, respectiv, obiectiv şi numai aşa se putea face estimarea.

Potrivit acestui raport ar fi vorba despre o faptă sub incidenta art. 11 lit. b) din Legea 87/1994.

Nu în ultimul rând, trebuie raportat la principiul unicităţii impunerii, respectiv, al sancţiunii aplicate subiectului de drept fiscal, contribuabil asupra căruia sarcina fiscală nu poate fi impusă decât o singură dată.

Atât cu privire la aceste aspecte, cât şi cele arătate la pct. 1, fără niciun fel de rezervă, judecătorul îşi însuşeşte concluziile raportului de expertiză care s-a dorit a fi o expertiză ştiinţifică fără însă a observa că, de fapt, cu ocazia audierii expertei, aceasta nu a putut să susţină concluziile pe care le exprimase în expertiza ci pur şi simplu a făcut afirmaţia că a calculat acest prejudiciu pentru că "trebuia să plătească cineva".

Cu privire la chestiunile descrise la pct. 1 şi pct. II, se poate aprecia şi dovedi cu uşurinţă că toate operaţiunile privind înstrăinările au fost evidenţiate prin acte de înstrăinare, există contracte de vanzare-ëumparare în formă autentică, facturi, toate înregistrate iar, sub aspectul circulaţiei imobilelor, toate au fost înscrise, fie în registrul de transcripţiuni iniţial, fie în cartea funciară ulterior, astfel încât operaţiunile au fost publice, opozabile terţilor, neaflându-ne în vreo ipoteză a vreunei infracţiuni cu atât mai mult, nu sunt subiecţi ai infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b).

Aşa cum a mai arătat, instanţa a apreciat existenţa prejudiciului însă nu are niciun fel de motivaţie şi nici nu explică de ce preţul încasat de I. prin contractul din 5.07.2005, considerat ca fiind corect şi real pentru că preţul încasat de I. prin contractul de vânzare din 5.07.2005 a făcut obiectul dezlegării unei hotărâri judecătoreşti care se opune cu autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 52 din C. proc. pen.

S-a arătat şi faptul că, în prealabil, verificarea preţului a făcut obiectul unui dosar şi a unei cauze civile, chiar dacă s-a revenit la această tranzacţie singulară, nu se mai poate reveni asupra acestui aspect, astfel că preţul la care s-a tranzacţionat este un preţ real şi nu numai această hotărâre judecătorească confirmă acest lucru, dar şi expertiza evaluatorie pe care parchetul încearcă să o înlăture din cauză.

Expertiza evaluatorie nu a făcut, în abstract, o justificare despre cum se evaluează terenurile, ceea ce înseamnă operaţiunea de stabilire a unui preţ de piaţă în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi Codul fiscal aplicabil la momentul tranzacţiilor, în situaţia în care organul fiscal apreciază că preţul declarat în contracte este unul nereal, îi este reglementat organului fiscal posibilitatea de a dispune retratarea, reconsiderarea, inclusiv a preţului tranzacţiei, însă după anumite criterii pe care expertul evaluator le-a explicat şi le-a aplicat în speţă. Expertul evaluator a reţinut faptul că nu poate compara terenul pe care l-a cumpărat S.C. BB., respectiv un teren cu livezi pe el cu terenul pe care l-a cumpărat S.C. QQQ., un teren pe care se obţinuse o hotărâre de Consiliu Local prin care se aprobase PUZ-uI pentru zona respectivă ce schimbase destinaţia, regim juridic schimbat ce a rezultat din declaraţiile inculpaţilor audiaţi în cauză pe care, atâta vreme cât aceste terenuri se aflau în patrimoniul societăţilor lui A., primarul de la acea vreme nu ar fi dispus o asemenea schimbare. De altfel, după cum rezultă din presă şi din declaraţia pe care însuşi martorul MMMMM. a dat-o, schimbarea de regim juridic a fost efectiv rezultatul demersurilor pe care le-a făcut cu primarul de la acea vreme, fiind o chestiune care, de asemenea, a făcut obiectul unei judecăţi.

Expertul evaluator a arătat cum se fac corecţiile într-o astfel de situaţie, respectiv chiar dacă este vorba despre acelaşi teren, terenul şi-a schimbat calităţile între timp, se aplică anumite corecţii, corecţii care se aplică şi prin raportare la alte comparabile, la alte preturi, preţuri pe care expertul evaluator le-a avut, pe de- o parte din anunţurile imobiliare identificate în arhiva proprie, anunţuri valabile la momentul tranzacţiei, dar a avut în vedere şi operaţiuni reale consemnate în contracte de vânzare - cumpărare şi notate ca atare în cadrul expertizei.

Faţă de aceste toate comparabile, expertul evaluator a aplicat corecţiile necesare prin raportare la suprafaţă, prin raportare faţă de îndepărtarea sau apropierea fată de subiectul de comparat, concluzia la care a ajuns expertul evaluator şi de care parchetul se fereşte, în opinia apărării, este că tranzacţiile care s-au făcut de la momentul dobândirii terenului şi până la schimbarea regimului juridic şi valorificarea lui într-o cu totul altă condiţie către S.C. QQQ., au fost preturi de piaţă.

De altfel, chiar şi doamna expert QQ., expert desemnat în prezenta cauză, prin răspunsul la obiecţiuni pe care instanţa i-a pus în vedere să valorifice concluziile expertizei evaluatoare, a menţionat în răspunsul la obiecţiuni şi a şi arătat verbal, cu ocazia audierii sale, faptul că, faţă de concluzia expertului evaluator de evaluare a terenurilor şi de reţinere a valorii de piaţă a valorii la care s-au realizat tranzacţiile, nu se impune retratarea operaţiunilor intermediare, expertul fiscal nefăcând decât sa considere că S.C. BB. a cumpărat la un preţ foarte mic şi ar fi putut sa vândă direct către S.C. QQQ. şi a calculat impozitul pe care l-ar fi datorat BB. pentru încasarea preţului de la QQQ., arătând în mod echivoc faptul că, în situaţia în care ultimul vânzător către S.C. QQQ. a plătit impozitul pe aceasta diferenţă de preţ, atunci BB. nu mai datorează impozit pentru ca ar fi o dublă impunere. A arătat, de asemenea, că nu s-au făcut verificările dacă s-au plătit aceste impozite, dar acest lucru nu este neaparat relevant pentru, în cauza, interesează elementele relevante, mai precis, chiar dacă nu s-ar fi platit, nu a contestat nimeni faptul ca ultima tranzactie s-a făcut la preţul de 45 euro pe metru pătrat, ceea ce înseamnă că, odată declarată corect valoarea de vânzare, organul fiscal avea suficiente instrumente prin raportare la care să îşi urmărească, să îşi stabilească sarcina fiscală şi să urmărească exercitarea acelei eventuale datorii, dacă există.

În concluzie, insistând în lipsa prejudiciului din considerentele expuse şi reluate ulterior.

3. De a nu evidenţia, în luna iulie 2005, veniturile rezultate în urma cesiunii de părţi sociale ale S.C. TTT. S.R.L. către S.C. CC., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 21.359,2 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

Deşi se susţine ca nu sunt vinovaţi de neevidenţierea veniturilor din cesiunea de parţi sociale, la momentul la care face descrierea faptei, s-a reproşat de fapt că nu a fost calculat şi nu a fost reţinut impozitul datorat pe cesiunea de părţi sociale, invocând dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea 571/2003, ca atare, nu se regăseşte infracţiunea reclamată, cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre o neevidenţiere a veniturilor ci pur şi simplu de calculul şi reţinerea impozitului pe cesiunea de părţi sociale, dar, ceea ce este mai important de observat, este, de asemenea, însuşirea fără niciun fel de rezervă a expertizei fiscale pe această situaţie de fapt şi neobservarea că, în ceea ce priveşte impozitul din cesiunea de părţi sociale, legiuitorul a intervenit şi a stabilit, este adevarat ulterior, că obligaţia plăţii impozitului, respectiv a evidenţierii lui aparţine cedentului.

Cum sunt în prezenta unei acuzaţii penale, modificarea legislativă fie ea şi ulterioară faptei chiar dacă reglementează o situaţie civilă, de drept fiscal, profită părţilor.

Obligaţiile privind calculul, declararea şi plata impozitului pe venitul realizat din cesiunea părţilor sociale cad în sarcina persoanei fizice cedente, cota de impozit pe venit fiind de 10%. În acest sens, potrivit art. 119 din Codul fiscal, câştigul net anual impozabil din transferul titlurilor de valoare se determină de către persoana fizică în calitate de contribuabil ca diferenţă între câştigul net anual şi pierderile reportate din anii fiscali anteriori rezultate din aceste operaţiuni. În cazul în care este înregistrată o pierdere neta anuală stabilită prin Declaraţia unică, aceasta se recuperează din câştigurile nete anuale obţinute în următorii 7 ani fiscali consecutivi. Impozitul anual datorat se stabileste de contribuabil în Declaratia unică potrivit art. 123 din Codul fiscal. Impozitul anual datorat se stabileşte aşadar de contribuabil în Declaratia unică potrivit art. 123 din Codul fiscal, prin aplicarea cotei de 10% asupra câştigul net anual impozabil determinat potrivit prevederilor art. 119. Prin urmare, în vederea stabilirii şi platii impozitului pe venit pentru castigul net anual impozabil din transferul titlurilor de valoare realizat în anul 2021 urmează a se completa Declaratia unică care se va depune în anul 2022. Plata impozitului anual datorat pentru venitul net anual impozabil/câştigul net anual impozabil se efectuează la bugetul de stat, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului.

În ceea ce priveşte cesiunea, se procedează la o comparaţie a valorii nominale a părţii sociale, cu valoarea contabilă a părtilor sociale, respectiv cu valoarea de tranzacţionare a părţilor sociale şi se apreciază că există o diferenţa între partea contabilă şi valoarea nominală.

Din probatoriul administrat în cauză, nu numai din declaraţiile martorilor sau ale inculpaţilor, opinia lor este în sensul ca valoarea tranzacţionată, în cazul unei cesiuni de părţi sociale sau acţiuni, chiar cu referire la Legea nr. 31/1990, poate să fie o valoare stabilită convenţional şi, numai în caz de neînţelegere între părţi, se poate recurge la o expertiză însă, indiferent de situaţie, intrarea într-o societate ţine de evaluarea şi preţuirea făcută de părţi, aşa încât valoarea stabilită de expertiză pur şi simplu nu poate fi primită, deoarece nu conţine date care să justifice evaluarea.

Poţi fi în situaţia în care, cu titlu de exemplu, valoarea să fie mai mică sau mai mare, în funcţie de interesul părţilor sau de potenţialul de afacere al firmei.

Aşadar, simpla concluzie că valoarea nominală, respectiv valoarea contabilă diferă de valoarea de tranzacţionare a părţii sociale, nu poate conduce la concluzia fermă că reprezintă o valoare ilicită, ea are ca rezultat o neconsiderare a diferenţei între cele trei tipuri de valori ale părţilor sociale, diferenţa confirmată inclusiv cu ocazia audierii de către doamna expert QQ..

4. De a nu evidenţia, în luna august 2005, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. P. S.A. către S.C. CC., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 2.900,7 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziunefiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Situaţia este similară celei descrise mai sus, aşa încât, a invocat aceeaşi apărare.

5. De a nu evidenţia, în luna august 2005, veniturile rezultate în urma cesiunii de actiuni ale S.C. KK. către S.C. CC.

CC. S.R.L., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 2.996,25 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscali prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

Aceleaşi critici cu cele de la pct. 3.

6. De a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. BB. către S.C. K., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 5986,25 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

Aceleasi critici cu cele evidenţiate la punctul 3.

7. De a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, în actele contabile ale S.C. BB. veniturile rezultate în urma cesiunii de actiuni ale S.C. DD. S.A., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 50262,75 RON, reprezentând impozit pe profit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

Cu privire la aceste aspecte expertiza a reţinut că există menţiuni şi înregistrări care sunt parţial nefinalizate fără a specifica în mod clar ce înseamnă acest lucru, mai precis ce înseamnă parţial nefinalizat, astfel încât acuzaţia nu are susţinere reală, practic infracţiunea nu se regaseşte.

8. De a evidenţia, în luna august 2005, în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 8705,6 RON, reprezentând TVA dedus în mod nelegal (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005).

Referitor la aceste aspecte dacă s-ar da relevanţă expertizei s-ar fi observat că de fapt operaţiunile au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţilor, însă înregistrarea în conturile contabile a fost greşit efectuată, mai precis se apreciază că nu ar fi trebuit înregistrate în contul 628 în loc de contul 231 şi că din acest punct de vedere s-a dedus incorect TVA-ul.

Prin urmare, operaţiunea având în vedere tipicitatea infractiunii prevazută de art. 9 alin. (1) lit. c) se observă că nu sunt întrunite elementele de tipicitate, deoarece operaţiunile au fost înregistrate însă în conturi contabile greşite, ceea ce nu echivalează cu operaţiune nereală, sau operatiune fictivă.

Există, mai precis, o înregistrare contabilă greşită care nu atrage o răspundere penală după sine, putând fi rectificată chiar din iniţiativa organului fiscal.

Astfel, latura obiectivă a acestei infracţiuni presupune evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ori evidenţierea unor alte operaţiuni fictive în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligatiilor fiscale.

Prin operatiune fictivă se intelege înregistrarea în documentele contabile cu relevanţă fiscală a unor cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative.

A evidenţia ofreraţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au existat în realitate.

Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă urmată de înscrierea ei în documentele legale, fie prin înscrierea în documentele legale a unor operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

În acelasi sens, Legea nr. 241/2005 asigură definirea noţiunii de operaţiune fictivă prin dispozitiile art. 1 lit. f) - disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care, în fapt, nu există.

Pentru a aplica măsuri sancţionatorii, trebuie să existe probe certe prin care să rezulte că faptele au fost produse cu scopul de a reduce obligaţiile fiscale şi că acest scop a avut un caracter neîndoielnic îndreptat către diminuarea obligaţiilor de plată.

În speţă, nu s-a făcut dovada tocmai a acestui scop ilicit în sarcina sa, această obligaţie fiind în exclusivitatea organelor judiciare care trebuie să respecte, în acelaşi timp, şi principiul prezumţiei de nevinovăţie de care se bucura inculpatul/suspectul, simplele considerente invocate în actul de control ce ţin de fondul documentelor justificative emise, fără existenţa unor probe certe, de natură a fi îndeplinite condiţiile ce ţin de tipicitatea faptei, aşa cum este reglementată de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, nefiind suficiente.

9. De a evidenţia, în luna iulie 2003, în contabilitatea S.C. EE. S.R.L. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 4.518,49 RON, reprezentând TVA dedus în mod nelegal (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea

În ceea ce priveste această factură s-a sustinut că de fapt ar exista numai semnatura şi amprenta furnizorului fără alte documente în spate, însă omisiunea anumitor elemente de pe factură nu este de natură să atragă după sine eliminarea, fie a cheltuielii ca deductibila, fie a TVA ca deductibil.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), prin decizia emisă recent în cauza C-430/19 - C.F. S.R.L. împotriva Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF).a stabilit că dreptul de deducere a TVA nu trebuie condiţionat de prezentarea unor documente suplimentare faţă de factura fiscală.

În cauza menţionată, contribuabilului i-a fost refuzat dreptul de deducere a TVA pentru o serie de achiziţii din cauza comportamentului pretins inadecvat al furnizorilor şi pentru că nu a putut prezenta alte documente justificative în afara facturii fiscale.

CJUE confirmă, însă faptul că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat dacă beneficiarul achiziţiei nu deţine alte documente suplimentare în afară de factură, doar în baza unor simple bănuieli de fraudă din partea administraţiei fiscale, nesusţinute de dovezi care să ateste că tranzacţia în cauză nu s-a realizat efectiv.

În ceea ce priveste taxa pe valoarea adăugată, Codul fiscal impune prin art. 146 alin. (1), lit. a) că pentru a avea drept de deducere contribuabilul trebuie să deţină o factură care trebuie să cuprindă informatiile prevăzute la art. 155 alin. (5), iar operatiunea în sine trebuie sa fie producătoare de venituri impozabile.

Potrivit art. 21 alin. (4), lit. f) din Codul fiscal pentru a fi cheltuiala deductibilaă, cheltuiala trebuie să fie justificată cu un document justificativ potrivit legii. În cauza noastră, cheltuielile societăţii au avut la baza ca documente justificative facturi, care cuprind toate menţiunile prevăzute de legislaţia în vigoare: numele emitentului, datele de identificare cu privire la sediu, înregistrare fiscală, cont bancar ale emitentului, dar şi descrierea mărfii ce este livrată, respectiv cumpărată de catre noi. De asemnea, facturile cuprind date referitoare la: beneficiar, sediu, datele de identificare şi toate poartă, atât ştampila, cât şi semnatura reprezentantilor emitenţilor.

În considerarea deciziei Înaltei Curţi de Casatie, se specifică că se va ţine seama la deductibilitatea TVA-ului de dipozitiile art. 21, alin. (4) lit. f) şi art. 145. alin. (8), lit. a), b) din Legea 571/2003, dar şi de art. 6, alin. (2) din Legea 82/1991.

Dispozitiile art. 145 alin. (2) din Codul fiscal avute în vedere de Inalta Curte de Casatie, fac parte din Capitolul V al Codul fiscal, respectiv Regimul Deducerilor şi arată că orice persoană are drept de deducere aferentă achiziţiilor daca, aceste achiziţii sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operatiuni taxabile;

b) operatiuni rezultate din activitati economice.

Astfel, se încadrează în spiritul şi litera legii, deoarece operaţiunea finală este una taxabilă, dar şi o operaţiune rezultată din activităţi economice.

Potrivit art. 151 indice 2 din L571/2003 «răspunderea individuală şi în solidar pentru plata taxei»

- alin. (1) « beneficiarul este ţinut răspunzator individual şi solidar pentru plata taxei, în situaţia în care persoana obligată la plata taxei este furnizorul sau prestatorul, conform art. 150 alin. (1) dacă factura prevazută la art. 155 alin. (5)…

Lit. a) nu este emisă;

b) cuprinde date incorecte-incomplete în ceea ce priveşte una dintre urmatoarele informatii: denumire, numele, adresa, Codul de inregistrare în scopul de TVA al părţilor contractante, denumirea sau cantitatea bunurilor livrate ori serviciilor prestate, elemente necesare calculate bazei de impozitare,

c) nu menţioneaza valoarea taxei sau o menţioneaza incorect.

1. Prin derogare de la prevederile alin. (1) dacă beneficiarul dovedeşte achitarea taxei către persoana obligată la plata taxei, nu mai este ţinut răspunzator individual şi în solidar pentru plata taxei. »

Se constată, astfel, că facturile prev. la art. 155 alin. (5) sunt emise, cuprind date corecte şi complete potrivit lit. b), menţioneaza valoarea taxei şi este menţionată corect, iar beneficiarii dovedesc achitarea taxei către persoana obligată la plata ei.

Una dintre cele mai importante hotărâri pronunţate recent de Curtea de la Luxemburg a fost cea din cauza Gâbor Tóth împotriva Nemzeti Adó- es Vămhivatal bszak-magyarorszâgi Regionâlis Adó Fóigazgatósâga.

În considerentele acestei hotărâri, instanţa de la Luxemburg a arătat că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat pe motiv că beneficiarul unor servicii nu a dispus verificări cu privire la raporturile contractuale existente între furnizorul său şi personalul angajat pe care acesta pretinde că îl are disponibil, în contextul în care în evidenţa autorităţilor naţionale acesta nu figurează ca având vreun angajat.

În acest sens, instanţa europeană a arătat că nu contribuabilul nu are nici dreptul, nici obligaţia, de a efectua verificări cu privire la situaţia angajaţilor subcontractantului său. Totodată, Curtea a subliniat că împrejurarea că anumite facturi fiscale au fost achitate în numerar sau că acestea au fost emise la o data anterioară achiziţionării de către emitent a unui facturier nu reprezintă indicii suficiente pentru a concluziona că beneficiarul serviciilor a participat la o fraudă fiscală. În acelaşi sens Maks Pen EOOD împotriva Direktor na Direktsia "Obzhalvane i danachno-osiguritelna praktika" Sofia, în care instanţa europeană a arătat că împrejurarea că serviciul NNNNN. prestat beneficiarului nu ar fi fost prestat în mod efectiv de către societatea furnizoare, care figura pe facturi, sau de un subcontractant al acesteia, în condiţiile în care aceste din urmă societăţi nu ar fi dispus de personalul sau mijloacele fixe necesare în acest sens, nu este suficientă, prin ea însăşi, să conducă la concluzia că beneficiarul a luat parte la o fraudă fiscală.

Această concluzie la care a ajuns instanţa europeană prezintă o deosebită importanţă, având în vedere practica unor organe de urmărire penală de a aprecia că în ipoteza în care o anumită societate comercială nu a avut niciun angajat care să fie declarant şi înscris în evidenţele organelor evidente, în mod automat serviciul facturat de această societate a avut un caracter fictiv, nefiind prestat în realitate. Acelaşi principiu a fost relevat de Curtea de la Luxemburg şi în cauzele conexate Mahagćben KR împotriva Nemzeti Adó- ćs Vămhivatal Dćl-dunântóli Regionźlis Adó Fóigazgatósăga şi OOOOO. împotriva Nemzeti Adó- ćs Vâmhivatal Eszak-alfóldi Regionălis Adó Fóigazgatósâga, în care s-a subliniat faptul că dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată nu poate fi refuzat pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că furnizorul său dispunea de bunurile ce au fost livrate sau de mijloacele logistice pentru a efectua transportul acestora.

De asemenea, instanţa europeană a arătat că, pentru a beneficia de deducere, persoana impozabilă nu este obligată să prezinte alte documente justificative (avize de însoţire a mărfii etc.), în afara unei facturi fiscale. S-a apreciat că soluţiile menţionate anterior sunt corecte, având în vedere împrejurarea că un contribuabil are posibilităţi limitate de a verifica situaţia fiscală sau logistică a unui partener comercial, şi mai mult decât atât, întreprinderea unui astfel de demers ar genera anumite costuri, inclusiv de timp, pe care acesta nu poate fi obligat să le suporte.

Totodată, existenţa unor eventuale nereguli sau deficienţe identificate de organele fiscale sau de urmărire penală în activitatea partenerului comercial al persoanei în cauză nu probează, în mod automat, faptul că aceasta din urmă cunoştea că participă la o fraudă fiscală.

Deosebit de relevante sunt şi cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Bonik EOOD împotriva Direktor na Direktsia "Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto" [l l], unde s-a arătat că dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă unei livrări de bunuri nu poate fi refuzat pentru simplul motiv că autorităţile naţionale au în vedere fraude sau nereguli săvârşite anterior sau ulterior acestei livrări, motiv pentru care se consideră că livrarea ulterioară nu a fost realizată în mod efectiv.

Curtea de la Luxemburg a avut în vedere faptul că în această cauză, autorităţile naţionale bulgare nu au stabilit, în baza unor elemente obiective, că persoana impozabilă în cauză cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că operaţiunea invocată pentru a beneficia de dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit în amonte sau în aval în lanţul de livrări. În cauza PPUH Stehcemp sp.j. Florian Stefanek, Janina Stefanek, Jaroslaw Stefanek. împotriva. Dyrektor Izby Skarbowej w Łodzi - pentru motivul că facturile fiscale în baza cărora s-a exercitat dreptul de deducere a TVA au fost emise de un operator care a fost apreciat de către autorităţile naţionale ca fiind inexistent în condiţiile în care nu avea un cod TVA, nu depusese declaraţiile fiscale prevăzute de lege, nu îşi achitase obligaţiile fiscale, nu depusese niciun document contabil, nu deţinea autorizaţiile necesare pentru a-şi putea desfăşura activitatea, imobilul în care era declarat sediu social era într-o stare precară şi niciun reprezentant legal al acestei societăţi nu a putut fi contactat.

Totodată, s-a arătat ca fiind extrem de relevantă concluzia la care a ajuns Curtea de la Luxemburg în cauza Paper Consult S.R.L. împotriva Direcţiei Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud, unde a arătat că dreptul european se opune refuzului unei autorităţi fiscal naţionale de a recunoaşte dreptul de deducere a TVA unui contribuabil pentru motivul că unul dintre partenerii săi comerciali a fost declarat inactiv fiscal, chiar dacă informaţia cu privire la situaţia fiscală a acestuia era disponibilă prin accesarea paginii de internet a autorităţii fiscal naţionale.

Tot în acest context, în doctrină s-a arătat că lipsa depunerii unor declaraţii fiscale de către un partener comercial nu este, în viziunea instanţei europene, un element care să demonstreze existenţa unei fraude fiscale sau participarea la un astfel de mecanism.

10. De a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, în contabilitatea S.C. FF. S.R.L. obligaţiile fiscale aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzător activităţii de tipărire buletine de vot, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 12.771,2 RON, reprezentând contribuţii salariale şi impozit pe salariu (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005).

Însă ceea ce este de evidenţiat este faptul că plăţile salariilor sunt evidenţiate în borderoul de plată existent la dosarul cauzei, de unde nu sunt, în situaţia de neînregistrare.

11. De a nu evidenţia, în anul 2005, în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K. veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderii - 9.408,15 RON, impozit pe profit - 4.660,13 RON şi TVA - 5.533,91 RON (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005).

În realitate, de fapt, este o vânzare pentru care există un contract comercial, facturi emise pe relaţia comercială analizată, există înregistrări a mărfii, potrivit actelor de control dar că există o discordanţă între facturile aferente operaţiunilor comerciale, iar judecatorul a reţinut că, în cauza, ar fi incidente dispozitiile O.G. nr. 99/2000 care ar interzice vânzarea sub preţul de achiziţie iar, potrivit acestor acte, ar rezulta că GG. a fost radiată şi că nu se mai pot întrepide noi operaţiuni dar şi că data radierii GG. care fuzionase cu K., aceasta din urmă a folosit şi emis în numele GG. facturile dar că acest operaţiuni contabile au fost înregistrate în evidenţa K., ceea ce nu este neaparat o ilegalitate în spiritul legii penale.

S-a concluzionat de judecător că ar fi vorba despre un prejudiciu aşa cum a fost el identificat mai sus însă nu poate fi vorba despre infracţiune în conditiile art. 9 alin. (1) lit. b), deoarece, pe de-o parte, O.G. nr. 99/2000 nu stabileşte ca preţul sub vânzare ar reprezenta infracţiunea de evaziune fiscală, dar determinarea incorecta de catre inculpat a taxei pe valoarea adaugată calculată numai asupra preţului de vânzare unor bunuri, în conditiile în care operaţiunile de vânzare efectuate şi veniturile realizate sunt înregistrate în actele contabile ale societăţii, nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevazută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, stabilirea cuantumului corect al sumelor datorate cu titlu de taxă pe valoarea adaugată sau impozit pe profit fiind de competenţa organelor fiscale, fără ca fapta să poată fi inclusă în sfera ilicitului penal.

Mai mult decat atât, fapta nu este incrimitată nici măcar ca şi contravenţie, în conditiile art. 80 din O.G. nr. 99/2000, însă, ceea ce nu s-a cercetat şi nu s-au făcut niciun fel de probe, nici la urmărirea penală şi nici la cercetarea judecatorească, deşi în faza de urmarire penală, parchetul avea obligaţia să strângă probe cu privire la inculpat, lucru care nu s-a întâmplat, iar la cercetarea judecatoarească acest aspect a fost ignorat iar, pe de altă parte, vânzarea sub preţ a avut în vedere produse perisabile, respectiv carcase de porc care este supus degradării şi pierderii calităţilor organoleptice, ceea ce atrage, dupa sine, necesitatea stabilirii altor preţuri chiar sub preţul de achiziţie pentru produsele respective, cu alte cuvinte, se poate stabili un impozit la diferenţa de preţ, însă acest lucru nu atrage după sine o sancţiune de natură penală, cu atât mai mult cu cât operaţiunile au fost evidenţiate la preţul corect practicat în relaţia comercială.

12. De a evidenţia, în luna martie 2003, în contabilitatea S.C. GG. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x , cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 1437 RON, reprezentând TVA dedus în mod nelegal (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005).

Cu privire la acest aspect, încadrarea făcută de judecator este greşită din punct de vedere al legii penale, întrucât nu este vorba despre operaţiunea de evidenţiere în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau operaţiuni fictive, deoarece bănuiala porneşte de la considerentul că nu există alte documente în afară de factura care să permită deducerea TVA-ului, însă nu se demonstrează şi nu se dovedeşe că operaţiunea în sine nu a avut loc, deoarece, aşa cum a aratat mai sus, practica europeană este în sensul că, pentru deductibilitatea TVA-ului nu este necesar ca factura să fie însoţită de alte documente, după cum anumite omisiuni de pe factură cu caracter formal nu constitutie motiv de refuz al deducerii tva-ului.

Într-o atare situatie, cum acuzaţia se referă la faptul că există decât factura fără alte documente, sunt în ipostaza de inexistenţă a infracţiunii, aşa cum a fost ea reţinută de instantă.

13. De a evidentia, în luna octombrie 2004, în contabilitatea S.C. AA., cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 1.753,13 RON, reprezentând impozit pe profit dedus în mod nelegal (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 19 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005).

În ceea ce priveste această situaţie, nu se află în ipoteza literei c) a art. 9, deoarece ceea ce se susţine este că s-ar fi înregistrat o pierdere contabilă în suma de 70.125.211 ROL şi că, potrivit art. 26 din Codul fiscal, ceea ce se poate recupera în următorii 5 ani este numai pierderea fiscală nu şi pierderea contabilă, prin urmare, nu este vorba despre o operaţiune fictivă sau nereală, ci de o eroare de înregistrare contabilă, respectiv trecerea pe cheltuiala deductibilă a pierderii contabile, cu menţiunea că pierderea contabilă, potrivit legii fiscale, este o cheltuială însă, sub aspectul deductibilităţii, ea nu dă dreptul la deducere ca şi pierderea fiscală.

Ca atare, legiuitorul a cuprins în regimul cheltuielilor, atât cheltuiala constituită din pierderea contabilă, cât şi cheltuiala fiscală, iar înregistrarea cheltuielii contabile ca şi deductibilitate reprezintă o operaţiune greşită dar nu una care să intre în sfera ilicitului penal, consecinţa fiind una de natură fiscală, respectiv dreptul şi obligaţia organului fiscal de a retrata regimul fiscal aplicabil ajungand la concluzia unui impozit diferit faţă de cel calculat de societate care nu are caracter de prejudiciu, ci de creanţa ce urmează să fie executată.

Din punct de vedere al tipicităţii infractiunii de evaziune fiscală specifică lit. c), veţi observa, pe de-o parte, lipsa intenţiei, intenţia de a acţiona în sensul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, deoarece, în momentul în care a înregistrat-o ca şi pierdere contabilă, există, atât temeiul legal care să permită acest lucru, cât şi evidenţierea în sine nu este în sfera unei operaţiuni fictive sau a unor cheltuieli care nu au la baza operaţiuni reale.

14. De a nu evidenţia, în perioada 2003-2004, în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. veniturile rezultate în urma încheierii contractelor de prestări servicii nr. x/01.07.2003 şi nr. y/30.12.2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 198.595,31 RON, reprezentând impozit pe profit - 114.789,74 Iei şi TVA - 83.805,57 RON (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005).

Pe această infracţiune, judecatorul fondului citează concluziile expertizei întocmite în cauză într-un mod trunchiat şi discriminatoriu, respectiv face trimitere la art. 7 alin. (1) pct. 21 lit. b) din Legea 571/2003 privind definirea persoanei afiliate şi dispoziţiile art. I din aceeaşi lege fără însă a se raporta la data presupusei infracţiuni, decembrie 2003, cu alte cuvinte, a ignorat dispozitiile art. 11 alin. (2) care exclud, în varianta reglementată la data respectivă, pentru persoanele juridice române afiliate, posibiltiatea reconsiderarii tranzacţiilor.

Cum textul de lege este de stricta aplicabilitate, înseamnă că operaţiunile respective nu pot fi reîncadrate, iar consecinţele juridice sunt cele ce rezultă din operaţiunea aşa cum a fost înregistrată nu din alte considerente.

Într-o atare situatie, a invocat inexistenţa faptei.

15. De a nu evidenţia, în perioada 16.02.2004-31.12.2006, în contabilitatea S.C. AA. - S.A. veniturile rezultate în urma încheierii contractelor de închiriere nr. x/16.02.2004 şi nr. y/20.03.2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 4.968,28 RON, reprezentând impozit pe profit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Astfel, se porneşte de la premisa faptică că:

- în contractul de închiriere nr. x din 16.02.2004, părţile au fost AA. - 116/537/2002 CIF x prin administrator J., ca proprietar şi FF. S.R.L. - prin administrator G., chiriaş iar,

- în contractul de închiriere cu nr. x, părţile au fost AA. - 116/537/2002 CIF x prin administrator J. - ca proprietar şi IIII. - prin administrator - B. - chiriaş.

În ambele contracte, închirierea activului are loc pentru stabilirea sediului social de catre chiriaşi.

În fine, cu privire la această faptă, este curioasă soluţia instanţei din două puncte de vedere:

a) Mai întai, cu privire la contractul de închiriere nr. x, se specifică că ar fi fost consemnat în mod greşit că data de valabilitate finală anul 2005 şi că, în mod corect ar fi fost 2003-2008, fără însă a exista vreo probă în acest sens, singura certitudine fiind menţiunea din contract valabil 2003-2005, aşa încât judecatorul nu poate de la sine putere să extindă perioada până în anul 2008, deci motivarea este nelegală.

Mai apoi, în actul de sesizare al instanţei, se specifică că s-ar fi încasat chirie fără acte legale, iar judecatorul a susţinut că nu ar fi înregistrat veniturile, că s-a ascuns sursa impozabilă.

S-a mai susţinut, de asemenea, că perioada infracţională, respectiv încasarea chiriilor (dacă este sa ne luăm dupa actul de sesizare) sau neînregistrarea veniturilor (dacă este să ne luam după sentinţă) au avut loc în perioada 2004-2006, neînţelegând în baza căror probe a fost stabilită perioada de referinţă şi în mod exact prin ce act material s-a petrecut săvârşirea infracţiunii.

Aşa cum a arătat cu ocazia fondului, nu poate fi vorba despre ascunderea sursei impozabile, deoarece, nu numai parchetul dar şi judecatorul remarcă şi constată că aceste contracte de închiriere au fost depuse la registrul comertului şi, în condiţiile legii 29/1990, sunt acte opozabile terţilor, prin urmare, nu s-a ascuns sursa impozabilă.

b) Pe de alta parte, nu există niciun element concret, act material prin care să se dovedească încasarea chiriilor fără acte sau nu există niciun act material care să dovedească, în concret, individualizat în timp şi spatiu, că s-au creat venituri şi nu au fost declarate sau înregistrate.

Ceea ce este de remarcat, este faptul că IIII. (cu denumirea ulterioară de HH.) a fost radiată în data de 24.03.2005 în urma fuziunii cu K., iar, în ceea ce priveşte FF. S.R.L. a fost radiată şi ea ca urmare a fuziunii cu K. fiind absorbită de aceasta la data de 24.03.3005, astfel că nu se mai pune problema unei chirii, contractul nemaiproducand efecte juridice, după cum nu mai poţi solicita, respectiv plăţi chirii de la o/sau de către o societate radiată, care, începând cu momentul radierii, îşi încetează existenţa, efectul radierii fiind şi încetarea contractelor de închiriere pe motivul dispariţiei sau încetării existenţei societăţii chiriaşe.

Fapta nu există, aşa cum s-a arătat, deoarece AA. fuzionase fiind absorbită de K., care a absorbit în acelaşi timp şi pe FF.- radiată din 24.03.2005 şi nu mai exista obligaţie nici de evidenţiere şi nici de încasare, începând cu 24.03.2005, cu atât mai mult cu cât prin contract spaţiul servea pentru sediul social al chiriasului, societăţile chiriaşe fiind radiate, evident nu mai foloseau spaţiul, astfel că în speţă contractele de închiriere nu numai că au rămas fără obiect începând cu data radierii 24.03.2005, dar cu aceeaşi dată au încetat să existe ca şi contracte prin încetarea existenţei chiriaşului, ca urmare a radierii acestuia. La dosarul cauzei nu se regăseşte niciun fel de probă care să ateste existenţa acestei fapte, mai precis nici macar nu s-au încasat chirii şi prin urmare nu avea la ce să se calculeze impozit (incident art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.) .

Mai mult decat atât, cu privire la AA.- şi aceasta a fost radiată în 19.10.2004, ca urmare a fuziunii cu II. S.A., astfel o societate radiată nu mai putea încasa chirii, ca atare, cum societatea proprietară şi-a încetat existenţa ca urmare a radierii acesteia, evident că se poate afirma, cu privire la contractele de inchiriere, că şi-au încetat efectele juridice, ca urmare a radierii proprietarului.

În niciunul din actele de fuziune sau de radiere nu există menţiuni de continuitate sau de preluare a contractelor de închiriere, pentru că acest lucru nici nu mai era posibil, deoarece radierea unei societati din Registrul Comertului are ca efect încetarea de drept a oricăror contracte, indiferent de titulatura lor, nemaiputând rămâne în fiinţă, întrucât titularul contractului nu mai este în fiinţă.

Nu în ultimul rând, se poate observa că, deşi pentru această infracţiune judecătorul fondului reţine la pag. 60 din sentinţă că prejudiciul s-a produs în perioada 2004-2006, cu privire la prescripţie apreciază că pentru inculpatul B. a început să curgă în cursul anului 2005 (pag 61 sentinţă) iar pentru inculpatul G. la data de 31.08.2005 în timp ce pentru J. - prescripţia curge de la data de 04.01.2005(pag. 62 sentinţă), cu privire la el se pare ca s-au stabilit alte date de la care curge prescripţia, respectiv decembrie 2006, ceeea ce este un non sens, şi o motivare contrară, confuză şi fără acoperire în economia dosarului.

Prin urmare, motivarea hotărârii este confuză şi contrară, minimalistă şi fără o determinare clară a tipicităţii infracţiunii analizate.

Într-o atare situaţie, vătămarea produsă intereselor procesuale ale inculpatului constă în imposibilitatea realizării controlului judecătoresc de către instanţa de judecată ierarhic superioară, impunându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În concluzie, faţă de aceste argumete, în temeiul art. 421. pct. (2), lit. b) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 6. parag. I din CEDO, a solicitat să se dispună admiterea apelului declarat în cauză de către inculptat.

Văzând apărarea de mai sus este evident că perioada infracţională nu avea cum să se întindă până la finele anului 2006, putând fi eventual cercetat până cel mult la data de 24.03.2005, dată faţă de care intervenise prescripţia raspunderii penale, ea fiind împlinită la data de 24.03.2017 dacă gasim neincident alin. (3) al art. 9 Legea 241 12005, sau în cazul în care s-ar face aplicabilitatea art. 9 alin. (3), faptele ar fi fost prescrise la data de 24.03.2020.

Capitolul XI. Nemotivarea hotărârii, atât cu privire la cererile părţilor şi excepţiile invocate, cât şi cu privire la aspecte ce ţin de fondul cauzei, convingerea instanţei şi probele pe care se întemeiază soluţia din punct de vedere al judecatorului.

Argumente de practică judiciară şi sancţiunea nemotivării hotărârii.

Recent, Curtea de Apel Craiova a pronuntat o soluţie similară.

Este vorba despre decizia penală nr. 768/2020 pronunţată de către Curtea de Apel Craiova la data de 10.07.2020 în dosarul penal nr. x/2018

Având în vedere situaţia similară din prezentul dosar, se impune reiterarea argumentelor dezvoltate cu puterea lucrului judecat de Curtea de Apel Craiova în speţa respectivă în susţinerea necesităţii desfiinţării hotărârii nelegal motivate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond. Astfel:

"Curtea apreciază că pentru a putea efectua un control judiciar, în apel, este necesar a se cunoaşte starea de fapt şi dispoziţiile legale aplicabile reţinute de către instanţa a cărei hotărâre este atacată, precum şi în baza căror probe s-a ajuns la stabilirea acestora, acest lucru neputând fi verificat decât pe baza motivării hotărârii apelate.

Instanţa de control judiciar mai retine că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit (în cauza Ruiz Torija contra Spaniei, 1994) că art. 6 paragraful I din Conventie obligă instantele sa îşi motiveze hotărârile, dar aceasta obligaţie nu poate fi înteleasă că impunând un răspuns detaliat faţă de fiecare argument (cauza Van de Hurk, 1994).

Întinderea acestei obligaţii depinde de natura hotărârii. Este necesar să se ţină cont în special de diversitatea mijloacelor pe care o persoana implicată într-un proces le poate prezenta instanţei şi de diferenţele existente în statele membre în ceea ce priveşte dispoziţiile legale, cutumiare, concepţiile doctrinare în prezentarea redactarea hotărârilor.

Pentru ca obligaţia de motivare a hotărârilor, reglementată prin dispoziţiile art. 403 din C. proc. pen. să corespundă standardului, atât naţional, cât şi european, componentă a dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 CEDO, este necesar ca instanţa să evite în motivare formulări stereotipe, deoarece asemenea abordări superficiale constituie doar aparenţe de motivare şi nu o justificare corectă şi completă a soluţiei adoptate.

Motivarea soluţiei trebuie sa fie reală şi completă, cuprinzătoare, fundamentată într-o manieră concretă pe materialul probatoriu al cauzei, oferind imaginea clară a rezolvării corecte a conflictului de drept penal dedus judecăţii si convingând în legătura cu justeţea soluţiei.

În egală măsură, o hotărâre motivată corespunzător, cu indicarea elementelor de fapt şi de drept, va permite instanţei de control judiciar să verifice în condiţii procesuale adecvate legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate.

Principiul efectivităţii este consacrat în jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului şi presupune că, în interpretarea Convenţiei Europene, se conferă prevederilor acesteia cea mai mare greutate cel mai mare efect în concordanţă cu litera textului, astfel încât să dea un înţeles fiecărui termen al acesteia. Obiectul scopul convenţiei europene ca instrument de protecţie a drepturilor omului impun ca prevederile sale să fie interpretate şi aplicate astfel încât garanţiile conferite de aceasta să fie concrete şi efective, iar nu teoretice iluzorii.

Conform art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertătile cetăţeneşti vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturile omului cu pactele şi tratatele la care România este parte.

Analiza dispozitiilor art. 20 din Constituţie permite desprinderea a două concluzii: prevederile Convenţiei Europene au aplicabilitate directă, fiind integrate în sistemul intern al blocului de constituţionalitate, Convenţia

Europeană având un loc primordial în interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertătilor cetăţeneşti în situaţia unui conflict între o normă internă legislativă şi o normă internaţională convenţională, se va aplica norma cea mai favorabilă drepturilor omului, fie internă, fie internatională înlăturându-se norma mai restrictivă (art. 20 şi art. 11 alin. (2) din Constituţie).

Coroborând aceste dispoziţii ale legii fundamentale cu prevederile art. 1 alin. (5) din aceeaşi lege, rezultă că sub aspectul forţei juridice prevederile Convenţiei Europene au forţă constituţională, Conventia Europeană şi protocoalele adiţionale împreună cu întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene fac parte dintr-un bloc de convenţionalitate ce au aplicabilitate directă, forţă constituţională şi legislativă.

Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt şi încadrării juridice desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe ii retinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îsi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătorqti.

Hotărârea reprezintă astfel rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia este argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justitiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşjste oportunitatea promovării căilor de atac.

Lămurirea cauzei sub toate aspectele pe baza probelor şi formarea convingerii judecătorului pe baza celor administrate reprezintă două poziţii de includere a capacităţii apreciative a instanţei în demersul indispensabil al aflării adevărului, interpretare care ar fi în consens cu Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Ministri ai Statelor Membre asupra Independenţei, eficacităţii şi rolului judecătorilor, potrivit căreia "judecătorii trebuie să dispună de puteri suficient şi să fie în măsură să le exercite pentru a se achita de funcţiile lor".

Deşi formarea propriei convingeri a judecătorului printr-o muncă de reflecţie şi de conştiinţă constituie suportul raţional al demersului judiciar pentru cunoaşterea faptelor şi a încadrării juridice a acestora, drept garanţie a unui proces echitabil în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 paragraf 2 din Convenţia Europeană şi Protocolul nr. 7, instanţa are obligaţia de aşi motiva soluţia dată cauzei, ceea ce implică justificarea procesului de convingere în mecanismul silogismului judiciar al aprecierii probelor.

Pe de altă parte, conţinutul expunerii hotărârii este reglementat în prezent în art. 403 din C. proc. pen. şi trebuie să cuprindă datele privind identitatea părţilor, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia, motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză, arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.

Cum motivarea este o condiţie esenţială, iar în motivarea primei instanţe nu sunt cuprinse argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluţia dată, Curtea constată că sentinţa penală atacată este nemotivată sub aspectele menţionate anterior, în condiţiile în care motivarea în fapt şi în drept trebuie să demonstreze, cu argumente convingătoare rezultate din probele dosarului, tot ceea ce instanţa a hotărât în dispozitivul sentinţei penale.

Având în vedere toate aceste aspecte, potrivit art. 6 CEDO, analizarea motivelor şi apărărilor tuturor părţilor, dar examinarea din oficiu a tuturor aspectelor necesare soluţionării cauzei, reprezintă o condiţie esenţială care justifică echitatea procesului penal, pe de-o parte prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, iar pe de altă parte prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea pronunţării căii de atac, dar şi de a permite instanţei de control judiciar să analizeze în speţă situaţia de fapt de drept reţinute de prima instanţă.

Deşi lipsa motivării şi lipsa indicării temeiurilor juridice de drept complete şi corecte nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. . b) din C. proc. pen., Curtea constată că soluţia se impune pentru a garanta respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană, în contextul în care lipsa motivării echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie " să fie concrete şi efective, nu teoretice iluzorii".

Este adevărat că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac devolutivă, instanţa de apel având plenitudine de jurisdicţie, putând reaprecia, statua asupra vinovăţiei, însă această caracteristică nu echivalează cu a statua în primă şi ultimă instanţă asupra situaţiei de fapt, apelul fiind în principal o cale de atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, ce nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăţi efective în primă instanţă.

Curtea are în vedere, aşadar, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care prevăd că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte la legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Capitolul XII. Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii, care include şi administrarea probelor în faţa instanţei de judecată (inclusiv a celor administrate în cursul urmăririi penale).

Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de "proces echitabil", acesta neexistând în absenţa lor. Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa. Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.

Într-o atare situaţie, se constată că în cauză a avut loc o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia E.D.O., producând efecte similare cu neefectuarea cercetării judecătoreşti, care nu poate fi compensată prin administrarea probatoriului cu respectarea principiului nemijlocirii doar în calea de atac a apelului. Din acelaşi punct de vedere, este adevărat că instanţa de apel, în baza dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la efectul devolutiv al apelului, dar şi al art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la readministrarea probelor administrate la prima instanţă, alături de posibilitatea administrării de probe noi, poate să procedeze ea, însăşi, în sensul audierii inculpaţilor şi martorilor, însă în cauză, administrarea şi interpretarea probelor administrate nemijlocit pentru prima oară în apel ar echivala cu aceeaşi privare a inculpaţilor de dublul grad de jurisdicţie prevăzut de legea procesual penală, dar şi de Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De departe cel mai important motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare invocat de inculpat este reprezentat de soluţionarea cauzei în baza unor probe obţinute în mod nelegal cu trimitere în acest sens la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta (atât pentru vicii de nelegalitate proprii, cât şi ca probe derivate din cele anterior arătate), ceea ce echivalează cu lipsa cercetării judecitoresti în cauză.

Referitor la cadrul legal în care acest motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare este analizat, este de notat că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din C. proc. pen. ("Aflarea adevărului"), potrivit cărora "Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului", instanţei judecătoreşti îi revine îndatorirea de a cerceta temeinic cauza dedusă judecăţii.

Totodată, deşi lipsa cercetării judecătoreşti nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât nu este prevăzută expres printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., se poate constata că soluţia poate fi dispusă într-o astfel de situaţie pentru respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2, Protocol 7 Convenţia E.D.O., în contextul în care lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie "să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".

Totodată, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, Curtea Constituţională a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta, deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280 - 282 din C. proc. pen., privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.

Aşadar, art. 102 alin. (2) din C. proc. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din C. proc. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 - 282 din C. proc. pen., iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

Referitor la regimul nulităţii la care anterior s-a făcut trimitere, dată fiind şi succesiunea în timp a legii (prin intrarea în vigoare, la data de 01.02.2014, a Noului C. proc. pen.) important de subliniat şi că potrivit art. 4 alin. (1)şi (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, "Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. Nulitatea oricărui act sau a oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.."

În acest sens, s-au reţinut următoarele:

a) Procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 2331 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură au întemeiat acuzaţiile formulate împotriva inculpatului din cauză, stând la baza trimiterii în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justitie- D.I.I.C.O.T.- din 17.10.2014.

După cum lesne se poate observa, mare parte din relaţiile comerciale derulate de societăţile comerciale inculpate în cauză, apreciate ca fiind implicate în circuite comerciale financiare "frauduloase" au fost analizate pe parcursul urmăririi penale, din punct de vedere al constatărilor de specialitate, exclusiv prin procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Faţă de acestea, pe de-o parte, raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta nu sunt probe obţinute în mod nelegal care să nu poată fi folosite în procesul penal potrivit art. 102 alin. (2) din C. proc. pen., viciile de nelegalitate proprii invocate neavând susţinere în actele şi lucrările dosarului, pe de altă parte, că valoarea probatorie a acestora în cauză este drastic limitată de materialul documentar pe baza căruia acestea au fost efectuate (care nu a avut în vedere şi documentele financiar - contabile mai sus arătate în cazul unor relaţii comerciale analizate, în ciuda celor arătate în partea introductivă a expertizei), dar şi de caracterul lor incomplet.

Sintetizând, cu privire la expertiza fiscală, administrată în faza de cercetare judecătorească şi cenzurând concluziile acesteia, se poate constata că, pe de-o parte, i se indică să valorifice obiectivele solicitate de ANAF care fac trimitere exactă şi punctuală, începând cu pct. VII pana la IX, să aibă în vedere procesele-verbale, respectiv rapoartele de inspecţie şi deciziile fiscale întocmite de către ANAF. În rezolvarea acestor obiective, trebuie subliniat că, în vederea aflării adevărului, experta, chemată să dea lămuriri instanţei, la interpelarea inculpaţilor prin avocaţi, experta nu a putut să formuleze răspunsuri clare şi precise, ci numai unele confuze care au culminat prin explicaţia că nu a urmărit şi nu a înţeles să observe plăţile făcute la ultimul vânzător, după cum a calculat prejudiciul pentru că trebuia să platească cineva, fără ca, în prealabil, să facă şi o verificare a plăţilor făcute în şirul de tranzacţii.

De asemenea, în legatură cu procesele-verbale ale ANAF, concluziile expertizei sunt cu cele susţinute în procesele-verbale fără a putea să explice cum a determinat, de exemplu, în cazul contractelor de închiriere, derularea acestora până în decembrie 2006, în baza căror elemente a făcut această raportare, după cum, în concluziile finale se poate observa că nu se abate cu nimic de la procesele-verbale ale ANAF.

Mai mult decât atât, deşi a cerut o expertiză fiscală nouă în cauză, judecătorul le-a respins această probă fără să motiveze soluţia şi argumentaţia pentru care cererea a fost respinsă lipsind cu desăvârşire.

Revenind, astfel, la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F., potrivit art. 2331 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin motivele de apel analizate s-a solicitat excluderea şi a proceselor-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 2331 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale menţionate mai sus, sancţiune care ar atrage şi excluderea probelor derivate obţinute în mod direct din acestea, respectiv şi raportului de expertiză financiar contabilă efectuat în cursul cercetării judecătoreşti (şi suplimentului la acesta), probe derivate pentru care procesele-verbale în discuţie au servit drept condiţie premisă.

În continuare însă, referitor la valoarea probatorie a aceloraşi procese-verbale, se poate constata că acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal ca "rapoarte de constatare" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., numai în cazurile în care A.N.A.F. nu este persoană vătămată, concluzie ce se desprinde din acelaşi paragraf al Deciziei, potrivit căruia în ipoteza de lucru ultim analizată [după începerea urmăririi penale] Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu acţionează în calitate de parte în procesul penal, ci ca organ de specialitate, în virtutea prevederilor O.U.G. nr. 74/2013 şi ale C. proc. pen. şi nu afectează nici statutul sau activitatea organelor de urmărire penală.

Per a contrario, în cazurile în care A.N.A.F. este persoană vătămată (cauza de faţă). Acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal ca "înscrisuri" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., provenind de la un subiect procesual principal, nicidecum ca mijloace de probă cu caracter ştiinţific (opinii de specialitate), întrucât acestea din urmă reclamă obiectivitate şi independenţă.

În raport cu toate cele arătate mai sus, tribunalul nu se putea raporta la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. în cauză, potrivit art. 2331 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală că la nişte mijloace de probă care conţin informaţii de specialitate, concluziile având acest caracter putându-se trage numai din expertize sau constatări întocmite potrivit art. 172-1811 din C. proc. pen.

Capitolul XIII. Cu privire la latura civilă, instanţa a soluţionat netemeinic această latură, atât din punct de vedere al stabilirii prejudiciului cât şi din punct de vedere al menţinerii măsurilor asiguratorii, ineficienţa acordată plăţilor făcute până la acel moment de către inculpat sau părţile responsabile civilmente, fapt ce atrage, după sine, nulitatea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încat partea să poată beneficia de două grade de jurisdicţie.

Cu privire la latura civilă a învederat următoarele:

Prin sentinţa apelată, judecătorul a dispus menţinerea sechestrului asigurator asupra bunurilor care deja au făcut obiectul încheierii din 07.08.2019, însă, deşi i s-a învederat că bunurile asupra cărora s-a constituit sechestru nu mai sunt în parte în proprietatea sa, nefăcând niciun fel de verificare, a păstrat măsura sechestrului astfel:

- 313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2009 atribuit la data de 18.03.2009, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 540 părţi sociale, în valoare de 405 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit Ia data de 5.04.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 97.735 părţi sociale, în valoare de 977.350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2002 atribuit la data de 1.07.2002, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud. Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter - 15 încăperi, etajul I - 27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul I Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CFI x a municipiului Craiova, imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentu] Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI x a municipiului Craiova dar şi imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI x a municipiului Craiova. Toate aceste imobile fiind proprietatea P. S.A., preluate prin protocolul de desprindere, inregistrat la Registrul Comertului în 16.03.2009, nefiind admisibilă masura menţinerii sechestrului asupra unor bunuri care nu îî aparţin, fiind menţionat acest aspect prin încheierea de CF prin care a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea societăţii şi încheierea comunicată Ministerului Public, sub nr. x/17.09.2013, prin care a fost respinsă cererea ministerului privind sechestrul;

- imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv CI, având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp.

Obligaţia de verificare periodică a măsurilor asigurătorii este stabilită de Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO). Separat de modificările privind competenţa Parchetului European, Legea nr. 6/2021 a introdus în C. proc. pen. articolul 2502, care prevede că "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de camera preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250A l aplicandu-se în mod corespunzător".

Astfel, dacă anterior întrării în vigoare a noului text de lege, instituirea măsurilor asigurătorii putea fi contestată doar o singură dată, într-un termen de 3 zile de la comunicarea ordonanţei de instituire a măsurilor sau de la data aducerii la îndeplinire a acestora în cazul luării acestora de către procuror, respectiv într-un termen de 48 de ore de la pronunţarea sau, după caz, de la comunicarea încheierii prin care a fost luată măsura în cursul judecăţii, noul cadru legislativ oferă posibilitatea contestării acestora o dată la 6 luni în cursul urmăririi penale sau un an în cursul judecăţii, ulterior verificării acestora de către organele judiciare.

Dacă în cazurile în care măsurile asigurătorii erau instituite în vederea garantării executării pedepsei amenzii penale sau cheltuielilor judiciare ori a reparării prejudiciului produs prin infracţiune, persoanele ale căror bunuri erau sechestrate aveau la îndemână şi înainte de adoptarea noii reglementări un remediu prin care să obţînă ridicarea sechestrului potrivit dispoziţiilor legii procesuale civile, în ceea ce priveşte situaţiile în care bunurile erau indisponibilizate în vederea confiscării speciale sau extinse, sechestrul rămânea în vigoare până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Mai exact, practica ne-a arătat că în situaţiile în care, ulterior luării măsurilor asigurătorii, se constată că bunurile indisponibilizate nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 112-1121 din C. pen. (de exemplu, apar împrejurări noi din care rezultă că bunurile nu au fost produse/dobândite prin săvârşirea faptei penale ori deţinerea acestora nu mai este interzisă de legea penală), noul cadru legal a creat o speranţa legitimă pentru proprietarii bunurilor indisponibilizate de a putea verifica menţinerea temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii şi, după caz, cenzurarea acestora, consecutiv cu ridicarea măsurilor asigurătorii.

Totodată, chiar dacă nu este prevăzut expres de legea procesuală penală, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, analiza instanţelor de judecată naţionale asupra temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii va trebui să vizeze şi perspectiva duratei de timp scurse de la momentul instituirii acestora, în condiţiile în care, deşi protecţia convenţională acordată dreptului la proprietate prin art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al

Convenţiei nu este absolută, este arhicunoscută orientarea Curţii, în sensul că limitarea dreptului de proprietate nu trebuie să ducă la golirea de conţinut al acestuia.

Astfel, aşa cum rezultă din încheierea nr. 88266/2013 a OCPI, s-a respins cererea de notare la Cartea Funciară a sechestrului cu privire la bunul înscris în CF nr. x Craiova, de asemenea, prin încheierea nr. 102349/21.10.2013, a fost admisă cererea introdusă de A. Liliana Gabriela şi s-a notat radierea sechestrului asupra C.II din CF x, de asemenea, prin încheierea nr. 39181/2013 s-a respins notarea litigiului înscris la poziţia B4 şi s-a dispus radierea notării de sub B7, fapt ce denotă că menţinerea sechestrului de către judecătorul de fond, fără o verificare a condiţiilor de valabilitate a sechestrului, în raport, cu bunurile sechestrate şi persoana căreia îi aparţin, reprezintă o ilegalitate, sentinţa nefiind motivată în niciun fel în ceea ce priveşte sechestrul, astfel încât, şi sub acest aspect, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Nu în ultimul rând, porneşte judecătorul fondului de la premisa că, soluţionând latura civilă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1357, art. 1381, art. 1382 şi art. 1385 din C. civ., fără a observa, însă, că incidenţa acestor texte de lege este străină de natura faptei, în raport, cu data producerii prejudiciului, în cauză nefiind incident noul C. civ., astfel încât, din punct de vedere al temeiului de drept, este neîntemeiată soluţia de admitere a pretenţiilor părţii civile.

Pe de alta parte, foloseşte sintagma, în justificarea soluţiei, "a nu se crea o premisă de îmbogăţire fără just temei", însă, ceea ce se creează este tocmai aceasta îmbogăţire fără just temei, din mai multe considerente:

1. Pe de-o parte, chiar partea civilă confirmă încasarea unor anumite sume de bani până la momentul pronunţării soluţiei pe fond, aspect pe care nu îl lămureşte nici expertiza şi nici instanţa prin sentinţa apelată;

2. În ceea ce priveşte accesoriile, a solicitat a se avea în vedere că, la calculul prejudiciului, data la care instanţa supremă a stabilit că se calculează şi accesoriile, respectiv prin decizia nr. 17/2015, în vigoare din noiembrie 2015, se aplică numai pentru faptele, respectiv prejudiciile produse după noiembrie 2015, ori, în cazul nostru, având în vedere data săvârşirii faptelor, o asemenea dezlegare de drept nu se aplică;

3. De asemenea, deşi s-a cerut, pe fondul cauzei, ca, din dosarele de insolvenţă în care partea civilă este înscrisă la masa credală, să se depună la dosarul cauzei situaţia creanţelor recuperate în acele proceduri, aceste cereri au fost respinse permanent, aşa încât, nici la momentul prezent, nu se cunoaşte care este exact starea creanţelor recuperate în acele dosare, astfel încât, sub aspectul laturii civile, nu a fost identificată întinderea creanţelor, caracterul acestora, precum şi modalitatea de calcul a eventualelor accesorii, fapt pentru care acţiunea civila ar trebui respinsă;

4. Răspunderea penală este înlăturată prin prescripţie, care este reglementată de alt. 121-124 şi art. 128-130 din C. pen.. În mod normal infracţiunea nu mai poate fi într-un raport juridic penal de conflict prin nefinalizarea sa într-un termen prestabilit de lege. Acţiunea penală nu mai poate fi exercitată (art. 10 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen.) după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale

Răspunderea fiscală este înlăturată prin prescripţie, care este reglementată de art. 110 din Codul de procedură fiscală. De reţinut incidenţa alin. (1), alin. (3) şi alin. (4).

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

(3) Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Un prim aspect prezentat este dat de legislaţia complementară între fiscal şi penal, respectiv Legea specială nr. 31/1990 în care operează societăţile comerciale. Pentru acestea, legea prevede foarte clar proceduri de arhivare prin care o parte din înscrisuri au termen de prescriere 5 ani, iar o parte au termen de prescriere 10 ani. Scopul mai este viciat de limitările legislaţiei contabile cu privire la documentele justificative şi legislaţiei fiscale cu privire la stabilirea creanţelor fiscale. Firma nu mai are obligativitatea contabilă legală de a prezenta sau păstra documentele justificative altele decât cele de la punctul 51 al Ordinului nr. 3512/2008 (care a înlocuit Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.850/2004 privind registrele şi formularele financiar-contabile), termenele pentru arhivare fiind prescrise, pentru restul înscrisurilor ce au termen 5 ani. În acest sens, nu au putut fi reconstituite şi recuperate înscrisuri doveditoare, altele decât facturile şi registrele contabile, ce au termen 10 ani. Toate documentele au fost casate după 5 şi 10 ani în termen.

Creanţele fiscale se stabilesc ca urmare a unui act administrativ. Răspunderea penală îşi are geneza în săvârşirea unei infracţiuni prin incriminarea faptului ilicit penal. Deci penalul se ocupă de fapta penală, nu de creanţa fiscală pe care o denumeşte prejudiciu.

l) Dacă nu s-a efectuat inspecţie fiscală sau determinarea condiţiei de persoană impozabilă, în termenul de la alin. (1), alin. (3) din art. 110 din Codul de procedură fiscală, are o condiţie esenţială în alin. (4) cu privire la termenul de 10 ani ce curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Concluzia este că dacă nu a făcut inspecţie fiscală în termenul de la alin. (1), ANAF poate face inspecţie fiscală în termenul de 10 ani, numai dacă infracţiunea a fost sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

2) Dacă s-a efectuat inspecţie fiscală în termenul de la alin. (1), s-ar afla în condiţiile art. 128 din Codul de procedură fiscală - Reverificarea fiscală cu îndeplinirea alin. (3) din art. 110 din Codul de procedură fiscală, ce are o condiţie esenţială în alin. (4) cu privire la termenul de 10 ani ce curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest caz, problema este că dacă a făcut inspecţie fiscală în termenul de la alin. (1), ANAF poate face reverificare fiscală în termenul de 10 ani, numai dacă infractiunea a fost sanctionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi numai dacă decide conducătorul organului de inspecţie fiscală reverificarea ca urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute organului de inspecţie fiscală la data efectuării inspecţiei fiscale (art. 128 alin. (1), comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală (art. 128 alin. (3). În acest sens, concluzia este că fapta din penal este fără o determinare de prejudiciu, urmând ca ANAF să emită un act administrativ ce stă la baza colectării de creante fiscale în termenul de 10 ani.

În acest sens, interpretarea este că fapta din penal se pedepseşte pentru infracţiune, dar este fără o determinare de prejudiciu, numai pentru "existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o a vinovăţiei acesteia", urmând ca ANAF să emită un act administrativ ce stă la baza colectării de creanţe fiscale în termenul de 10 ani, pentru că hotărârea definitivă a instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea creanţei fiscale (art. 28 din Codul de procedură fiscală alin. (1), aşa cum alin. (2): Hotărârea definitivă a instanţei civile are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale, mai ales că LEGEA nu are o definiţie a preiudiciului aşa cum CCR în Decizia nr. 258/2016 spune la punctul 6 noţiunea de "preiudiciu" nu este definită, determinând incertitudine în stabilirea acestuia.

Prin urmare cum pe lanţul tranzacţiilor I. beneficiază de efectul unei hotărâri civile definitive, care raportat la momentul vânzării efectuate la miilocul tranzacţiilor analizate în prezenta cauză, stabileşte cu autoritate de lucru judecat că tranzacţia este reală şi are un preţ real, mai poate fi preiudiciu constituit prin reaprecierea că preţurile de vânzare nu au fost reale?

S-a arătat că nu mai poate exista prejudiciu potrivit art. 28 din C. proc. pen. .si atunci solutionarea laturii civile este nelegală

3) Necesitatea actului administrativ este dată de definiţia de la art. (2) lit. c) Legea 554/2004: Actul administrativ, unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, ce sunt supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ. Rezultă că actul administrativ este necesar pentru a da naştere unui raport juridic fiscal, necesar la rândul lui colectării creanţei fiscale. Drept pentru care, actul administrativ stă la baza existenţei unui raport juridic fiscal cu următorul conţinut (art. 16.alin. (1)-(3) din Codul de procedură fiscală):

a. Raportul juridic fiscal cuprinde raportul de drept material fiscal şi raportul de drept procedural fiscal.

b. Raportul de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale.

c. Raportul de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar. S-a menţionat Decizia nr. 17/2015, ÎCCJ (Complet RIL) care a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al PÎCCJ.

Opinia procurorului general al PÎCCJ este că, în cazul condamnării inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţele de judecată, soluţionând latura civilă, trebuie să dispună obligarea acestora la plata debitului principal datorat, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate până la achitarea debitului, conform Codului de procedură fiscală. ÎCCJ a stabilit faptul că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen., în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor, reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor, reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Adică se efectuează stabilirea creanţei fiscale conform Codului de procedură fiscală, cu act administrativ de catre ANAF, în conditiile Codului de procedură fiscală.

În sensul celor exprimate mai sus, în mod firesc, soluţionând latura civilă, judecătorul fondului trebuia să constate incidenţa excepţiei prescripţiei fiscale, care este de maxim 10 ani de la data săvârşirii faptelor, ultima faptă fiind săvârşită în anul 2006, creanţele fiscale denumite prejudiciu sunt prescrise.

În ceea ce priveşte certitudinea, întinderea şi naşterea lor, lucrurile au rămas nelămurite şi se stabileşte un prejudiciu de judecător care îmbrăţişează concluziile expertizei fiscale, fără o motivare proprie, neputând ignora faptul că experta afirma sub jurământ că a calculat prejudiciu pentru că cineva trebuia să plătească şi pentru că aşa rezultă din rapoartele fiscale.

Astfel, în principal, se impunea ca instanţa să dispună achitarea inculpatului pentru infracţiunile de evaziune fiscală, în raport, cu dispoziţiile art. 396 alin. (1) şi alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală imputate.

În subsidiar, se impunea ca instanţa de fond să dispună achitarea inculpatului, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., întrucât fapta imputată acestuia prin actul de sesizare a instanţei nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte expertiza, se poate constata că există situaţii în care experta preia integral procesele-verbale ale fiscului, nu are o determinare exactă a prejudiciului, apreciind că nu s-a stabilit dincolo de orice îndoială faptul că pentru întreaga perioadă infracţională dedusă judecăţii, s-ar fi produs vreun prejudiciu bugetului statului, de aceea se impune achitarea iar, conform apărărilor făcute, fapta nu există, fiind incident motivul de achitare pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată.

În teză subsidiară, în măsura în care se va aprecia, că se impune administrarea unei noi expertize, să se aibă în vedere următoarele:

În Monitorul Oficial nr. 332 din data de 1 aprilie 2021 a fost publicată Legea nr. Legea 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în vigoare, conform art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în termen de 3 zile calendaristice de la publicare.

Anterior promulgării, intervenită la data de 31.03.2021, Legea nr. 55/2021 a făcut obiectul controlului a priori de neconstituţionalitate, pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obiecţie respinsă prin Decizia CCR nr. 101/17.02.2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală (M.O. nr. 295/24.03.2021).

În redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021, faptele de la art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt pedepsite cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, pentru prejudicii inferioare pragului valoric de 100.000 euro şi, respectiv, închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi alternativ cu amenda, pentru prejudicii superioare pragului valoric de 100.000 euro, precum şi cu închisoare de la 9 la 16 ani, pentru prejudicii superioare pragului valoric de 500.000 euro.

Posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă la jumătate în ipoteza acoperirii integrale a pretenţiilor părţii civile (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) a fost eliminată din Legea nr. 241/2005, prin efectul Legii nr. 55/2021.

În schimb, Legea nr. 55/2021 modifică prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, operându-se o modificare a regimului sancţionator în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală de la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, potrivit cu care: aplicarea amenzii poate fi dispusă dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda. Aşadar, a fost reglementată o cauză specială de aplicare obligatorie (în ipoteza prejudiciului recuperat integral, inferior pragului valoric de 50.000 euro), sau opţională (în ipoteza prejudiciului recuperat, superior pragului valoric de 50.000 euro, dar inferior pragului valoric de 100.000 euro) a pedepsei principale a amenzii.

Astfel, prevederile art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005, în redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021 şi potrivit cu care:

"(l) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (...) (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani", ar permite aplicarea pedepsei amenzii, în cadrul operaţiunii de individualizare a pedepselor, indiferent de valoarea prejudiciului asociat infracţiunii de evaziune fiscală.

Rezultă ca, în cazul unei infracţiuni reglementate de art. 9 din Legea nr. 241/2005, prin aplicarea Legii nr. 55/2021, lipsa prejudiciului constituie cauza de nepedepsire, respectiv dezincriminare întrucât, în noua reglementare, este evident ca evaziunea fiscală este una de rezultat, ori lipsa prejudiciului duce Ia dezincriminarea faptei, motiv pentru care, în raport, cu dispoziţiile art. 4 din C. pen. care are în vedere o "lege nouă", ca "lege penală de dezincriminare", este evident, cu privire la subsemnatul, ca a intervenit legea penală nouă care nu mai încriminează fapta de evaziune fiscală fără prejudiciu.

În privinţa celor două texte de incriminare, respectiv, art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, s-a reglementat, prin introducerea art. 10 alin. (1)1 şi 12, o cauză de nepedepsire, care se aplică, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral; în acest caz, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea, în aceste condiţii, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, text care prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Cauza specială de aplicare a pedepsei principale a amenzii şi cauza de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.

Natura juridică a acestor prevederi este, conform jurisprudenţei constituţionale (paragraful 71 din Decizia nr. 101/2021), de cauză de nepedepsire, Curtea Constituţională statuând expres că, "se reglementează şi o cauză de nepedepsire ".

Concret, Curtea a reţinut că "Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie " respectiv, "în cauza de faţă, obiectul juridic general al infracţiunilor de evaziune fiscală îl constituie relaţiile sociale referitoare la corecta stabilire şi realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public (...) acestea protejează integritatea şi realitatea bugetului public. Bugetul public naţional îşi găseşte reglementarea în Constituţie, iar veniturile acestuia sub forma impozitelor, taxelor şi altor contribuţii îşi găsesc, de asemenea, un fundament constituţional (...) Însă prin înlocuirea răspunderii penale în cazul dat, nu se poate susţine că s-a creat un vid de reglementare şi că această valoare socială nu mai beneficiază de nicio formă de ocrotire juridică reală sau adecvată", ci, "din contră, legiuitorul a reglementat o normă suplă, menită să atingă scopul urmărit prin însăşi Legea nr. 241/2005. S-a reglementat un mecanism alternativ celui penal, pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate a bugetului public naţional. Legiuitorul a apreciat că o astfel de normă, care înlocuieşte răspunderea penală cu una civilă, este mai adecvată pentru atingerea rapidă a finalităţii urmărite, iar norma "cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă" în condiţiile în care "Curtea constată că Parlamentul are competenţa de a dezincrimina "că în materie fiscală marja sa de apreciere este largă.

Aşa stând lucrurile, cauza de nepedepsire condiţionată de plata prejudiciului, a accesoriilor acestuia, precum şi a unei amenzi civile în cuantum de 20% din valoarea prejudiciului, introdusă în prevederile art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005 realizează competenţa de dezincriminare în materie penală a Parlamentului României.

În jurisprudenţa sa anterioară asupra diferitelor variante de redactare ale dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Curtea Constituţională statuase, prin Decizia nr. 932/2006, că "principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune că la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat".

Astfel, reglementarea unui regim sancţionator diferenţiat, în funcţie de atitudinea inculpatului, care înţelege să repare prejudiciul în integralitate, cu posibilitatea înlocuirii răspunderii penale, în acest caz, cu o sancţiune civilă de natură pecuniară, este expresia principiului egalităţii în faţa legii, care impune că la aceleaşi situaţii juridice, să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii diferite, tratamentul juridic să fie diferenţiat.

Prin urmare, pentru a răspunde imperativului principiului nediscriminării şi egalităţii în faţa legii, dispoziţiile art. 10 alin. (1)1 trebuie să fie operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică.

Pe de o parte, acestea au natura unei instituţii de drept penal material, întrucât priveşte natura şi cuantumul sanctiunilor aplicabile, reglementând în materia pedepselor penale, în sensul înlocuirii răspunderii penale cu o formă de sancţiune civilă. Astfel, cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, "o normă care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial (...) totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală, pe care o poate înlătura.

Trebuie observată şi împrejurarea că, prin efectul dispoziţiilor art. 10 alin. (1)/2 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, condiţiile de incriminare se modifică şi din perspectiva circumstanţelor care atenuează răspunderea penală, în sensul că achitarea prejudiciului, reglementată anterior drept o circumstanţă personală, devine o circumstanţă reală, de care beneficiază toţi participanţii la infracţiune.

Pe de altă parte, norma are şi natură procesuală, prin termenul instituit, respectiv, "în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive".

Cu privire la instituirea unor termene de procedură, în jurisprudenţa constituţională s-a reţinut că "este recunoscut, de principiu, că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept."

Cu toate acestea, Curtea Constituţională a statuat că dreptul recunoscut legiuitorului de a institui termene sau condiţii procesuale nu este unul absolut, ci "legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia.

Din perspectiva succesiunii în timp a legii penale, dispoziţiile nou introduse ale art. 10 alin. (1)/1 din Legea nr. 241/2005 fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanţial penală a acestora, constituie lege penală mai favorabilă, cât timp, anterior soluţionării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea înlocuirii răspunderii penale, prin efectul reparării integrale a prejudiciului şi achitării sancţiunii civile, constând în suma suplimentară de 20% din valoarea prejudiciului, la fel cum nu a existat posibilitatea aplicării, în unele situaţii, a pedepsei amenzii.

Astfel, cum a reţinut Curtea Constituţională, "în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile" .

În conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile", fiind consacrat, astfel principiul constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile. În C. pen., principiul constituţional citat îşi găseşte aplicarea în prevederile art. 6, Aplicarea legii penale mai favorabile după soluţionarea definitivă a cauzei.

Curtea Constituţională a reiterat imperativul principiului legii penale mai favorabile chiar în jurisprudenţa sa asupra dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în diferitele redactări aflate în vigoare în timp, subliniind că "orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare.

Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpaţii care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, iar pentru a se asigura că inculpaţii care depăşiseră acest moment procesual la intrarea în vigoare a normei nu erau discriminaţi, Curtea a extins beneficiul aplicării textului termenului imediat următor intrării în vigoare a acesteia, indiferent de faza în care se afla procesul penal.

Dar, în mod expres, dispoziţiile art. 101 şi 102 din redactarea actuală a Legii nr. 241/2005 nu prevăd o sancţionare diferită a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.

Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării se produce atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

În speţă, singurul criteriu pentru acest tratament diferenţiat rezidă în stadiul procedurii, respectiv, termenele impuse de legiuitor.

Or, astfel cum tot CCR a reţinut, "durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei (...) în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor, care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor şi nu poate fi imputată exclusiv părţii. Mai mult, în jurisprudenţa constituţională s-a statuat că "principiul aplicării imediate a legii procesual penale" nu poate înfrânge "principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile".

În ceea ce priveşte disproporţia dintre scopul urmărit şi mijloacele folosite, s-a arătat că este afectat şi principiul ultima ratio, recunoscut de Curtea Constituţională drept un principiu aplicabil în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală şi potrivit cu care incriminarea unei fapte penale ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ca metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat expres că "în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat."

Or, chiar legiuitorul din 2021 a apreciat, prin Legea nr. 55/2021, că sancţionarea penală nu este ultima ratio, stabilind, astfel cum au reţinut judecătorii constituţionali, "o formă de răspundere civilă ce constă în repararea prejudiciului şi plata unei despăgubiri distincte", neexistând nicio justificare obiectivă pentru ca atare răspundere civilă să fie aplicabilă numai în cazul unor inculpaţi, iar în cazul altora, nu.

Pornind de la aceste constatări de principiu s-a solicitat să se constate, în primul rând, că noua reglementare a infracţiunii de evaziune fiscală condiţionează incidenţa infracţiunii în discuţie de producerea unui preiudiciu.

Această concluzie rezultă cu evidenţă din noua reglementare a articolului 10 din Legea nr. 241/2005, ce prevede expres ca în cazul producerii unui preiudiciu de până la 50.000 Euro şi a recuperării acestuia pedeapsa aplicabilă este amenda. Prin urmare, per a contrario, dacă nu există preiudiciu, nu există nici posibilitatea recuperării acestuia şi nici posibilitatea legală a aplicării amenzii, ce este condiţionată de întrunirea cumulativă a criteriilor privitoare la existenţa şi recuperarea prejudiciului, răspunderea penală fiind de plano exclusă într-o asemenea ipoteză (nullum crimen sine praejudicium).

În jurisprudenţa sa, anterioară modificarii operate prin Legea nr. 255/2013, Curtea a statuat următoarele:

"Cuantumul prejudiciului cauzat este cel care rezultă din actele dosarului, şi anume din rechizitoriu sau din actele financiar contabile existente la dosar. Nu se poate susţine că prejudiciul cauzat ar avea un cuantum variabil în functie de pretenţiile pe care le avansează partea civilă la diferite termene de judecată şi de modalitatea de calcul a acestora pe care o adoptă partea civilă. De asemenea, s-a reţinut că stabilirea in concreto a prejudiciului cauzat aparţine în faza de urmarire penală procurorului de caz". (...) în conditiile în care art. 10 alin. (1/l) din lege se raportează tot la noţiunea de "prejudiciu produs prin comiterea faptei", Curtea constată că cele de mai sus sunt valabile şi în privinţa acestei sintagme.

Totodată, Curtea a apreciat că reglementarea cauzei de nepedepsire se axează, atât pe acoperirea preiudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar şi anume plata unei majorări de 20% din "baza de calcul". la care se adaugă dobanzile şi penalităţile. Prin Decizia nr. 147 din 30 martie 2019, par. 31, referitor la critica formulată cu privire la sintagma "baza de calcul", ce însoţeşte, în cuprinsul articolului unic al Legii nr. 241/2005, procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul a majorarii analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale. De altfel, niciuna dintre dispozitiile articolului unic al legii criticate astfel reglementate nu conduce la concluzia că majorarea prejudiciului ar avea natura unei amenzi penale. (...)

Văzând dispozitiile art. 10 prin raportare la speţa dedusă judecăţii, esenţial este să se determine existenţa sau inexistenţa unui prejudiciu şi, mai cu seamă, odată stabilit cu caracter cert inculpatul să poată beneficia de clemenţa legii.

Este motivul pentru care în probaţiune, s-ar impune întocmirea unui nou raport de expertiză care să valorifice întreaga situaţie imputată, desigur, şi în funcţie de documentele prezentate pentru ca, aşa cum s-a arătat, deşi s-a reţinut de către instanţă că partea civilă a recunoscut încasarea anumitor sume din aşa zisul prejudiciu, totuşi nu face niciun fel de referire în dispozitiv în legătură cu cuantumul prejudiciului care nu poate să fie decât influenţat de plăţile acute, plăţi care profită părţilor.

Faţă de cele arătate, s-a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat.

Apelantul inculpat A. în motivele de apel restructurate, a susţinut următoarele:

I. Prin sentinţa penala nr. 8/13.01.2021 au fost încălcate drepturile procesuale ale inculpatului prevăzute de art. 3741 alin. (1) si (2) din C. proc. pen. şi art. 3741 alin. (4) din C. proc. pen. fapt ce conduce la nulitatea tuturor actelor de procedură şi de judecată:

1.1 Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei, etapă ce trebuia parcursă conform prevederilor 374/1 alin. (1) si (2) din C. proc. pen.

1.2 Instanţa de fond a încălcat dreptul procesual reglementat de prevederile art. 3741 alin. (4) din C. proc. pen. ce rezidă în aducerea la cunoştiinţă a faptului că pot urma procedura simplificata care conferă inculpatului, în cazul în care înţelege să uzeze de aceasta, o reducere a limitelor pedepselor cu 1/3.

II. Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, respectiv DIICOT, sancţiunea ce intervine, prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, fiind nulitatea absolută a tuturor actelor de procedură;

III. Neaplicarea principiului "ne bis in idem" cu privire la Decizia de Antrenare a Răspunderii Solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj prin care subsemnatul, A., a fost obligat la plata sumei de 18.612.169 RON debit principal şi accesorii în cuantum de 15.800.447 RON, Decizie emisă in baza R1F nr. 4325/27.07.2006 aceleaşi documente care au constituit fundamentul actului de sesiare al instanţei de judecată în prezenta cauza.

IV. Incidenţa prescripţiei penale pentru toate faptele reţinute, în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 121-124 din C. pen. vechi:

4.1. Soluţia instanţei de fond cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei este nelegală, întrucât, în mod greşit, a dispus aplicarea alin. (3) al art. 9 din Legea 241/2005, deşi acesta nu este incident spetei;

4.2. In ceea ce priveşte data de la care curge termenul de prescripţie:

4.3. Incidenţa prevederilor art. 155 din noul C. pen. în speţa de faţă cu consecinţa împlinirii termenului prescripţiei răspunderii penale:

4.4. Critici privind schimbarea încadrării juridice, aplicarea legii penale mai favorabile, neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale mai favorabile, aplicarea legii in timp; Aspecte privind Excepţia prescripţiei generale si speciale, invocate în faţa instanţei de fond şi nesoluţionate:

V. Greşita soluţionare, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen. a excepţiei autorităţii de lucru judecat:

VI. Nulitatea actelor pe care se fundamentează Rechizitoriul si cercetarea judecătorească:

6.1. Nulitatea titlurilor executorii menţionate in rechizitoriu voi. 6 filele x şi filele x şi inexistenţa unor titluri executorii valide, condiţie premisă a existentei prejudiciului;

6.2. Nulitatea actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului pentru neindicarea în mod concret a actelor materiale şi a momentului săvârşirii infracţiunii, respectiv data săvârşirii.

6.3. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal, precum şi a întregii cercetări judecătoreşti prin încălcarea dispoziţiilor art. 305 alin. (2) rap. la art. 286 alin. (2) lit. c).

6.4 De asemenea, fără a face obiectul cercetării penale, au apărut direct în rechizitoriu tranzacţiile celor două operaţiuni din 2006, aspect ce atrage nulitatea absolută a actelor de cercetare penală şi a hotărârii, respectiv:

6.5 Instanţă de fond nu a stabilit prejudiciul raportat la sumele de bani achitate de inculpaţi şi părţile responsabile civilmente atât benevol, cât şi prin orice formă de executare silită. Mai mult, pronuntându-se pe latura civilă instanţa de fond stabileşte un prejudiciu diferit decât cel ce face obiectul rechizitoriului şi al cererii precizatoare a părţii civile fără a specifica cum a ajuns să stabilească acest prejudiciu.

6.6 Sentinţa este lovită de nulitate prin prisma prevederilor art. 353 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât S.C. MM. S.A. si S.C. LL. S.A. nu au fost niciodată citate în cauză.

VII. Nemotivarea hotărârii, atât cu privire la cererile părţilor şi excepţiile invocate, cât şi cu privire la aspect ce ţin de fondul cauzei, convingerea instanţei şi probele pe care se întemeiază soluţia din punct de vedere al judecătorului. Argumente de practica judiciară si sancţiunea nemotivării hotărârii.

VIII. Pe fondul cauzei, critici privind contradicţia evidentă între considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, precum şi critici pe fondul existenţei sau inexistenţei faptei.

IX. Pe fondul cauzei, hotărârea nu este motivată nici pe latură penală şi nici pe latură civilă.

9.1 Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală instanţa retine că aceasta constă în operaţiunile:

9.2 VĂTĂMAREA PRODUSĂ:

X. Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

XI. Cu privire la latura civilă, instanţa a soluţionat netemeinic aceasta latură, atât din punct de vedere al stabilirii prejudiciului, cât şi din punct de vedere al menţinerii măsurilor asigurătorii, ineficienţa acordată plăţilor făcute până la acel moment, de către inculpat sau părţile responsabile civilmente, fapt ce atrage, după sine, nulitatea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât partea să poată beneficia de două grade de jurisdicţie:

B. Prioritar, se prezintă motivele de casare structurate pe aspecte ce atrag, după sine, casarea/nulitatea sentinţei penale nr. 8/13.01.2021 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2014 şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât partea sa poată beneficia de două grade de jurisdicţie:

I. MOTIVE DE CASARE:

1. Prin sentinţa penala nr. 8/13.01.2021 au fost încălcate drepturile procesuale ale inculpatului prev de art. 371 alin. (1) şi (2) şi art. 371 alin. (4), fapt ce conduce la nulitatea tuturor actelor de procedură şi de judecată:

1.1. Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 3741 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei, susţineri ce fac obiectul motivului de apel.

Incheiereile din data 20.06.2017 şi 11.07.2017 prin care s-a precizat că s-a citit actul de sesizare sunt lovite de nulitate, întrucat conţin date nereale în concret susţinerile privind faptul că s-a dat citire actului de sesizare.

S-a precizat că sunt false cele două încheieri anterior menţionate şi a solicitat să fíe înaintate înregistrările şedinţelor din data de 20.06.2017 şi de 11.07.2017 şi consemnările în caietul grefierului din data 20.06.2017 şi 11.07.2017, precum şi caietul grefierului pentru a verifica susţinerile sale.

1.2. Instanţa de fond a încălcat dreptul procesual al subsemnatului reglementat de prevederile art. 374/l alin. (4) din C. proc. pen. ce rezidă în aducerea la cunoştinţă a faptului că poate urma procedura simplificată care conferă inculpatului, în cazul în care înţelege să uzeze de aceasta, o reducere a limitelor pedepselor cu 1/3, susţineri ce fac obiectul motivului de apel.

2. Sentinţa este lovită de nulitate prin prisma prevederilor art. 353 alin. (1) din C. proc. pen., intrucat MM. şi LL. nu au fost niciodată citate în cauză, susţineri ce fac obiectul motivului de apel.

II. MOTIVE DE CASARE pentru cereri şi excepţii invocate în faţa instanţei de fond asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat:

2.1 Cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem privire la Decizia 30037/22.03.2006, apărare formulată de către inculpat prin mai multe cereri, susţinerile privind aplicarea principiului ne bis in idem fac obiectul motivului de apel.

2.2 Cu privire la excepţia inadmisibilităţii aplicării alin. (3) al art. 9, apărare formulată de către inculpat prin mai multe cereri in cursul judecaţii, dar şi prin concluziile orale cu ocazia dezabaterilor pe fond, susţinerile privind aceasta excepţie fac obiectul motivului de apel.

2.3 Cu privire la incidenţa prescripţiei raportat la art. prevederile 155, alin. (1) din noul C. pen., apărare formulată, de către inculpat prin mai multe cereri, susţinerile privind această excepţie fac obiectul motivului de apel.

2.4 Cu privire la solicitarea de înscriere în fals cu privire la titlurile executorii (chestiune distinctă de nemotivarea nulităţii titlurilor executorii)

solicitare formulată de către inculpat prin cererile existente la dosarul cauzei susţinerile privind aceasta excepţie fac obiectul motivului de apel.

Cu privire la cererea inculpatului de a se lua act în vederea stabilirii prejudiciului de toate sumele plătite, atât de către acesta, cât şi de ceilalţi inculpaţi şi părţi responsabile civilmente, atât benevol, cât prin executare silită sau în cadrul procedurii insolventei, pentru a se analiza incidenţa în cauză a prevederilor art. 10 din legea evaziunii fiscale cu privire la cauzele de reducere a pedepsei şi cauzele de nepedepsire. Această solicitare a fost formulată de către inculpat reiterată de mai multe ori pe parcursul cercetării judecătoreşti, judecătorul fondului, iniţial, a solicitat ANAF să facă precizări cu privire la latura civilă, iar, în ceea ce priveşte părţile responsabile civilmente, au fost respinse solicitările de a se înainta dovezi cu privire la sumele recuperate, nu a fost rezolvată problema cauţiunilor în total cuantum prejudiciu, nu a fost rezolvată, deşi a făcut obiectul solicitării, problema încasărilor în orice formă (executare silită/executare benevolă) de la toţi participanţii procesuali, dupa cum, şi de o gravitate deosebită, problema nu a fost tranşată nici măcar de către expertiza fiscală, ceea ce ceează un grav prejudiciu pentru inculpat care, dacă înţelege să uzeze de prevederile Legii 55/2021, este în imposibilitate de a beneficia de cauza de nepedepsire, întrucât nu se poate raporta la un prejudiciu determinat, fără echivoc, susţinerile privind aceasta excepţie fac obiectul motivului de apel.

2.5 Cu privire la excepţia de autoritate cu privire la fapta vânzare a terenului către RRR., aceasta excepţie a fost formulată, de către inculpat prin cererea înaintată la instanţă, iar susţinerile privind aceasta excepţie fac obiectul motivului de apel.

2.6 Cu privire la autoritatea de lucru judecat rezultată din sentinţa nr. 1664/2011 prin care s-a luat act de la raportul lichidatorului judiciar PPPPP., în cadrul procedurii insolvenţei AA. în dosarul nr. x/2007. Aceasta excepţie a fost formulată de către inculpat prin cerere, iar susţinerile privind aceasta excepţie fac obiectul motivului de apel dezvoltat.

III. MOTIVE DE CASARE pentru cereri soluţionate şi nemotivate la fond

Instanţa de fond nu a motivat soluţia adoptată cu privire la apărările şi excepţiile invocate de către inculpat pe următoarele aspecte:

3.1. Nulitatea absolută cu privire la competenţa DIICOT, pronunţându-se exclusiv pe tardivitatea solicitării deşi, conform deciziei Curţii Constituţionale, sancţiunea aplicată nerespectarii competenţei materiale este nulitatea absolută.

3.2. Nulitatea absolută a rechizitoriului raportat la includerea in rechizitoriu a celor cele două operaţiuni din 2006, care nu au făcut obiectul cercetării penale şi nu au apărut direct în rechizitoriu.

3.3 Nu a motivat în niciun fel cu privire la efectele achitării de către acesta, ceilalţi inculpaţi, partea responsabilă civilmente, precum şi a recuperării prin executare silită sau în cadrul procedurii insolvenţei a sumelor de bani ce fac obiectul prejudiciului reţinut. Instanţa nu motivează în ce fel a calculat prejudiciul şi de ce prejudiciul stabilit de instanţa de judecată este diferit de prejudiciul stabilit prin rechizitoriu sau de cel precizat de partea civilă prin cererea precizatoare.

C. Precizări cu privire la cereri, excepţii ale apărării formulate în faţa instanţei de fond care, însă, fie au fost ignorate de instanţa de fond, fie au fost respinse fără o motivare concretă:

1) Mai întâi, aşa cum se observă din încheierea de camera preliminară nr. 131/16.12.2016, dată în dosarul nr. x/2014, s-au ridicat următoarele excepţii:

a) Nulitatea parţială a rechizitoriului motivat de faptul că, la rubrica măsuri asigurătorii, au fost constituite sechestre asupra terenului intravilan situat in Balta Craioviţei, identificat cu nr. cadastral x CF nr. x, pe motiv ca nu este proprietatea sa şi nu se poate constitui sechestru.

Cu privire la excepţia ne bis in idem cu privire la faptele din rechizitoriu şi a arătat că, pentru aceste aşa zise infracţiuni referitoare la vânzarea celor 23.5 ha din zona Cernele Craiova, a mai existat o procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, în acest sens, a indicat decizia de antrenare a răspunderii solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj, care a rămas definitivă, având în vedere sentinţa nr. 217/2009 a Curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ. În considerarea acestor lucruri, a apreciat ca fiind incident în cauză dispoziţiile Protocolului Adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis in idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C-617/10 etc.

In legătură cu aceste chestiuni, judecătorul de camera preliminară apreciază că pot fi dezbătute cu ocazia fondului şi nu se pronunţă pe ele, motiv pentru care le-a reiterat pe fondul cauzei.

c) La fondul cauzei, judecătorul a fost investit, de mai multe ori, cu cereri de schimbare a încadrării juridice care au fost prorogate de mai multe ori, precum şi cu alte cereri cum ar fi:

- Prin încheierea din 18.03.2020, s-a reţinut ca a solicitat, printre altele, nulitatea pentru necitirea actului de sesizare, însă, în legătură cu această cerere, judecătorul nu s-a pronunţat, lăsând nesoluţionată această excepţie şi a acordat termen în vederea pronunţării privind legea penală mai favorabilă şi cererea de schimbare a încadrării juridice.

In continuare, prin încheierea din 23.03.2020, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice şi proba cu martorii solicitaţi.

Din acest punct de vedere, vătămarea care i s-a produs nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

- De asemenea, prin încheierea din 26.06.2020, judecătorul a admis, în principiu, de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., fără, însă, a şi motiva de ce i s-a respins cererea de aplicare a prevederilor prescriţiei răspunderii penale, în raport cu art. 155 din C. pen.

- Prin încheierea din 17.07.2020, instanţa a dispus respingerea excepţiei de nelegalitate a deciziei de impunere din 27.07.2006, cu o motivare contrarie, succintaă, înlăturând apărările şi a respins, de asemenea, cererea de efectuare a unui supliment de expertiză;

- Nu in ultimul rând, aşa cum rezultă din încheierea din 27.07.2020, a ridicat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei răspunderii penale, iar instanţa a dispus soluţionarea acesteia odată cu fondul cauzei;

- Prin încheierea din 27.10.2020, a fost dispusă, de către judecător discutarea excepţiilor autorităţilor de lucru judecat şi a excepţiei admisibilităţii de constituire parte civila, aceasta ultimă excepţie nemaifiind soluţionată.

În dezvoltarea motivelor de apel, s-au arătat următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 8/13.01.2021 au fost încălcate drepturile procesuale ale inculpatului prevăzute de art. 3741 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 3741 alin. (4) din C. proc. pen., fapt ce conduce la nulitatea tuturor actelor de procedură şi de judecată:

1.1 Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei, etapă ce trebuia parcursă conform prevederilor 374/1 alin. (1) si (2) din C. proc. pen.

Consecinţa neîndeplinirii procedurii privind citirea actului de sesizare conduce la nulitatea a tuturor actelor de procedură şi de judecată.

Potrivit prevederilor art. 3741 alin. (1) si (2) din C. proc. pen., la primul termen de judecată se dă citire actului de sesizare al instanţei şi preşedintele explica inculpatului învinuirea ce se aduce, încunoştinţează drepturile ce i se conferă.

Deşi a învederat instanţei de fond aceste aspecte, învestită cu o asemenea excepţie, instanţa a încălcat dreptul său la apărare şi care determina trimiterea cauzei spre rejudecare, părţile având opţiunea în cazul citirii actului de sesizare de a-şi exprima o anumită poziţie procesuală care sa aibă o înrâurire esenţială asupra procesului şi a soluţiei ce urmează a fi adoptată.

Ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374/l alin. (2) din C. proc. pen.. La acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.

Prin parcurgerea acestor etape, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, constituind totodată, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.

S-a arătat faptul că nu s-a dat niciodată citire actului de sesizare a instanţei şi că, chiar dacă prin încheierea de şedinţă din data de 20.06.2017 apare menţiunea că, potrivit art. 374 alin. (1) din C. proc. pen., s-ar fi dat citirea actului de sesizare, este o menţiune neconformă cu realitatea, falsă, putând fi consultat, atât caietul grefierului, cât şi înregistrarea şedinţei respective.

In termeni identici se pune problema şi cu privire la încheierea de şedinţă din 11.07.2017, în care apare din nou aceeaşi menţiune, cum că la acest termen s-ar fi dat citire actului de sesizare, aspect contradictoriu cu cele menţionate în încheierea de şedinţă din data de 20.06.2017, întrucât dacă această obligaţie ar fi fost îndeplinită, instanţa nu ar mai fi procedat a doua oară la citirea actului de sesizare.

Întrucât aceste menţiuni privind citirea actului de sesizare sunt false, înţelege să se înscrie în fals împotriva celor două încheieri mai sus menţionate.

Pentru aceste motive care, în mod normal, conduc la admiterea apelului şi casarea cu trimiterea spre rejudecare a cauzei, înţelegând inscrierea în fals faţă de menţiunile din încheierile de şedinţă indicate mai sus, solicitând, de asemenea, instanţei de apel încuviinţarea depunerii la dosarul cauzei a înregistrărilor de şedinţă din zilele de 20.06.2017 şi 11.07.2017, precum şi caietul grefierului pentru a verifica susţinerile sale.

În concluzie, cele două încheieri de şedinţă amintite mai sus sunt lovite de nulitate, consecinţa firească fiind admiterea apelului, anularea încheierilor şi a hotărârii judecătoreşti de condamnare, justificat de faptul că nu s-a dat citire actului de sesizare, aşa cum a indicat cadrul legal precizat în prealabil.

1.2 Instanţa de fond i-a incălcat dreptul procesual reglementat de prevederile art. 374/l alin. (4) din C. proc. pen. ce rezidă în aducerea la cunoştinţă a faptului ca pot urma procedura simplificată care conferă inculpatului, în cazul în care înţelege să uzeze de aceasta, o reducere a limitelor pedepselor cu 1/3.

Conform art. 3741 alin. (4) din C. proc. pen., preşedintele completului de judecată îi aduce la cunoştinţa inculpatului că poate beneficia de procedura simplificată.

In prezenta cauza, această etapă, obligatorie nu a fost parcursă de către instanţa de judecata, fiind pus în situaţia de a nu îşi exprima opţiunea, în raport cu art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., fapt care nu poate fi îndreptat decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la rejudecare.

II. Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, respectiv DIICOT, sanetiunea ce intervine, prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, fiind nulitatea absolută a tuturor actelor de procedură;

Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Această sancţiune vizează, atât actul de sesizare a instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

Instanţa de fond, învestită cu această excepţie, a respins-o, ca tardivă, în mod greşit, întrucât, sancţiunea încălcării normelor privind competenţa este potrivit prevederilor art. 281 alin. (1) Iit. b) din C. proc. pen., nulitatea absolută, astfel că excepţia privind necompetenta materială a organului penal ce a efactuat urmărirea penală, poate fi ridicată în orice fază a procesului penal.

În baza art. 281 lit. b) din C. proc. pen. raportat la Decizia Curţii constituţionale nr. 302/2017 intervine nulitatea absolută a urmăririi penale în cazul în care aceasta este efectuată de procuror necompetent material.

In cauza de fată urmărirea penală a fost realizat de un procuror din cadrul D.I.I.C.O.T., iar competenta competenţa materială, conform legii pentru efectuarea urmăririi penale în prezenta cauză îi revine D.N.A. - Structura Centrală conform prevedrilor art. 13 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 43/2000 în vigoare la 08.02.2013 când s-a început urmărirea penala în cauză.

Prin rezoluţia din aceeaşi dată/moment procesual la care în raport de cuantumul prejudiciului de 1.000.000 euro pentru infracţiunea de evaziune fiscală, competenţa de efectuare a urmăririi penale revenea în mod obligatoriu D.N.A.

Cu privire la faptele reţinute în rechizitoriu raportat la prejuciul de peste 1.000.000 Euro competenţa exclusivă revine D.N.A. Structura Centrala până la intrarea în vigoare a O.U.G. 63 din 19.06.2016 publicată în M. Of. nr. 377 din 26.06.2013.

Asa cum a arătat, în perioada vizată, competenţa materială cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, pentru care s-a produs o pagubă mai mare de 1.000.000 euro, aparţine Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

In speţă, intrucat prejudiciul estimat depăşeşte suma de 3.000.000 Euro, competenţa pentru efectuarea actelor de urmărire penală aparţine exclusiv DNA în perioada 2005-2013, în consecintă DIICOT nu avea competenţă, având în vedere constituirea dosarului penal în anul 2006.

Prin deciziile pronunţate, instanţa constituţională a stabilit şi modalitatea de aplicare a lor în timp în cauzele penale (ratione temporis), arătând în cea dintâi soluţie că "reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)].

În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I -s.n." (Decizia nr. 51/2019 paragr. 52).

I.C.C.J., secţia Penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, prin încheierea nr. 164 din 14 martie 2019 - judecătorul de cameră preliminară a stabilit că urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale fiind nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., această sancţiune vizând, atât actul de sesizare al instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

III. Neaplicarea principiului "ne bis in idem" cu privire la Decizia de Antrenare a Răspunderii Solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj prin care A., a fost obligat la plata sumei de 18.612.169 RON debit principal si accesorii în cuantum de 15.800.447 RON, Decizie emisă în baza RIF nr. x/27.07.2006, aceleaşi documente care au constituit fundamentul actului de sesiare al instanţei de judecata în prezenta cauză.

Prin Decizia de Antrenare a Răspunderii Solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj a fost antrenată răspunderea solidar a sa şi a numiţilor RR., SS., TT. şi E. F. pentru suma de 18.612.169 RON debit si 15.800.447 RON accesorii, cu privire la debitoarea K., reţinându-se că, în raportul de inspecţie fiscală şi actele de control efectuate la BB. si JJ., ar fi avut loc vânzările terenurilor de 23.5ha din Cernele, aşa încat, a fost stabilită în sarcina lor obligaţiile de plată de mai sus, decizie împotriva căreia, desi iniţiată cale de atac, a rămas definitivă, având în vedere sentinţa nr. 217/2009 a Curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ.

Întrucât prejudiciul pentru care a condamnat prin hotărârea supusă apelului în cauza de faţă, este unul şi acelaşi cu cel prin care a fost condamnat prin Decizia de Antrenare a Răspunderii Solidare nr. 30037/22.03.2007 fiind menţinută aceasta Decizie şi prin hotărârea instanţei civile, fiind obligat în procedura administrativă deja la plata acestui prejudiciu, aflându-se în fata unei duble condamnări, fapt ce contravine aplicării principiului "ne bis in idem".

In cauză sunt aplicabile dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 7 al CEDO, care reglementează principiul non bis in idem, în concret, asimilează sancţiunea administrativ fiscală ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C-617/10 etc.

In virtutea celor mai sus menţionate, principiul ne bis in idem trebuie aplicat, aspect ce determină admiterea prezentului apel, anularea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Deşi obiectul prezentului dosar îl constituie săvârşirea a unor infracţiuni de prejudiciu referitoare la vânzarea celor 23.5 ha situate în Cernele Craiova, în precedent a fost obligat într-o altă procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, prin decizia de antrenare a răspunderii solidare nr. x/22.03.2007 emisă de DGFP Dolj care a rămas menţinută de sentinţa nr. 217/2009 a Curţii de Apel Craiova şi Decizia nr. 1746/2010 a ICCJ, instanţe care au judecat contestaţiile sale împotriva deciziei de antrenare a răspunderii solidare.

De asemenea, Decizia nr. 8 a ICCJ din 2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă sintagma "când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică" folosită de legiuitor în cuprinsul art. 6 din C. proc. pen., care consfinţeşte principiul "ne bis in idem" care, deşi respinge cererea, ca inadamsibila, motivează astfel:

. . . . . . . . . .Textul art. 4 alin. (1) din Protocolul 7 a fost amplu examinat în jurisprudenţa celor două instanţe europene, existând o jurisprudenţă coerentă, constantă şi clară în materia interpretării "ne bis în idem". Mai multe hotărâri relevante au fost anexate la raportul întocmit, cele mai importante aspecte fiind menţionate în motivarea opiniei judecătorului-raportor."

În sinteză, în ceea ce priveşte criteriile după care instanţa naţională poate stabili dacă o anumită sancţiune îmbracă sau nu caracter penal, se au în vedere trei criterii.

Primul este calificarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, al doilea, natura însăşi a infracţiunii, iar al treilea, natura şi gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte, criterii stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Bonda (C-489/10), inspirate însă de Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din Cauza Engel împotriva Olanda şi denumite în mod tradiţional în consecinţă Criteriile Engel.

Textele de lege incidente în cauză cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem:

Art. 6 din C. proc. pen. - ne bis in idem "Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică."

Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede la articolul 4 Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori:

1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

3) Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale art. 9 alin. (1) lit. a) (infracţiunea pentru care s-a dispus de instanţa de fond încetarea procesului penal prin aplicarea "ne bis in idem"), prevede că: Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale C. proc. pen.

(2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani.

4) Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (abrogată prin Legea nr. 85/2014) art. 138 alin. (1) lit. d) (temei de drept în baza căruia s-a solicitat judecătorului-sindic de la Tribunalul Covasna pronunţarea sentinţei nr. 176/S din 10 iunie 2011), art. 138 alin. (1) lit. a) (temei de drept pe baza căruia se pare că judecătorul a dispus admiterea cererii) şi art. 138 alin. (2).

(1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvcnţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

(2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni.

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (lege în vigoare) art. 169 alin. (1) lit. d) şi alin. (8).

La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;

(8) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni.

5) Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Judecătorul-raportor a opinat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării, considerând că această soluţie derivă din practica constantă şi clară a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, jurisprudenţă pentru care nu este nevoie de "dezlegarea " ori de "lămurirea " Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".

6) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

Prealabil examinării sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesare unele precizări:

In principiu, pentru aplicarea principiului "ne bis in idem", trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzaţie în materie penală, iar autorităţile să demareze o a doua procedură penală ("elementul bis"), pentru aceeaşi faptă ("elementul idem") cu privire la aceeaşi persoană.

Pentru a fi aplicabilă garanţia instituită de principiul "ne bis in idem", ambele proceduri trebuie să fie desfăşurate în urma formulării unei "acuzaţii în materie penală".

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că termenul "procedură penală" folosit în cadrul art. 4 din Protocolul 7 trebuie să fíe interpretat în lumina principiilor generale aplicabile expresiilor "acuzaţie în materie penală" şi "pedeapsă" care sunt prevăzute de art. 6 si 7 din Convenţie.

7) Cu privire la prima procedură este necesar ca aceasta să se fi încheiat cu o hotărâre definitivă prin care să se fi pronunţat achitarea sau condamnarea acuzatului.

Reluând considerentele Raportului explicativ privind Protocolul 7 al Convenţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţă sa că art. 4 din Protocolul 7 are drept scop împiedicarea repetării procedurilor penale închise în mod definitiv. Instanţa europeană consideră că o decizie este definitivă atunci când este irevocabilă, adică nu este susceptibilă de căi ordinare de atac sau părţile au epuizat aceste căi sau au lăsat să se împlinească termenul necesar pentru exercitarea lor.

Pe de altă parte, fiind chemată să se pronunţe asupra semnificaţiei "hotărâre definitivă" din art. 54 Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că decizia trebuie să fie definitivă şi obligatorie, în sensul dreptului naţional al statului contractant ale cărui autorităţi au adoptat-o şi să se asigure că decizia respectivă conferă în acest stat protecţia acordată în temeiul principiului "ne bis in idem". Niciunul dintre cele două texte nu face referire la o hotărâre pronunţată de către o autoritate judiciară. Ambele instanţe europene au analizat caracterul definitiv al deciziei şi nu tipul autorităţii care a pronunţat decizia, recunoscând caracter definitiv chiar deciziilor pronunţate de către autorităţi administrative.

Sub acest aspect există o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din examinarea hotărârilor constatându-se că există deja cristalizată o jurisprudenţă coerentă şi clară a celor două instanţe europene cu privire la situaţiile derivând din:

a) aplicarea unor sancţiuni contravenţionale şi, apoi, cercetarea şi trimiterea în judecată (în instanţa penală) a făptuitorului;

b) dispunerea de către Ministerul Public a unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată şi, ulterior, infirmarea soluţiei şi trimiterea în judecată a făptuitorului;

c) dispunerea unor decizii de către autorităţile administrative şi, apoi, după caz, urmărirea penală sau chiar trimiterea în judecată a făptuitorului.

Din modul de formulare a întrebării prealabile rezultă că instanţa de sesizare prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că are un caracter penal şi reprezintă o hotărâre prin care s-a produs "condamnarea" penală, civilă, fiscală sau contravenţională a persoanei, trimisă mai apoi în judecată într-un proces penal pentru aceeaşi faptă."

Un alt motiv de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării derivă din practica constantă şi clară a celor două instanţe europene, jurisprudenţă pentru care nu este nevoie de "dezlegarea" ori de "lămurirea" Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Examinarea acestei jurisprudenţe este suficientă, în opinia Înaltei Curţi, să lămurească instanţa de trimitere (în sensul art. 475 din C. proc. pen.) cu privire la chestiunea de drept strict incidenţă în cauza penală, respectiv în ce măsură o hotărâre civilă de tipul celei avute în vedere de instanţa de fond poate constitui sau nu "elementul bis". De altfel, în înscrisurile emise de instanţele implicate direct sau indirect în adoptarea unor soluţii cu privire la societatea comercială şi la administratorul acesteia (sentinţe civile, sentinţa penală şi încheierea de sesizare) se fac trimiteri la hotărâri din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin raportare la trimiterea în judecată a administratorului societăţii, pentru infracţiunea de evaziune fiscală, unele cu referire la unele state nordice (Suedia, Norvegia, Finlanda etc), chiar făcându-se "echivalări" ale "sancţiunilor" din legea naţională cu cele ale respectivelor state în domeniul fiscal ("Această constatare, dublată de cea anterioară, potrivit căreia în jurisprudenţa C.E.D.O. procedura de impunere a unei suprataxe (asimilabile în dreptul român dobânzilor şi penalităţilor) asupra obligaţiilor fiscale datorate de un contribuabil are caracter penal, coroborat cu faptul că sancţiunea pecuniară stabilită de instanţa administrativă este irevocabilă, a condus Tribunalul Covasna la concluzia că pentru faptele de evaziune fiscală imputate inculpatului prin rechizitoriu există autoritate de lucru judecat."

În consecinţă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este clară şi unitară în materia reţinerii sau nu a tipului/felului unei decizii administrative ori a unei hotărâri judecătoreşti ca "elementul bis".

In lumina celor mai sus prezentate se aplica în cauza dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis in idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C-617/10 etc.

IV. Incidenţa prescripţiei penale pentru toate faptele reţinute, în raport cu dispoziţiile art. 16 alin, fl) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 121-124 din C. pen. vechi:

In cauza a intervenit prescripţia pentru toate faptele ce au făcut obiectul cercetării penale si al judecaţii.

A solicitat să se constate incidenţa în cauza a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. mai precis intervenţia prescripţiei răspunderii penale, în raport cu dispoziţiile art. 121-124 din C. pen. vechi, întrucât toate faptele ce fac obiectul rechizitoriului sunt prescrise, iar soluţia judecătorului fondului cu privire la aceasta instituţie este nelegală, având în vedere că aplicarea alin. (3) al art. 9 din Legea 241/2005 care nu este incident speţei.

4.1. Soluţia instanţei de fond cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei este nelegală, întrucât, în mod greşit, a dispus aplicarea alin. (3) al art. 9 din Legea 241/2005, deşi acesta nu este incident spetei.

Aşa cum rezultă neîndoielnic din rechizitoriu şi din probatoriile administrate, actele materiale au fost săvârşite sub incidenţa Legii 87/1994. La descrierea faptelor în Rechizitoriu, niciun act material, în ceea ce-l priveşte, nu este încadrat sub aspectul normei juridice aplicabile pe dispoziţiile Legii nr. 241/2005. Concludent în acest sens este actul de sesizare al parchetului, plângerea prin care ANAF sesizează organul de cercetare penală în legătură cu acte de natura penală, respectiv evaziunea fiscală, cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 87/1994.

În raport cu faptele de evaziune fiscală, instanţa a retinut că exclusiv operaţiunea de a nu evidenţia, în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, în contabilitatea societăţii S.C. BB., veniturile rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON, reprezintă acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, reglementare ce a intrat in vigoare ulterior, în data de 26.08.2005.

S-a arătat faptul că instanţa de fond a reţinut că doar operaţiunea de a nu evidenţia în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005 în contabilitatea societăţii S.C. BB., veniturile rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON, atrage incidenţa aplicării alin. (3) art. 9 din Legea nr. 241/2005.

S-a retinut că inculpatul, din postura de administrator de fapt, ar fi avut obligaţia înregistrării în contabilitate a operaţiunilor determinate de expertiza şi că, în acest fel, se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, instanţa de fond în mod greşit a apreciat ca fiind aplicabil în speţă alin. (3), al art. 9 din Legea nr. 241/2005 ce reglementează forma agravantă, în condiţiile în care stabileşte ca perioada în care s-ar fi desfăşurat activitatea infracţională este noiembrie 2004- ianuarie 2005, ignorând faptul că Legea 241/2005 devine aplicabilă începând cu 26.08.2005.

Aşadar, la momentul săvârşirii aşa zisei infracţiuni, în vigoare era în Legea 87/1994, cu consecinţa firească de a nu putea face aplicarea alin. (3) din Legea 241/2005, legea nouă sub care a fost condamnat nelegal.

In consecinţă, limitele de pedeapsă, potrivit normei in vigoare, aplicabile, la momentul săvârşirii presupuselor infracţiuni, sunt de la 2 la 8 ani, iar termenul de prescripţie este de 8 ani, sau cel mult 12 ani dacă în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 121-124 din C. pen. vechi.

Astfel, indiferent de momentul ultimului act material, chiar dacă a acceptat comiterea vreunei infracţiuni în luna decembrie 2006, rezultă că pentru toate infracţiunile a intervenit prescripţia răspunderii penale.

4.2. In ceea ce priveşte data de la care curge termenul de prescripţie:

Instanţa de fond în mod greşit a reţinut că termenul de prescripţie începe sa curgă din decembrie 2006, făcând referire la contractele de închiriere care ar fi produs efecte in perioada 2004-2006.

Aceasta optică este incorectă pentru că, deşi pentru această infracţiune judecătorul fondului a reţinut la pag. 60 din sentinţă, că prejudiciul s-a produs în perioada 2004-2006, cu privire la prescripţie a apreciat că pentru inculpatul B., termenul de prescripţie a inceput sa curgă în cursul anului 2005 (pag 61 sentinţa), pentru inculpatul G. la data de 31.08.2005, în timp ce pentru inculpatul J. - prescripţia curge de la data de 04.01.2005 (pag. 62 sentinţa).

În ceea ce-l priveşte în mod incorect şi nelegal se stabilesc alte date de la care curge prescripţia, respectiv decembrie 2006, ceea ce este un non sens, şi o motivare contradictorie cu cele reţinute în cazul celorlati inculpaţi, fără acoperire în economia dosarului, întrucât, apreciindu-se că inculpatul împreună cu inculpaţii anterior menţionaţi a săvârşit acte de evaziune fiscală legată de închirierea spaţiului comercial.

Prin urmare, datele de la care curge prescripţia nu pot fi diferite cu atât mai mult cu cât pentru administratorul în fapt nu se poate reţine o altă situaţie juridică, decât pentru administratorul în drept sau excedând perioadei în care administratorul în drept îşi desfăşoară activitatea.

4.3. Incidenţa prevederilor art. 155 din noul C. pen., în speţa de faţă cu consecinţa împlinirii termenului prescripţiei răspunderii penale:

A solicitat schimbarea încadrării juridice sub aspectul prescripţiei cu privire la aplicarea prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

Deşi, judecătorul fondului a găsit întemeiată sesizarea CCR de către inculpat cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 din C. pen. şi în mod evident că a apreciat ca fiind admisibile solicitările sale privind legea penală mai favorabilă din perspectiva art. 155 din C. pen., deşi, în mod normal, ar fi trebuit sa admită schimbarea încadrării juridice din punct de vedere al prescripţiei răspunderii penale în sensul aplicării art. 155 din C. pen., cu toate acestea, instanţa de fond nu s-a mai pronunţat pe aceste apărări.

Având in vedere decizia Decizia CCR nr. 297/2018, până la o intervenţie a legiuitorului asupra dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., singura interpretare legală a Deciziei CCR nr. 297/2018 şi, implicit a normelor art. 155 alin. (1) din C. pen. actual, este aceea că nu mai există cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.

O interpretare contrară a Deciziei CCR nr. 297/2018 ar conduce la crearea unei lex tertia şi la o interpretare prin analogie in malam parte.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României:

"Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile dc la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", rezultă că Decizia nr. 297/26 aprilie 2018 produce efecte ex nunc, mai exact începand cu data de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei in Monitorul Oficial.

In consecinţă, în prezent nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiei din art. 155 alin. (1) din C. pen., în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie.

Cu titlu practic, într-o speţă similară cu referire la aplicarea excepţiei răspunderii penale privind prescripţia, s-a reţinut că:

"...având în vedere că în prezenta cauză termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. s-au împlinit a 09.10.2017, respectiv 29.10.2017, instanţa de apel va constata încetat procesul penal, pornit împotriva inculpatului.(Secţia penala. Decizia penala nr. 1208/A din 31 octombrie 2018, rezumată de judecător conf. univ. dr. HHHHH.).

Cursul prescripţiei răspunderii penale poate suporta întreruperi sau poate fi suspendat.

Întreruperea se producea, sub imperiul actualului C. pen. în forma anterioară intervenţiei Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 297/26 aprilie 2018, "prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Soluţia legislativă din noua lege penală este vizibil distinctă de cea reţinută in cuprinsul vechiul C. pen., potrivit căreia întreruperea se produce "prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal".

Întreruperea prescripţiei răspunderii penale, ca instituţie de drept penal material în configuraţia anterioară admiterii excepţiei de neconstitutionalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen., în accepţiunea Curţii Constituţionale, presupunea pentru persoana care a săvârşit o faptă de natură penală "o situaţie juridica incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite", încălcând principiul legalităţii incriminării.

Curtea Constituţionala a admis astfel excepţia de neconstitutionalitate şi, pe cale de consecinţă, a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Astfel, în prezent nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiei din art. 155 alin. (1) dinb C. pen., în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie.

Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci are ca efect constatatrea ca neconstituţionale a prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

Atât legal, cât şi constituţional, este exclusă posibilitatea ca Decizia nr. 297/2018 sa fie considerată interpretativă şi să se aprecieze ca aceasta stabileşte ca "prin îndeplinirea unui act de procedură, care se comunică suspectului sau inculpatului, cursul prescripţiei se întrerupe". Împrejurarea că motivarea Deciziei nr. 297/2018 cuprinde referiri la soluţii din vechea reglementare, respectiv din C. pen. anterior, nu poate în niciun caz să fie primitaă, în special, pentru simplul fapt, că dispozitivul acesteia este foarte clar, dar şi pentru faptul că, dacă ar fi dorit sa procedeze într-o asemenea manieră, Curtea Constituţională ar fi precizat acest lucru în dispozitiv, iar apoi, în considerente, ar fi explicat care este interpretarea conformă cu Legea fundamentală.

Mai mult, Curtea Constituţională nici nu putea face o interpretare prin care sa reactiveze vechea reglementare, deoarece într-un atare caz s-ar fi substituit legiuitorului. Or, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.

Având in vedere aceste premise, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu mai poate avea loc în nicio situaţie, singurul care poate schimba aceasta situaţie fiind legiuitorul.

Practic, în prezent sunt aplicabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, a căror întrerupere nu mai este posibilă, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen., in raport cu împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar dispoziţiilor art. 147 din Constituţie.

4.4. Critici privind schimbarea încadrării juridice, aplicarea legii penale mai favorabile, neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale mai favorabile, aplicarea legii in timp; Aspecte privind Excepţia prescripţiei generale şi speciale, invocate în faţa instanţei de fond şi nesoluţionate:

Deşi la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a dispus ca aceste excepţii sa fie discutate şi analizate odată cu fondul cauzei, ulterior apreciază ca nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen. şi le respinge pe acest considerent.

De observat că instanţa de fond s-a limitat de multe ori atât în ceea ce priveşte schimbările de încadrare juridică, cât şi explicaţiile cu privire la acuzaţiile aduse inculpaţilor, la trimiterile făcute la încadrarea în drept din rechizitoriu şi nu există probe în sensul că inculpatul A. ar fi săvârşit faptele ce i se impută.

Astfel, judecătorul fondului cu privire la fapta de evaziune fiscală dispune încadrarea acesteia la art. 9 lit. b) comb. cu alin. (3) şi lit. c) din Legea 241/2005 forma în vigoare în perioada 27.08.2005-23.06.2010, cu aplic art. 5 din C. pen. şi art. 42 din C. pen. vechi.

Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, instanţa, la schimbarea încadrării juridice, motivează în sensul aplicării legii penale mai favorabile ca fiind legea existentă la data săvârşirii faptelor.

În raport cu data săvârşirii faptelor, a solicitat a se avea în vedere că, i se impută că nu ar fi evidenţiat, în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, în contabilitatea societăţii S.C. BB. veniturile rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON (acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005).

Este singura încadrare pentru care acestor fapte se apreciază ca fiind incident alin. (3) art. 9 din Legea 241/2005.

S-a susţinut că numai el, ca şi administrator de fapt, ar fi avut obligaţia înregistrării în contabilitate a operaţiunilor determinate de expertiză şi că, în acest fel, se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art.

9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, apreciază ca fiind aplicabil, în speţă, alin. (3), varianta agravantă, în condiţiile în care stabileşte că perioada infracţională perioada noiembrie 2004- ianuarie 2005, fără a observa însă ca Legea 241/2005 avea aplicabilitate începând cu 26.08.2005, aşadar, la momentul săvârşirii aşa zisei infracţiuni, nu exista varianta agravantă în Legea nr.

87/1994, prin urmare, nu îi poate fi aplicat alin. (3) din Legea 241/2005, legea nouă sub care au fost condamnaţi.

In legătură cu reţinerea în sarcina sa a incidenţei dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005, se va constata că nu poate fi reţinută aceasta variantă agravantă, din perspectiva dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, care instituie principiul legalităţii încriminării şi pedepsei, art. 11. alin. (2) din Constituţie, respectiv art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu legile interne, în raport cu împrejurarea că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, precum şi din perspectiva dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră principiul legalităţii încriminării şi pedepsei, normă care are corespondent în dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din C. pen.

Astfel, art. 2 din C. pen. prevede că nu se poate aplica o pedeapsă şi nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă daca aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

Art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzice în mod absolut aplicarea retroactivă a normei de drept penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză [cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 116; cauza Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

Principiul neretroactivităţii legii penale se aplică, atât dispoziţiilor care definesc infracţiunile [cauza Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), pct. 165-166], cât şi celor care stabilesc pedepsele (cauza RRR. împotriva Franţei, pct. 34-36; cauza M. împotriva Germaniei, pct. 123 şi 135-137; cauza Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44.

Principiul neretroactivităţii este ignorat atunci când se aplică retroactiv normelor legale unor fapte săvârşite înainte de intrarea în vigoare a acestor norme. Mai mult se interzice extinderea domeniului de aplicare al infracţiunilor existente la faptele care, anterior, nu constituiau infracţiuni.

b) greşita apreciere de către instanţa de fond a infracţiunilor săvârşite in formă continuă sau continuată, rapotat la jurisprdenta CEDO.

În cazul unei infracţiuni "continue" sau "continuate" (cu privire la fapte care se întind pe o anumită durată), Curtea a precizat că principiul securităţii juridice impune ca faptele constitutive ale infracţiunii, care angajează răspunderea penală a persoanei în cauză, să fie clar enunţate în rechizitoriu. În plus, în decizia instanţelor interne trebuie să se precizeze că pedeapsa aplicată şi condamnarea inculpatului se întemeiază pe constatarea că în rechizitoriu s-a stabilit existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii "continue" (cauza Ecer şi Zeyrek împotriva Turciei, pct. 33).

Curtea a considerat recent faptul că instanţele interne au condamnat o persoană pentru o infracţiune introdusă cu ocazia unei reforme a C. pen., ţinând seama, de asemenea, de fapte anterioare intrării în vigoare a acestei reforme, şi încadrată ca infracţiune "continuată" în dreptul intern, nu reprezintă o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea inculpatului [Rohlena împotriva Republicii Cehe (MC), pct. 57-64, privind infracţiunea de rele tratamente asupra unui membru de familie]. Curtea a remarcat că, în conformitate cu legislaţia internă respectivă, o infracţiune "continuată" este analizată ca o acţiune unică, a cărei încadrare trebuie apreciată în funcţie de normele în vigoare la data când s-a încheiat ultima manifestare a infracţiunii, cu condiţia ca faptele săvârşite sub imperiul legii anterioare să fie, de asemenea, sancţionate. Aplicarea de către instanţele naţionale a noţiunii de infracţiune "continuată", introdusă în C. pen. înaintea primului act săvârşit de către persoana în cauză, fusese, de altfel, suficient de previzibilă în temeiul dreptului naţional. Curtea a verificat, de asemenea, dacă pedeapsa aplicată persoanei în cauză pe baza infracţiunii "continuate" nu a fost mai grea decât cea care ar fi fost aplicată dacă faptele săvârşite de persoană înaintea reformei legislative ar fi fost apreciate separat de cele săvârşite ulterior.

Dimpotrivă, atunci când condamnarea pentru o infracţiune săvârşită în forma "continuă" nu era previzibilă în temeiul dreptului naţional aplicabil la momentul relevant şi când pedeapsa impusă persoanei în cauză a devenit mai grea în consecinţă, Curtea a concluzionat că a existat o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea acesteia (Veeber împotriva Estoniei (nr. 2), pct. 30-39; Puhk împotriva Estoniei, pct. 24-34).

Principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile

Chiar dacă art. 7 § 1 din Convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (spre deosebire de art. 15 § 1 în fine din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice şi de art. 9 din Convenţia americană privind drepturile omului), Curtea a considerat că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 103-109, privind o pedeapsă la 30 de ani de închisoare în loc de detenţiune pe viaţă]. În opinia Curţii, "aplicarea unei pedepse mai aspre pentru singurul motiv că aceasta era prevăzută la momentul comiterii infracţiunii reprezintă o aplicare în defavoarea inculpatului a normelor ce reglementează succesiunea legilor penale în timp. Acest lucru ar echivala, în plus, cu ignorarea oricărei schimbări legislative favorabile inculpatului intervenite înainte de proces şi cu impunerea în continuare de pedepse pe care statul, şi colectivitatea pe care o reprezintă, le consideră deja excesive". Curtea a remarcat că la nivel european şi internaţional s-a dezvoltat treptat un consens pentru a considera că aplicarea legii penale, chiar posterioară săvârşirii infracţiunii, care prevede o pedeapsă mai uşoară a devenit un principiu fundamental al dreptului penal.

In ceea ce priveşte împrejurarea că legea veche nu se aplică faptelor care nu erau prevăzute ca infracţiuni la data săvârşirii lor, aceasta se referă la faptul că legea în vigoare la data săvârşirii faptei nu o incrimina, ca fapta penală, nu era prevăzută şi nu era sancţionată de legea penala în vigoare.

Însă, în aceleaşi categorii pot fi cuprinse şi faptele pentru care legea veche le prevedea ca infracţiuni, iar legea nouă aduce modificări, în sensul că agravează condiţiile de incriminare.

Astfel, expresia care se refera la faptele care nu erau prevăzute ca infracţiuni trebuie înţeleasă în sens larg, prin urmare, fapta care prin aplicarea oricărei dispoziţii din legea veche prin care s-a săvârşit nu era susceptibilă de sancţionare, este din punct de vedere juridic, echivalentă cu fapta care nu era prevăzută de infracţiune de legea veche şi nu ar putea fi sancţionată în temeiul legii noi sub care se judecă şi care o incriminează.

Deşi s-a solicitat aplicarea formei agravate, şi deşi s-a aplicat această formă agravată, trebuie totuşi să se constate şi ca în momentul comiterii faptei varianta agravată nu era incriminată.

V. Greşita soluţionare, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. a excepţiei autorităţii de lucru judecat:

Inculpatul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, cu privire la:

- Soluţia dată in dosarul penal nr. x/2007;

- Decizia nr. 2947/18.10.2011 a Curţii de Apel Craiova cu privire la tranzacţia ce face obiectul rechizitorului cu inculpatul I.;

- Soluţia adoptata în dosarul nr. x/2007 al Tribunalul Dolj, vizând închiderea procedurii insolvenţei cu privire la S.C. AA. faptul că, prin raportul final, se menţionează că nu au fost identificate cauze sau fapte în condiţiile art. 138 din Legea 85/2006, care sa conducă la atragerea răspunderii solidare, lucru confirmat de judecătorul sindic prin sentinţa de închidere a procedurii AA.. nr. 1664/2011, definitivă şi irevocabilă.

- excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la fapta de vânzare a terenului catre RRR..

Soluţia data în dosarul penal nr. x/2007:

Instanţa de fond motivează respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat izvorâte din soluţia adoptată în dosarul nr. x/2007 ca în acea cauză s-au avut în vedere mai multe infracţiuni, respectiv: infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, infracţiunea de dare de mită, etc., iar, analizând rezoluţia respectivă a rezultat faptul că procurorul în soluţia adoptată s-a referit numai la infracţiunile incriminate de Legea 78/2000.

In concluzie, se motivează că nu există autoritate de lucru judecat, deoarece menţiunea procurorului în considerente că nu există dovada săvârşirii vreunor infracţiuni ce a atras competenţa DNA, nu echivalează cu autoritate de lucru judecat, mai precis cu cercetarea tuturor posibilelor infracţiuni legate de terenul în cauză, în condiţiile în care nu a existat o sesizare în acest sens.

Aceasta concluzie este eronată şi nelegală, intrucat, pe de-o parte, aşa cum rezultă expres din menţiunea organului de cercetare, acesta a analizat efectiv existenţa sau nu a săvârşirii vreunei infracţiuni ce atrage competenţa DNA, implicit a infracţiunii de evaziune fiscala în orice formă, întrucât aşa cum a arătat mai sus în cazul infracţiunii de evaziune fiscala în care prejudiciul depăşeşte suma de 1.000.000 Euro, competenţa in ceea ce priveşte cercetarea penală aparţinea în acel moment exclusiv DNA, iar pe de altă parte pentru ca obligaţia organului de cercetare penală este aceea de a trata exhaustiv o plângere cu care este investit.

Aşa cum a arătat cu ocazia concluziilor depuse la dosarul cauzei, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat vizând soluţia dată în dosarul nr. x/2007 excepţia este admisibilă, având în vedere următoarele precizări:

Acest principiu este aplicabil şi în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancţionată contravenţional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter "penal", în sensul autonom pe care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îl acordă respectivei noţiuni". Art. 6 al noului C. proc. pen. prevede că nicio persoană nu va fi (i) urmărită penal, (ii) judecată, (iii) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune. "Incidenţa într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune analiza sancţiunii aplicate anterior şi dacă aceasta se circumscrie sau nu noţiunii de "acuzaţie penală", stabilirea identităţii dintre faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură şi analiza dublei proceduri. In dreptul intern, anumite fapte care au o conotaţie penală, datorită gradului scăzut de pericol social, nu sunt calificate drept infracţiuni, ci contravenţii".

Astfel, în cauza de faţă din rechizitoriu, rezultă că urmărirea penală si probele au fost administrate de DIICOT pentru următoarele infracţiuni: evaziune fiscală, ce vizează un prejudiciu de 5.32 mii. euro (legea 241/2005); infracţiunea de grup infracţional organizat (Legea 39/2003); spălare de bani(Legea 656/2002) si folosirea cu rea-credinţă a bunurilor societăţii(Legea 31/1990).

In dosarul nr. x/2007 al DNA, faţă de sesizările făcute de alte persoane cu privire la modalitatea de înstrăinare/dobândire a suprafeţei de 23,50 Ha de teren situat în comuna Cernele, care face şi obiectul cercetării judecătoreşti în dosarul de faţă, plângere iniţială care se referă la intabularea şi vânzarea suprafeţei de 23,50 Ha teren, privind mai multe acte de tip "suveica", s-a dat soluţie, respectiv rezoluţia cu nr. x de neîncepere a urmăririi penale mentionandu-se expres că nu a fost săvârşită vreuna din infracţiunile care ar atrage competenţa DNA, precum şi cele prevăzute de Legea 78/2000, fiind cercetată inclusiv infracţiunea de evaziune fiscală.

Această rezoluţie a fost menţinută de ICCJ în dosarul nr. x/2008 care, prin sentinţa nr. 519 din 19.03.2008, a motivat soluţia de respingere, în sensul că, din cercetările efectuate, nu rezultă din niciun element de fapt, indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de persoanele implicate, atât cele ce au iniţiat acţiune de reconstituire a dreptului de proprietate, ori cei care au devenit ulterior proprietari pe terenul în litigiu şi cum prin O.U.G. nr. 43/2002, competenţa pentru evaziune fiscală pentru prejudicii de peste 1.000.000 euro aparţinea DNA şi cum actele analizate s-au referit la această suprafaţă de teren, concluzia DNA că nu s-au descoperit alte fapte care să atragă competenţa DNA, fiind definitivă, nu mai poate face obiectul altui dosar penal, în considerarea art. 6, care stabileşte că nu poate fi urmărită sau judecată o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când, faţă de acea persoană, s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar dacă a avut o altă încadrare juridică.

Referitor la lipsa unei sesizări în legătură cu infracţiunile privind circuitul terenului, ce a făcut obiectul sesizării DNA, se va observa, lecturând plângerea făcută împotriva rezoluţiei Procurorului din 27.10.2007 că există în mod clar o asemenea sesizare, deoarece se vorbeşte la pct. 4 despre întabularea suprafeţei de 23.5 ha care ar fi fost vândută de BB. prin mai multe acte de tip suveica către terţii dobânditori, inclusiv persoanele din prezenta cauza.

Astfel, menţiunea procurorului din considerente că nu s-au identificat orice alte infracţiuni, este susţinută de sentinţa nr. 519 din dosarul x/2008 al ICCJ care confirmă cu autoritate de lucru judecat că nu rezultă din niciun element de fapt indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de către funcţionari sau de către persoane care au iniţiat acţiunile de reconstituire a dreptului de proprietate ori de cele care au devenit ulterior proprietari ale suprafeţelor din litigiu.

Soluţia este menţinută prin decizia nr. 530 a ICCJ, iar ceea ce s-a cercetat este, de fapt, modalitatea de dobândire a terenului şi, nu în ultimul rând, circuitul acestuia prin operaţiuni de tip suveică, astfel că, în cauza de faţă, judecătorul fondului ocoleşte aceste aspecte şi susţine ca nu s-au făcut cercetări sub aspectul circulaţiei terenului între persoanele implicate printre care sunt şi cele din prezentul dosar.

Iniţial, în cursul lunii aprilie 2007, petiţionarii FFFFF. şi alţii, au făcut un memoriu către Cancelaria Primului-Ministru prin care invocau anumite nelegalităţi în legătură cu suprafaţa de 23.5 ha teren. Aspectele vizate fiind următoarele, conform memoriului pe care l-a ataşat:

La cap. I, se găseşte descrierea persoanelor implicate în aşa zisa activitate infracţională, printre alţii, fiind şi C., FFF., A., E. F., P. S.A., JJ. S.A. şi BB.. De asemenea, se indică ordinea cronologică de înstrăinare a terenurilor.

La cap. II, sunt descrise aspecte care ţin de sentinţe date în această perioadă, iar la cap. III este descrisă aşa zisa înstrăinare ilegală a terenurilor.

Astfel, prin aspectele sesizate, se indică şi ordinea cronologică privind circulaţia terenului, respectiv CAPITOLUL 3 privind circuitul acestuia.

Decizia nr. 2947/18.10.2011 a Curţii de Apel Craiova cu privire la tranzacţia ce face obiectul rechizitorului cu inculpatul I..

De asemenea, instanţa de fond în mod nelegal şi netemeinic a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, izvorand din Decizia nr. 2947/18.10.2011 a Curţii de Apel Craiova, care stabileşte că tranzacţia efectuată de inculpatul I. a fost realizată la un preţ corect şi că nu implica probleme de ordin fiscal, desfiinţând raportul de inspecţie fiscală, procesul-verbal şi Decizia de impunere întocmite de organele fiscale având ca obiect aceste tranzacţii.

Desi efectul pozitiv al lucrului judecat este obligatoriu în orice altă cauză judecată pe viitor, prin încheierea din 4 noiembrie 2020, tribunalul a apreciat că nu poate retine această decizie ca temei pentru autoritatea de lucru judecat, deoarece inculpatul A. nu ar fi fost parte în acel dosar, iar, pe de altă parte, chiar cu privire la I., se observă că ar fi vorba despre o procedură administrativă care ar viza o sancţiune pecuniară care nu are legătură cu latura penală a prezentei cauze şi, ca atare, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat. Soluţionarea în acest mod a excepţiei autorităţii de lucru judecat este nelegală şi ignoră efectul lucrului judecat dar contravine evident principiului ne bis in idem dezvoltat mai sus.

Sub aspectul neincidenţei deciziei nr. 2947/2011, motivaţia că acea cauză nu se referă la apelant nu poate fi primită întrucât, instanţa de fond nu poate ignora dezlegarea de drept dată de instanţa civilă, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, calitatea de inculpat nu a avut-o doar el, ci şiTrandafir I..

Decizia invocată de apelant de mai sus, statuează cu autoritate de lucru judecatca preţul practicat în acea tranzacţie este unul corect, în raport cu vânzări similare şi categorie de teren cu destinaţie identică în zonă, cu alte cuvinte se află în faţa unei tranzacţii corecte, fapt ce face ca toate celelalte tranzacţii sa fie de asemenea corecte.

Hotărârea definitivă a instanţei penale NU are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale art. 28 din C. proc. pen. alin. (1), însă aşa cum prevede alin. (2): Hotărârea definitivă a instanţei civile are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale, mai ales că LEGEA nu are o definiţie a prejudiciului aşa cum CCR în Decizia nr. 258/2016 stabileşte la punctul 6 faptul ca noţiunea de "prejudiciu" nu este definită, determinând incertitudine în stabilirea acestuia.

Prin urmare, cum pe lanţul tranzacţiilor I. beneficiază de efectul unei hotărâri civile definitive, care raportat la momentul vânzării efectuată în intervalul de timp în care au avut loc tranzacţiile, analizate în prezenta cauză, hotărâre defnitivă care stabileşte cu autoritate de lucru judecat faptul că tranzacţia este reală şi are un preţ real, nu mai poate fi considerat ca s-a săvârşit un prejudiciu constituit prin reaprecierea că preţurile de vânzare nu au fost reale.

Soluţia adoptată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalul Dolj, vizând închiderea procedurii insolvenţei cu privire la S.C. AA. faptul că, prin raportul final, se menţionează ca nu au fost identificate cauze sau fapte în condiţiile art. 138 din Legea 85/2006, care să conducă la atragerea răspunderii solidare, lucru confirmat de judecătorul sindic prin sentinţa de închidere a procedurii AA. nr. 1664/2011, definitivă şi irevocabilă.

Deşi a invocat şi ca în dosarul de insolvenţă privind pe AA.. lichidatorul judiciar PPPPP. (dosar x/2007 Tribunalul Poli), prin raportul final menţionează ca nu a identificat cauze sau fapte in coditiile art. 138 din Legea 85/2006. care sa conducă la atragerea răspunderii solidare, lucru confirmat de judecătorul sindic prin sentinţa de închidere a procedurii AA.. nr. 1664/2011 definitivă şi irevocabilă, judecătorul fondului nu s-a pronunţat pe aceasta exceptie, motiv de apel aşa cum este precizat acum pentru care susţine admiterea excepţiei şi, fiind admisibilă, se impune admiterea apelului, anularea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la fapta de vânzare a terenului către RRR..

Nu s-a pronunţat, de asemenea, pe excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la fapta de vânzare a terenului către RRR., excepţie deşi invocată în faţa judecătorului în cadrul ultimului termen de judecată când a înţeles să susţină această excepţie raportat la faptul ca exista o soluţie deja dată sub acest aspect, judecătorul fondului nu numai ca nu se pronunţă dar nici măcar nu aminteşte de existenta acestei excepţii.

- In ceea ce priveşte rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale date în dosar x/2012, instanţa de fond în mod greşit apreciază că ar fi vorba de alte fapte şi deci nu există autoritate de lucru judecat.

In concluzie, în ceea ce priveşte excepţia referitoare la aşa zise infracţiuni referitoare la vânzarea celor 23.5 ha din zona Cernele Craiova, a mai existat o procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, în acest sens, a indicat decizia de antrenare a răspunderii solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj care a rămas definitivă, având în vedere sentinţa nr. 217/2009 a Curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ. In considerarea acestor lucruri, a apreciat ca fiind incident în cauză dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis in idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C-617/10 etc. Cu privire la respingerea acestei excepţii nu exista niciun fel de motivare.

Acest ultim aspect, deşi esenţial în economia dosarului, întrucât există identitate între cele două proceduri fiscală şi penală, a apreciat ca presupusele acte şi fapte nu mai pot face obiectul unei proceduri penale, motiv pentru care a solicitat nulitatea rechizitoriului şi autoritatea de lucru judecat.

Prin decizia nr. 102/17.02.2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului CCR a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. şi a stabilit că dispoziţia este neconstituţională.

Noul C. proc. pen. nu se limitează la a reglementa numai dreptul de a nu fi condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă, ci se referă şi la dreptul de a nu fi urmărit penal sau judecat de două ori pentru aceeaşi faptă. Aşadar, art. 6 din noul C. proc. pen. conţine trei garanţii distincte şi prevede că nicio persoană nu va fi (i) urmărită penal, (ii) judecată, (iii) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune (CtEDO, Nikitin c. Rusiei, hotărârea din 20 iulie 2004, parag. 36; CtEDO, Sergey Zoîotukhm c. Rusiei, hotărârea din 7 iunie 2007, parag. 34).

În acest fel, art. 6 din noul C. proc. pen. reprezintă, în realitate, una dintre garanţiile prin care se asigură realizarea deplină, atât a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, prin apărarea securităţii juridice şi a încrederii în realizarea actului de justiţie, cât şi a principiului legalităţii prin garantarea autorităţii hotărârii penale definitive. (...)

În aceste condiţii, a solicitat să se constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1), lit. i) din C. proc. pen.

VI. Nulitatea actelor pe care se fundamentează Rechizitoriul si cercetarea judecătorească:

6.1 Nulitatea titlurilor executorii menţionate în rechizitoriu filele x si filele x şi inexistenţa unor titluri executorii valide, condiţie premisă a existenţei prejudiciului.

Atât la dosarul de cercetare penală, cât şi la dosarul instanţei de judecată nu există titluri executorii valide în raport cu aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 92/2003 şi Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 585/2005, în vigoare la momentul stabilirii obligaţiilor fiscale(2004-2006), în raport cu dispoziţiile art. 46 din Codul fiscal, care stabilesc condiţiile de formă şi validitate a formularelor tip.

Întrucât înscrisurile intitulate titluri executorii depuse în copie xerox la dosarul cauzei, nesemnate şi neştampilate, îmbrăcând o formă ce nu era în vigoare la momentul la care se susţine ca au fost emise conduce la ideea că respectivele înscrisuri intitulate titluri executorii au fost întocmite ulterior în fals, după expirarea termenului în care puteau fi emise, pentru a crea aparenţa existenţei titlurilor executorii.

A invocat nulitatea titlurilor executorii menţionate în rechizitoriu filele x şi filele x, în sensul că, în cauza, în vigoare îşi găsea aplicabilitatea O.U.G. nr. 92/2003 şi Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 585/2005 care, în raport cu dispoziţiile art. 46 din Codul fiscal, stabileau condiţiile formularelor tip şi forma ce trebuiau îndeplinite de acestea.

Actele ataşate de DIICOT la rechizitoriu nu respectau condiţiile de formă aferente momentului emiterii acestor titluri, respectiv ele nu îndeplinesc condiţia de forma stabilită prin OMF nr. 585/2005, astfel încât nu pot constitui calitatea de documente în sensul Codul fiscal.

Având în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 1485/2011, respectiv 1226/2011, a menţionat că, prin aceste decizii, s-a statuat ca nu exista o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în lipsa unui titlu executoriu.

Nu in ultimul rând, prin decizia RIL 17/2015, ICCJ a stabilit ca, in materie penală, primează prevederile imperative ale Codului de procedura fiscală, inclusiv cele cu privire la emiterea unui titlu executor, precum şi cele care reglementează nulitatea somaţiilor şi ale titlurilor de executare (a se vedea art. 46 şi art. 49 din Codul de procedură fiscală).

Este şi motivul pentru care a invocat nulitatea absolută a titlurilor executorii şi a somaţiilor emise în dosarul x/2006 care a stat la baza întocmirii rechizitoriului şi la stabilirea prejudiciului, nulitate care trebuia admisă şi înlăturarea din materialul probator a actelor respective.

Investit cu o asemenea excepţie, judecătorul fondului nu motivează de ce excepţia ar fi neîntemeiată, fapt ce presupune, de asemenea, admiterea apelului cu casarea si trimiterea cauzei spre rejudecare.

A reiterat faptul că înscrierea în fals a reprezentat o cerere efectivă şi o probă necesară şi concludentă, însă instanţa a preferat să nu îi acorde niciun fel de importantă, nemotivând de ce ar fi o cerere inutilă sau că ar fi o probă nerelevantă.

A început prin a arata că a indicat instanţei faptul ca nu exista un titlul executor sau un act emis în mod legal care sa impună creanţa în sarcina sa.

Aşa cum a arătat Decizia RIL 17/2015, ICCJ a stabilit ca, în materie penală, primează prevederile imperative ale Codului de procedură fiscala, inclusiv cele cu privire la emiterea unui titlu executoriu, precum şi cele care reglementează nulitatea somaţiilor şi ale titlurilor de executare (a se vedea art. 46 şi art. 49 din Codul de procedură fiscală,iar el tocmai aceste aspecte le-a reiterat, că nu exista somaţie sau titlul executor emis în concordantă cu procedura fiscală.

A invocat nulitatea titlurilor executorii menţionate în rechizitoriu filele x si filele x în sensul că, în cauză, în vigoare îşi găsea aplicabilitatea O.U.G. nr. 92/2003 şi Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 585/2005 care, în raport cu dispoziţiile art. 46 din Codul fiscal stabileau condiţiile formularelor tip şi forma ce trebuiau îndeplinite de acestea.

Actele ataşate de DIICOT la rechizitoriu nu respectă condiţiile de formă aferente momentului la care se susţine că au fost emise cecuri, respectiv ele nu îndeplinesc condiţia de formă stabilita prin OMF nr. 585/2005, astfel încât nu pot constitui calitatea de documente în sensul Codul fiscal.

Pe cale de excepţie, văzând înscrisurile ataşate, în condiţiile art. 43 din O.G. nr. 92/2003 s-a invocat nulitatea actelor administrative fiscale

Astfel, ART. 43 dispune astfel:

Conţinutul si motivarea actului administrativ fiscal:

(1) Actul administrativ fiscal se emite numai in formă scrisă.

(2) Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente:

a) denumirea organului fiscal emitent;

b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;

c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, dupa caz;

d) obiectul actului administrativ fiscal;

e) motivele de fapt;

f) temeiul de drept;

g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;

h) ştampila organului fiscal emitent;

i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia;

j) menţiuni privind audierea contribuabilului.

(3) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) prin intermediul mijloacelor informatice este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie.

(4) Prin ordin al ministrului economiei si finanţelor se stabilesc categoriile de acte administrative care se emit in condiţiile alin. (3).

ARTICOLUL 46

Nulitatea actului administrativ fiscal

Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele si calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele si prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau

a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.

Verificând actele ataşate, s-a observat că nu respectă condiţiile impuse de art. 43, ceea ce ne produce o vătămare gravă în sensul ca nu se poate verifica nici asupra sumelor, nici asupra perioadei, nu se poate face o apărare eficientă, lipsesc semnătura persoanelor şi ştampila, fapt ce impune să se constate nulitatea acestora.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal şi ştampila, potrivit legii.

Potrivit art. 46 din acelaşi act normativ, lipsa acestora atrage nulitatea actului, cu excepţia prevăzută la art. 43 alin. (3), nulitatea putând fi constatată la cerere sau din oficiu.

În speţă, titlul executoriu şi somaţiile nu conţin semnătura persoanei care este menţionată în cuprinsul documentului şi nici ştampila.

În condiţiile în care legea cere, sub sancţiunea nulităţii, ca actul administrativ să conţină un anumit element şi sancţionează cu nulitatea actul ce nu se conformează, documentul nu poate fi considerat ca fiind legal emis. Ca atare, el va fi desfiinţat. Partea care invocă nulitatea nu este ţinută să dovedească o vătămare prin faptul că actul administrativ a fost încheiat cu nerespectarea formei legal impuse, deoarece vătămarea este prezumată de însăşi legea care stabileşte sancţiunea. Emitentul actului, nu reclamantul este ţinut să dovedească producerea unui prejudiciu în privinţa sa din cauza caracterului inform al actului, ci organul fiscal este obligat să dovedească că prezumţia instituită de lege privind producerea unui prejudiciu în privinţa reclamantului nu este eficientă şi că, drept consecinţă, actul ar fi legal.

A arătat că insistă în cererea formulată în faţa instanţei de fond de a înscrie în fals cu privire la toate titlurile executorii şi somaţiile aflate la dosarul cauzei.

6.2. Nulitatea actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului pentru neindicarea în mod concret a actelor materiale şi a momentului săvârşirii infracţiunii respectiv data săvârşirii fiecărui act material:

Tot pe cale de excepţie, a invocat nulitatea actelor de urmărire penală pentru neindicarea în mod concret a momentului săvârşirii infracţiunilor pentru ca, în raport cu această dată, se pot stabili momentele în care începe cursul prescripţiei, după cum inculpatul este lipsit de apărare, în sensul ca vătămarea ce i se aduce este extrem de gravă, neputându-se raporta la un anumit moment sau la o anumită dată în legătură cu data la care a fost săvârşită infracţiunea respectivă şi, ceea ce este mai grav, nici instanţa de judecată nu poate face o apreciere exactă a modului de derulare în timp a infracţiunii, respectiv data începerii, data consumării infracţiunii, judecătorul fondului a respins aceasta excepţie motivând că este invocată tardiv.

Instanţa de fond a respins această excepţie pe motiv că neregulile invocate nu fac parte din nulităţile absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)- f) din C. proc. pen.

Cu toate acestea actele care au fost făcute cu nesocotirea dispoziţiilor legale sunt lovite de nulitate. De asemenea, este greşită abordarea instanţei având in vedere faptul că aceste nereguli au fost invocate constant pe parcursul procesului penal încă din faza de camera preliminară, instanţa pronuntand-se asupra acestor cereri doar cu ocazia adoptării hotărârii.

Coroborând toate aceste excepţii evident, că se ajunge la nulitate, astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Mai mult decât atât, acuzaţiile au fost şi sunt informe, nu numai prin prisma neindicării momentului la care s-au săvârşit faptele, ci şi cu privire la sumele imputate, nu se ştie exact la care dintre actele materiale se referă sau câte acte materiale sunt, lucru pe care şi judecătorul fondului îl trece cu vederea, apreciind că nu sunt nulităţi absolute şi că momentul la care se invocă aceste neregularităţii este tardiv.

De asemenea, aşa cum a mai arătat în susţinerea excepţiei privind nulitatea actelor de urmărire penală şi a actelor de cercetare judecătorească, trimiterea sa în judecată s-a făcut fără ca acuzaţiile de spălare de bani să-i fie comunicate pentru neindicarea în mod concret a momentului săvârşirii infracţiunii, cu omisiunea vădită de a indica în mod consecvent data şi ora săvârşirii infracţiunii şi astfel se încalcă drepul la apărare, precum şi pentru trimiterea în judecată pentru infracţiunea de spălare a banilor.

Aceste acte, fie că se vorbeşte de Ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem, Ordonanţa de efectuare în continuare a urmăririi penale sau Referatul cu propunerea de punere în mişcare a acţiunii penale, cuprindeau o descriere greşită şi incompletă a faptei.

În ceea ce priveşte Ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem, aceasta cuprindea o altă infracţiune decât cea care i se imputa în mod real făptuitorului.

Astfel, urmărirea penală s-a efectuat în continuare pentru o altă faptă decât cea reţinută în Ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem.

În acest caz, s-au încălcat dispoziţiile legale prevăzute de art. 305 alin. (2) rap. la art. 286 alin. (2) lit. c) din C. proc. pen.: "Ordonanţa trebuie să cuprindă fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului."

Mai mult decât atât, analizând atent actele din dosarul penal, rezultă o inconsecvenţă a organelor de cercetare penală în descrierea faptei, aceste acte conţinând, pe alocuri, şi ştersături şi modificări neînsuşite prin semnătură.

În speţă, a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului, întrucât nu i s-a adus la cunoştinţă în mod corect şi complet fapta ce i se impută, pentru ca acesta să-şi poată realiza apărarea în consecinţă.

Art. 10 din C. proc. pen. dar şi Constituţia României a consfinţit dreptul la apărare ca un drept pe de-o parte procedural, dar mai cu seama, un drept fundamental.

Dreptul la apărare (1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.

(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.

(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia.

Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.

(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.

(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal. (6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.

Art. 24 din Constituţie prevede, de asemenea, că drepul la apărare este un drept GARANTAT.

Astfel doar un profesionist în drept penal, un avocat de drept penal, poate aprecia daca dreptul la apărare a fost încălcat şi atunci poate sa formuleze excepţii pentru inculpat.

Dreptul la apărare constituie un drept fundamental de tradiţie, în mod obişnuit încadrat în prima generaţie de drepturi, pentru garantarea căruia statul trebuie să se abţină de la orice ar putea limita posibilităţile unei persoane de a se apăra în instanţă.

Formularea sa constituţională nu a cunoscut variaţii mari de-a lungul timpului, în sistemul juridic românesc reglementarea sa, fiind în permanent acord cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi cu dispoziţiile art. 6 parag. 3 al Convenţiei europene a drepturilor omului.

Inculpatul a fost supus unei proceduri nelegale în faza de urmărire penală şi ulterior în faza de cercetare judecătoreascaă, nefiindu-i comunicată şi infracţiunea de spălare a banilor, aceasta fiind trecută în rechizitoriu numai la finele urmăririi penale şi, desigur, cu scopul de a crea un caracter de greutate dosarului.

6.3. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal, precum şi a întregii cercetări judecătoreşti prin încălcarea dispoziţiilor art. 305 alin. (2) rap. la art. 286 alin. (2) lit. c) din C. proc. pen.:

Un alt aspect ce trebuie avut în vedere de instanţa de apel, este cel referitor la faptul că actele de urmărire penală din dosarul penal au fost întocmite în mod nelegal.

Aceste acte, fie că vorbim de Ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem, Ordonanţa de efectuare în continuare a urmăririi penale sau Referatul cu propunerea de punere în mişcare a acţiunii penale, cuprindeau o descriere greşită şi incompletă a faptei.

În ceea ce priveşte Ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem, aceasta cuprindea o altă infracţiune decât cea care i se imputa în mod real făptuitorului.

Astfel, urmărirea penală s-a efectuat în continuare pentru o altă faptă decât cea reţinută în Ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem.

În acest caz, s-au încălcat dispoziţiile legale prevăzute de art. 305 alin. (2) rap. la art. 286 alin. (2) lit. c) din C. proc. pen.: "Ordonanţa trebuie să cuprindă fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului."

Mai mult decât atât, analizând atent actele din dosarul penal, rezultă o inconsecvenţă a organelor de cercetare penală în descrierea faptei, aceste acte conţinând, pe alocuri, şi ştersături şi modificări neînsuşite prin semnătură.

În speţă, a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului, întrucât nu i s-a adus la cunoştinţă în mod corect şi complet fapta ce i se impută, pentru ca acesta să-şi poată realiza apărarea în consecinţă.

Art. 10 din C. proc. pen., dar şi Constituţia României a consfinţit dreptul la apărare ca un drept pe de-o parte procedural dar mai cu seama, un drept fundamental.

Dreptul la apărare (1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.

(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.

(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia.

Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.

(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.

(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal. (6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.

Inculpatul a fost supus unei proceduri nelegale în faza de urmărire penală şi ulterior în faza de cercetare judecătorească, nefiindu-i comunicată şi infracţiunea de spălare a banilor, aceasta fiind trecută în rechizitoriu numai la finele urmăririi penale şi, desigur, cu scopul de a crea un caracter de greutate dosarului.

6.4 De asemenea, fără a face obiectul cercetării penale, au apărut direct în rechizitoriu tranzacţiile celor două operaţiuni din 2006, aspect ce atrage nulitatea absolută a actelor de cercetare penală şi a hotărârii, respectiv:

1. Contractul de vânzare-cumparare nr. x din 19.01.2006, unde CC. S.R.L. a vândut numitei RRR. imobilul situat în extravilan Craiova, tarlaua x, parcela x, in suprafaţa de 38.199 mp;

2. Contractul de vânzare-cumparare nr. x din 03.08.2006, unde CC. a vândut societăţii SSS. S.R.L. suprafaţa totală de 76.422 mp.

6.5 Instanţa de fond nu a stabilit prejudiciul raportat la sumele de bani achitate de inculpaţi şi părţile responsabile civilmente atât benevol, cât şi prin orice formă de executare silită. Mai mult, pronunţându-se pe latura civilă instanţa de fond stabileşte un prejudiciu diferit decât cel ce face obiectul rechizitoriului şi al cererii precizatoare a părţii civile fără a specifica cum a ajuns să stabilească acest prejudiciu.

De asemenea, există discrepanţă între prejudiciul stabilit de prin rechizitoriu în cuantum de 23.414.211,39 RON şi cel stabilit de instanţă prin sentinţă în cuantum de 18.612.169 RON.

Cu privire la acest aspect, instanţa de fond nu se pronunţă şi nu motivează, în mod concret, în raport cu participaţiune şi fiecare act material, care sunt motivele care au determinat această diferenţă.

S-a arătat că instanţa de fond, deşi a fost investită cu o cerere privind constitutirea de partea civilă cu un prejudiciu de 23, a stabilit un prejudiciu de 18, fără a motiva în vreun fel modul în care a cuantificat prejudiciul, ceea ce pune în imoposibilitate inculpaţii de a se apăra în mod efectiv, atât pe latura penală din perspectiva Legii nr. 55/2021, cât şi pe latura civilă.

6.6 Sentinţa este lovită de nulitate prin prisma prevederilor art. 353 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât S.C. MM. S.A. şi S.C. LL. S.A. nu au fost niciodată citate in cauză.

In sentinţa apelată, filele x, instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut faptul că societăţile MM. S.A. LL. S.A. au fuzionat prin absorbţie cu S.C. K..

Este eronat întrucât, la momentul începerii procesului, cele două societăţi sus menţionate funcţionau independet fără să fie supuse unui proces de absorbţie sau fuziune.

Ele au fost ulterior radiate, deşi, actele de urmărire penală sau cercetarea judecătorească trebuia sa oprească aceasta radiere a celor două societăţi.

Stătea la îndemâna părţii civile să exercite opoziţie cu privire la actul de dizolvare deşi interesaţi, ANAF nu a efectuat niciun fel de demers în acest sens.

Împotriva celor doua societăţi, ANAF a formulat plângere penală, însă, în rechizitoriu, la fila x, sunt reţinute ca societăţi comericiale implicate în activitatea infracţionala.

La fila x din rechizitoriu, sunt drescrise activităţile economice în care au fost implicate cele două societăţi.

La filele x/50 din rechizitoriu, cele două societăţi sunt menţionate ca participante la constituirea prejudiciului de 23.401.440,20 RON, respectiv LL. S.A. are un prejudiciu total de 1.000.637,87 RON iar MM. S.A. are un prejudiciu adus de 519.059.15 RON.

Deşi ANAF s-a constituit parte civilă, inclusiv cu privire la aceste sume, iar cele două societăţi amintite anterior au făcut obiectul acuzării, instanţa de fond nu s-a pronunţat nici în ceea ce priveşte latura penală şi nici latura civilă.

Deşi în tabelul de la pagina nr. 7 din sentinţa nr. 8, instanţa de fond a reţinu sumele mai sus menţionate cu titlu de prejudiciu creat de societatatile MM. şi LL. S.A., cu toate acestea, la calculul prejudiciului şi analiza acestuia de la filele x din sentinţă, instanţa de fond a omis acest prejudiciu.

Astfel, aceste aspecte demonstrează că prejudiciul nu a fost determinat de către instanţa de fond, care nu s-a pronunţat pe faptele detaliate în rechizitoriu, deşi ANAF s-a constitutit parte civilă cu aceste sume.

Toate acestea conduc la ideea ca nu există determinarea prejudiciului şi convingerea instanţei cu privire la constituirea acestui prejudiciu.

În concluzie, fată de aceste argumente, în temeiul art. 421, pct. (2). lit. bl). din C. proc. pen., cu aplicarea art. 6, parag. 1 din CEDO, s-a solicitat să se dispună admiterea apelului declarat în cauză de către inculpatul A., desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale apelate si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru rejudecarea cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală.

VII. Nemotivarea hotărârii, atât cu privire la cererile părţilor şi excepţiile invocate, cât şi cu privire la aspectele ce ţin de fondul cauzei, convingerea instanţei şi probele pe care se întemeiază soluţia din punct de vedere al judecătorului. Argumente de practica judiciară şi sancţiunea nemotivării hotărârii.

ARGUMENT DE PRACTICĂ JUDICIARĂ:

Recent, Curtea de Apel Craiova a pronunţat decizia penală nr. 768/2020 pronunţată la data de 10.07.2020 în dosarul penal nr. x/2018

Având în vedere situaţia similară din prezentul dosar, se impune reiterarea argumentelor dezvoltate cu puterea lucrului judecat de Curtea de Apel Craiova în speţa respectivă în susţinerea necesităţii desfiinţării hotărârii nelegal motivate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond. Astfel:

"Curtea apreciază că pentru a putea efectua un control judiciar, în apel, este necesar a se cunoaşte starea de fapt şi dispoziţiile legale aplicabile reţinute de către instanţa a cărei hotărâre este atacată, precum şi în baza căror probe s-a ajuns la stabilirea acestora, acest lucru neputând fi verificat decât pe baza motivării hotărârii apelate.

Instanţa de control judiciar mai reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit (în cauza Ruiz Torija contra Spaniei, 1994) că art. 6 paragraful 1 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, dar această obligaţie nu poate fi înţeleasă ca impunând un răspuns detaliat faţă de fiecare argument (cauza Van de Hurk, 1994).

Întinderea acestei obligaţii depinde de natura hotărârii. Este necesar să se ţină cont în special de diversitatea mijloacelor pe care o persoană implicată într-un proces le poate prezenta instanţei şi de diferenţele existente în statele membre în ceea ce priveşte dispoziţiile legale, cutumiare, concepţiile doctrinare în prezentarea şi redactarea hotărârilor.

Pentru ca obligaţia de motivare a hotărârilor, reglementată prin dispoziţiile art. 403 din C. proc. pen., să corespundă standardului, atât naţional cât şi european, componentă a dreptului la un proces echitabil, conform ari. 6 CEDO, este necesar ca instanţa să evite în motivare formulări stereotipe, deoarece asemenea abordări superficiale constituie doar aparenţe de motivare şi nu o justificare corectă şi completă a soluţiei adoptate.

Motivarea soluţiei trebuie sa fie reală şi completă, cuprinzătoare, fundamentată într-o manieră concretă pe materialul probatoriu al cauzei, oferind imaginea clară a rezolvării corecte a conflictului de drept penal dedus judecaţii şi convingând în legătură cu justeţea soluţiei.

În egală măsură, o hotărâre motivată corespunzător, cu indicarea elementelor de fapt şi de drept, va permite instanţei de control judiciar să verifice în condiţii procesuale adecvate legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate.

Principiul efectivităţii este consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi presupune că, în interpretarea Convenţiei Europene, se conferă prevederilor acesteia cea mai mare greutate şi cel mai mare efect în concordanţă cu litera textului, astfel încât să dea un înţeles fiecărui termen al acesteia. Obiectul şi scopul convenţiei europene ca instrument de protecţie a drepturilor omului impun ca prevederile sale să fie interpretate şi aplicate astfel încât garanţiile conferite de aceasta să fie concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii.

Conform art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturile omului cu pactele şi tratatele la care România este parte.

Analiza dispoziţiilor art. 20 din Constituţie permite desprinderea a două concluzii: prevederile Convenfiei Europene au aplicabilitate directă, fiind integrate în sistemul intern al blocului de constituţionalitate. Convenţia Europeană având un loc primordial în interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti: în situaţia unui conflict între o normă internă legislativă şi o normă internaţională convenţională, se va aplica norma cea mai favorabilă drepturilor omului, fie internă, fie internaţională. înlăturându-se norma mai restrictivă (art. 20 şi art. 11 alin. (2) din Constituţie).

Coroborând aceste dispoziţii ale legii fundamentale cu prevederile art. 1 alin. (5) din aceeaşi lege, rezultă că sub aspectul forţei juridice prevederile Convenţiei Europene au forţă constituţională, Convenţia Europeană si protocoalele adiţionale împreună cu întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene fac parte dintr-un bloc de convenţionalitate ce au aplicabilitate directă, forţă constituţională şi legislativă.

Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt şi încadrării juridice desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îşi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea reprezintă astfel rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia este argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de-o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac.

Lămurirea cauzei sub toate aspectele pe baza probelor şi formarea convingerii judecătorului pe baza celor administrate reprezintă două poziţii de includere a capacităţii apreciative a instanţei în demersul indispensabil al aflării adevărului, interpretare care ar fi în consens şi cu Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniştri ai Statelor Membre asupra Independenţei, eficacităţii şi rolului judecătorilor, potrivit căreia "judecătorii trebuie să dispună de puteri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a se achita de funcţiile lor".

Deşi formarea propriei convingeri a judecătorului printr-o muncă de reflecţie şi de conştiinţă constituie suportul raţional al demersului judiciar pentru cunoaşterea faptelor şi a încadrării juridice a acestora, drept garanţie a unui proces echitabil şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 paragraf 2 din Convenţia Europeană şi Protocolul nr. 7, instanţa are obligaţia de a-şi motiva soluţia dată cauzei, ceea ce implică justificarea procesului de convingere în mecanismul silogismului judiciar al aprecierii probelor.

Pe de altă parte, conţinutul expunerii hotărârii este reglementat în prezent în art. 403 din C. proc. pen. şi trebuie să cuprindă datele privind identitatea părţilor, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia, motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză, arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.

Cum motivarea este o condiţie esenţială, iar în motivarea primei instanţe nu sunt cuprinse argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluţia dată, Curtea a constatat că sentinţa penală atacată este nemotivată sub aspectele menţionate anterior, în condiţiile în care motivarea în fapt şi în drept trebuie să demonstreze, cu argumente convingătoare rezultate din probele dosarului, tot ceea ce instanţa a hotărât în dispozitivul sentinţei penale.

Având în vedere toate aceste aspecte, potrivit art. 6 CEDO, analizarea motivelor şi apărărilor tuturor părţilor, dar şi examinarea din oficiu a tuturor aspectelor necesare soluţionării cauzei, reprezintă o condiţie esenţială care justifică echitatea procesului penal, pe de-o parte prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, iar pe de altă parte prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea pronunţării caii de atac, dar şi de a permite instanţei de control judiciar să analizeze în speţă situaţia de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă.

Deşi lipsa motivării şi lipsa indicării temeiurilor juridice de drept complete şi corecte nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., Curtea constată că soluţia se impune pentru a garanta respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană, în contextul în care lipsa motivării echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie " să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".

Este adevărat că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac devolutivă, instanţa de apel având plenitudine de jurisdicţie, putând reaprecia şi statua asupra vinovăţiei, însă această caracteristică nu echivalează cu a statua în primă şi ultimă instanţă asupra situaţiei de fapt, apelul fiind în principal o cale de atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, ce nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăţi efective în primă instanţă.

Curtea are în vedere, aşadar, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care prevăd că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

VIII. Pe fondul cauzei, critici privind contradicţia evidentă între considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) si c) din Legea nr. 241/2005, precum si critici pe fondul existenţei sau inexistenţei faptei.

Pe fondul cauzei, contrar aprecierii instanţei de fond, se impune să se constate că faptele nu există, în raport cu art. 16 alin. (1) lit. a)-c) din C. proc. pen.

Întreaga acuzaţie penală porneşte de la aprecierea că avem de a face cu persoane afiliate.

Cu privire la tranzacţiile între persoanele afiliate, legea fiscală în vigoare la momentul tranzacţiilor: 2003-2006, stabileşte în art. 11 alin. (2) următoarele:

In speţă, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) din Legea 571/2003:

"În cadrul unei tranzacţii între persoane afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane, după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei.

La stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate se foloseşte cea mai adecvată dintre următoarele metode: b) metoda cost-plus, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza costurilor bunului serviciului asigurat prin tranzacţie, majorat cu marja de profit corespunzătoare." - pct. 22 din H.G. nr. 44/2004 dat in aplicarea art. 11 din Legea 571/2003. unde se specifică: "Autorităţile fiscale din România pot, în scopul calculării obligaţiilor fiscale ale persoanelor afiliate, să reconsidere evidenţele persoanei afiliate din România, în scopul examinării fiscale, dacă în urma relaţiilor speciale dintre persoana afiliată română şi cea străină aceste evidenţe nu reflectă profiturile reale impozabile ce provin din România. Nu se efectuează reconsiderarea evidenţelor persoanelor afiliate atunci când tranzacţiile dintre asemenea persoane au loc în termeni comerciali de piaţă liberă, precum şi în cazul tranzacţiilor între persoane juridice române afiliate.

Cu alte cuvinte, fiind vorba de persoane juridice române afiliate, nu poate avea loc reconsiderarea tranzacţiilor, aşa încât legea fiscală, stabilind o cale de excepţie în reconsiderarea tranzacţiilor, aceste tranzacţii nu pot face nici obiectul unei infracţiuni.

Mai mult chiar, această prevedere legală este în vigoare până la data de 14.05.2010, fiind prevedere expresă că între persoanele juridice afiliate, române, nu se efectuează reconsiderarea evidentelor.

Însă, prin Legea nr. 76/2010, se definesc persoanele afiliate, cărora li se aplică aceste prevederi, însă legea civilă nu retroactivează, ceea ce înseamnă că pentru toate tranzacţiile până în anul 2010 nu se pot reconsidera evidenţele.

Chemată în faţa instanţei pentru a fi audiată şi a da lămurire cu privire la obiectivele expertlzate, experta QQ. nu poate să lămurească incidenţa art. 11 alin. (2) şi nici modalitatea prin care a ajuns la calcularea prejudiciului, singurele explicaţii date fiind următoarele:

Având în vedere că tranzacţiile intermediare au fost între societăţile afiliate grupului K., aşa cum rezultă din rapoartele fiscale, nu au fost stabilite implicaţii fiscale din tranzacţia cu terenuri,- s-a observat deci limitarea expertizei strict pe actele întocmite de organele fiscale, pe aceleaşi acte fiind făcută şi urmărirea penală.

Nu a reîncadrat aceste tranzacţii, preţurile de vânzare fiind certe, cele menţionate în contractele de vânzare cumpărare.

Nu a recalculat niciun preţ din contractele de vânzare-cumpărare, nefiind stabilit prejudiciu pe tranzacţiile intermediare, cineva trebuia sa plătească contribuţii la stat.

Legea 241/2005, cu privire la infracţiunile pentru care s-a făcut trimiterea în judecată, dispune:

"Art. 9. (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau venituri realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;"

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să se dovedească, în cazul literei b) ca a fost omis a se evidenţia în actele contabile sau în alte documente a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate iar, în cazul literei c), evidenţierea unor cheltuieli nereale ori a altor operaţiuni fictive. Relevant este, aşadar, caracterul real sau nu al raportului juridic relevat de actele contabile sau documentele legale.

Ceea ce poate fi adus în discuţie este faptul că, din documentele cauzei, rezultă că, pe de-o parte, în ceea ce priveşte evidenţierea în actele contabile a operaţiunilor comerciale, acestea au fost evidenţiate în totalitate din punct de vedere al tranzacţiilor imobiliare, înscrisurile au fost autentice, intabulate la CF, prin urmare, operaţiune publică de opozabilitate, ca atare a fost, nu numai declarate dar şi înregistrate după cum înregistrate au fost inclusive veniturile, iar, în ceea ce priveşte celelalte operaţiuni comerciale, şi în această situaţie au fost înregistrate şi evidenţiate toate operaţiunile declarate, după cum şi efectele acestora au fost înregistrate, aşa încât, nu poate fi vorba de omisiunea înregistrării în tot sau în parte, iar în ceea ce priveşte fiecare societate în parte şi fiecare persoana interesată, sub aspectul literei c), rezulta, fără dubiu, ca ne aflam în situaţia unor livrări de bunuri per servicii reale.

Indiferent de menţiunile pe care le-au purtat actele contabile, este fără dubiu că existenţa lor nu afectează existenţa raportului comercial în sens de negotium şi nu transformă operaţiunea comercială într-una inexistentă ori nereală. Ceea ce este relevant este achiziţionarea de produse la preţul şi în cantitatea stipulată în documentele contabile.

Constatarea tipicităţii, în speţă, priveşte exclusiv existenţa operaţiunilor comerciale, ori s-a dovedit fără dubiu că aceste operaţiuni au fost reale devreme ce societatea a vândut bunurile în privinţa cărora a încheiat documente contabile şi a încasat preţul acestora. Doar în situaţia în care documentele contabile evidenţiau operaţiuni care nu aveau niciun corespondent în realitate erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv în situaţia în care în documente erau înregistrate achiziţii care nu au avut loc.

Principiul neutralităţii TVA-ului, al proporţionalităţii şi a prevalenţei economicului asupra juridicului impun ca deducerea taxei pe valoare adăugată să fie acordată, dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe deforma nu au fost respectate, în acest sens a decis şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care, în hotărârea oferită în afacerea IIIII., a statuat că singura situaţie în care trebuie exclus caracterul real au unei operaţiuni economice este acela în care se efectuează tranzacţii fictive.

Aspecte relevante cu privire la înţelesul elementelor definitorii ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 se regăsesc în motivarea Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunţată de către secţia penala a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după cum urmează:

"Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Elementul material al laturii obiective constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a unor operaţiuni fictive.

În art. 2 lit. f) din aceeaşi lege este dată şi definiţia operaţiunii fictive, ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

În situaţia în care societăţile înregistrează evidenţa contabilă sau evidenţiază operaţiuni economice, dispoziţia art. 67 din Codul de procedură fiscală nu îşi găseşte aplicabilitatea. Din interpretarea "per a contrario", organelor fiscale, cât timp se depun declaraţii fiscale, acestea nu pot proceda la estimarea bazei de impunere.

Atâta vreme cat organelor fiscale le-au fost puse la dispoziţie toate actele contabile şi toate declaraţiile societăţilor, activitatea şi consecinţa fiscală era numai de natura a naşte eventuale consecinţe fiscale dar nu penale.

Elocventă este procedura JJJJJ. S.A. împotriva Administración del Estado Cauza C 285/10 pct. 25. Pe de-o parte, posibilitatea de a califica o tranzacţie drept " tranzacţie cu titlu oneros" în sensul articolului 2 din a şasea directivă implica numai existenţa unei legături directe între livrarea de bunuri sau prestarea de servicii şi o contrapartidă primită în mod real de persoana impozabilă.

Astfel, faptul că o tranzacţie economică este realizată la un preţ mai mare sau mai mic decât preţul de cost şi, prin urmare, la un preţ mai mare sau mai mic decât preţul de piaţă este fără relevanţă în ceea ce priveşte această calificare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20/01/2005, hotel Scandic Gasaback C 412/03, rec, p. I 743, pct. 22). Aceeaşi este situaţia în ceea ce priveşte legătura care poate exista eventual între părţi la tranzacţie.

Prin evaziune fiscală legală se înţelege acţiunea contribuabilului de a ocoli legea în materie fiscală datorită unor erori sau inadvertenţe de reglementare. Este vorba de folosirea unor procedee juridice pentru evitarea obligaţiilor fiscale, fără încălcarea legii, de unde şi denumirea de evaziune tolerată.

Evaziunea fiscală legală exprimă exploatarea din punct de vedere legal a sistemului de impozitare în scopul reducerii obligaţiilor fiscale prin diferite mijloace licite, evaziunea fiscală frauduloasă (ilicită) se poate defini ca o acţiune conştientă a contribuabilului ce încalcă o prescripţie legală cu scopul de a nu plăti obligaţiile fiscale, iar prin evaziune fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului ce încalcă prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de plata impozitelor si taxelor.

Frauda fiscală desemnează, în strict sens, o infracţiune la lege şi se distinge de evaziunea fiscală legală, care se defineşte ca o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege.

Sub aspectul laturii subiective, nu s-a urmărit omisiunea în tot sau în parte a înregistrării în contabilitate a veniturilor după cum nu s-a urmărit nici influenţarea bazei de impunere în sensul de evidenţiere în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la baza operaţiuni reale.

Ceea ce s-a urmărit a fost optimizarea fiscală pentru actele încheiate.

La stabilirea prejudiciului s-au avut în vedere tranzacţiile cu terenurile de la Cernele respectiv şi tranzacţiile cu teren şi active din KKKKK. care s-au desfăşurat în perioada 2003-2006 potrivit rechizitorului.

Rezultă cu privire la tranzacţiile referitoare la înstrăinarea terenului de la Cernele că s-a realizat un prejudiciu format din impozit pe profit ce este cuantificat la suma de 8.342.470,40 RON, iar cu privire la TVA care reprezintă cealaltă componentă a prejudiciului s-a expertizat o valoare de 9.898.439,82 RON.

Aceste terenuri care au făcut obiectul tranzacţiilor au avut regimul juridic de teren agricol, mai degrabă livezi, categorie cu interdicţie la acel moment de schimbare a destinaţiei, iar din punct de vedere al regimului juridic şi expertiza evaluatorie a avut în vedere categoria terenului şi rezultă de aici că a fost vorba de terenuri categorie de folosinţă livezi, s-a avut în vedere amplasamentul acestuia, utilităţile existente, lipsa avantajelor fiscale, termoficare inexistentă.

Concluzionând, sub aspectul faptei se pot reţine următoarele:

Art. 11 alin. (2) din Codul fiscal şi art. 22 din Normele Metodologice ale Codul fiscal care precizează că între persoanele juridice româneşti afiliate nu poate avea loc o reconsiderare a evidenţelor aşa încât prejudiciul stabilit pe baza de estimare, acuzaţia fiind de persoane juridice afiliate, româneşti nu putea să aibă loc. De asemenea, aceleaşi norme fiscale pe care le-a identificat mai sus referitoare la estimarea bazei de impunere şi le-a evidenţiat în mod distinct stabilesc că o estimare poate avea loc numai în situaţii bine determinate, respectiv pentru cauze neincidente art. 11 alin. (2), precum şi în situaţii în care evidenţa contabilă sau declaraţiile ce trebuiau depuse de contribuabil nu se regăsesc. In termeni legali, în raport cu situaţia de fapt prezentata estimare făcută de organele fiscale si/sau expertize nu are fundament legal.

Mai mult, sub aspectul prejudiciului ce face obiectul dosarului, sunt de evidenţiate următoarele:

1. ANAF se constituie parte civilă cu suma de 23.414.221,39 RON.

2. In dosar există administrată o expertiză fiscală care, din punctul său de vedere, este neconcludentă, nu conţine concluzii de natura ştiinţifică care să justifice calculele şi modalitatea de stabilire a prejudiciului, acest lucru rezultând din audierea expertului contabil, QQ., care, chemată să dea lămuriri în legătură cu prejudiciul şi modalitatea lui de constituire, respectiv temeiurile justificării existenţei lui, a înţeles să explice instanţei şi părţilor că, în fapt, a calculat un prejudiciu pentru că "trebuia să plătească cineva" nu pentru că ar fi avut vreo fundamentare legală.

3. Mai mult decât atât, aceeaşi expertă, susţine că nu a verificat, pe şirul tranzacţiilor, dacă s-au plătit impozite finale şi, de asemenea, concluzionează că nu ştie dacă preţurile sunt sau nu reale după cum susţine că nu a calculat obligaţii fiscale pe tranzacţiile intermediare, deoarece acestea nu au fost purtătoare de impozite. In plus, recunoaşte că tranzacţiile dintre persoanele afiliate nu pot fi reconsiderate.

4. Tot pe lipsa prejudiciului, cu privire la tranzacţii, trebuie avut în vedere evoluţia preţului prin raportare la destinaţia şi regimul juridic al terenului situat în

Cernele, astfel, terenul, la momentul dobândirii, era extravilan agricol, categoria livezi cu interdicţie, la acel moment, de schimbare a destinaţiei.

Într-o atare realitate, evident că preţul nu putea sa fíe raportat decât la valoarea de circulaţie aferentă momentului şi categoriei de teren ce putea fi tranzacţionat.

Aceste aspecte sunt lămurite şi de expertiza LLLLL., care face trimitere fundamentată la metoda folosită pentru evaluare, ca fiind teren agricol, categoria de folosinţă livezi, amplasamentul acestuia, accesul, utilităţile existente, lipsa avantajelor fiscale, termoficare inexistentă etc.

In fine, ceea ce nu s-a lămurit, este problema preţului practicat care, chiar daca în lanţ, era totuşi un preţ real faţă de momentul stabilirii, respectiv, încasării lui, şi care este influenţa juridică a preţului practicat în tranzacţia I., considerat ca fiind preţ real de o instanţă de judecată, în raport cu concluziile 265 expertizei fiscale care nu recunoaşte celelalte tranzacţii, deşi apreciază ca tranzacţia TRANDAFIR nu produce niciun fel de prejudiciu.

Pornind de la tranzacţia I. a observat că preţul de 10.000 RON, practicat de acesta în 24.05.2005, pentru 1,20 RON/mp, nu este cu nimic mai mare sau mai mic faţă de preţurile anterioare, aşa încât, este evidentă lipsa vreunei fapte prejudiciabile.

O alta discuţie, are în vedere raportul de inspecţie fiscală făcut la societatea BB. sub nr. x/27.07.2006, care reia punctual cele descrise prin rechizitoriu. La pct. 3.2, se găseşte descrierea situaţiei dc fapt cu privire la cele 23.5 Ha din CERNELE.

Astfel, în raport se susţine că A. vinde la preţul de 1.38 RON/mp(0,38euro/mp), că ceilalţi au vândut la preţuri asemănătoare, că I. a vândut la un preţ de 0,83 RON/mp, aproximativ 0,23euro/mp. Insă, fac o comparaţie de preţ cu terenul vândut în zona PRACTTKER la o suma de 50euro/mp, însă, această comparaţie nu poate fi primită, deoarece se refera la o tranzacţie cu terenuri intravilan construibil şi, de aceea, este evident că nu se putea face o estimare a venitului deoarece, la momentul 2004-2005, procedura şi Codul fiscal impuneau ca, pentru estimare, asupra bazei de impunere, să se aibă în vedere tranzacţii similare de aceeaşi categorie şi cu privire la aceeaşi activitate, respectiv, obiectiv şi numai aşa se putea face estimarea.

Potrivit acestui raport ar fi vorba despre o faptă sub incidenţa art. 11 lit. b) din Legea 87/1994.

Nu in ultimul rând, trebuie sa se raporteze la principiul unicităţii impunerii, respectiv, al sancţiunii aplicate subiectului de drept fiscal, contribuabil asupra căruia sarcina fiscală nu poate fi impusă decât o singura dată.

In speţa de faţă, există o dublă impunere, respectiv o dublă sancţionare a inculpatului A. potrivit următoarelor împrejurări:

• Suma ce constituie obiectul cererii de constituire ca parte civila în procesul penal a fost deja impusă în sarcina inculpatului prin decizia de răspundere solidară 30037/2007, când a fost antrenată răspunderea solidară a inculpatului A. cu societatea K. pentru suma de 34.412.616 RON, sumă cu care se regăseşte şi constituirea de parte civilă.

• Astfel, avem de a face cu o dublă sancţiune penală, ceea ce contravine regulilor de drept, odată emisă decizia de răspundere solidară, nu mai poate fi sancţionat subiectul de drept încă o data.

• Tot în dovedirea preţului de vânzare ca fiind unul corect, s-a făcut trimitere şi la câteva contracte de vânzare-cumpărare care constituie probe pe compararea preţului, dar şi cu privire la o vânzare recentă, când terenul QQQ.-ului a fost vândut la preţul de 1.044.512 RON, adică 18,21 RON/mp în anul 2016.

IX. Pe fondul cauzei, hotărârea nu este motivată nici pe latura penală şi nici pe latura civilă.

Din economia dispoziţiilor art. 400 - 404 din C. proc. pen. rezultă că între cele trei părţi ale hotărârii judecătoreşti trebuie să existe unitate şi concordanţă, legea impunând că expunerea, între altele, trebuie să prezinte analiza tuturor aspectelor laturii penale şi civile şi oricăror elemente de fapt, pe care se sprijină soluţia dată în cauză.

Cu alte cuvinte, este imperios necesar să existe concordanţă între expozitivul şi dispozitivul hotărârii. Încălcarea acestei prevederi legale atrage desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu se poate exercita controlul de către instanţa ierarhic superioară".

Pentru aceleaşi argumente, hotărârea instanţei de fond este criticabilă şi din punct de vedere al temeiniciei sale în ceea ce priveşte soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei.

Cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina sa, rezultă următoarele:

Aşa cum a arătat anterior, la o simplă lectură a hotărârii judecătoreşti apelate se constată că există o contradicţie evidentă între considerentele şi dispozitivul acesteia, în sensul că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) si c) din Legea nr. 241/2005 care presupun:

Art. 9 lit. b) - omisiunea în tot sau în parte a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în timp ce art. 9 lit. c) relevă evidenţierea în actele contabile sau alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază cheltuieli reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Determinarea incorectă de către inculpat a taxei pe valoarea adăugată sau a impozitului aferent, calculat numai asupra preţului de vânzare a unor bunuri, în condiţiile în care operaţiunile de vânzare efectuate şi veniturile realizate sunt înregistrate în actele contabile ale societăţii, nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, stabilirea cuantumului corect al sumelor datorate cu titlu de taxă pe valoarea adăugată sau impozit pe profit fiind de competenţa organelor fiscale, fără ca fapta sa poată fi inclusă în sfera ilicitului penal. In cazul înregistrării în actele contabile a operaţiunilor de vânzare efectuate şi a veniturilor realizate având în vedere faptul că organele fiscale au posibilitatea de a constata şi verifica operaţiunile de vânzare efectuate, veniturile realizate şi sursa acestora, precum şi de a stabili felul obligaţiilor fiscale, cuantumul taxelor si impozitelor datorate bugetului consolidat al statului - determinarea taxei pe valoarea adăugată şi a impozitului constituie o chestiune de natură fiscală, stabilirea eronată de către inculpat a taxei aferente vânzărilor de bunuri neputând constitui infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005.

9.1 Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală instanţa a reţinut că aceasta constă în operaţiunile:

1. De a nu evidenţia, în luna ianuarie 2014, în contabilitatea societăţii S.C. GG. S.R.L. veniturile rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova, str. x, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 30563,96 RON, reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderii (2558,44 RON) şi taxa pe valoarea adăugată (28. 1 05,52 RON) (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 241/2005).

Mai întâi, sub aspectul datei, ca fiind momentul producerii infracţiunii, se observă ca în ianuarie 2014, nu avea cum sa comită o asemenea infracţiune, deoarece toate actele dosarului converg spre alte date. Cu privire la infracţiunea legată de tranzacţia imobiliară referitoare la activele situaţie pe terenul din KKKKK., se observă că judecătorul fondului îşi însuşeşte pur si simplu concluziile expertizei fiscale fără a determina în mod precis, elementele care sa conducă la existenta infracţiunii. De altfel, motivarea este şi contradictorie, astfel, judecătorul motivează că în contabilitatea K. a fost evidenţiată vânzarea terenului şi construcţiilor, contrar celor reţinute prin procesul-verbal 3780/30.06.2006 şi totuşi a reţinut existenţa infracţiunii.

În realitate, deşi tranzacţiile au fost efectuate prin contracte de vânzare-cumparare, totuşi, a apreciat că se face aplicabilitatea art. 11 din Codul fiscal şi a stabilit un prejudiciu conform expertizei, însă, aşa cum a arătat şi pe fondul cauzei, tranzacţiile în sine nu pot fi reconsiderate, având în vedere dispoziţiile ort. 11 alin. (2) din Codul fiscal.

2. De a nu evidenţia, în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, în contabilitatea societăţii S.C. BB. veniturile rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TV A în cuantum de 9.898.440 RON (acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005).

Cu privire la tranzacţia referitoare la terenul 23.5 ha, se observă ca judecătorul fondului face o descriere a actelor de înstrăinare, însă nu motivează de ce şi în ce constă infracţiunea în sine, ba mai mult, îşi însuşeşte raportul de expertiză fiscală, fără a motiva din punct de vedere al legii penale în ce consta aceasta infracţiune. Se susţine numai ca el, ca şi administrator de fapt, ar fi avut obligaţia înregistrării în contabilitate a operaţiunilor determinate de expertiza şi că, în acest fel, se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, a apreciat ca fiind aplicabil în speţă alin. (3), varianta agravantaă, în condiţiile în care stabileşte ca perioada infracţională perioada noiembrie 2004- ianuarie 2005, fără a observa însă ca Legea 241/2005 avea aplicabilitate 26.08. 2005, aşadar, la momentul săvârşirii aşa zisei infracţiuni, nu exista varianta agravantă în Legea 87/1994, prin urmare, nu îi poate fi aplicat alin. (3) din Legea 241/2005, legea nouă sub care au fost condamnaţi. Aşa cum a arătat mai sus, Tribunalul nu motivează de ce preţurile de vânzare înainte de tranzacţia efectuata de I. şi după ar fi preţuri nereale, atâta timp cât preţul stabilit la aceasta tranzacţie a fost considerat de instanţa de contencios administrativ ca fiind unul real.

Cu privire la tranzacţii, trebuie avut in vedere evoluţia preţului prin raportare la destinaţia si regimul juridic al terenului situat in Cernele, astfel, terenul, la momentul dobândirii, era extravilan agricol, categoria livezi cu interdicţie, Ia acel moment, de schimbare a destinaţiei.

Intr-o atare realitate, evident că preţul nu putea sa fie raportat decât la valoarea de circulaţie aferentă momentului si categoriei de teren ce putea fi tranzacţionat.

Aceste aspecte sunt lămurite şide expertiza LLLLL., care face trimitere fundamentată la metoda folosită pentru evaluare, ca fiind teren agricol, categoria de folosinţă livezi, amplasamentul acestuia, accesul, utilităţile existente, lipsa avantajelor fiscale, termoficare inexistentă etc.

În fine, ceea ce nu s-a lămurit, este problema preţului practicat care, chiar dacă în lanţ, era totuşi un preţ real faţă de momentul stabilirii, respectiv, încasării lui, şi, care este influenţa juridică a preţului practicat în tranzacţia I., considerat ca fiind preţ real de o instanţă de judecată, în raport cu concluziile expertizei fiscale care nu recunoaşte celelalte tranzacţii, deşi apreciază că tranzacţia TRANDAFIR nu produce niciun fel de prejudiciu.

Pornind de la tranzacţia I., se observă că preţul de 10.000 RON, practicat de acesta în 24.05.2005, pentru 1,20 RON/mp, nu este cu nimic mai mare sau mai mic faţă de preţurile anterioare, aşa încât, este evidentă lipsa vreunei fapte prejudiciabile.

O altă discuţie, a avut în vedere raportul de inspecţie fiscală făcut la societatea BB. sub nr. x/27.07.2006, care reia punctual cele descrise prin rechizitoriu. La pct. 3.2, se găseşte descrierea situaţiei de fapt cu privire la cele 23.5 Ha din CERNELE.

Astfel, în raport se susţine că A. vinde la preţul de 1.38 RON/mp(0,38euro/mp), că ceilalţi au vândut la preţuri asemănătoare, că I. a vândut la un preţ de 0,83 RON/mp, aproximativ 0,23 euro/mp. însă, fac o comparaţie de preţ cu terenul vândut în zona PRACTIKER la o suma de 50 euro/mp, însă, această comparaţie nu poate fi primită, deoarece se referă la o tranzacţie cu terenuri intravilan construibil şi, de aceea, este evident că nu se putea face o estimare a venitului, deoarece la momentul 2004-2005, procedura şi Codul fiscal impuneau ca, pentru estimare, asupra bazei de impunere, să se aibă în vedere tranzacţii similare de aceeaşi categorie şi cu privire la aceeaşi activitate, respectiv, obiectiv şi numai aşa se putea face estimarea.

Potrivit acestui raport ar fi vorba despre o faptă sub incidenţa art. 11 lit. b) din Legea 87/1994.

Nu în ultimul rând, trebuie să se raporteze la principiul unicităţii impunerii, respectiv, al sancţiunii aplicate subiectului de drept fiscal, contribuabil asupra căruia sarcina fiscala nu poate fi impusă decât o singură dată.

Atât cu privire la aceste aspecte, cat şi cele arătate la pct. I, fără niciun fel de rezervă, judecătorul îşi însuşeşte concluziile raportului de expertiză care s-a dorit a fi o expertiză ştiinţifică fără însă a observa că de fapt, cu ocazia audierii expertei, aceasta nu a putut sa susţină concluziile pe care le exprimase în expertiză, ci pur şi simplu a făcut afirmaţia că a calculat acest prejudiciu pentru că "trebuia sa plătească cineva".

Cu privire la chestiunile descrise la pct. I si pct. II., se poate aprecia şi dovedi cu uşurinţă ca toate operaţiunile privind înstrăinările au fost evidenţiate prin acte de înstrăinare, există contracte de vânzare-cumparare în forma autentică, facturi, toate înregistrate iar, sub aspectul circulaţiei imobilelor, toate au fost înscrise, fie în registrul de transcripţiuni iniţial, fie în cartea funciară ulterior, astfel încât operaţiunile au fost publice, opozabile terţilor, neaflându-ne în vreo ipoteză a vreunei infracţiuni cu atât mai mult, nu suntem subiecţi ai infracţiunii de evaziune fiscala prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b).

Aşa cum a mai arătat, instanţa a apreciat existenţa prejudiciului însă nu are niciun fel de motivaţie şi nici nu explică de ce preţul încasat de I. prin contractul din 5.07.2005, considerat ca fiind corect şi real pentru că preţul încasat de I. prin contractul de vânzare din 5.07.2005 a fâcut obiectul dezlegării unei hotărâri judecătoreşti care se opune cu autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 52 din C. proc. pen.

S-a arătat şi faptul că, în prealabil, verificarea preţului a făcut obiectul unui dosar şi a unei cauze civile, chiar dacă s-a revenit la această tranzacţie singulară, nu se mai poate reveni asupra acestui aspect, astfel că preţul la care s-a tranzacţionat este un preţ real şi nu numai această hotărâre judecătorească confirmă acest lucru, dar şi expertiza evaluatorie pe care parchetul încearcă să o înlăture din cauză.

Expertiza evaluatorie nu a făcut, în abstract, o justificare despre cum se evaluează terenurile, ceea ce înseamnă operaţiunea de stabilire a unui preţ de piaţă în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi Codul fiscal aplicabil la momentul tranzacţiilor, în situaţia în care organul fiscal apreciază că preţul declarat în contracte este unul nereal, îi este reglementat organului fiscal posibilitatea de a dispune retratarea, reconsiderarea, inclusiv a preţului tranzacţiei, însă după anumite criterii pe care expertul evaluator le-a explicat şi le-a aplicat în speţă. Expertul evaluator a reţinut faptul că nu poate compara terenul pe care 1-a cumpărat S.C. BB., respectiv un teren cu livezi pe el cu terenul pe care 1-a cumpărat S.C. QQQ., un teren pe care se obţinuse o hotărâre de Consiliu Local prin care se aprobase PUZ-ul pentru zona respectivă ce schimbase destinaţia, regim juridic schimbat ce a rezultat din declaraţiile inculpaţilor audiaţi în cauză pe care, atâta vreme cât aceste terenuri se aflau în patrimoniul societăţilor lui A., primarul de la acea vreme nu ar fi dispus o asemenea schimbare. De altfel, după cum rezultă din presă şi din declaraţia pe care însuşi martorul MMMMM. a dat-o, schimbarea de regim juridic a fost efectiv rezultatul demersurilor pe care le-a făcut cu primarul de la acea vreme, fiind o chestiune care, de asemenea, a făcut obiectul unei judecăţi.

Expertul evaluator a arătat cum se fac corecţiile într-o astfel de situaţie, respectiv chiar dacă este vorba despre acelaşi teren, terenul şi şi-a schimbat calităţile între timp, se aplică anumite corecţii, corecţii care se aplică şi prin raportare la alte comparabile, la alte preturi, preţuri pe care expertul evaluator le-a avut, pe de-o parte din anunţurile imobiliare identificate în arhiva proprie, anunţuri valabile la momentul tranzacţiei, dar a avut în vedere şi operaţiuni reale consemnate în contracte de vânzare - cumpărare şi notate ca atare în cadrul expertizei.

Faţă de aceste toate comparabile, expertul evaluator a aplicat corecţiile necesare prin raportare la suprafaţă, prin raportare faţă de îndepărtarea sau apropierea faţă de subiectul de comparat, concluzia la care a ajuns expertul evaluator şi de care parchetul se fereşte, în opinia apărării, este că tranzacţiile care s-au făcut de la momentul dobândirii terenului şi până la schimbarea regimului juridic şi valorificarea lui într-o cu totul altă condiţie către S.C. QQQ., au fost preţuri de piaţă.

De altfel, chiar şi doamna expert QQ., expert desemnat în prezenta cauză, prin răspunsul la obiecţiuni pe care instanţa i-a pus în vedere să valorifice concluziile expertizei evaluatoare, a menţionat în răspunsul la obiecţiuni şi a şi arătat verbal, cu ocazia audierii sale, faptul că, faţă de concluzia expertului evaluator de evaluare a terenurilor şi de reţinere a valorii de piaţă a valorii la care s-au realizat tranzacţiile, nu se impune retratarea operaţiunilor intermediare, expertul fiscal nefacând decât sa considere că S.C. BB. a cumpărat la un preţ foarte mic şi ar fi putut sa vândă direct către S.C. QQQ. şi a calculat impozitul pe care l-ar fi datorat BB. pentru încasarea preţului de la QQQ., arătând în mod echivoc faptul că, în situaţia în care ultimul vânzător către S.C. QQQ. a plătit impozitul pe această diferenţă de preţ, atunci BB. nu mai datorează impozit pentru că ar fi o dublă impunere. A arătat, de asemenea, că nu s-au făcut verificările dacă s-au plătit aceste impozite, dar acest lucru nu este neapărat relevant pentru că în cauză, interesează elementele relevante, mai precis, chiar dacă nu s-ar fi plătit, nu a contestat nimeni faptul că ultima tranzacţie s-a făcut la preţul de 45 euro pe metru pătrat, ceea ce înseamnă că, odată declarată corect valoarea de vânzare, organul fiscal avea suficiente instrumente prin raportare la care să îşi urmărească, să i se stabilească sarcina fiscală şi să urmărească exercitarea acelei eventuale datorii, daca există.

In concluzie, s-a susţinut lipsa prejudiciului din considerentele pe care le-a expus mai sus şi reluate ulterior.

3. De a nu evidenţia, în luna iulie 2005, veniturile rezultate în urma cesiunii de părţi sociale ale S.C. TTT. S.R.L. către S.C. CC., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 21.359,2 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 24I/2005).

Deşi se susţine că sunt vinovaţi de neevidenţierea veniturilor din cesiunea de părţi sociale, la momentul la care face descrierea faptei, se reproşează de fapt că nu ar fi calculat şi nu ar fi reţinut impozitul datorat pe cesiunea de părţi sociale, invocând dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea 571/2003, ca atare, nu se regăseşte infracţiunea reclamată, cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre o neevidenţiere a veniturilor ci pur şi simplu de calculul şi reţinerea impozitului pe cesiunea de părţi sociale, dar, ceea ce este mai important de observat, este, de asemenea, însuşirea fără niciun fel de rezervă a expertizei fiscale pe această situaţie de fapt şi neobservarea ca, în ceea ce priveşte impozitul din cesiunea de părţi sociale, legiuitorul a intervenit şi a stabilit, este adevărat ulterior, că obligaţia plaţii impozitului, respectiv a evidenţierii lui aparţine cedentului.

Cum se află în prezenţa unei acuzaţii penale, modificarea legislativă, fie ea şi ulterioară faptei chiar dacă reglementează o situaţie civilă, de drept fiscal, profita părtilor.

Obligaţiile privind calculul, declararea şi plata impozitului pe venitul realizat din cesiunea părţilor sociale cad în sarcina persoanei fizice cedente, cota de impozit pe venit fiind de 10%. In acest sens, potrivit art. 119 din Codul fiscal, câştigul net anual impozabil din transferul titlurilor de valoare se determina de către persoana fizica în calitate de contribuabil ca diferenţa între câştigul net anual şi pierderile reportate din anii fiscali anteriori rezultate din aceste operaţiuni. In cazul în care este înregistrată o pierdere netă anuală stabilită prin Declaraţia unică, aceasta se recuperează din câştigurile nete anuale obţinute în următorii 7 ani fiscali consecutivi. Impozitul anual datorat se stabileşte de contribuabil în Declaraţia unică potrivit art. 123 din Codul fiscal. Impozitul anual datorat se stabileşte, aşadar, de contribuabil în Declaraţia unică, potrivit art. 123 din Codul fiscal, prin aplicarea cotei de 10% asupra câştigului net anual impozabil determinat potrivit prevederilor art. 119. Prin urmare, în vederea stabilirii şi plaţii impozitului pe venit pentru câştigul net anual impozabil din - transferul titlurilor de valoare realizat în anul 2021 urmează a se completa Declaraţia unică care se va depune în anul 2022. Plata impozitului anual datorat pentru venitul net anual impozabil/câştigul net anual impozabil se efectuează la bugetul de stat, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului.

In ceea ce priveşte cesiunea, se procedează la o comparaţie a valorii nominale a părţii sociale, cu valoarea contabilă a părţilor sociale, respectiv cu valoarea de tranzacţionare a părţilor sociale şi se apreciază ca există o diferenţă între partea contabilă şi valoarea nominală.

Din probatoriul administrat în cauză, nu numai din declaraţiile martorilor sau ale inculpaţilor, susţinerea este în sensul că valoarea tranzacţionată, în cazul unei cesiuni de părţi sociale sau acţiuni, chiar cu referire la Legea nr. 31/1990, poate sa fie o valoare stabilită convenţionalşi şi, numai în caz de neînţelegere între părţi, se poate recurge la o expertiză însă, indiferent de situaţie, intrarea într-o societate ţine de evaluarea şi preţuirea făcută de părţi, asa încât valoarea stabilită de expertiză pur şi simplu nu poate fi primită, deoarece nu conţine date care să justifice evaluarea.

Poţi fi în situaţia în care, cu titlu de exemplu, valoarea să fie mai mică sau mai mare, în funcţie de interesul părţilor sau de potenţialul de afacere al firmei.

Aşadar, simpla concluzie ca valoarea nominală, respectiv valoarea contabilă diferă de valoarea de tranzacţionare a părţii sociale, nu poate conduce la concluzia fermă că reprezintă o valoare ilicită, ea are ca rezultat o neconsiderare a diferenţei între cele trei tipuri de valori ale părţilor sociale, diferenţa confirmată inclusiv cu ocazia audierii de către doamna expert QQ..

4. De a nu evidenţia, în luna august 2005, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. P. S.A. către S.C. CC., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 2.900,7 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Situaţia este similară celei descrise mai sus, aşa încât, a invocat aceeaşi apărare.

5. De a nu evidenţia, în luna august 2005, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. KK. către S.C. CC., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 2.996,25 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005).

Aceleaşi critici cu cele de la pct. 3.

6. De a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. BB. către S.C. K., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 5986,25 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 24I/2005);

Aceleaşi critici cu cele evidenţiate la punctul 3.

7. De a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, în actele contabile ale S.C. BB. veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. DD. S.A., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 50262,75 RON, reprezentând impozit pe profit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005).

Cu privire la aceste aspecte expertiza reţine că există menţiuni şi înregistrări care sunt parţial nefinalizate fără a specifica în mod clar ce înseamnă acest lucru, mai precis ce înseamnă parţial nefinalizat, astfel încat acuzaţia nu are susţinere reală, practic infracţiunea nu se regăseşte.

8. De a evidenţia, în luna august 2005, în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 8705,6 RON, reprezentând reprezentând TVA dedus în mod nelegal (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005).

Referitor la aceste aspecte dacă ar fi să se dea relevanţă expertizei s-ar fi observat că de fapt operaţiunile au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţilor, însă înregistrarea în conturile contabile a fost greşit efectuată, mai precis se apreciază ca nu ar fi trebuit înregistrate în contul 628 în loc de contul 231 şi că din acest punct de vedere s-a dedus incorect TVA-ul.

Prin urmare, operaţiunea având în vedere tipicitatea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) s-a observat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate, deoarece operaţiunile au fost înregistrate însă în conturi contabile greşite, ceea ce nu echivalează cu operaţiune nereală, sau operaţiune fictivă.

Avem de-a face mai precis cu o înregistrare contabilă greşită care nu atrage o răspundere penală dupa sine, putând fi rectificată chiar din iniţiativa organului fiscal.

Astfel, latura obiectivă a acestei infracţiuni presupune evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ori evidenţierea unor alte operaţiuni fictive în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Prin operaţiune fictivă se înţelege înregistrarea în documentele contabile cu relevanţă fiscală a unor cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative.

A evidenţia operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au existat în realitate.

Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă urmată de înscrierea ei in documentele legale, fie prin înscrierea în documentele legale a unor operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

In acelaşi sens, Legea nr. 241/2005 asigură definirea noţiunii de operaţiune fictivă prin dispoziţiile art. 1 lit. f) - disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care, în fapt, nu exista.

Pentru a aplica măsuri sancţionatorii, trebuie sa existe probe certe prin care să rezulte că faptele au fost produse cu scopul de a reduce obligaţiile fiscale şi că acest scop a avut un caracter neîndoielnic îndreptat către diminuarea obligaţiilor de plată.

In speţa, nu s-a făcut dovada tocmai a acestui scop ilicit in sarcina mea, aceasta obligaţie fiind în exclusivitatea organelor judiciare care trebuie să respecte, în acelaşi timp, şi principiul prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură inculpatul/suspectul, simplele considerente invocate în actul de control ce ţin de fondul documentelor justificative emise, fără existenţa unor probe certe, de natură a fi îndeplinite condiţiile ce ţin de tipicitatea faptei, aşa cum este reglementată de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, nefiind suficiente.

9. De a evidenţia, în luna iulie 2003, în contabilitatea S.C. EE. S.R.L. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 4.518,49 RON, reprezentând TVA dedus în mod nelegal (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005).

In ceea ce priveşte această factură se susţine ca de fapt ar exista numai semnătura şi amprenta furnizorului fără alte documente în spate, însă omisiunea anumitor elemente de pe factură nu este de natură să atragă dupa sine eliminarea, fie a cheltuielii ca deductibilă, fie a TVA ca deductibil.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), prin decizia emisă recent în cauza C-430/19 - C.F. S.R.L. împotriva Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

(ANAF) a stabilit că dreptul de deducere a TVA nu trebuie condiţionat de prezentarea unor documente suplimentare faţă de factura fiscală.

În cauza menţionată, contribuabilului i-a fost refuzat dreptul de deducere a TVA pentru o serie de achiziţii din cauza comportamentului pretins inadecvat al furnizorilor şi pentru că nu a putut prezenta alte documente justificative în afara facturii fiscale.

CJUE confirmă, însă, faptul că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat dacă beneficiarul achiziţiei nu deţine alte documente suplimentare în afară de factură, doar în baza unor simple bănuieli de fraudă din partea administraţiei fiscale, nesusţinute de dovezi care să ateste că tranzacţia în cauză nu s-a realizat efectiv.

In ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, Codul fiscal impune prin art. 146, alin. (1), lit. a) că pentru a avea drept de deducere contribuabilul trebuie să deţină o factură care trebuie să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5), iar operaţiunea în sine trebuie sa fie producătoare de venituri impozabile.

Potrivit art. 21 alin. (4), lit. f) din Codul fiscal pentru a fi cheltuială deductibilă, cheltuiala trebuie sa fie justificată cu un document justificativ potrivit legii. In cauză, cheltuielile societăţii au avut la bază ca documente justificative facturi, care cuprind toate menţiunile prevăzute de legislaţia în vigoare: numele emitentului, datele de identificare cu privire la sediu, înregistrare fiscală, cont bancar ale emitentului, dar şi descrierea mărfii ce este livrată, respectiv cumpărată de către ei. De asemnea, facturile cuprind date referitoare la: beneficiar, sediu, datele de identificare, şi toate poartă, atât ştampila, cât şi semnătura reprezentanţilor emitenţilor.

In considerarea deciziei V a Înaltei Curti de Casaţie, se specifică că se va ţine seama la deductibilitatea TVA-uIui de diospoziţiile art. 21 alin. (4), lit. f) şi art. 145 alin. (8), lit. a), b) din Legea 571/2003, dar şi de disp. art. 6 alin. (2) din Legea 82/1991.

Dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie, fac parte din Capitolul V al Codul fiscal, respectiv Regimul Deducerilor şi arată că orice persoană are drept de deducere aferentă achiziţiilor dacă, aceste achiziţii sunt destinate utilizării în folosul următoarelor opraţiuni:

a) operaţiuni taxabile;

b) operaţiuni rezultate din activităţi economice.

In cazul lor, se încadrează în spiritul şi litera legii, deoarece operaţiunea finală este una taxabilă, dar şi o operaţiune rezultată din activităţi economice.

Potrivit art. 151 indice 2 din L571/2003 « răspunderea individuală şi în solidar pentru plata taxei»

- alin. (1) « beneficiarul este ţinut răspunzător individual şi solidar pentru plata taxei, în situaţia în care persoana obligată la plata taxei este furnizorul sau prestatorul, conform art. 150 alin. (1) dacă factura prevăzută la art. 155 alin. art. (5) .

Lit. a) nu este emisa

b) cuprinde date incorecte-incomplete în ceea ce priveşte una dintre următoarele informaţii: denumire, numele, adresa, Codul de înregistrare în scopul de TVA al părţilor contractante, denumirea sau cantitatea bunurilor livrate ori serviciilor prestate, elemente necesare calculate bazei de impozitare,

c) nu menţionează valoarea taxei sau o menţionează incorect.

l.Prin derogare de la prevederile alin. (1) dacă beneficiarul dovedeşte achitarea taxei către persoana obligată la plata taxei, nu mai este ţinut răspunzător individual şi în solidar pentru plata taxei. »

Astfel, facturile prev. la art. 155 alin. (5) sunt emise, cuprind date corecte şi complete potrivit lit. b), menţionează valoarea taxei şi este menţionată corect, iar beneficiarii dovedesc achitarea taxei către persoana obligată la plata ei.

Una dintre cele mai importante hotărâri pronunţate recent de Curtea de la Luxemburg a fost cea din cauza Găbor Toth împotriva Nemzeti Ado- es Vâmhivatal Eszak-magyarorszâgi Regionâlis Ado Foigazgatosăga.

În considerentele acestei hotărâri, instanţa de la Luxemburg a arătat că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat pe motiv că beneficiarul unor servicii nu a dispus verificări cu privire la raporturile contractuale existente între furnizorul său şi personalul angajat pe care acesta pretinde că îl are disponibil, în contextul în care în evidenţa autorităţilor naţionale acesta nu figurează ca având vreun angajat.

În acest sens, instanţa europeană a arătat că nu contribuabilul nu are nici dreptul, nici obligaţia, de a efectua verificări cu privire la situaţia angajaţilor subcontractantului său. Totodată, Curtea a subliniat că împrejurarea că anumite facturi fiscale au fost achitate în numerar sau că acestea au fost emise la o data anterioară achiziţionării de către emitent a unui facturier nu reprezintă indicii suficiente pentru a concluziona că beneficiarul serviciilor a participat la o fraudă fiscală. În acelaşi sens Maks Pen EOOD împotriva Direktor na Direktsia "Obzhalvane i danachno-osiguritelna praktika" Sofia, în care instanţa europeană a arătat că împrejurarea că serviciul NNNNN. prestat beneficiarului nu ar fi fost prestat în mod efectiv de către societatea furnizoare, care figura pe facturi, sau de un subcontractant al acesteia, în condiţiile în care aceste din urmă societăţi nu ar fi dispus de personalul sau mijloacele fixe necesare în acest sens, nu este suficientă, prin ea însăşi, să conducă la concluzia că beneficiarul a luat parte la o fraudă fiscală.

Această concluzie la care a ajuns instanţa europeană prezintă o deosebită importanţă, având în vedere practica unor organe de urmărire penală de a aprecia că în ipoteza în care o anumită societate comercială nu a avut niciun angajat care să fie declarant şi înscris în evidenţele organelor evidente, în mod automat serviciul facturat de această societate a avut un caracter fictiv, nefiind prestat în realitate. Acelaşi principiu a fost relevat de Curtea de la Luxemburg şi în cauzele conexate Mahagâben Kft împotriva Nemzeti Ado- es Vâmhivatal Del-dunântuli Regionâlis Ado Foigazgatosăga şi OOOOO. împotriva Nemzeti Ado- esVâmhivatal Eszak-alfoldi Regionâlis Ad6 Foigazgatosâga, în care s-a subliniat faptul că dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată nu poate fi refuzat pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că furnizorul său dispunea de bunurile ce au fost livrate sau de mijloacele logistice pentru a efectua transportul acestora.

De asemenea, instanţa europeană a arătat că, pentru a beneficia de deducere, persoana impozabilă nu este obligată să prezinte alte documente justificative (avize de însoţire a mărfii etc), în afara unei facturi fiscale. S-a apreciat că soluţiile menţionate anterior sunt corecte, având în vedere împrejurarea că un contribuabil are posibilităţi limitate de a verifica situaţia fiscală sau logistică a unui partener comercial, şi mai mult decât atât, întreprinderea unui astfel de demers ar genera anumite costuri, inclusiv de timp, pe care acesta nu poate fi obligat să le suporte.

Totodată, existenţa unor eventuale nereguli sau deficienţe identificate de organele fiscale sau de urmărire penală în activitatea partenerului comercial al persoanei în cauză nu probează, în mod automat, faptul că aceasta din urmă cunoştea că participă la o fraudă fiscală.

Deosebit de relevante sunt şi cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Bonik EOOD împotriva Direktor na Direktsia "Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto" [11], unde s-a arătat că dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă unei livrări de bunuri nu poate fi refuzat pentru simplul motiv că autorităţile naţionale au în vedere fraude sau nereguli săvârşite anterior sau ulterior acestei livrări, motiv pentru care se consideră că livrarea ulterioară nu a fost realizată în mod efectiv.

Curtea de la Luxemburg a avut în vedere faptul că în această cauză, autorităţile naţionale bulgare nu au stabilit, în baza unor elemente obiective, că persoana impozabilă în cauză cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că operaţiunea invocată pentru a beneficia de dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit în amonte sau în aval în lanţul de livrări. În cauza PPUH Stehcemp sp. j. Florian Stefanek, Janina Stefanek, Jarostaw Stefanek. împotriva. Dyrektor Izby Skarbowej w Lodzi-pentru motivul că facturile fiscale în baza cărora s-a exercitat dreptul de deducere a TVA au fost emise de un operator care a fost apreciat de către autorităţile naţionale ca fiind inexistent în condiţiile în care nu avea un cod TVA, nu depusese declaraţiile fiscale prevăzute de lege, nu îşi achitase obligaţiile fiscale, nu depusese niciun document contabil, nu deţinea autorizaţiile necesare pentru a-şi putea desfăşura activitatea, imobilul în care era declarat sediu social era într-o stare precară şi niciun reprezentant legal al acestei societăţi nu a putut fi contactat.

Totodată, s-a apreciat ca fiind extrem de relevantă concluzia la care a ajuns Curtea de Ia Luxemburg în cauza Paper Consult S.R.L. împotriva Direcţiei Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud, unde a arătat că dreptul european se opune refuzului unei autorităţi fiscal naţionale de a recunoaşte dreptul de deducere a TVA unui contribuabil pentru motivul că unul dintre partenerii săi comerciali a fost declarat inactiv fiscal, chiar dacă informaţia cu privire la situaţia fiscală a acestuia era disponibilă prin accesarea paginii de internet a autorităţii fiscal naţionale.

Tot în acest context, în doctrină s-a arătat că lipsa depunerii unor declaraţii fiscale de către un partener comercial nu este, în viziunea instanţei europene, un element care să demonstreze existenţa unei fraude fiscale sau participarea la un astfel de mecanism.

10. De a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, în contabilitatea S.C. FF. S.R.L. obligaţiile fiscale aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzător activităţii de tipărire buletine de vot, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 12.771,2 RON, reprezentând contribuţii salariate şi impozit pe salariu (act material al infracţiunii de evaziune fiscala prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005).

Insă ceea ce este de evidenţiat este faptul ca plăţile salariilor sunt evidenţiate în borderou de plată existent la dosarul cauzei, de unde nu sunt, în situaţia de neînregistrare.

11. De a nu evidenţia, în anul 2005, în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K. veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderii - 9 .408,15 RON, impozit pe profit - 4.660, 13 Iei şi TVA - 5.533,91 RON (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005).

In realitate, de fapt, are de-a face cu o vânzare pentru care exista un contract comercial, facturi emise pe relaţia comercială analizată, există înregistrări a mărfii, potrivit actelor de control, dar că există o discordanţă între facturile aferente operaţiunilor comerciale, iar judecătorul reţine că, în cauză, ar fi incidente dispoziţiile O.G. nr. 99/2000 care ar interzice vânzarea sub preţul de achiziţie, iar, potrivit acestor acte, ar rezulta ca GG. a fost radiată şi că nu mai putea întrepide noi operaţiuni, dar şi că data radierii GG. care fuzionase cu K., aceasta din urma a folosit şi emis în numele GG. facturile, dar că aceste operaţiuni contabile au fost înregistrate în evidenţa K., ceea ce nu este neapărat o ilegalitate în spiritul legii penale.

S-a concluzionat de judecător că ar fi vorba despre un prejudiciu aşa cum a fost el identificat mai sus însă nu poate fi vorba despre infracţiune în condiţiile art. 9 alin. (1) lit. b) deoarece, pe de-o parte, O.G. nr. 99/2000 nu stabileşte că preţul sub vânzare ar reprezenta infracţiunea de evaziune fiscală, dar determinarea incorectă, de către inculpat a taxei pe valoarea adăugata - calculată numai asupra preţului de vânzare unor bunuri, în condiţiile în care operaţiunile de vânzare efectuate şi veniturile realizate sunt înregistrate în actele contabile ale societăţii, nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, stabilirea cuantumului corect al sumelor datorate cu titlu de taxă pe valoarea adăugată sau impozit pe profit fiind de competenţa organelor fiscale, fără ca fapta să poată fi inclusă în sfera ilicitului penal.

Mai mult decât atât, fapta nu este incriminată nici măcar ca şi contravenţie, în condiţiile art. 80 din O.G. nr. 99/2000, însă, ceea ce nu s-a cercetat şi nu s-au făcut niciun fel de probe, nici la urmărirea penala şi nici la cercetarea judecătoreascaă, deşi în faza de urmărire penală, parchetul avea obligaţia sa strângă probe cu privire la inculpat, lucru care nu s-a intamplat, iar la cercetarea judecatoarească acest aspect a fost ignorat iar, pe de altă parte, vânzarea sub preţ a avut în vedere produse perisabile, respectiv carcase de porc care este supus degradării si pierderii calităţilor organoleptice, ceea ce atrage, dupa sine, necesitatea stabilirii altor preturi chiar sub preţul de achiziţie pentru produsele respective, cu alte cuvinte, se poate stabili un impozit la diferenţa de pret însă acest lucru nu atrage după sine o sancţiune de natură penală, cu atât mai mult cu cât operaţiunile au fost evidenţiate la preţul corect practicat în relaţia comercială.

12. De a evidenţia, în luna martie 2003, în contabilitatea S.C. GG. S.A. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x , cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 1437 RON reprezentând TVA dedus în mod nelegal (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005;

Cu privire la acest aspect, încadrarea făcută de judecător este greşită din punct de vedere al legii penale, întrucât nu este vorba despre operaţiunea de evidenţiere în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau operaţiuni fictive, deoarece bănuiala porneşte de la considerentul ca nu există alte documente în afară de factura care sa permită deducerea TVA-ului însă nu se demonstrează şi nu se dovedeşte că operaţiunea în sine nu a avut loc, deoarece aşa cum a arătat mai sus, practica europeană este în sensul că, pentru deductibilitatea TVA-ului nu este necesar ca factura sa fie însoţită de alte documente, după cum anumite omisiuni de pe factură cu caracter formal nu constituţie motiv de refuz al deducerii tva-ului.

Intr-o atare situaţie, cum acuzaţia se refera la faptul ca exista decât factura fără alte documente, există ipostaza de inexistenţă a infracţiunii, asa cum a fost ea reţinută de instanţă.

13. De a evidenţia, în luna octombrie 2004, în contabilitatea S.C. AA., cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 1.753,13 RON, reprezentând impozit pe profit dedus în mod nelegal (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 19 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005;

In ceea ce priveşte această situaţie, se observă ca nu există ipoteza literei c) a art. 9, deoarece ceea ce se susţine este ca s-ar fi înregistrat o pierdere contabilă în sumă de 70.125.211 ROL şi că, potrivit art. 26 din Codul fiscal, ceea ce se poate recupera în următorii 5 ani este numai pierderea fiscală nu şi pierderea contabilă, prin urmare, nu este vorba despre o operaţiune fictivă sau nereală, ci de o eroare de înregistrare contabilă, respectiv trecerea pe cheltuială deductibilă a pierderii contabile, cu menţiunea ca pierderea contabilă, potrivit legii fiscale, este o cheltuială însă, sub aspectul deductibilităţii, ea nu dă dreptul la deducere ca şi pierderea fiscală.

Ca atare, legiuitorul a cuprins în regimul cheltuielilor, atât cheltuiala constituită din pierderea contabilă, cât şicheltuiala fiscală, iar înregistrarea cheltuielii contabile ca şi deductibilitate reprezintă o operaţiune greşită, dar nu una care sa intre în sfera ilicitului penal, consecinţa fiind una de natură fiscală, respectiv dreptul si obligaţia organului fiscal de a retrata regimul fiscal aplicabil ajungând la concluzia unui impozit diferit fată de cel calculat de societate care nu are caracter de prejudiciu ci de creanţa ce urmează sa fie executată.

Din punct de vedere al tipicitatii infracţiunii de evaziune fiscală specifică lit. c), se poate observa, pe de-o parte, lipsa intenţiei, intenţia de a acţiona în sensul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, deoarece, în momentul în care a înregistrat-o ca şi pierdere contabilaă, exista, atât temeiul legal care sa permită acest lucru dar şi evidenţierea în sine nu este în sfera unei operaţiuni fictive sau a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.

14. De a nu evidenţia, în perioada 2003-2004, în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. veniturile rezultate în urma încheierii contractelor de prestări servicii nr. x/01.07.2003 şi nr. y/30.12.2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 198.595,31 RON, reprezentând impozit pe profit - 114.789,74 RON şi TV A - 83.805,57 RON (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Pe această infracţiune, judecătorul fondului citează concluziile expertizei întocmite în cauză într-un mod trunchiat si discriminatoriu, respectiv face trimitere la art. 7 alin. (1) pct. 21 lit. b) din Legea 571/2003 privind definirea persoanei afiliate şi dispoziţiile art. 11 din aceeaşi lege fără însă a se raporta la data presupusei infracţiuni, decembrie 2003, cu alte cuvinte, ignora dispoziţiile art. 11 alin. (2) care exclud, în varianta reglementată la data respectivă, ca pentru persoanele juridice române afiliate, posibilitatea reconsiderării tranzacţiilor.

Cum textul de lege este de strictă aplicabilitiate, înseamnă că operaţiunile respective nu pot fi reîncadrate, iar consecinţele juridice sunt cele ce rezulta din operaţiunea asa cum a fost înregistrată nu din alte considerente.

Într-o atare situaţie, s-a invocat inexistenţa faptei

15. De a nu evidenţia, în perioada 16.02.2004-31.12.2006, în contabilitatea S.C. AA. - S.A. veniturile rezultate în urma încheierii contractelor de închiriere nr. x/16.02.2004 şi nr. y/20.03.2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 4.968,28 RON, reprezentând impozit pe profit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Astfel, se porneşte de la premisa faptica ca:

- în contractul de închiriere nr. x din 16.02.2004, părţile au fost AA.- prin administrator J., ca proprietar şi FF. S.R.L. - prin administrator G., Chiriaş iar,

- în contractul de închiriere cu nr. x, părţile au fost AA.- prin administrator J. -

ca proprietar şi IIII. - prin administrator - B.- Chiriaş.

În ambele contracte, închirierea activului are loc pentru stabilirea sediului social de către chiriaşi.

În fine, cu privire la această fapta, este curioasa soluţia instanţei din două puncte de vedere:

a) Mai intai, cu privire la contractul de închiriere nr. x, se specifică că ar fi fost consemnat în mod greşit ca dată de valabilitate finală anul 2005 şi ca, în mod corect ar fi fost 2003-2008, făsă însă a exista vreo probă în acest sens, singura certitudine fiind menţiunea din contract valabil 2003-2005, asa încât judecătorul nu poate cu de la sine putere sa extindă perioada până în anul 2008, deci motivarea este nelegală.

Mai apoi, în actul de sesizare al instanţei, se specifică că s-ar fi încasat chirie fără acte legale, iar judecătorul susţine ca nu ar fi înregistrat veniturile, că s-a ascuns sursa impozabilă.

S-a mai susţinut, de asemenea, că perioada infracţională, respectiv încasarea chiriilor (dacă este să se ia dupa actul de sesizare) sau neînregistrarea veniturilor (dacă este să se ia dupa sentinţă) au avut loc în perioada 2004-2006, neînţelegând în baza căror probe a fost stabilită perioada de referinţă şi în mod exact prin ce act material s-a petrecut săvârşirea infracţiunii.

Aşa cum a arătat cu ocazia fondului, nu poate fi vorba despre ascunderea sursei impozabile, deoarece, nu numai parchetul, dar şi judecătorul remarca şi constata că aceste contracte de închiriere au fost depuse la registrul comerţului şi, în condiţiile Legii 29/1990, sunt acte opozabile terţilor, prin urmare, nu s-a ascuns sursa impozabilă.

b) Pe de altă parte, nu există niciun element concret, act material prin care să se dovedească încasarea chiriilor fără acte sau nu există niciun act material care sa dovedească, în concret, individualizat în timp şi spaţiu, că s-au creat venituri şi nu au fost declarate sau înregistrate.

Ceea ce este de remarcat, este faptul că IIII. (cu denumirea ulterioară de HH.) a fost radiată în data de 24.03.2005 în urma fuziunii cu K., iar, în ceea ce priveşte FF. a fost radiată şi ea ca urmare a fuziunii cu K. fiind absorbită de aceasta la data de 24.03.3005, astfel că nu se mai pune problema unei chirii, contractul nemaiproducand efecte juridice, după cum nu mai poţi solicita, respectiv plătii chirii de la o/sau de către o societate radiată, care, începând cu momentul radierii, îşi încetează existenţa, efectul radierii fiind şi încetarea contractelor de închiriere pe motivul dispariţiei sau încetării existenţei societarii chiriaşe.

Fapta nu există, aşa cum arăta mai sus, deoarece AA. fuzionase fiind absorbită de K., care a absorbit în acelaşi timp şi pe FF.- radiată din 24.03.2005 şi nu mai exista obligaţie nici de evidenţiere şi nici de încasare, începand cu 24.03.2005, cu atât mai mult cu cât prin contract spaţiul servea pentru sediul social al chiriaşului, societăţile chiriaşe fiind radiate, evident nu mai foloseau spaţiul, astfel ca în speţă contractele de închiriere nu numai că au rămas fără obiect începând cu data radierii 24.03.2005, dar cu aceeaşi dată au încetat să existe ca şi contracte prin încetarea existenţei chiriaşului ca urmare a radierii acestuia. La dosarul cauzei nu se regăseşte niciun fel de probă care să ateste existenţa acestei fapte, mai precis nici măcar nu s-au încasat chirii şi prin urmare nu avea la ce să se calculeze impozit (incident art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.).

Mai mult decât atât, cu privire la AA. - şi aceasta a fost radiată în 19.10.2004 ca urmare a fuziunii cu II. S.A., astfel o societate radiată nu mai putea încasa chirii, ca atare, cum societatea propiretară şi-a încetat existenţa ca urmare a radierii acesteia, evident că se poate afirma, cu privire la contractele de închiriere, ca şi-au încetat efectele juridice ca urmare a radierii proprietarului.

In niciunul din actele de fuziune sau de radiere nu există menţiuni de continuitate sau de preluare a contractelor de închiriere, pentru ca acest lucru nici nu mai era posibil, deoarece radierea unei societăţi din Registrul Comerţului are ca efect încetarea de drept a oricăror contracte, indiferent de titulatura lor, nemaiputand rămâne în fiinţă, întrucât titularul contractului nu mai este în fiinţă.

Nu în ultimul rând, se poate observa că, deşi pentru această infracţiune judecătorul fondului reţine la pag. 60 din sentinţă că prejudiciul s-a produs în perioada 2004-2006, cu privire la prescripţie apreciază că pentru inculpatul B. a început sa curgă în cursul anului 2005 (pag 61 sentinţa) iar pentru inculpatul G. la data de 31.08.2005 în timp ce pentru J. - prescripţia curge de la data de 04.01.2005(pag. 62 sentinţă), cu privire la inculpat se pare că se stabilesc alte date de la care curge prescripţia, respectiv decembrie 2006, ceea ce este un non sens, şi o motivare contrară, confuză şi făsă acoperire în economia dosarului.

Prin urmare, motivarea hotărârii este confuză şi contrară, minimalistă şi fără o determinare clară a tipicităţii infracţiunii analizate.

9.2 VĂTĂMAREA PRODUSĂ:

Într-o atare situaţie, vătămarea produsă intereselor procesuale ale inculpatului constă în imposibilitatea realizării controlului judecătoresc de către instanţa de judecată ierarhic superioară, impunându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În concluzie, faţă de aceste argumente, în temeiul art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 6 parag. 1 din CEDO, a solicitat admiterea apelului declarat în cauză de către inculptat.

Văzând apărarea de mai sus este evident că perioada infracţională nu avea cum să se întindă până la finele anului 2006, ea putând fi eventual cercetată până cel mult la data de 24.03.2005, dată faţă de care intervenise prescripţia răspunderii penale, ea fiind împlinită la data de 24.03.2017 daca găsim neincident alin. (3) al art. 9 din Legea 241/2005, sau în cazul în care s-ar face aplicabilitatea art. 9 alin. (3), faptele ar fi fost prescrise la data de 24.03.2020.

X. Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii, care include şi administrarea probelor în faţa instanţei de judecată (inclusiv a celor administrate în cursul urmăririi penale).

Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentaă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de "proces echitabil", acesta neexistând în absenţa lor. Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa. Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.

Într-o atare situaţie, se constată că în cauză a avut loc o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia E.D.O., producând efecte similare cu neefectuarea cercetării judecătoreşti, care nu poate fi compensată prin administrarea probatoriului cu respectarea principiului nemijlociţii doar în calea de atac a apelului. Din acelaşi punct de vedere, este adevărat că instanţa de apel, în baza dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la efectul devolutiv al apelului, dar şi al art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la readministrarea probelor administrate la prima instanţă, alături de posibilitatea administrării de probe noi, poate să procedeze ea însăşi în sensul audierii inculpaţilor şi martorilor, însă în cauză, administrarea şi interpretarea probelor administrate nemijlocit pentru prima oară în apel ar echivala cu aceeaşi privare a inculpaţilor de dublul grad de jurisdicţie prevăzut de legea procesual penală, dar şi de Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De departe cel mai important motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare invocat de inculpat este reprezentat de soluţionarea cauzei în baza unor probe obţinute în mod nelegal, cu trimitere în acest sens la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta (atât pentru vicii de nelegalitate proprii, cât şi ca probe derivate din cele anterior arătate), ceea echivalează cu lipsa cercetării judecătoreşti în cauză.

Referitor la cadrul legal în care acest motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare este analizat, este de notat că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din C. proc. pen. ("Aflarea adevărului"), potrivit cărora "Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului", instanţei judecătoreşti îi revine îndatorirea de a cerceta temeinic cauza dedusă judecăţii.

Totodată, deşi lipsa cercetării judecătoreşti nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât nu este prevăzută expres printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., soluţia poate fi dispusă într-o astfel de situaţie pentru respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2, Protocol 7 Convenţia E.D.O., în contextul în care lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de cale de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie "să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".

Totodată, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, Curtea Constituţională a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta, deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280 - 282 din C. proc. pen., privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.

Aşadar, art. 102 alin. (2) din C. proc. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din C. proc. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 - 282 din C. proc. pen., iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

Referitor la regimul nulităţii la care anterior s-a făcut trimitere, dată fiind şi succesiunea în timp a legii (prin intrarea în vigoare, la data de 01.02.2014, a Noului C. proc. pen.) important de subliniat şi că potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, "Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. Nulitatea oricărui act sau a oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.."

În acest sens, se reţin următoarele:

a)Procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 2331 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură au întemeiat acuzaţiile formulate împotriva inculpatului din cauză, stând la baza trimiterii în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T.- din 17.10.2014.

După cum lesne se poate observa, mare parte din relaţiile comerciale derulate de societăţile comerciale inculpate în cauză, apreciate ca fiind implicate în circuite comerciale financiare "frauduloase" au fost analizate pe parcursul urmăririi penale, din punct de vedere al constatărilor de specialitate, exclusiv prin procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Faţă de acestea, pe de-o parte, raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta nu sunt probe obţinute în mod nelegal care să nu poată fi folosite în procesul penal potrivit art. 102 alin. (2) din C. proc. pen., viciile de nelegalitate proprii invocate neavând susţinere în actele şi lucrările dosarului, pe de altă parte, că valoarea probatorie a acestora în cauză este drastic limitată de materialul documentar pe baza căruia acestea au fost efectuate (care nu a avut în vedere şi documentele financiar - contabile mai sus arătate în cazul unor relaţii comerciale analizate, în ciuda celor arătate în partea introductivă a expertizei), dar şi de caracterul lor incomplet.

Sintetizând, cu privire la expertiza fiscală, administrată în faza de cercetare judecătorească şi cenzurând concluziile acesteia, se constată că, pe de o parte, i se indică ca obiective să valorifice obiectivele solicitate de ANAF care fac trimitere exactă şi punctuală, începând cu pct. VII pana la IX, sa aibă în vedere procesele-verbale, respectiv rapoartele de inspecţie şi deciziile fiscale întocmite de către ANAF. În rezolvarea acestor obiective, trebuie subliniat că, în vederea aflării adevărului, experta chemată să dea lămuriri instanţei, la interpelarea inculpaţilor prin avocaţi, experta nu a putut să formuleze răspunsuri clare şi precise, ci numai unele confuze care au culminat prin explicaţia ca nu a urmărit şi nu a înţeles să observe plăţile făcute la ultimul vânzător, după cum a calculat prejudiciul pentru că trebuia sa plătească cineva, fără ca, în prealabil, să facă şi o verificare a plaţilor făcute în şirul de tranzacţii.

De asemenea, în legătură cu procesele-verbale ale ANAF, concluziile expertizei sunt cu cele susţinute în procesele-verbale fără a putea să explice cum a determinat, de exemplu, în cazul contractelor de închiriere, derularea acestora până în decembrie 2006, în baza căror elemente a făcut aceasta raportare, după cum, în concluziile finale se poate observa că nu se abate cu nimic de la procesele-verbale ale ANAF.

Mai mult decât atât, deşi a cerut o expertiză fiscală nouă în cauză, judecătorul le-a respins aceasta proba fără să motiveze soluţia şi argumentaţia pentru care cererea a fost respinsă lipsind cu desăvârşire.

Revenind astfel la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin motivele de apel analizate s-a solicitat excluderea şi a proceselor-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale menţionate mai sus, sancţiune care ar atrage şi excluderea probelor derivate obţinute în mod direct din acestea, respectiv şi raportului de expertiză financiar contabilă efectuat în cursul cercetării judecătoreşti (şi suplimentului la acesta), probe derivate pentru care procesele-verbale în discuţie au servit drept condiţie premisă.

În continuare însă, referitor la valoarea probatorie a aceloraşi procese-verbale, se poate constata că acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal ca "rapoarte de constatare" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., numai în cazurile în care A.N.A.F. nu este persoană vătămată, concluzie ce se desprinde din acelaşi paragraf al Deciziei, potrivit căruia în ipoteza de lucru ultim analizată [după începerea urmăririi penale] Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu acţionează în calitate de parte în procesul penal, ci ca organ de specialitate, în virtutea prevederilor O.U.G. nr. 74/2013 şi ale C. proc. pen. şi nu afectează nici statutul sau activitatea organelor de urmărire penală.

Per a contrario, în cazurile în care A.N.A.F. este persoană vătămată (cauza de faţă, acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal ca "înscrisuri" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., provenind de la un subiect procesual principal, nicidecum ca mijloace de probă cu caracter ştiinţific (opinii de specialitate), întrucât acestea din urmă reclamă obiectivitate şi independenţă.

În raport cu toate cele arătate mai sus, Tribunalul nu se putea raporta la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. în cauză, potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ca la nişte mijloace de probă care conţin informaţii de specialitate, concluziile având acest caracter putându-se trage numai din expertize sau constatări întocmite potrivit art. 172-181 ind. I din C. proc. pen.

XI. Cu privire la latura civilă, instanţa a soluţionat netemeinic aceasta latura, atât din punct de vedere al stabilirii prejudiciului cât şi din punct de vedere al menţinerii măsurilor asigurătorii, ineficienţa acordată plăţilor făcute până la acel moment de către inculpat sau părţile responsabile civilmente, fapt ce atrage, după sine, nulitatea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât partea să poată beneficia de două grade de jurisdicţie.

Cu privire la latura civilă, s-au învederat următoarele:

Prin sentinţa apelată, judecătorul a dispus menţinerea sechestrului asigurător asupra bunurilor care deja au făcut obiectul încheierii din 07.08.2019, însă, deşi i s-a învederat ca bunurile asupra cărora s-a constituit sechestru nu mai sunt în parte în proprietatea sa, nefăcând niciun fel de verificare, a păstrat măsura sechestrului astfel:

- 313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 540 părţi sociale, în valoare de 405 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 97735 părţi sociale, în valoare de 977350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud. Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter - 15 încăperi, etajul 1-27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul I Balta Craioviţei. compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CF x 49222 a municipiului Craiova, imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI 49223 a municipiului Craiova dar şi imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI 49224 a municipiului Craiova. Toate aceste imobile fiind proprietatea P. S.A., preluate prin protocolul de desprindere, înregistrat la Registrul Comerţului în 16.03.2009, nefiind admisibilă măsura menţinerii sechestrului asupra unor bunuri care nu îi aparţin, fiind menţionat acest aspect prin încheierea de CF prin care a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea societăţii şi încheierea comunicată Ministerului Public, sub nr. x/17.09.2013, prin care a fost respinsă cererea ministerului privind sechestrul;

- imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv CI având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp.

Obligaţia de verificare periodică a măsurilor asigurătorii este stabilită de Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea

Parchetului European (EPPO). Separat de modificările privind competenţa Parchetului European, Legea nr. 6/2021 a introdus în C. proc. pen. articolul 2502, care prevede că "In tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz. instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicandu-se în mod corespunzător".

Astfel, dacă anterior intrării în vigoare a noului text de lege, instituirea măsurilor asigurătorii putea fi contestată doar o singură dată, într-un termen de 3 zile de la comunicarea ordonanţei de instituire a măsurilor sau de la dată aducerii la îndeplinire a acestora în cazul luării acestora de către procuror, respectiv într-un termen de 48 de ore de la pronunţarea sau, după caz, de la comunicarea încheierii prin care a fost luată măsura în cursul judecăţii, noul cadru legislativ oferă posibilitatea contestării acestora o dată la 6 luni în cursul urmăririi penale sau un an în cursul judecăţii, ulterior verificării acestora de către organele judiciare.

Dacă în cazurile în care măsurile asigurătorii erau instituite în vederea garantării executării pedepsei amenzii penale sau cheltuielilor judiciare ori a reparării prejudiciului produs prin infracţiune, persoanele ale căror bunuri erau sechestrate aveau la îndemână şi înainte de adoptarea noii reglementări un remediu prin care să obţină ridicarea sechestrului potrivit dispoziţiilor legii procesuale civile, în ceea ce priveşte situaţiile în care bunurile erau indisponibilizate în vederea confiscării speciale sau extinse, sechestrul rămânea în vigoare până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Mai exact, practica a arătat că în situaţiile în care, ulterior luării măsurilor asigurătorii, se constată că bunurile indisponibilizate nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 112-1121 din C. pen. (de exemplu, apar împrejurări noi din care rezultă că bunurile nu au fost produse/dobândite prin săvârşirea faptei penale ori deţinerea acestora nu mai este interzisă de legea penală), noul cadru legal a creat o speranţă legitimă pentru proprietarii bunurilor indisponibilizate de a putea verifică menţinerea temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii şi, după caz, cenzurarea acestora, consecutiv cu ridicarea măsurilor asigurătorii.

Totodată, chiar dacă nu este prevăzut expres de legea procesuală penală, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, analiza instanţelor de judecată naţionale asupra temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii va trebui să vizeze şi perspectiva duratei de timp scurse de la momentul instituirii acestora, în condiţiile în care, deşi protecţia convenţională acordată dreptului la proprietate prin art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al Convenţiei nu este absolută, este arhicunoscută orientarea Curţii în sensul că limitarea dreptului de proprietate nu trebuie să ducă la golirea de conţinut al acestuia.

Astfel, aşa cum rezultă din încheierea nr. 88266/2013 a OCPI, s-a respins cererea de notare la Cartea Funciara a sechestrului cu privire la bunul înscris in CF nr. x Craiova, de asemenea, prin încheierea nr. 102349/21.10.2013, a fost admisă cererea introdusă de A. Liliana Gabriela şi s-a notat radierea sechestrului asupra C.1l din CF x, de asemenea, prin încheierea nr. 39181/2013 s-a respins notarea litigiului înscris la poziţia B4 si s-a dispus radierea notarii de sub B7, fapt ce denotă că menţinerea sechestrului de către judecătorul de fond, fără o verificare a condiţiilor de valabilitate a sechestrului, în raport cu bunurile sechestrate şi persoana căreia îi aparţin, reprezintă o ilegalitate, sentinţa nefiind motivată în niciun fel în ceea ce priveşte sechestrul, astfel încât, şi sub acest aspect, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Nu in ultimul rând, porneşte judecătorul fondului de la premisa ca, soluţionând latura civila, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1357, art. 1381, art. 1382 si art. 1385 din C. civ., fără a observa, însă, că incidenţa acestor texte de lege este străină de natura faptei, în raport cu data producerii prejudiciului, în cauză nefiind incident Noul C. civ., astfel încât, din punct de vedere al temeiului de drept, este neîntemeiată soluţia de admitere a pretenţiilor părţii civile.

Pe de altă parte, foloseşte sintagma, în justificarea soluţiei, "a nu se crea o premisă de îmbogăţire fară just temei", însă, ceea ce se creează este tocmai aceasta îmbogăţire fără just temei, din mai multe considerente:

l.Pe de-o parte, chiar partea civila confirmă încasarea unor anumite sume de bani pănă la momentul pronunţării soluţiei pe fond, aspect pe care nu îl lămureşte nici expertiza şi nici instanţa prin sentinţa apelată.

2. În ceea ce priveşte accesoriile, a se avea în vedere că, la calculul prejudiciului, data la care instanţa supremă a stabilit că se calculează şi accesoriile, respectiv prin decizia nr. 17/2015, în vigoare din noiembrie 2015, se aplică numai pentru faptele, respectiv prejudiciile produse după noiembrie 2015, ori, în cazul lor, având în vedere data săvârşirii faptelor, o asemenea dezlegare de drept nu se aplica;

3. De asemenea, deşi s-a cerut, pe fondul cauzei, că, din dosarele de insolvenţă în care partea civilă este înscrisă la masa credală, să se depună la dosarul cauzei situaţia creanţelor recuperate în acele proceduri, aceste cereri au fost respinse permanent aşa încât, nici la momentul prezent, nu se cunoaşte care este exact starea creanţelor recuperate în acele dosare, astfel încât, sub aspectul laturii civile, nu este identificată întinderea creanţelor, caracterul acestora, precum şi modalitatea de calcul a eventualelor accesorii, fapt pentru care acţiunea civilă ar trebui respinsă;

4. Răspunderea penală este înlăturată prin prescripţie, care este reglementată de art. 121-124 şi art. 128-130 din C. pen.. În mod normal infracţiunea nu mai poate fi într-un raport juridic penal de conflict prin nefinalizarea sa într-un termen prestabilit de lege. Acţiunea penală nu mai poate fi exercitată (art. 10 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen.) după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Răspunderea fiscală este înlăturată prin prescripţie, care este reglementată de art. 110 din Codul de procedură fiscală. Reţinând incidenţa alin. (1), alin. (3) şi alin. (4):

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

(3) Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Un prim aspect prezentat este dat de legislaţia complementară între fiscal şi penal, respectiv Legea specială nr. 31/1990 în care operează societăţile comerciale. Pentru acestea, LEGEA prevede foarte clar proceduri de arhivare prin care o parte din înscrisuri au termen de prescriere 5 ani, iar o parte au termen de prescriere 10 ani. Scopul mai este viciat de limitările legislaţiei contabile cu privire la documentele justificative şi legislaţiei fiscale cu privire la stabilirea creanţelor fiscale. Firma nu mai are obligativitatea contabilă LEGALA de a prezenta sau păstra documentele justificative altele decât cele de la punctul 51 al Ordinului nr. 3512/2008 (care a înlocuit Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.850/2004 privind registrele şi formularele financiar-contabile), termenele pentru arhivare fiind prescrise, pentru restul înscrisurilor ce au termen 5 ani. In acest sens, nu au putut fi reconstituite şi recuperate înscrisuri doveditoare, altele decât facturile şi registrele contabile, ce au termen 10 ani. Toate documentele au fost casate după 5 şi 10 ani în termen.

Creanţele fiscale se stabilesc ca urmare a unui act administrativ. Răspunderea penală îşi are geneza în săvârşirea unei infracţiuni prin incriminarea faptului ilicit penal. Deci penalul se ocupă de fapta penală, nu de creanţa fiscală pe care o denumeşte prejudiciu.

1) Dacă nu s-a efectuat inspecţie fiscală sau determinarea condiţiei de persoană impozabilă, în termenul de la alin. (1), alin. (3) din art. 110din Codul de procedură fiscală, are o condiţie esenţială în alin. (4) cu privire la termenul de 10 ani ce curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Concluzia este că dacă nu a făcut inspecţie fiscală în termenul de la alin. (1), ANAF poate face inspecţie fiscală în termenul de 10 ani, NUMAI DACĂ infracţiunea a fost sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

2) Dacă s-a efectuat inspecţie fiscală în termenul de la alin. (1), s-ar afla în condiţiile art. 128 din Codul de procedură fiscală - Reverificarea fiscală cu îndeplinirea alin. (3) din art. 110 din Codul de procedură fiscală ce are o condiţie esenţială în alin. (4) cu privire la termenul de 10 ani ce curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. In acest caz, problema este că dacă a făcut inspecţie fiscală în termenul de la alin. (1), ANAF poate face reverificare fiscală în termenul de 10 ani, NUMAI DACĂ infracţiunea a fost sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi NUMAI DACĂ decide conducătorul organului de inspecţie fiscală reverificarea ca urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute organului de inspecţie fiscală la data efectuării inspecţiei fiscale (art. 128 alin. (1) comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală (art. 128 alin. (3). In acest sens, concluzia este că fapta din penal este fără o determinare de prejudiciu, urmând ca ANAF să emită un act administrativ ce stă la baza colectării de creanţe fiscale în termenul de 10 ani.

În acest sens, interpretarea este că fapta din penal se pedepseşte pentru infracţiune, dar este fără o determinare de prejudiciu, numai pentru "existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia", urmând ca ANAF să emită un act administrativ ce stă la baza colectării de creanţe fiscale în termenul de 10 ani, pentru că hotărârea definitivă a instanţei penale NU are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale art. 28 din C. proc. pen. alin. (1), aşa cum alin. (2): Hotărârea definitivă a instanţei civile are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale, mai ales că LEGEA nu are o definiţie a prejudiciului aşa cum CCR în Decizia nr. 258/2016 spune la punctul 6... noţiunea de "prejudiciu" nu este definită, determinând incertitudine în stabilirea acestuia.

Prin urmare cum pe lanţul tranzacţiilor I. beneficiază de efectul unei hotărâri civile definitive, care raportat la momentul vânzării efectuate, în aceeaşi perioadă cu celelalte tranzacţii analizate în prezenta cauza, stabileşte cu autoritate de lucru judecat că tranzacţia este reală şi are un preţ real, mai poate fi prejudiciu constituit prin reaprecierea ca preţurile de vânzare nu au fost reale?

Astfel, s-a afirmat ca nu mai poate exista prejudiciu potrivit art. 28 din C. proc. pen. şi atunci soluţionarea laturii civile este nelegală.

3) Necesitatea actului administrativ este dată de definiţia de la art. (2) lit. c) Legea 554/2004: Actul administrativ, unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, ce sunt supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ. Rezultă că actul administrativ este necesar pentru a da naştere unui raport juridic fiscal, necesar la rândul lui colectării creanţei fiscale.

Drept pentru care, actul administrativ stă la baza existenţei unui raport juridic fiscal cu următorul conţinut (art. 10 alin. (1)-(3) din Codul de procedură fiscală:

a. Raportul juridic fiscal cuprinde raportul de drept material fiscal şi raportul de drept procedural fiscal.

b. Raportul de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale.

c. Raportul de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu administrarea creanţelor fiscale.

S-a menţionat Decizia nr. 17/2015, ÎCCJ (Complet RIL) care a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al PÎCCJ. Opinia procurorului general al PÎCCJ este că, în cazul condamnării inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţele de judecată, soluţionând latura civilă, trebuie să dispună obligarea acestora la plata debitului principal datorat, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate până la achitarea debitului, conform Codului de procedură fiscală. ÎCCJ a stabilit faptul că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen., în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor, reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi ia plata sumelor, reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Adică se efectuează stabilirea creanţei fiscale conform Codului de procedură fiscală, cu act administrativ de către ANAF, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

In sensul celor exprimate mai sus, în mod firesc, soluţionând latura civilă, judecătorul fondului trebuia să constate incidenţa excepţiei prescripţiei fiscale, care este de maxim 10 ani de la data săvârşirii faptelor, ultima faptă fiind săvârşită în anul 2006, creanţele fiscale denumite prejudiciu sunt prescrise.

In ceea ce priveşte certitudinea, întinderea şi naşterea lor, lucrurile au rămas nelămurite şi, cum spunea se stabileşte un prejudiciu de judecător care îmbrăţişează concluziile expertizei fiscale, fără o motivare proprie, neputând ignora faptul ca experta afirma sub jurământ că a calculat prejudiciu pentru ca cineva trebuia sa plătească şi pentru ca aşa rezultă din rapoartele fiscale.

Astfel, în principal, se impunea ca instanţa sa dispună achitarea inculpatului pentru infracţiunile de evaziune fiscalaă, în raport cu dispoziţiile art. 396 alin. (1) si alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală imputate.

În subsidiar, se impunea ca instanţa de fond să dispună achitarea inculpatului, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., întrucât fapta imputată acestuia prin actul de sesizare a instanţei nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

In ceea ce priveşte expertiza, se remarcă că există situaţii în care experta preia integral procesele-verbale ale fiscului, nu are o determinare exactă a prejudiciului, apreciindu-se că nu s-a stabilit dincolo de orice îndoială faptul că pentru întreaga perioada infracţională dedusă judecaţii, s-ar fi produs vreun prejudiciu bugetului statului, de aceea se impune achitarea, iar, conform apărărilor făcute mai sus, fapta nu există, fiind incident motivul de achitare pentru infracţiunea de evaziune fiscală în forma continuată.

In teza subsidiară, în măsura în care se va aprecia că se impune administrarea unei noi expertize, să se aibă în vedere următoarele:

În Monitorul Oficial nr. 332 din data de 1 aprilie 2021 fost publicată Legea nr. Legea 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în vigoare, conform art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în termen de 3 zile calendaristice de la publicare.

Anterior promulgării, intervenită la data de 31.03.2021, Legea nr. 55/2021 a făcut obiectul controlului a priori de neconstituţionalitate, pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obiecţie respinsă prin Decizia CCR nr. 101/17.02.2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 privind evaziunea Fiscală (M.O. nr. 295/24.03.2021).

In redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021, faptele de la art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt pedepsite cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, alternativ cu amenda, pentru prejudicii inferioare pragului valoric de 100.000 euro şi, respectiv, închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi alternativ cu amenda, pentru prejudicii superioare pragului valoric de 100.000 euro, precum şi cu închisoare de la 9 la 16 ani, pentru prejudicii superioare pragului valoric de 500.000 euro.

Posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă la jumătate în ipoteza acoperirii integrale a pretenţiilor părţii civile (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) a fost eliminată din Legea nr. 241/2005, prin efectul Legii nr. 55/2021.

În schimb, Legea nr. 55/2021 modifică prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, operându-se o modificare a regimului sancţionator în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală de la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, potrivit cu care: aplicarea amenzii poate fi dispusă dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda. Aşadar, a fost reglementată o cauză specială de aplicare obligatorie (în ipoteza prejudiciului recuperat integral, inferior pragului valoric de 50.000 euro), sau opţională (în ipoteza prejudiciului recuperat, superior pragului valoric de 50.000 euro, dar inferior pragului valoric de 100.000 euro) a pedepsei principale a amenzii.

Astfel, prevederile art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005, în redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021 şi potrivit cu care:

"(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (...) (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani", ar permite aplicarea pedepsei amenzii, în cadrul operaţiunii de individualizare a pedepselor, indiferent de valoarea prejudiciului asociat infracţiunii de evaziune fiscală.

Rezultă că, în cazul unei infracţiuni reglementate de art. 9 din Legea nr. 241/2005, prin aplicarea Legii nr. 55/2021, lipsa prejudiciului constituie cauza de nepedepsire, respectiv dezincriminare întrucât, în noua reglementare, este evident că evaziunea fiscală este una de rezultat, ori lipsa prejudiciului duce la dezincriminarea faptei, motiv pentru care, în raport cu dispoziţiile art. 4 din C. pen. care are în vedere o "lege nouă", ca "lege penală de dezincriminare", este evident, cu privire la inculpat, că a intervenit legea penală nouă care nu mai încriminează fapta de evaziune fiscală fără prejudiciu.

In privinţa celor două texte de incriminare, respectiv, art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, s-a reglementat, prin introducerea art. 10 alin. (11) şi alin. (12), o cauză de nepedepsire, care se aplică, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral; în acest caz, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea, în aceste condiţii, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, text care prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Cauza specială de aplicare a pedepsei principale a amenzii şi cauza de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.

Natura juridică a acestor prevederi este, conform jurisprudenţei constituţionale (paragraful 71 din Decizia nr. 101/2021), de cauză de nepedepsire, Curtea Constituţională statuând expres că "se reglementează şi o cauză de nepedepsire ".

Concret, Curtea a reţinut că parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie " respectiv, " în cauza de faţă, obiectul juridic general al infracţiunilor de evaziune fiscală îl constituie relaţiile sociale referitoare la corecta stabilire şi realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public (...) acestea protejează integritatea şi realitatea bugetului public. Bugetul public naţional îşi găseşte reglementarea în Constituţie, iar veniturile acestuia sub forma impozitelor, taxelor şi altor contribuţii îşi găsesc, de asemenea, un fundament constituţional (...) Insă prin înlocuirea răspunderii penale în cazul dat, nu se poate susţine că s-a creat un vid de reglementare şi că această valoare socială nu mai beneficiază de nicio formă de ocrotire juridică reală sau adecvată ", ci, " din contră, legiuitorul a reglementat o normă suplă, menită să atingă scopul urmărit prin însăşi Legea nr. 241/2005. S-a reglementat un mecanism alternativ celui penal, pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate a bugetului public naţional. Legiuitorul a apreciat că o astfel de normă, care înlocuieşte răspunderea penală cu una civilă, este mai adecvată pentru atingerea rapidă a finalităţii urmărite, iar norma "cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă " în condiţiile în care "Curtea constată că Parlamentul are competenţa de a dezincrimina că în materie fiscală marja sa de apreciere este largă".

Aşa stând lucrurile, cauza de nepedepsire condiţională de plata prejudiciului, a accesoriilor acestuia, precum şi a unei amenzi civile în cuantum de 20% din valoarea prejudiciului, introdusă în prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 realizează competenţa de dezincriminare în materie penală a Parlamentului României.

În jurispradenţa sa anterioară asupra diferitelor variante de redactare ale dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Curtea Constituţională statuase, prin Decizia nr. 932/2006, că principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat".

Astfel, reglementarea unui regim sancţionator diferenţiat, în funcţie de atitudinea inculpatului, care înţelege să repare prejudiciul în integralitate, cu posibilitatea înlocuirii răspunderii penale, în acest caz, cu o sancţiune civilă de natură pecuniară, este expresia principiului egalităţii în faţa legii, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice, să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii diferite, tratamentul juridic să fíe diferenţiat.

Prin urmare, pentru a răspunde imperativului principiului nediscriminării şi egalităţii în faţa legii, dispoziţiile art. 10 alin. (1)1 trebuie să fie operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică.

Din perspectiva conţinutului, prevederile 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, introduse prin Lege, au dublă natură.

Pe de o parte, acestea au natura unei instituţii de drept penal material, întrucât priveşte natura şi cuantumul sancţiunilor aplicabile, reglementând în materia pedepselor penale, în sensul înlocuirii răspunderii penale cu o formă de sancţiune civilă. Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, "o normă care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial (...) totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală, pe care o poate înlătura.

Trebuie observată şi împrejurarea că, prin efectul dispoziţiilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, condiţiile de incriminare se modifică şi din perspectiva circumstanţelor care atenuează răspunderea penală, în sensul că achitarea prejudiciului, reglementată anterior drept o circumstanţă personală, devine o circumstanţă reală, de care beneficiază toţi participanţii la infracţiune.

Pe de altă parte, norma are şi natură procesuală, prin termenul instituit, respectiv, "în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive".

Cu privire la instituirea unor termene de procedură, în jurisprudenţa constituţională s-a reţinut că "este recunoscut, de principiu, că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept."

Cu toate acestea, Curtea Constituţională a statuat că dreptul recunoscut legiuitorului de a institui termene sau condiţii procesuale nu este unul absolut, ci "legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia".

Din perspectiva succesiunii în timp a legii penale, dispoziţiile nou-introduse ale art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005 fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanţial penală a acestora, constituie lege penală mai favorabilă, cât timp, anterior soluţionării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea înlocuirii răspunderii penale, prin efectul reparării integrale a prejudiciului şi achitării sancţiunii civile, constând în suma suplimentară de 20% din valoarea prejudiciului, la fel cum nu a existat posibilitatea aplicării, în unele situaţii, a pedepsei amenzii.

Astfel, cum a reţinut Curtea Constituţională, "în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile" .

In conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau conhavenţionale mai favorabile", fiind consacrat astfel principiul constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile. In C. pen., principiul constituţional citat îşi găseşte aplicarea în prevederile art. 6, Aplicarea legii penale mai favorabile după soluţionarea definitivă a cauzei.

Curtea Constituţională a reiterat imperativul respectării principiului legii penale mai favorabile chiar în jurisprudenţa sa asupra dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în diferitele redactări aflate în vigoare în timp, subliniind că "orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare."

Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpaţii care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, iar pentru a se asigura că inculpaţii care depăşiseră acest moment procesual la intrarea în vigoare a normei nu erau discriminaţi, Curtea a extins beneficiul aplicării textului termenului imediat următor intrării în vigoare a acesteia, indiferent de faza în care se afla procesul penal.

Dar, în mod expres, dispoziţiile art. 101şi 102 din redactarea actuală a Legii nr. 241/2005 nu prevăd o sancţionare diferită a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.

Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminârii se produce atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

În speţă, singurul criteriu pentru acest tratament diferenţiat rezidă în stadiul procedurii, respectiv, termenele impuse de legiuitor.

Or, astfel cum tot CCR a reţinut, "durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei (...) în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor, care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor şi nu poate fi imputată exclusiv părţii. Mai mult, în jurisprudenţa constituţională s-a statuat că principiul aplicării imediate a legii procesual-penale nu poate înfrânge principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile.

În ceea ce priveşte disproporţia dintre scopul urmărit şi mijloacele folosite, s-a arătat că este afectat şi principiul ultima ratio, recunoscut de Curtea Constituţională drept un principiu aplicabil în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală şi potrivit cu care incriminarea unei fapte penale ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ca metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat expres că "în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat."

Or, chiar legiuitorul din 2021 a apreciat, prin Legea nr. 55/2021, că sancţionarea penală nu este ultima ratio, stabilind, astfel cum au reţinut judecătorii constituţionali, "o formă de răspundere civilă ce constă în repararea prejudiciului şi plata unei despăgubiri distincte" neexistând nicio justificare obiectivă pentru ca atare răspundere civilă să fíe aplicabilă numai în cazul unor inculpaţi, iar în cazul altora, nu.

Pornind de la aceste constatări de principiu a solicitat a se constata, in primul rând, că noua reglementare a infracţiunii de evaziune fiscală condiţionează incidenţa infracţiunii în discuţie de producerea unui prejudiciu.

Aceasta concluzie rezultă cu evidenţă din noua reglementare a articolului 10 din Legea nr. 241/2005 ce prevede expres ca în cazul producerii unui prejudiciu de până la 50.000 Euro si a recuperării acestuia pedeapsa aplicabilă este amenda. Prin urmare, per a contrario, daca nu există prejudiciu, nu există nici posibilitatea recuperării acestuia şi nici posibilitatea legală a aplicării amenzii, ce este condiţionată de întrunirea cumulativă a criteriilor privitoare la existenţa şi recuperarea prejudiciului, răspunderea penală fiind de plano exclusă într-o asemenea ipoteză (nullum crimen sine praejudicium).

In jurisprudenţa sa, anterioară modificării operate prin Legea nr. 255/2013, Curtea a statuat următoarele:

"Cuantumul prejudiciului cauzat este cel care rezultă din actele dosarului, şi anume din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar. Nu se poate susţine ca prejudiciul cauzat ar avea un cuantum variabil în funcţie de pretenţiile pe care le avansează partea civilă la diferite termene de judecată şi de modalitatea de calcul a acestora pe care o adoptă partea civilă. De asemenea, se reţine că stabilirea in concreto a prejudiciului cauzat aparţine in faza de urmărire penala procurorului de caz". (...) In condiţiile in care art. 10 alin. (1/l) din lege se raportează tot la noţiunea de "prejudiciu produs prin comiterea faptei", Curtea constată că cele de mai sus sunt valabile şi în privinţa acestei sintagme.

Totodată, Curtea observă ca reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar şi anume plata unei majorări de 20% din "baza de calcul", la care se adaugă dobânzile si penalităţile. Prin Decizia nr. 147 din 30 martie 2019, par. 31, referitor la critica formulată cu privire la sintagma "baza de calcul", ce însoţeşte, în cuprinsul articolului unic al Legii nr. 241/2005, procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, Curtea a statuat ca, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul a majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale. De altfel, niciuna dintre dispoziţiile articolului unic al legii criticate astfel reglementate nu conduce la concluzia ca majorarea prejudiciului ar avea natura unei amenzi penale. (...)

Văzând dispoziţiile art. 10 prin raportare la speţa dedusă judecaţii, esenţial este să se determine existenţa sau inexistenţa unui prejudiciu şi, mai cu seamă, odată stabilit cu caracter cert, inculpatul sa poată beneficia de clemenţa legii.

Este motivul pentru care, în probaţiune, s-ar impune întocmirea unui nou raport de expertiză care să valorifice întreaga situaţie imputată, desigur, şi în funcţie de documentele prezentate pentru ca, aşa cum s-a arătat deşi s-a retinut de către instanţă, că partea civila a recunoscut încasarea anumitor sume din aşa zisul prejudiciu, totuşi, nu face niciun fel de referire în dispozitiv în legătură cu cuantumul prejudiciului care nu poate sa fie decât influenţat de plăţile făcute, plăţi care profită părţilor.

In ceea ce priveşte probatoriul solicitat în apel, după observarea celorlalte motive de apel formulate de celelalte părţi din dosar, a formulat o cerere de probatoriu separată, pe care o va depune la instanţă împreună cu teza probatorie.

Fată de cele arătate, s-a solicitat să se dispună admiterea apelului aşa cum a fost formulat.

În motivele de apel suplimentare, apelantul inculpat A. a susţinut următoarele:

1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la existenţa infracţiunii prevăzute şi pedepsite de prevederile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990;

2. Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea DGFP Dolj având ca obiect soluţionarea acţiunii civile;

3. Instanţa de fond nu a stabilit natura juridică şi temeiul legal al penalităţilor şi accesoriilor omiţând să se pronunţe dacă accesoriile şi penalitatatile stabilite au ca temei de drept prevederile Codului de procedură fiscală sau cele ale C. proc. civ.

4. Instanţa de fond nu a stabilit în mod corect şi legal momentul de la care curge obligaţia de plată a debitului, dată care marchează momentul de la care se calulează penalităţile şi accesoriile;

5. Neintroducerea în cauză, neconceptarea şi necitarea părţilor civile şi/sau responsabile civilmente, MM. S.A., CC., AA. si LL. S.A..

In dezvoltarea motivelor de apel suplimentare s-a arătat că:

1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la existenţa infracţiunii prevăzute şi pedepsite de prevederile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990 .

Aşa cum a arătat prin cererea de apel şi cum rezultă din actele dosarului, la interpelarea instanţei, în cursul cercetării judecătoreşti, privind pronunţarea unei sentinţe raportat exclusiv la excepţia prescripţiei răspunderii penale, inculpaţii au solicitat judecarea fondului cauzei cu privire la toate infracţiunile cuprinse in rechizitoariu.

Cu toate acestea, instanţa de fond nu a analizat acuzaţiile cu privire la existenta infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, mai precis, judecătorul fondului se rezumă la a face o enumerare sumară a unor acte materiale, aşa cum au fost descrise în rechizitoriu şi nu se pronunţă, efectiv, pe existenţa sau inexistenţa acestei infracţiuni, practic omiţând să se pronunţe cu privire la această infracţiune, limitându-se la a constata ca intervenită prescripţia răspunderii penale pentru aceste fapte.

Or, motivarea şi convingerea judecătorului cu privire la existenţa infracţiunii trebuie sa fie efectivă şi dovedite, tocmai pentru ca inculpatul să se poată apăra în consecinţă, într-o eventuală cale de atac, întrucât instanţa de apel nu se poate substitui judecătorului fondului, privind pronunţarea şi motivarea cu privire la aceste fapte, deoarece o astfel de abordare încalcă flagrant dreptul la apărare al inculpatului, mai precis, îl lipseşte de dublul grad de jurisdicţie.

Pentru acest motiv, soluţia care se impune este casarea sentinţei si trimiterea cauzei spre rejudecare.

2. Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea DGFP Dolj având ca obiect soluţionarea acţiunii civile:

Cu privire la soluţionarea laturii civile, deşi s-a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de DGFP DOLJ, instanţa de fond nu s-a pronunţat pe toate capetele de cerere şi nu a arătat care au fost, în concret, motivele pentru care acţiunea civilă a fost admisă în parte, fapt ce nu-i pune în imposibilitatea de a face o apărare pertinentă în raport cu motivele pentru care latura civilă a fost soluţionată în acest mod.

In concret, partea obligată la plata unui prejudiciu pe latură civilă, trebuie să cunoască, în mod concret, motivele ce au condus la adoptarea soluţiei.

In speţa de faţă impune a fi analizată în mod riguros latura civilă întrucat generează un efect direct asupra soluţionării laturii penaleîntrucât, infracţiunea de evaziune fiscală este o infracţiune de prejudiciu pentru care legea prevede cauze de nepedepsire.

Astfel, deşi acţiunea civilă a fost motivată cu privire la 15 tranzacţii, instanţa de fond analizează numai 3 dintre acestea, însă, paradoxal, îi obligă la plata prejudiciului pentru toate tranzacţiile menţionate în acţiunea civilă, fiind un nonsens, deoarece nu cunosc, în acest moment, care este motivul pentru care sunt condamnaţi în situaţia în care latura civilă se referă la 3 dintre cele 15 tranzacţii.

De asemenea, se impune şi pe această critică, soluţia de clasare, pentru a da posibilitatea inculpatului să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie.

3. Instanţa de fond nu a stabilit natura juridică şi temeiul legal al penalităţilor şi accesoriilor omiţând să se pronunţe dacă accesoriile şi penalităţile stabilite au ca temei de drept prevederile Codului de procedură fiscală sau cele ale C. proc. civ.:

Instanţa de fond nu analizează şi nu indică juridic la care se raportează cu privire la modul de calcul al accesoriilor, mai exact, dacă acestea sunt calculate in raport cu dispoziţiile Codului de procedura fiscală sau în raport cu dispoziţiile C. proc. civ. din materia executării silite, facând astfel imposibil controlul asupra acestei soluţii, întrucât nici instanţa de apel, nu se poate pronunţa cu privire la aceste cereri, deoarece nu are pârghii de control judiciar asupra soluţiei date, astfel încât, în apel, instanţa nu poate decât sa caseze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare.

Mai mult decât atât, DGFP Dolj invoca în cererea de soluţionare a laturii civile dispozitii ulterioare, ce nu puteau fi aplicabile la data tranzacţiilor în litigiu.

Astfel, instanţa de fond avea obligaţia pentru soluţionarea latuii civile să determine prevederile aplicabie în baza cărora analizează cuantumul total al prejudiciului sub aspectul accesoriilor şi cel al penalităţilor.

Chiar în apelul declarat DGFP Dolj invoca prevederile Legii 207/2015 şi cele ale noului C. civ. şi C. proc. civ. care nu se pot aplica tranzacţiilor ce fac obiectul acţiunii civile.

Intrucât în apel nu se pot rezolva aceste incidente de natură procesuală, soluţia ce se impune este casarea soluţiei adoptae de Trinunalul Dolj şi trimiterea cauzei spre rejudecare .

Exprimarea generală "accesorii fiscale "este neclară şi nu poate fi interpretată în contextul stabilirii temeiului de drept al calculării accesoriilor şi penalităţilor.

Chiar dacă se raporteaz la Legea 207/2015, şi aici reglementarea stabileşte că accesoriile se calculează după termenul de sadenţă a obligaţiilor principale de plată (art. 173-176), or, aşa cum a fost soluţionată problema dedusă judecaţii, există, în acest moment, o motivare pe principiul răspunderii civile delictuale, cu trimitere la Noul C. civ. asupra căruia deja au făcut critici.

4. Instanţa de fond nu a stabilit în mod corect şi legal momentul de la care curge obligaţia de plată a debitului, data care marchează momentul de la care se caluleaza penalităţile si accesoriile:

Instanţa de fond nu determină pentru niciuna dintre tranzacţiile analizate, punctual, data, mai precis, ziua, luna, anul, de la care devine obligaţia de plată scadentă, data de la care se calculează penalităţi şi accesorii, astfel cum impune O.G. nr. 92/2003, în art. 111, valabil la momentul săvârşirii faptelor:

Având în vedere soluţionarea laturii civile, a solicitat a se observa că dreptul conferit de această reglementare legală a fost încălcat de instanţa care nu are o perspectivă clară asupra prejudiciului, cu alte cuvinte, nu determină baza de calcul, prejudiciul în sine ca şi debit principal, nu determină accesoriile aferente bazei de calcul, momentul exact de la care se calculează aceste accesorii, care potrivit legislaţiei în vigoare, se raportează, ca şi mod de calcul, la date precise de scadenţă a obligaţiei principale şi, în raport cu această dată determinată în mod exact, se poate calcula accesoriul.

Or, instanţa, deşi învestită cu judecarea unor fapte de evaziune fiscală, şi analiza pretenţiilor civile, stabileşte un prejudiciu care nu are determinare în timp, mai precis, nu indică, pentru fiecare faptă în parte, data săvârşirii, respectiv data de la care devenea scadentă obligaţia de plată principală, data care marchează momentul de la care se pot calcula accesoriile.

Judecătorul fondului, atunci cand face referire la momentul de la care curge obligaţia de plată şi accesoriile, nu determină punctual data, mai precis, ziua, luna, anul, de la care devine obligaţia de plată scadentă, astfel cum impune O.G. nr. 92/2003, în art. 111, valabil la momentul săvârşirii faptelor:

Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează.

(2) Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel:

a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

(3) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate sau amânate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora termenul de plată se stabileşte prin documentul prin care se acordă înlesnirea respectivă.

(4) Pentru creanţele fiscale, administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, care nu au prevăzute termene de plată, acestea vor fi stabilite prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor.

(41) Pentru creanţele fiscale stabilite pe baza declaraţiilor fiscale cărora li se aplică prevederile art. 114 alin. (2l) şi care au termenul de plată diferit de data de 25, acesta se înlocuieşte cu data de 25 a lunii prevăzute de actul normativ care le reglementează,03/03/2008 - alineatul a fost introdus prin Ordonanţă de urgenţă 19/2008.

(5) Pentru creanţele fiscale ale bugetelor locale care nu au prevăzute termene de plată, acestea se stabilesc prin ordin comun al ministrului internelor şi reformei administrative şi al ministrului economiei şi finanţelor.

(6) Contribuţiile sociale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, după calcularea şi reţinerea acestora conform reglementărilor legale în materie, se virează până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariale.

5. Neintroducerea în cauză, neconceptarea şi necitarea părţilor civile şi/sau responsabile civilmente, MM. S.A., CC., AA. şi LL. S.A..

Un alt motiv de nulitate al sentinţei pronunţate, îl constituie că neintroducerea în cauză, neconceptarea şi necitarea părţilor civile şi/sau responsabile civilmente, MM. S.A., CC., AA. şi LL..

Deşi, atât în rechizitoriu, cât şi în sentinţa apelată sunt reţinute tranzacţii efectuate de către aceste societăţi, cererea de constituire parte civila vizează respectivele tranzacţii, luate în considerare, de către instanţa de fond la stabilirea prejudiciului, cu toate acestea, aceste societăţi nu au fost conceptate şi citate în cauză.

Mai mult, instanţa de fond a omis să se pronunţe pe cererile DGFP Dolj pe latură civilă cu privire la aceste societăţi şi tranzacţiile în care acestea au fost implicate.

Aceste societăţi, deşi menţionate în rechizitoriu, nu au fost conceptate şi introduse în cauză, reţinându-se de instanţa de fond, în mod greşit, că au fost absorbite, prin fuziune, de către K.. Or, aşa cum rezultă din certificatele constatoare ONRC, anexate prezentei momentul începerii cercetării penale şi începutul urmăririi penale, aceste societăţi funcţionau independent.

Apelanta inculpată D., a susţinut că instanţa de fond a dispus, în baza art. 16 alin. (1) lit. b)

Teza I, cu raportare la art. 396 alin. (7) din C. proc. pen., achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen., de asemenea, în baza art. 396 alin. (7) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I din C. proc. pen., a fost achitată pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 privind infracţiunea de spălare a banilor, aspecte pe care nu le atacă cu apel, de asemenea, în baza art. 396 alin. (8) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a fost încetat procesul penal faţă pentru infracţiunile prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, de asemenea, neînţelegând să atace cu apel această soluţie.

De asemenea, a dispus încetarea procesului şi pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) si alin. (3) din Legea 241/2005 în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Pe latura civilă, a fost obligată la plata sumelor de 8.705,6 RON în solidar cu A. şi K., de asemenea, au fost menţinute măsurile asigurătorii asupra bunurilor sale iar, ca şi faptă, a fost reţinută în sarcina sa existenţa a unei aşa zise infracţiune de evidenţiere în contabilitiatea K. a cheltuielilor care nu au avut la baza operaţiuni reale, aferente staţiei distribuţie de carburanţi.

În motivarea apelului a susţinut următoarele:

1. Soluţia adoptată de instanţa de fond este lovită de nulitate raportat la prevederile art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi art. 281 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen., întrucât cauza a fost judecată în fond cu încălcarea dreptului la apărare;

2. Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei care constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 2741 alin. (1) si (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei;

3. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal, precum şi a întregii cercetări judecătoreşti:

4. Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută;

5. Greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţia prescripţiei generale şi speciale deşi, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit că acestea să fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind că nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

6. Lipsa acordării de eficienţă a principiului "ne bis in idem" cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecinţele ce decurg din aplicabilitatea acestui principiu:

7. Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

8. Cu privire la fapta de a evidenţia, în luna august 2005, în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 8705,6 RON, reprezentând reprezentând TVA dedus în mod nelegal (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005);

În dezvoltarea motivelor de apel, s-a arătat că:

Soluţia adoptată de instanţa de fond este lovită de nulitate în raport cu prevederile art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi art. 281 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen., întrucât cauza a fost judecată în fond cu încălcarea dreptului său la apărare.

Cu privire la dreptul la apărare, acesta a fost încălcat de judecătorul fondului, drept la apărare pentru care legislaţia prevede nulitatea absolută, raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în cazul căreia vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia care se poate constata din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstantiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes personal propriu şi care poate fi invocată, potrivit art. 281 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen., în orice stare a procesului dacă încalcarea a intervenit în cursul judecaţii.

S-a arătat că, la termenul acordat, nu a putut fi asistată şi reprezentă, asistarea fiind asigurată de un avocat din oficiu, QQQQQ., care a arătat ca nu poate face o apărare pertinentă şi eficientă, dată fiind complexitatea dosarului, motiv pentru care a solicitat amânarea cauzei, atât aceasta, cât şi inculpata. Instanţa, însă, a respins cererile de amânare şi a trecut la dezbaterile pe fond.

Din punct de vedere al acestei critici, chiar dacă art. 356 din C. proc. pen. stabileşte că instanţa poate acorda un alt termen şi nu este obligată, totuşi, în raport cu situaţia intervenită, soluţia era de admitere a cererilor de amânare, astfel încât să poată avea reprezentare legală.

Se poate observa că, raportat la art. 91 alin. (3) din C. proc. pen., avocatul desemnat din oficiu, deşi are obligaţia de a asigura o apărare efectivă şi concretă în cauză, în situaţia sa, a fost efectiv lipsită de apărare, chiar apărătorul din oficiu invocând necunoaşterea dosarului, fapt ce echivalează cu nerespectarea dispoziţiile referitoare la asistenţa juridică din oficiu, practic, dosarul s-a soluţionat fără că ea sa beneficiez de apărare.

Sub acest aspect, încălcarea dispoziţiilor legale este cu atât mai gravă cu cât avocatul desemnat din oficiu a susţinut în faţa judecătorului imposibilitatea asigurării unei apărări efective şi concrete, iar judecătorul fondului a trecut peste acest lucru, or, lipsa de apărare constituind motiv de nulitate a actelor procedurale, se impune, sub acest aspect, într-o prima apărare, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru nerespectarea dreptului la apărare.

2. Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei care, în opinia noastră, constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 2741 alin. (1) si (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei.

Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei aspect care constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 2741 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei şi preşedintele explică inculpatului învinuirea ce se aduce, încunoştînţează drepturile ce i se conferă.

Investită cu o asemenea excepţie, instanţa de fond nu se pronunţă pe aceasta, ceea ce înseamnă o nesocotire a dreptului de apărare şi care determină trimiterea cauzei spre rejudecare, părţile având opţiunea în cazul citirii actului de sesizare de a-şi exprima o anumită poziţie procesuală care sa aibă o înrâurire esenţială asupra procesului şi a soluţiei ce urmează a fi dată.

Ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) din C. proc. pen.. La acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.

Conform art. 374/alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. pen., preşedintele instanţei încunoştinţează şi pune în vedere inculpatului că poate beneficia de procedura simplificată iar, în prezenta cauză, o asemenea procedură nu a fost urmată de judecător, fiind astfel pusă în situaţia de a nu putea să îşi exprime opţiunea în raport de art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., fapt care nu poate fi îndreptat decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la rejudecare.

3. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal precum şi a întregii cercetări judecătoreşti:

Tot pe cale de excepţie, a invocat nulitatea actelor de urmărire penală pentru neindicarea în mod concret a momentului săvârşirii infracţiunilor pentru ca, în raport cu această dată, se pot stabili momentele în care începe cursul prescripţiei, după cum inculpatul este lipsit de apărare, în sensul că vătămarea ce i se aduce este extrem de gravă, neputându-se raporta la un anumit moment sau la o anumită dată în legătură cu data la care a fost săvârşită infracţiunea respectivă şi, ceea ce este mai grav, nici instanţa de judecată nu poate face o apreciere exactă a modului de derulare în timp a infracţiunii, respectiv data începerii, data consumării, aspecte care, chiar dacă nu constituie motiv de nulitate absolută în sensul în care instanţa apreciază că nu fac parte din nulităţile absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din C. proc. pen., totuşi art. 282 din C. proc. pen. sancţionează cu nulitatea chiar relativă actele care au fost făcute nu nesocotirea dispoziţiilor legale. Coroborând toate aceste excepţii evident, că se ajunge la nulitate astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Mai mult decât atât, acuzaţiile au fost şi sunt informe, nu numai prin prisma neindicării momentului la care s-au săvârşit faptele, ci şi cu privire la sumele imputate, nu se ştie exact la care dintre actele materiale se referă sau câte acte materiale sunt, lucru pe care şi judecătorul fondului îl trece cu vederea, apreciind că nu sunt nulităţi absolute şi că momentul la care se invocă aceste neregularităţii este tardiv.

4. Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută:

Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. această sancţiune vizând, atât actul de sesizare a instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

Judecătorul fondului a respins această excepţie motivând momentul ca fiind tardivă solicitarea .

Astfel, din rechizitoriu, rezultă ca urmărirea penală şi probele au fost administrate de DIICOT pentru următoarele infracţiuni: evaziune fiscală, ce vizează un prejudiciu de 5.32 mii. euro(Legea 241/2005); infracţiunea de grup infracţional organizat(legea 39/2003); spălare de bani(Legea 656/2002) şi folosirea cu rea credinţă a bunurilor societăţii (Legea 31/1990).

De asemenea, s-a constituit dosar de urmărire penala nr. 337/D/P/2006 la DIICOT.

Referitor la competenta DIICOT, conform legii de înfiinţare a DIICOT, respectiv Legea organică nr. 508/2004, DIICOT a avut competenţă pentru infracţiunea de evaziune fiscală de la data înfiinţării - 23.11.2004 şi până la data de 29.12.2006, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004. DIICOT este o instituţie fundamentală a statului.

Astfel, în perioada de început 2004-2006, infracţiunea de evaziune fiscală era prevăzută în opisul infracţiunilor cu privire la care DIICOT avea competenţă materială, opis detaliat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 508/2004,

Astfel, prin O.U.G. nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 (O.U.G. nr. 131/2006) se elimină Legea nr. 241/2005 din componenţa opisului de la art. 12 din Legea nr. 508/2004 şi, totodată, se elimină din acelaşi articol infracţiunea de grup de la art. 2 lit. b) pct. 20 din Legea nr. 39/2003.

Din toata evoluţia competenţei DIICOT se remarcă că, atunci când este vorba de o infracţiune prevăzută de o lege specială, acea lege specială este introdusă sau scoasă din competenţa definită la art. 12 din L 508/2004. Or, în perioada 29.12.2006 - 07.02.2014 nu a existat Legea nr. 241/2005 indicată în opisul art. 12.

Merită menţionat şi faptul că, în perioada 07.10.2005 - 26.06.2013, competenţa materială cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, pentru care s-a produs o pagubă mai mare de 1.000.000 euro, a aparţinut Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002 .

Cu alte cuvinte, cum prejudiciul estimat este de peste 3 mii. Euro, actele de urmărire penală erau în competenţa DNA în perioada 2005-2013, iar DIICOT nu avea competenţă, având în vedere constituirea dosarului penal în anul 2006.

Prin deciziile pronunţate, instanţa constituţională a stabilit şi modalitatea de aplicare a lor în timp în cauzele penale (ratione temporis), arătând în cea dintâi soluţie că "reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I -s.n." (Decizia nr. 51/2019 paragr. 52).

I.C.C.J., secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 164 din 14 martie 2019 - judecătorul de cameră preliminară a stabilit că urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., această sancţiune vizând, atât actul de sesizare a instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

5. Greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţiei prescripţiei generale şi speciale deşi, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit că acestea să fíe discutate odată cu fondul cauzei, apreciind că nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

O altă excepţie care s-a ridicat este excepţia autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţia prescripţiei generale şi speciale iar, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit că acestea să fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind că nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

A motivat judecătorul fondului în respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat că în dosarul nr. x/2007 s-au avut în vedere mai multe infracţiuni, respectiv de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi darea de mită şi, analizând rezoluţia respectivă, a rezultat că procurorul s-a referit numai la infracţiunile incriminate de Legea 78/2000 şi în concluzie, s-a motivat că nu există autoritate de lucru judecat, deoarece simpla menţiune a procurorului în considerente că nu există dovada săvârşirii vreunor infracţiuni ce atrag competenţa DNA, nu echivalează cu autoritate de lucru judecat, mai precis cu cercetarea tuturor posibilelor infracţiuni legate de terenul în cauză în condiţiile în care nu a existat o sesizare în acest sens.

De asemenea, în legătură cu autoritatea de lucru judecat, reprezentată de decizia 2947/18.10.2011 a Curţii de Apel Craiova, Tribunalul a apreciat că nu poate reţine ca temei pentru autoritatea de lucru judecat, deoarece inculpatul A. nu ar fi fost parte în acel dosar iar, pe de altă parte, chiar cu privire la I., se observă că ar fi vorba despre o procedură administrativă care ar viza o sancţiune pecuniară care nu are legătură cu latura penală a prezentei cauze şi, ca atare, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale date în dosar x/2012, s-a apreciat că ar fi vorba de alte fapte şi deci nu există autoritate de lucru judecat.

Mai întâi, în ceea ce priveşte excepţia referitoare la aşa zise infracţiuni referitoare la vânzarea celor 23.5 ha din zona Cernele Craiova, a mai existat o procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, în acest sens, a indicat decizia de antrenare a răspunderii solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj care a rămas definitivă, având în vedere sentinţa nr. 217/2009 a Curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ. În considerarea acestori lucruri, a apreciat ca fiind incident în cauză dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis in idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C-617/10 etc. Cu privire la respingerea acestei excepţii nu există niciun fel de motivare.

Acest ultim aspect, deşi esenţial în economia dosarului, întrucât există identitate între cele două proceduri fiscală şi penală, a arătat că presupuse acte şi fapte nu mai pot face obiectul unei proceduri penale, motiv pentru care a solicitat nulitatea rechizitoriului şi autoritatea de lucru judecat.

În legătură cu problema autorităţii de lucru judecat din perspectiva soluţiei date de o instanţă civilă prin raportare la o soluţie dată de către o instanţă penală, a motivat, în principal, că, pe de-o parte, cu privire la tranzacţiile vizând suprafaţa de 23.5 ha, sunt următoarele situaţii incidentale, mai întâi, faptul că o instanţă civilă a antrenat răspunderea pe baza deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/2007, judecătorul respingând excepţia autorităţii de lucru judecat pe acest palier, pe de altă parte, a existat soluţia dată în dosarul civil privind tranzacţia efectuată de inculpatul I. şi, nu în ultimul rând, o instanţă penală, în dosarul nr. x/2007, a dispus în sensul inexistenţei faptei cercetate şi a oricăror alte fapte, respectiv infracţiuni în legătură cu tranzacţia respectivă.

Prin Decizia nr. 102/17.02.2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului CCR a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. şi a stabilit că dispoziţia este neconstituţională, motivând că:,,19. Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată, atât în C. proc. pen. din 1936, cât şi în C. proc. pen. din 1968. C. proc. pen. din 1936 cuprindea, în Cartea I - Dispoziţii generale, Titlul I - Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol - Capitolul II - referitor la "chestiuni prejudiciale". Conform art. 11 din codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale.

20. Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluţionării problemelor care privesc fondul cauzei penale şi privesc existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, cum ar fi situaţia premisă a unei infracţiuni ori un element esenţial al conţinutului infracţiunii.

21. De asemenea, Curtea a constatat că, prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc, arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Curtea reţine că acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.

23. În acest context, Curtea reţine că alin. (2) al art. 52 din C. proc. pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect, a fost invocată problema înţelesului sintagmei "regulilor şi mijloacelor de probă", respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. Curtea constată că această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din C. proc. civ., dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 din C. proc. pen., conform cărora C. proc. pen. reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţu. De altfel, această teză este confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căreia dispoziţiile C. proc. pen. se completează cu cele ale C. proc. civ. în materia măsurilor asigurătorii (...)

27. Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi din C. proc. pen.

28. Curtea reţine că, în ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fata instanţei penale, regulă de la care, aceleaşi dispoziţii legale, prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.

32. Pentru acest motiv, Curtea constată că înţelesul sintagmei criticate nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen. se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită... La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.

33. Însă, în aceste condiţii, în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.

34. Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Cu privire la acest principiu, Curtea reţine că funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.

35. Aşadar, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea, din nou, a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care 11 împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.

36. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor civile definitive, Curtea reţine că acesta este reglementat la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede că "hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". De asemenea, Curtea reţine că efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., fiind exprimate în faptul că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect" şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora" (...)

37. De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. în acest sens, Curtea a făcut trimitere la Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 iulie 2009 şi 24 iulie 2003, pronunţate în Cauzele Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52.

38. Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi "contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze". Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

39. Referitor la acelaşi principiu, prin Hotărârea din 8 iulie 2019 pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, paragraful 22, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o decizie este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, paragraful 47, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din

Convenţie. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, paragraful 21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că "principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei". Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că "orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare".

În acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 69, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie în situaţia în care "abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea - comisia funciară - a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică." Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, paragraful 116, aceeaşi instanţă europeană a statuat că "principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept".

S-a reţinut, prin aceeaşi hotărâre că "Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului injustiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept." Cu privire la acelaşi principiu, prin Hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în Cauzele G5k şi alţii împotriva Turciei, paragrafele 57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, paragrafele 23-32, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice.

În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

40. Considerentele mai sus menţionate au fost reţinute şi de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, care a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. (...)

41. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că art. 52 din C. proc. pen. creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso), a fost reglementată competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare, precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă, a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenţa infracţiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost acela de a conferi instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, de a garanta şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale.

42. Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de "împrejurări care privesc existenţa infracţiunii" şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesul penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.

43. Pentru aceste motive, norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluţii variază, de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie - rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale - până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.

44. Însă această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, Curtea reţine că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenta infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.

45. Curtea constată că, întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

46. Totodată, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale mai sus invocată, nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşte ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

47. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, paragraful 57). Însă, cu referire la noţiunea de "eroare judiciară", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" sau a dus la achitarea "eronată" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, paragraful 48).

48. Or, prin raportare la standardele convenţionale anterior menţionate, nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. devin antagonice. De asemenea, Curtea constată că această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenta soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).

49. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

50. Nu în ultimul rând, având în vedere caracterul echivoc al sintagmei "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare la calitatea legii. Aceste exigenţe au fost analizate de către Curtea Constituţională într-o jurisprudenţa constantă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010,

Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai

2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut faptul că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55).

Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi RRRRR. împotriva 17 României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (a se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68).

S-a arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintro anumită acţiune. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive.

De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31).

51. Or, prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate."

Aşa cum a arătat cu ocazia concluziilor depuse la dosarul cauzei, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat vizând soluţia dată în dosarul nr. x/2007 excepţia este admisibilă având în vedere următoarele precizări:

Acest principiu este aplicabil şi în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancţionată contravenţional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter "penal" în sensul autonom pe care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îl acordă respectivei noţiuni", art. 6 al Noului C. proc. pen. prevede că nicio persoană nu va fi (i) urmărită penal, (ii) judecată, (iii) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune. "Incidenţa într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune analiza sancţiunii aplicate anterior şi dacă aceasta se circumscrie sau nu noţiunii de "acuzaţie penală", stabilirea identităţii dintre faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură şi analiza dublei proceduri. In dreptul intern, anumite fapte care au o conotaţie penală, datorită gradului scăzut de pericol social, nu sunt calificate drept infracţiuni, ci contravenţii".

Astfel, din rechizitoriu, rezultă că urmărirea penală şi probele au fost administrate de DIICOT pentru următoarele infracţiuni: evaziune fiscală, ce vizează un prejudiciu de 5.32 mii. euro (Legea 241/2005); infracţiunea de grup infracţional organizat (Legea 39/2003); spălare de bani(Legea 656/2002) şi folosirea cu reacredinţă a bunurilor societăţii(Legea 31/1990).

Astfel, în dosarul nr. x/2007 al DNA, faţă de sesizările făcute de alte persoane cu privire la modalitatea de înstrăinare/dobândire a suprafeţei de 23,50 Ha de teren situat în comuna Cernele, care face şi obiectul cercetării judecătoreşti în dosarul de faţă, plângere iniţială care se referă la intabularea şi vânzarea suprafeţei de 23,50 Ha teren, prin mai multe acte de tip "suveica", s-a dat soluţie, respectiv rezoluţia cu nr. x de neîncepere a urmăririi penale pentru vreuna din infracţiunile care ar atrage competenţa DNA. precum şi cele prevăzute de Legea 78/2000, fiind cercetată inclusiv infracţiunea de prejudiciere a statului român.

Această rezoluţie a fost menţinută de ICCJ în dosarul nr. x/2008 care, prin sentinţa nr. 519 din 19.03.2008, a motivat soluţia de respingere, în sensul că, din cercetările efectuate, nu rezultă din niciun element de fapt, indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de persoanele implicate, atât cele ce au iniţiat acţiune de reconstituire a dreptului de proprietate, or cei care au devenit ulterior proprietari pe terenul în litigiu şi cum prin O.U.G. nr. 43/2002, competenţa pentru evaziune fiscală pentru prejudicii de peste 1 mii. euro aparţinea DNA şi cum actele analizate s-au referit la aceasta suprafaţă de teren, concluzia DNA că nu s-au descoperit alte fapte care să atragă competenta DNA, fiind definitivă, nu mai poate face obiectul altui dosar penal, în considerarea art. 6, care stabileşte că nu poate fi urmărită sau judecată o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când, faţă de acea persoană, s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar dacă a avut o altă încadrare juridică.

Referitor la lipsa unei sesizări în legătură cu infracţiunile privind circuitul terenului, ce a făcut obiectul sesizării dinainte, veţi observa, lecturând plângerea făcută împotriva rezoluţiei Procurorului din 27.10.2007 că există în mod clar o asemenea sesizare, deoarece se vorbeşte la pct. 4 despre intabularea suprafeţei de

23.5 ha care ar fi fost vândută de BB. prin mai multe acte de tip suveică către terţii dobânditori, inclusiv persoanele din prezenta cauză.

Astfel, menţiunea procurorului din considerente că nu s-au identificat orice alte infracţiuni, este susţinută de sentinţa nr. 519 din dosarul x/2008 al ICCJ care confirmă că nu rezultă din niciun element de fapt indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de către funcţionari sau de către persoane care au iniţiat acţiunile de reconstituire a dreptului de proprietate ori de cele care au devenit ulterior proprietari ale suprafeţelor din litigiu.

Soluţia este menţinută prin decizia nr. 530 a ICCJ, iar ceea ce s-a cercetat este, de fapt, modalitatea de dobândire a terenului şi, nu în ultimul rând, circuitul acestuia prin operaţiuni de tip suveică astfel că, în cauza de faţă, judecătorul fondului ocoleşte aceste aspecte şi susţinută că nu s-au făcut cercetări sub aspectul circulaţiei terenului între persoanele implicate printre care sunt şi cele din prezentul dosar.

Iniţial, în cursul lunii aprilie 2007, petiţionarii FFFFF. si alţii, au făcut un memoriu către cancelaria Primului-Ministru prin care invocau anumite nelegalităţi în legătură cu suprafaţa de 23.5 ha teren. Aspectele vizate fiind următoarele, conform memoriului pe care il ataşăm:

La cap. I, găsim descrierea persoanelor implicate în aşa zisa activitate infracţională, printre alţii, fiind şi C., FFF., A., E. F., P. S.A., JJ. S.A. şi BB.. De asemenea, se indică ordinea cronologică de înstrăinare a terenurilor.

La cap. II, sunt descrise aspecte care ţin de sentinţe date în această perioadă, iar la cap. III este descrisă aşa zisa înstrăinare ilegală a terenurilor.

Astfel, prin aspectele sesizate, se indică şi ordinea cronologică privind circulaţia terenului, respectiv CAPITOLUL 3 privind circuitul acestuia.

Sub aspectul neincidenţei deciziei nr. 2947/2011, motivaţia că acea cauză nu se referă la inculpată nu poate fi primită, întrucât, judecătorul fondului nu poate ignora dezlegarea de drept dată de instanţa civilă, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, calitatea de inculpat a avut-o nu numai ea, ci şi I..

În acest sens, interpretarea este că fapta din penal se pedepseşte pentru infracţiune, hotărârea definitivă a instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale (art. 28 din C. proc. pen. alin. (1). Însă aşa cum prevede alin. (2): Hotărârea definitivă a instanţei civile are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale, mai ales că LEGEA nu are o definiţie a prejudiciului aşa cum CCR în Decizia nr. 258/2016 spune la punctul 6 noţiunea de "prejudiciu" nu este definită, determinând incertitudine în stabilirea acestuia.

Prin urmare, cum pe lanţul tranzacţiilor I. beneficiază de efectul unei hotărâri civile definitive, care raportat la momentul vânzării efectuate la mijlocul tranzacţiilor analizate în prezenta cauză, stabileşte cu autoritate de lucru judecat că tranzacţia este reală şi are un preţ real, mai poate fi prejudiciu constituit prin reaprecierea că preţurile de vânzare nu au fost reale.

6. Lipsa acordării de eficienţă a principiului "ne bis in idem" cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecinţele ce decurg din aplicabilitatea acestui principiu:

Importanţa deosebită a lui ne bis in idem, ce a justificat consacrarea sa la rang de principiu al procesului penal, rezultă şi din opinia Avocatului General GGGGG. exprimată în cauzele reunite Gozutok şi Briigge, potrivit căreia "ne bis in idem nu este o simplă regulă procedurală, ci un drept fundamental al cetăţenilor" (CJUE, Gozutok şi Briigge, cauzele reunite C-l 87/01 şi C- 385/01, hotărârea din 11 februarie 2003, parag. 25-48).

Principiul ne bis in idem este prevăzut şi de art. 4 al Protocolului nr. 7 la CEDO şi art. 50 din Cartă în scopul de a interzice reluarea procedurilor penale ce au fost închise printr-o hotărâre judecătorească definitivă (CtEDO, Gradinger c. Austriei, hotărârea din 23 octombrie 1995, parag. 53).

Noul C. proc. pen. nu se limitează la a reglementa numai dreptul de a nu fî condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă, ci se referă şi la dreptul de a nu fi urmărit penal sau judecat de două ori pentru aceeaşi faptă. Aşadar, art. 6 din noul C. proc. pen. conţine trei garanţii distincte şi prevede că nicio persoană nu va fi (i) urmărită penal, (ii) judecată, (iii) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune (CtEDO, Nikitin c. Rusiei, hotărârea din 20 iulie 2004, parag. 36; CtEDO, Sergey Zoiotukhin c. Rusiei, hotărârea din 7 iunie 2007, parag. 34).

În acest fel, art. 6 din noul C. proc. pen. reprezintă, în realitate, una dintre garanţiile prin care se asigură realizarea deplină, atât a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, prin apărarea securităţii juridice şi a încrederii în realizarea actului de justiţie, cât şi a principiului legalităţii prin garantarea autorităţii hotărârii penale definitive. (...)

În aceste condiţii a solicitat să se constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen.

7. Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijiocirii, care include şi administrarea probelor în faţa instanţei de judecată (inclusiv a celor administrate în cursul urmăririi penale).

Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de "proces echitabil", acesta neexistând în absenţa lor. Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa. Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.

Din analiza hotărârilor Deweer c. Belgiei; Neumeister c. Austriei; Le Corupte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei; Albert şi Le Compte c. Belgiei; Colozza c. Italiei se constată că două sunt cerinţele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le consideră necesare pentru ca o astfel de renunţare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea actului de voinţă, în sensul de a nu fi fost exercitată nicio constrângere asupra beneficiarului dreptului, iar cea de-a doua, lipsa echivocului.

Într-o atare situaţie, se constată că în cauză a avut loc o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia E.D.O., producând efecte similare cu neefectuarea cercetării judecătoreşti, care nu poate fi compensată prin administrarea probatoriului cu respectarea principiului nemijlocirii doar în calea de atac a apelului. Din acelaşi punct de vedere, este adevărat că instanţa de apel, în baza dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la efectul devolutiv al apelului, dar şi al art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la readministrarea probelor administrate la prima instanţă, alături de posibilitatea administrării de probe noi, poate să procedeze ea însăşi în sensul audierii inculpaţilor şi martorilor, însă în cauză, administrarea şi interpretarea probelor administrate nemijlocit pentru prima oară în apel ar echivala cu aceeaşi privare a inculpaţilor de dublul grad de jurisdicţie prevăzut de legea procesual penală, dar şi de Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De departe cel mai important motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare invocat de inculpată este reprezentat de soluţionarea cauzei în baza unor probe obţinute în mod nelegal. Cu trimitere în acest sens la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta (atât pentru vicii de nelegalitate proprii, cât şi ca probe derivate din cele anterior arătate), ceea ce echivalează cu lipsa cercetării judecătoreşti în cauză.

Referitor la cadrul legal în care acest motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare este analizat, este de notat că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din C. proc. pen. ("Aflarea adevărului"), potrivit cărora "Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului", instanţei judecătoreşti îi revine îndatorirea de a cerceta temeinic cauza dedusă judecăţii.

Totodată, deşi lipsa cercetării judecătoreşti nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât nu este prevăzută expres printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., întrucât soluţia poate fi dispusă într-o astfel de situaţie pentru respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2, Protocol 7 Convenţia E.D.O., în contextul în care lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie "să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".

Totodată, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, Curtea Constituţională a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative.

Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280 - 282 din C. proc. pen., privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.

Aşadar, art. 102 alin. (2) din C. proc. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din C. proc. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 - 282 din C. proc. pen., iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

Referitor la regimul nulităţii la care anterior s-a făcut trimitere, dată fiind şi succesiunea în timp a legii (prin intrarea în vigoare, la data de 01.02.2014, a Noului C. proc. pen.) important de subliniat şi că potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, "Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. Nulitatea oricărui act sau a oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.."

În acest sens, s-au reţinut următoarele:

a) Procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 2331 din

O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură au întemeiat acuzaţiile formulate împotriva inculpatului din cauză, stând la baza trimiterii în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- D.I.I.C.O.T.-din 17.10.2014.

Se poate concluziona, astfel, că prin prisma naturii acuzaţiilor aduse inculpaţilor, probele ştiinţifice, fie ele constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize financiar contabile, chiar lăsate şi ele la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, şi celelalte mijloace de probă (art. 103 din C. proc. pen.), pot avea o înrâurire semnificativă asupra constatării, clarificării şi evaluării faptelor şi împrejurărilor ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză.

După cum lesne se poate observa, din cele arătate mai sus, mare parte din relaţiile comerciale derulate de societăţile comerciale inculpate în cauză, apreciate ca fiind implicate în circuite comerciale financiare "frauduloase" au fost analizate pe parcursul urmăririi penale, din punct de vedere al constatărilor de specialitate, exclusiv prin procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Faţă de acestea, pe de-o parte, raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta nu sunt probe obţinute în mod nelegal care să poată fi folosite în procesul penal potrivit art. 102 alin. (2) din C. proc. pen., viciile de nelegalitate proprii invocate, neavând susţinere în actele şi lucrările dosarului, pe de altă parte, că valoarea probatorie a acestora în cauză este drastic limitată de materialul documentar pe baza căruia acestea au fost efectuate (care nu a avut în vedere şi documentele financiar - contabile mai sus arătate în cazul unor relaţii comerciale analizate, în ciuda celor arătate în partea introductivă a expertizei), dar şi de caracterul lor incomplet.

Sintetizând, cu privire la expertiza fiscală, administrată în faza de cercetare judecătorească şi cenzurând concluziile acesteia, se poate constata, pe de-o parte, i se indică ca obiective să valorifice obiectivele solicitate de ANAF care fac trimitere exactă şi punctuală, începând cu pct. VII pana Ia IX, să aibă în vedere procesele-verbale, respectiv rapoartele de inspecţie şi deciziile fiscale întocmite de către ANAF. În rezolvarea acestor obiective, trebuie subliniat că, în vederea aflării adevărului, experta, chemată să dea lămuriri instanţei, la interpelarea inculpaţilor prin avocaţi, experta nu a putut să formuleze răspunsuri clare şi precise, ci numai unele confuze care au culminat prin explicaţia că nu a urmărit şi nu a înţeles să observe plăţile făcute la ultimul vânzător, după cum a calculat prejudiciul pentru că trebuia să plătească cineva, fără ca, în prealabil, să facă şi o verificare a plăţilor făcute în şirul de tranzacţii.

De asemenea, în legătură cu procesele-verbale ale ANAF, concluziile expertizei sunt cu cele susţinute în procesele-verbale fără a putea să explice cum a determinat, de exemplu, în cazul contractelor de închiriere, derularea acestora până în decembrie 2006, în baza căror elemente a făcut această raportare, după cum, în concluziile finale se poate observa că nu se abate cu nimic de la procesele-verbale ale ANAF.

Mai mult decât atât, deşi a cerut o expertiză fiscală nouă în cauză, judecătorul le-a respins această probă fără să motiveze soluţia şi argumentaţia pentru care cererea a fost respinsă lipsind cu desăvârşire.

Revenind, astfel, la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se reţine că potrivit dispoziţiilor legale menţionate:,.Colaborarea cu organele de urmărire penală:

(I) În situaţia în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni ce vizează bunuri prevăzute la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, ce intră în sfera de aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua activităţi de constatare, cercetare şi conservare de probe.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuţii de control din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite.

(3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale.

(4) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite.

(5) Rezultatul verificărilor prevăzute la alin. (2) - (4) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în înţelesul art. 110."

Prin Decizia nr. 72/2019 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332/2 mai 2019, Curtea Constituţională a decis următoarele:

"1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de SSSSS., TTTTT., UUUUU. - S.A. din Bucureşti, UUUUU. - S.R.L. din Urziceni şi de VVVVV. - S.A. din localitatea Lieşti, judeţul Galaţi, în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 233A I alin. (2) si (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale.

2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma "care constituie mijloace de probă" din cuprinsul art. 233 alin. (1) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 cu referire la alin. (21) şi (31) din acelaşi articol este neconstitutională.

3. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma "care constituie mijloace de probă" din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cu referire la alin. (1) din acelaşi articol este neconstituţională.

4. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 JA I alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

5. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 233 alin. (1) şi alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi ale art. 350 alin. (21) din Legea nr. 207/2015 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate."

b) Prin motivele de apel analizate, s-a solicitat excluderea şi a proceselor-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale menţionate mai sus, sancţiune care ar atrage şi excluderea probelor derivate obţinute în mod direct din acestea, respectiv şi raportului de expertiză financiar contabilă efectuat în cursul cercetării judecătoreşti (şi suplimentului la acesta), probe derivate pentru care procesele-verbale în discuţie au servit drept condiţie premisă.

În continuare însă, referitor la valoarea probatorie a aceloraşi procese-verbale, se poate constata că acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal că "rapoarte de constatare" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., numai în cazurile în care A.N.A.F. nu este persoană vătămată, concluzie ce se desprinde din acelaşi paragraf al Deciziei, potrivit căruia în ipoteza de lucru ultim analizată [după începerea urmăririi penale] Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu acţionează în calitate de parte în procesul penal, ci ca organ de specialitate, în virtutea prevederilor O.U.G. nr. 74/2013 şi ale C. proc. pen. şi nu afectează nici statutul sau activitatea organelor de urmărire penală.

Per a contrario, în cazurile în care A.N.A.F. este persoană vătămată (cauza de fată), acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal ca "înscrisuri" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., provenind de la un subiect procesual principal, nicidecum ca mijloace de probă cu caracter ştiinţific (opinii de specialitate), întrucât acestea din urmă reclamă obiectivitate şi independenţă.

În raport cu toate cele arătate, Tribunalul nu se putea raporta la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. în cauză, potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ca la nişte mijloace de probă care conţin informaţii de specialitate, concluziile având acest caracter putându-se trage numai din expertize sau constatări întocmite potrivit art. 172-181 ind. I din C. proc. pen.

S-a solicitat, astfel, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., dar şi a art. 6 din Convenţia E.D.O., trimiterea cauzei spre rejudecare pentru nemotivarea sentinţei penale apelate, contrar prevederilor art. 403 din C. proc. pen. referitor la Conţinutul expunerii.

Potrivit acestora, "Expunerea trebuie să cuprindă [... ] c) motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză, d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză."

În continuare, potrivit şi jurisprudenţei Curţii E.D.O. deopotrivă invocate în susţinerea aceluiaşi motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare, dreptul la un proces echitabil, garantat la art. 6 parag. 1 din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor din proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor, iar în condiţiile în care Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete, efective, acest drept al părţilor nu poate fi considerat efectiv decât în măsura în care aceste observaţii sunt ascultate, adică temeinic analizate de către instanţa sesizată. Prin urmare, art. 6 din Convenţie impune obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor invocate de părţi.

Dispoziţiile menţionate, deşi impun obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pronunţată, chiar dacă nu impun un răspuns amănunţit pentru fiecare argument al părţilor (C.E.D.O., cauza Van de Hurk c. Olandei) nu înlatură obligaţia legală de motivare punctuală care să permită instanţei de control şi părţilor să poată formula sau nu critici în raport cu soluţia pronunţată.

Chiar dacă dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii, iar aprecierea dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de motivare care rezultă din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât prin raportare la circumstanţele cauzei (C.E.D.O., cauza Ruiz Torija c. Spaniei).

Lecturând soluţia dată de instanţa, se poate observa şi acest lucru este uşor de verificat că această soluţie este, practic, întemeiată pe concluziile raportului de expertiză administrat în cauza, lipsind, practic, soluţia de un punct de vedere propriu al instanţei şi de argumente care au determinat acest lucru.

8. Cu privire la fapta de a evidenţia, în luna august 2005, în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 8705,6 RON, reprezentând reprezentând TVA dedus în mod nelegal (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005);

Referitor la aceste aspecte, dacă s-ar fi dat relevanţă expertizei s-ar fi observat că de fapt operaţiunile au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţilor, însă înregistrarea în conturile contabile a fost greşit efectuată, mai precis se apreciază că nu ar fi trebuit înregistrate în contul 628 în loc de contul 231 şi că din acest punct de vedere s-a dedus incorect TVA-ul.

Prin urmare, operaţiunea având în vedere tipicitatea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) se poate observa că nu sunt întrunite elementele de tipicitate, deoarece operaţiunile au fost înregistrate, însă în conturi contabile greşite, ceea ce nu echivalează cu operaţiune nereală, sau operaţiune fictivă.

Mai precis, este vorba de o înregistrare contabilă greşită care nu atrage o răspundere penală după sine, putând fi rectificată chiar din iniţiativa organului fiscal.

Astfel, latura obiectivă a acestei infracţiuni presupune evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ori evidenţierea unor alte operaţiuni fictive în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Prin operaţiune fictivă se înţelege înregistrarea în documentele contabile cu relevanţă fiscală a unor cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative.

A evidenţia operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au existat în realitate.

Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă urmată de înscrierea ei în documentele legale, fie prin înscrierea în documentele legale a unor operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

În acelaşi sens, Legea nr. 241/2005 asigură definirea noţiunii de operaţiune fictivă prin dispoziţiile art. 1 lit. f) - disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care, în fapt, nu există.

Pentru a aplica masuri sancţionatorii, trebuie să existe probe certe prin care să rezulte că faptele au fost produse cu scopul de a reduce obligaţiile fiscale şi că acest scop a avut un caracter neîndoielnic îndreptat către diminuarea obligaţiilor de plată.

În speţă, nu s-a făcut dovada tocmai a acestui scop ilicit în sarcina sa, această obligaţie fiind în exclusivitatea organelor judiciare care trebuie să respecte, în acelaşi timp, şi principiul prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură inculpatul/suspectul, simplele considerente invocate în actul de control ce ţin de fondul documentelor justificative emise, fără existenţa unor probe certe, de natură a fi îndeplinite condiţiile ce ţin de tipicitatea faptei, aşa cum este reglementată de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, nefiind suficiente.

Faţă de cele arătate, s-a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat.

Apelantul inculpatul C. a arătat că prin hotărârea penală atacată cu apel, instanţa a dispus, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I, cu raportare la art. 396 alin. (7) din C. proc. pen., achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.,de asemenea, în baza art. 396 alin. (7) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I din C. proc. pen., a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 privind infracţiunea de spălare a banilor, aspecte pe care nu înţelege sa le atace cu apel, de asemenea, în baza art. 396 alin. (8) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a fost încetat procesul penal fata de el pentru infracţiunile prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, de asemenea, neînţelegând sa atace cu apel aceasta soluţie.

De asemenea, a dispus achitarea şi pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea 241/2005 in conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

De asemenea, pe latura civilaă, au fost ridicate masurile asigurătorii cu privire la bunurile sale, având in vedere soluţia de achitare.

Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 426 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen., se impune admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu privire la aceasta modalitate de soluţionare a laturii penale, dar şi a laturii civile, a arătat următoarele:

1. Soluţia adopatată de instanţa de fond este lovită de nulitate raportat la prvederile art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi art. 281 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen., întrucât cauza a fost judecată în fond cu încălcarea dreptului său la apărare;

2. Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei care, în opinia noastră, constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei;

3. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal, precum şi a întregii cercetări judecătoreşti:

4. Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută;

5. Greşita soluţionare a excepţia autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţia prescripţiei generale şi speciale deşi, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit ca acestea sa fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind ca nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

6. Lipsa acordării de eficienţă a principiului "ne bis in idem" cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecinţele ce decurg din aplicabilitatea acestui principiu:

7. Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

În dezvoltarea motivelor de apel s-au arătat următoarele:

1. Soluţia adoptată de instanţa de fond este lovită de nulitate raportat la prevederile art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi art. 281 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen., întrucat cauza a fost judecată în fond cu încălcarea dreptului la apărare.

Cu privire la dreptul la apărare, acesta a fost încălcat de judecătorul fondului, drept la apărare pentru care legislaţia prevedere nulitatea absolută, raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în cazul căreia vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistand o condiţie, în sensul dovedirii existenţei acesteia care se poate constata din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes personal propriu şi care poate fi invocată, potrivit art. 281 alin. (4) lit. b)

din C. proc. pen., în orice stare a procesului dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii.

A arătat ca, la termenul arătat, nu s-a putut asista si reprezenta, asistarea fiind asigurată de un avocat din oficiu, QQQQQ., care a arătat ca nu poate face o apărare pertinentă şi eficientă, dată fiind complexitatea dosarului, motiv pentru care a solicitat amânarea cauzei, atât aceasta, cât şi el. Instanţa, însă a respins cererile de amânare şi a trecut la dezbaterile pe fond.

Din punct de vedere al acestei critici, chiar dacă art. 356 din C. proc. pen. stabileşte că instanţa poate acorda un alt termen şi nu este obligată, totuşi, în raport cu situaţia intervenitaă, soluţia era de admitere a cererilor de amânare, astfel încât să poată avea reprezentare legală.

Se poate observa că, raportat la art. 91 alin. (3) din C. proc. pen., avocatul desemnat din oficiu, deşi are obligaţia de a asigura o apărare efectivă şi concretă în cauză, în situaţia sa, a fost efectiv lipsit de apărare, chiar apărătorul din oficiu invocând necunoaşterea dosarului, fapt ce echivalează cu nerespectarea dispoziţiile referitoare la asistenţa juridică din oficiu, practic, dosarul s-a soluţionat fără ca el sa beneficieze de apărare.

Sub acest aspect, încălcarea dispoziţiilor legale este cu atât mai gravă cu cât avocatul desemnat din oficiu a susţinut în faţa judecătorului imposibilitatea asigurării unei apărări efective şi concrete, iar judecătorul fondului a trecut peste acest lucru, or, lipsa de apărare constituind motiv de nulitate a actelor procedurale, se impune, sub acest aspect, într-o primă apărare, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru nerespectarea dreptului la apărare.

2. Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei care constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei.

Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei aspect care constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 2741 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., se da citire actului de sesizare al instanţei şi preşedintele explică inculpatului învinuirea ce se aduce, încunoştinţează drepturile ce i se conferă.

Investită cu o asemenea excepţie, instanţa de fond nu se pronunţă pe aceasta, ceea ce înseamnă o nesocotire a dreptului de apărare şi care determină trimiterea cauzei spre rejudecare, părţile având opţiunea în cazul citirii actului de sesizare de a-şi exprima o anumită poziţie procesuală care să aibă o înrâurire esenţială asupra procesului şi a soluţiei ce urmează a fi dată.

Ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) din C. proc. pen.. La acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.

Conform art. 3741 alin. (4) din C. proc. pen., preşedintele instanţei încunoştinţează şi pune în vedere inculpatului că poate beneficia de procedura simplificată, iar, in prezenta cauză, o asemenea procedură nu a fost urmată de judecător, el fiind astfel pus în situaţia de a nu putea să-şi exprime opţiunea în raport cu art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., fapt care nu poate fi îndreptat decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la rejudecare.

3. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal, precum şi a întregii cercetări judecătoreşti:

Tot pe cale de excepţie, a invocat nulitatea actelor de urmărire penală pentru neindicarea în mod concret a momentului săvârşirii infracţiunilor pentru că, în raport cu această dată, se pot stabili momentele în care începe cursulprescripţiei, după cum inculpatul este lipsit de apărare, în sensul ca vătămarea ce i se aduce este extrem de gravă, neputându-se raporta la un anumit moment sau la o anumită dată în legătură cu data la care a fost săvârşită infracţiunea respectivă si, ceea ce este mai grav, nici instanţa de judecată nu poate face o apreciere exactă a modului de derulare în timp a infracţiunii, respectiv data începerii, data consumării, aspecte care, în opinia noastră, chiar dacă nu constituie motiv de nulitate absolută, în sensul în care instanţa apreciază ca nu fac parte din nulităţile absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din C. proc. pen., totuşi art. 282 din C. proc. pen. sancţionează cu nulitatea chiar relativă actele care au fost făcute nu nesocotirea dispoziţiilor legale. Coroborând toate aceste excepţii evident, ca se ajunge la nulitate astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Mai mult decât atât, acuzaţiile au fost şi sunt informe, nu numai prin prisma neindicării momentului la care s-au săvârşit faptele, ci şi cu privire la sumele imputate, nu se ştie exact la care dintre actele materiale se referă sau câte acte materiale sunt, lucru pe care şi judecătorul fondului îl trece cu vederea, apreciind că nu sunt nulităţi absolute şi că momentul la care se invocă aceste neregularităţii este tardiv.

4. Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompenet material, sancţiunea ce intervine prin prisma deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută.

Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., această sancţiune vizând, atât actul de sesizare a instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

Judecătorul fondului a respins această excepţie motivând momentul că fiind tardivă solicitarea .

Astfel, din rechizitoriu, rezultă că urmărirea penală şi probele au fost administrate de DIICOT pentru următoarele infracţiuni: evaziune fiscală, ce vizează un prejudiciu de 5.32 mii. euro(Legea 241/2005); infracţiunea de grup infracţional organizat(Legea 39/2003); spălare de bani(Legea 656/2002) şi folosirea cu rea-credinţă a bunurilor societăţii(Legea 31/1990).

De asemenea, s-a constituit dosar de urmărire penală nr. 337/D/P/2006 la DIICOT.

Referitor la competenţa DIICOT, conform legii de înfiinţare a DIICOT, respectiv Legea organică nr. 508/2004, DIICOT a avut competenţă pentru infracţiunea de evaziune fiscală de la data înfiinţării - 23.11.2004 şi până la data de 29.12.2006, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004. DIICOT este o instituţie fundamentală a statului.

Astfel, în perioada de început 2004-2006, infracţiunea de evaziune fiscală era prevăzută în opisul infracţiunilor cu privire la care DIICOT avea competenţă materială, opis detaliat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 508/2004.

Astfel, prin O.U.G. nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 (O.U.G. nr. 131/2006) se elimină Legea nr. 241/2005 din componenţa opisului de la art. 12 din Legea nr. 508/2004 şi, totodată, se elimină din acelaşi articol infracţiunea de grup de la art. 2 lit. b) par. 20 din Legea nr. 39/2003.

Din toata evoluţia competenţei DIICOT se remarcă că, atunci când este vorba de o infracţiune prevăzută de o lege specială, acea lege specială este introdusă sau scoasă din competenţa definită la art. 12 din L 508/2004. Or, în perioada 29.12.2006 - 07.02.2014 NU a existat Legea nr. 241/2005 indicată în opisul art. 12.

Este de menţionat şi faptul că, în perioada 07.10.2005 - 26.06.2013, competenţa materială cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, pentru care s-a produs o pagubă mai mare de 1.000.000 euro, a aparţinut Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002 .

Cu alte cuvinte, cum prejudicial estimat este de peste 3 mii. Euro, actele de urmărire penală erau în competenţa DNA în perioada 2005-2013, iar DIICOT nu avea competenţă, având în vedere constituirea dosarului penal în anul 2006.

Prin deciziile pronunţate, instanţa constituţională a stabilit şi modalitatea de aplicare a lor în timp în cauzele penale (ratione temporis), arătând în cea dintâi soluţie că "reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I -s.n." (Decizia nr. 51/2019 paragr. 52).

I.C.C.J., secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 164 din 14 martie 2019 - judecătorul de cameră preliminară a stabilit că urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., această sancţiune vizând, atât actul de sesizare a instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

5. Greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţiei prescripţiei generale şi speciale deşi, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit ca acestea să fie discutate odată cu fondul cauzei.

O altă excepţie care s-a ridicat este excepţia autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţia prescripţiei generale şi speciale iar, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit că acestea să fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind că nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

A motivat judecătorul fondului în respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat că în dosarul nr. x/2007 s-au avut în vedere mai multe infracţiuni, respectiv de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi darea de mită şi, analizând rezoluţia respectiva, a rezultat ca procurorul s-a referit numai la infracţiunile incriminate de Legea 78/2000 şi în concluzie, se motivează că nu există autoritate de lucru judecat, deoarece simpla menţiune a procurorului in considerente că nu există dovada săvârşirii vreunor infracţiuni ce atrag competenţa DNA, nu echivalează cu autoritate de lucru judecat, mai precis cu cercetarea tuturor posibilelor infracţiuni legate de terenul în cauză, în condiţiile în care nu a existat o sesizare în acest sens.

De asemenea, în legătură cu autoritatea de lucru judecat, reprezentată de decizia 2947/18.10.2011 a Curţii de Apel Craiova, Tribunalul a apreciat că nu poate reţine ca temei pentru autoritatea de lucru judecat, deoarece inculpatul A. nu ar fi fost parte în acel dosar, iar, pe de altă parte, chiar cu privire la I., se observă că ar fi vorba despre o procedură administrativă, care ar viza o sancţiune pecuniară, care nu are legătură cu latura penală a prezentei cauze şi, ca atare, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale date în dosar x/2012, apreciază că ar fi vorba de alte fapte şi deci nu există autoritate de lucru judecat.

Mai întâi, în ceea ce priveşte excepţia referitoare la aşa zise infracţiuni referitoare la vânzarea celor 23.5 ha din zona Cernele Craiova, a mai existat o procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, în acest sens, a indicat decizia de antrenare a răspunderii solidare cu nr. x emisă de DGFP Dolj care a rămas definitivă, având în vedere sentinţa nr. x a Curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ. In considerarea acestori lucruri, s-a apreciat ca fiind incident în cauză dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis in idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C-617/10 etc. Cu privire la respingerea acestei excepţii nu există niciun fel de motivare.

Acest ultim aspect, deşi esenţial în economia dosarului, întrucât există identitate între cele două proceduri fiscală şi penală, apreciază ca presupuse acte şi fapte că nu mai pot face obiectul unei proceduri penale, motiv pentru care a solicitat nulitatea rechizitoriului şi autoritatea de lucru judecat.

În legătură cu problema autorităţii de lucru judecat din perspectiva soluţiei date de o instanţa civilă prin raportare la o soluţie dată de către o instanţă penală, a motivat, în principal, că, pe de-o parte, cu privire la tranzacţiile vizând suprafaţa de 23.5 ha, sunt următoarele situaţii incidentale, mai întâi, faptul ca o instanţă civilă antrenat răspunderea noastră pe baza deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/2007, judecătorul respingând excepţia autorităţii de lucru judecat pe acest palier, pe de altă parte, a existat soluţia dată în dosarul civil privind tranzacţia efectuată de inculpatul I. şi, nu în ultimul rând, o instanţă penală, în dosarul nr. x/2007, a dispus în sensul inexistenţei faptei cercetate şi a oricăror alte fapte, respectiv infracţiuni în legătură cu tranzacţia respectivă.

Prin Decizia nr. 102/17.02.2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului CCR a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. şi a stabilit că dispoziţia este neconstituţională, motivând că:

"19. Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată, atât în C. proc. pen. din 1936, cât şi în C. proc. pen. din 1968. C. proc. pen. din 1936 cuprindea, în Cartea I - Dispoziţii generale, Titlul I - Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol - Capitolul II - referitor la "chestiuni prejudiciale". Conform art. 11 din codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale.

20. Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluţionării problemelor care privesc fondul cauzei penale şi privesc existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, cum ar fi situaţia premisă a unei infracţiuni ori un element esenţial al conţinutului infracţiunii.

21. De asemenea, Curtea a constatat că, prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Curtea reţine că acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.

23. În acest context, Curtea reţine că alin. (2) al art. 52 din C. proc. pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect, a fost invocată problema înţelesului sintagmei

"regulilor şi mijloacelor de probă", respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. Curtea constată că această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din C. proc. civ., dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 din C. proc. pen., conform cărora C. proc. pen. reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. De altfel, această teză este confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căreia dispoziţiile C. proc. pen. se completează cu cele ale C. proc. civ. în materia măsurilor asigurătorii (...)

27. Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi din C. proc. pen.

28. Curtea reţine că, în ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. In acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care, aceleaşi dispoziţii legale, prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenta infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.

32. Pentru acest motiv, Curtea constată că înţelesul sintagmei criticate nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen. se referă, fie Ia situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită... La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.

33. Însă, în aceste condiţii, în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.

34. Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Cu privire la acest principiu, Curtea reţine că funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.

35. Aşadar, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea, din nou, a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa, impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.

36. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor civile definitive, Curtea reţine că acesta este reglementat la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede că "hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". De asemenea, Curtea reţine că efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., fiind exprimate în faptul că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect" şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora" (...)

37. De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fíe limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. în acest sens, Curtea a făcut trimitere la Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor

Omului din 7 iulie 2009 şi 24 iulie 2003, pronunţate în Cauzele Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52.

38. Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi "contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze". Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

39. Referitor la acelaşi principiu, prin Hotărârea din 8 iulie 2019 pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, paragraful 22, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o decizie este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, paragraful 47, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, paragraful 21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că

"principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei". Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că "orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare". În acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 69, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie în situaţia în care "abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea -comisia funciară - a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică." Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, paragraful 116, aceeaşi instanţă europeană a statuat că "principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept".

S-a reţinut, prin aceeaşi hotărâre că "Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului injustiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept." Cu privire la acelaşi principiu, prin Hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în Cauzele G5k şi alţii împotriva Turciei, paragrafele 57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, paragrafele 23-32, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice.

în fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

40. Considerentele mai sus menţionate au fost reţinute şi de către Curtea Constituţională în jurisprudenţă sa, care a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. (...)

41. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că art. 52 din C. proc. pen. creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso), a fost reglementată competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare, precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă, a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenta infracţiunii. In mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost acela de a conferi instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, de a garanta şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale.

42. Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de "împrejurări care privesc existenţa infracţiunii" şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesul penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.

43. Pentru aceste motive, norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluţii variază, de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie - rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale - până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.

44. Însă această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. In acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţă sa, Curtea reţine că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenta infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.

45. Curtea constată că, întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

46. Totodată, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale mai sus invocată, nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşte ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

47. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, paragraful 57). Însă, cu referire la noţiunea de "eroare judiciară", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" sau a dus la achitarea "eronată" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, paragraful 48).

48. Or, prin raportare la standardele convenţionale anterior menţionate, nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea in vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. devin antagonice. De asemenea, Curtea constată că această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cete oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenta soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).

49. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

50. Nu în ultimul rând, având în vedere caracterul echivoc al sintagmei "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare Ia calitatea legii. Aceste exigenţe au fost analizate de către Curtea Constituţională într-o jurisprudenţă constantă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut faptul că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55).

Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere Ia o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi RRRRR. împotriva 17 României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (a se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68).

S-a arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la

o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintro anumită acţiune. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31).

51. Or, prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate."

Aşa cum a arătat cu ocazia concluziilor depuse la dosarul cauzei, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat vizând soluţia dată în dosarul nr. x/2007 excepţia este admisibilă, având în vedere următoarele precizări:

Acest principiu este aplicabil şi în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancţionată contravenţional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter "penal" în sensul autonom pe care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îl acordă respectivei noţiuni", art. 6 al Noului C. proc. pen. prevede că nicio persoană nu va fi (i) urmărită penal, (ii) judecată, (iii) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune. "Incidenţa într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune analiza sancţiunii aplicate anterior şi dacă aceasta se circumscrie sau nu noţiunii de "acuzaţie penală", stabilirea identităţii dintre faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură şi analiza dublei proceduri. În dreptul intern, anumite fapte care au o conotaţie penală, datorită gradului scăzut de pericol social, nu sunt calificate drept infracţiuni, ci contravenţii".

Astfel, din rechizitoriu, rezultă că urmărirea penală şi probele au fost administrate de DIICOT pentru următoarele infracţiuni: evaziune fiscală, ce vizează un prejudiciu de 5.32 mii. euro (Legea 241/2005); infracţiunea de grup infracţional organizat (Legea 39/2003); spălare de bani (Legea 656/2002) şi folosirea cu rea-credinţă a bunurilor societăţii (Legea 31/1990).

Astfel, în dosarul nr. x/2007 al DNA, faţă de sesizările făcute de alte persoane cu privire la modalitatea de înstrăinare/dobândire a suprafeţei de 23,50 Ha de teren situat in comuna Cernele, care face şi obiectul cercetării judecătoreşti în dosarul de faţă, plângere iniţială care se referă la intabularea şi vânzarea suprafeţei de 23,50 Ha teren, prin mai multe acte de tip "suveica", s-a dat soluţie, respectiv rezoluţia cu nr. x de neîncepere a urmăririi penale pentru vreuna din infracţiunile care ar atrage competenta DNA, precum şi cele prevăzute de Legea 78/2000, fiind cercetată inclusiv infracţiunea de prejudiciere a statului român.

Această rezoluţie a fost menţinută de ICCJ în dosarul nr. x/2008 care, prin sentinţa nr. 519 din 19.03.2008, a motivat soluţia de respingere, în sensul că, din cercetările efectuate, nu rezultă din niciun element de fapt, indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de persoanele implicate, atât cele ce au iniţiat acţiune de reconstituire a dreptului de proprietate, ori cei care au devenit ulterior proprietari pe terenul în litigiu si cum prin O.U.G. nr. 43/2002, competenţa pentru evaziune fiscală pentru prejudicii de peste 1 mii. euro aparţinea DNA şi cum actele analizate s-au referit la aceasta suprafaţă de teren, concluzia DNA că nu s-au descoperit alte fapte care să atragă competenta DNA, fiind definitivă, nu mai poate face obiectul altui dosar penal, în considerarea art. 6, care stabileşte că nu poate fi urmărită sau judecată o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când, faţă de acea persoană, s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar dacă a avut o altă încadrare juridică.

Referitor la lipsa unei sesizări în legătură cu infracţiunile privind circuitul terenului, ce a făcut obiectul sesizării dinainte, veţi observa, lecturând plângerea făcută împotriva rezoluţiei Procurorului din 27.10.2007 că există în mod clar o asemenea sesizare, deoarece se vorbeşte la pct. 4 despre intabularea suprafeţei de 23.5 ha care ar fi fost vândută de BB. prin mai multe acte de tip suveică către terţii dobânditori, inclusiv persoanele din prezenta cauza.

Astfel, menţiunea procurorului din considerente că nu s-au identificat orice alte infracţiuni, este susţinută de sentinţa nr. 519 din dosarul x/2008 al ICCJ care confirmă ca nu rezulta din niciun element de fapt indicii cu privire Ia săvârşirea vreunei infracţiuni de către funcţionari sau de către persoane care au iniţiat acţiunile de reconstituire a dreptului de proprietate ori de cele care au devenit ulterior proprietari ale suprafeţelor din litigiu.

Soluţia este menţinută prin decizia nr. 530 a ICCJ, iar ceea ce s-a cercetat este, de fapt, modalitatea de dobândire a terenului şi, nu în ultimul rând, circuitul acestuia prin operaţiuni de tip suveică, astfel că, în cauza de faţă, judecătorul fondului ocoleşte aceste aspecte şi susţine că nu s-au făcut cercetări sub aspectul circulaţiei terenului între persoanele implicate printre care sunt şi cele din prezentul dosar.

Iniţial, în cursul lunii aprilie 2007, petiţionarii FFFFF. şi alţii au făcut un memoriu către, cancelaria Primului-Ministru prin care invocau anumite nelegalităţi în legătură cu suprafaţa de 23.5 ha teren. Aspectele vizate fiind următoarele, conform memoriului pe care îl ataşăm:

La cap. I, se găseşte descrierea persoanelor implicate în aşa zisa activitate infracţională, printre alţii, fiind şi C., FFF., A., E. F., P. S.A., JJ. S.A. şi BB.. De asemenea, se indică ordinea cronologică de înstrăinare a terenurilor.

La cap. II, sunt descrise aspecte care ţin de sentinţe date în această perioadă iar la cap. III este descrisă aşa zisa înstrăinare ilegală a terenurilor.

Astfel, prin aspectele sesizate, se indică şi ordinea cronologică privind circulaţia terenului, respectiv CAPITOLUL 3 privind circuitul acestuia.

Sub aspectul neincidenţei deciziei nr. 2947/2011, motivaţia că acea cauză nu se referă la subsemnatul nu poate fi primită întrucât, judecătorul fondului nu poate ignora dezlegarea de drept dată de instanţa civilă, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, calitatea de inculpat a avut-o nu numai el, ci şi I..

În acest sens, interpretarea este că fapta din penal se pedepseşte pentru infracţiune, hotărârea definitivă a instanţei penale NU are autoritate de lucru judecat, cu privire Ia stabilirea creanţei fiscale (art. 28 din C. proc. pen. alin. (1), însă aşa cum prevede alin. (2): Hotărârea definitivă a instanţei civile are autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea creanţei fiscale, mai ales că LEGEA nu are o definiţie a prejudiciului aşa cum CCR în Decizia nr. 258/2016 spune la punctul 6... noţiunea de "prejudiciu" nu este definită, determinând incertitudine în stabilirea acestuia.

Prin urmare cum pe lanţul tranzacţiilor I. beneficiază de efectul unei hotărâri civile definitive, care raportat la momentul vânzării efectuate la mijlocul tranzacţiilor analizate în prezenta cauza, stabileşte cu autoritate de lucru judecat că tranzacţia este reală şi are un preţ real, mai poate fi prejudiciu constituit prin reaprecierea că preturile de vânzare nu au fost reale?

6. Lipsa acordării de eficientă a principiului "ne bis in idem" cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecinţele ce decurg din aplicabilitatea acestui principiu:

Importanţa deosebită a lui ne bis in idem, ce a justificat consacrarea sa la rang de principiu al procesului penal, rezultă şi din opinia Avocatului General GGGGG. exprimată în cauzele reunite Gózütok şi Briigge, potrivit căreia, ne bis in idem nu este o simplă regulă procedurală, ci un drept fundamental al cetăţenilor" (CJUE, Gózütok şi Brügge, cauzele reunite C-187/01 şi C- 385/01, hotărârea din 11 februarie 2003, parag. 25-48).

Principiul ne bis in idem este prevăzut şi de art. 4 al Protocolului nr. 7 la CEDO şi art. 50 din Cartă în scopul de a interzice reluarea procedurilor penale ce au fost închise printr-o hotărâre judecătorească defi nitivă (CtEDO, Gradinger c. Austriei, hotărârea din 23 octombrie 1995, parag. 53).

Noul C. proc. pen. nu se limitează la a reglementa numai dreptul de a nu fi condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă, ci se referă şi la dreptul de a nu fi urmărit penal sau judecat de două ori pentru aceeaşi faptă. Aşadar, art. 6 din noul C. proc. pen. conţine trei garanţii distincte şi prevede că nicio persoană nu va fi (i) urmărită penal, (ii) judecată, (iii) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune (CtEDO, Nihitin c. Rusiei, hotărârea din 20 iulie 2004, parag. 36; CtEDO, Sergey Zoiotukhin c. Rusiei, hotărârea din 7 iunie 2007, parag. 34).

In acest fel, art. 6 din noul C. proc. pen. reprezintă, în realitate, una dintre garanţiile prin care se asigură realizarea deplină, atât a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, prin apărarea securităţii juridice şi a încrederii în realizarea actului de justiţie, cât şi a principiului legalităţii prin garantarea autorităţii hotărârii penale definitive. (...)

In aceste condiţii a solicitat să se constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1), lit. i) din C. proc. pen.

7. Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii, care include şi administrarea probelor în faţa instanţei de judecată (inclusiv a celor administrate în cursul urmăririi penale).

Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de "proces echitabil", acesta neexistând în absenţa lor. Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa. Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.

Din analiza hotărârilor Deweer c. Belgiei; Neumeister c. Austriei; Le Corupte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei; Albert şi Le Compte c. Belgiei; Colozza c. Italiei se constată că două sunt cerinţele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le consideră necesare pentru ca o astfel de renunţare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea actului de voinţă, în sensul de a nu fi fost exercitată nicio constrângere asupra beneficiarului dreptului, iar cea de-a doua, lipsa echivocului.

Într-o atare situaţie, se constată că în cauză a avut Ioc o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia E.D.O., producând efecte similare cu neefectuarea cercetării judecătoreşti, care nu poate fi compensată prin administrarea probatoriului cu respectarea principiului nemijlocirii doar în calea de atac a apelului. Din acelaşi punct de vedere, este adevărat că instanţa de apel, în baza dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la efectul devolutiv al apelului, dar şi al art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la readministrarea probelor administrate la prima instanţă, alături de posibilitatea administrării de probe noi, poate să procedeze ea însăşi în sensul audierii inculpaţilor şi martorilor, însă în cauză, administrarea şi interpretarea probelor administrate nemijlocit pentru prima oară în apel ar echivala cu aceeaşi privare a inculpaţilor de dublul grad de jurisdicţie prevăzut de legea procesual penală, dar şi de Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De departe cel mai important motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare invocat de inculpat este reprezentat de soluţionarea cauzei în baza unor probe obţinute în mod nelegal, cu trimitere în acest sens la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta (atât pentru vicii de nelegalitate proprii, cât şi ca probe derivate din cele anterior arătate), ceea ce echivalează cu lipsa cercetării judecătoreşti în cauză.

Referitor la cadrul legal în care acest motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare este analizat, este de notat că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din C. proc. pen. ("Aflarea adevărului"), potrivit cărora "Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului", instanţei judecătoreşti îi revine îndatorirea de a cerceta temeinic cauza dedusă judecăţii.

Totodată, deşi lipsa cercetării judecătoreşti nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât nu este prevăzută expres printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., se constată că soluţia poate fi dispusă într-o astfel de situaţie pentru respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2, Protocol 7 Convenţia E.D.O., în contextul în care lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie "să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".

Totodată, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, Curtea Constituţională a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta, deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280 - 282 din C. proc. pen., privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.

Aşadar, art. 102 alin. (2) din C. proc. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din C. proc. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 - 282 din C. proc. pen., iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

7.2. Nulitatea titlurilor executorii:

Referitor la regimul nulităţii la care anterior s-a făcut trimitere, dată fiind şi succesiunea în timp a legii (prin intrarea în vigoare, la data de 1.02.2014, a Noului C. proc. pen.) important de subliniat şi că potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, "Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. Nulitatea oricărui act sau a oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.." în acest sens, se reţin următoarele:

a) Procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 2331 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură au întemeiat acuzaţiile formulate împotriva inculpatului din cauză, stând la baza trimiterii în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- D.I.I.C.O.T.-din 17.10.2014

Se poate concluziona astfel că prin prisma naturii acuzaţiilor aduse inculpaţilor, probele ştiinţifice, fie ele constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize financiar contabile, chiar lăsate şi ele la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, şi celelalte mijloace de probă (art. 103 C. proc. pen.), pot avea o înrâurire semnificativă asupra constatării, clarificării şi evaluării faptelor şi împrejurărilor ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză.

După cum lesne se poate observa, din cele arătate mai sus, mare parte din relaţiile comerciale derulate de societăţile comerciale inculpate în cauză, apreciate ca fiind implicate în circuite comerciale financiare "frauduloase" au fost analizate pe parcursul urmăririi penale, din punct de vedere al constatărilor de specialitate, exclusiv prin procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Faţă de acestea, pe de-o parte, raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta nu sunt probe obţinute în mod nelegal care să poată fi folosite în procesul penal potrivit art. 102 alin. (2) din C. proc. pen., viciile de nelegalitate proprii invocate neavând susţinere în actele şi lucrările dosarului, pe de altă parte, că valoarea probatorie a acestora în cauză este drastic limitată de materialul documentar pe baza căruia acestea au fost efectuate (care nu a avut în vedere şi documentele financiar - contabile mai sus arătate în cazul unor relaţii comerciale analizate, în ciuda celor arătate în partea introductivă a expertizei), dar şi de caracterul lor incomplet.

Sintetizând, cu privire la expertiza fiscală, administrată în faza de cercetare judecătorească şi cenzurând concluziile acesteia, se constată, pe de-o parte, că se indică ca obiective să valorifice obiectivele solicitate de ANAF care fac trimitere exactă şi punctuală, începând cu pct. VII până la IX, sa aibă în vedere procesele-verbale, respectiv rapoartele de inspecţie şi deciziile fiscale întocmite de către ANAF. In rezolvarea acestor obiective, trebuie subliniat că, în vederea aflării adevărului, experta chemată sa dea lămuriri instanţei, la interpelarea inculpaţilor prin avocaţi, experta nu a putut sa formuleze răspunsuri clare si precise, ci numai unele confuze care au culminat prin explicaţia că nu a urmărit şi nu a înţeles să observe plăţile făcute la ultimul vânzător, dupa cum a calculat prejudiciul pentru că trebuia sa plătească cineva, fără ca, în prealabil, să facă şi o verificare a plaţilor făcute în şirul de tranzacţii.

De asemenea, în legătura cu procesele-verbale ale ANAF, concluziile expertizei sunt cu cele susţinute în procesele-verbale fără a putea să explice cum a determinat, de exemplu, în cazul contractelor de închiriere, derularea acestora până în decembrie 2006, în baza căror elemente a făcut aceasta raportare, după cum, în concluziile finale se poate observa că nu se abate cu nimic de la procesele-verbale ale ANAF.

Mai mult decât atât, deşi a cerut o expertiză fiscală nouă în cauză, judecătorul le-a respins această probă, fără să motiveze soluţia şi argumentaţia pentru care cererea a fost respinsă, lipsind cu desăvârşire.

Revenind astfel la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor legale menţionate:,.Colaborarea cu organele de urmărire penală:

(1) în situaţia în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni ce vizează bunuri prevăzute la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, ce intră în sfera de aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua activităţi de constatare, cercetare şi conservare de probe.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuţii de control din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite.

(3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale.

(4) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite.

(5) Rezultatul verificărilor prevăzute la alin. (2) - (4) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în înţelesul art. 110."

Prin Decizia nr. 72/2019 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332/2 mai 2019, Curtea Constituţională a decis următoarele:

"1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de SSSSS., TTTTT., UUUUU. - S.A. din Bucureşti, UUUUU. - S.R.L. din Urziceni şi de VVVVV. - S.A. din localitatea Lieşti, judeţul Galaţi, în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 233 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 350 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstitutionale.

2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma care constituie mijloace de probă" din cuprinsul art. 233/alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 cu referire la alin. (2) şi (3) din acelaşi articol este neconstituţională.

3. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma "care constituie mijloace de probă" din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cu referire Ia alin. (1) din acelaşi articol este neconstituţională.

4. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 JA I alin. (d) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003. excepţie ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

5. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 233 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi ale art. 350 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate."

b) Prin motivele de apel analizate, s-a solicitat excluderea şi a proceselor-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale menţionate mai sus, sancţiune care ar atrage şi excluderea probelor derivate obţinute în mod direct din acestea, respectiv şi raportului de expertiză financiar contabilă efectuat în cursul cercetării judecătoreşti (şi suplimentului la acesta), probe derivate pentru care procesele-verbale în discuţie au servit drept condiţie premisă.

În continuare însă, referitor la valoarea probatorie a aceloraşi procese-verbale, se va constata că acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal ca "rapoarte de constatare" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., numai în cazurile în care A.N.A.F. nu este persoană vătămată, concluzie ce se desprinde din acelaşi paragraf al Deciziei, potrivit căruia în ipoteza de lucru ultim analizată [ după începerea urmăririi penale] Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu acţionează în calitate de parte în procesul penal, ci ca organ de specialitate, în virtutea prevederilor O.U.G. nr. 74/2013 şi ale C. proc. pen. şi nu afectează nici statutul sau activitatea organelor de urmărire penală.

Per a contrario, în cazurile în care A.N.A.F. este persoană vătămată (cauza de faţă), acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal ca "înscrisuri" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., provenind de la un subiect procesual principal, nicidecum ca mijloace de probă cu caracter ştiinţific (opinii de specialitate), întrucât acestea din urmă reclamă obiectivitate şi independenţă.

În raport cu toate cele arătate mai sus, Tribunalul nu se putea raporta la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. în cauză, potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ca la nişte mijloace de probă care conţin informaţii de specialitate, concluziile având acest caracter putându-se trage numai din expertize sau constatări întocmite potrivit art. 172-181 ind. I din C. proc. pen.

S-a solicitat, astfel, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., dar şi a art. 6 din Convenţia E.D.O., trimiterea cauzei spre rejudecare pentru nemotivarea sentinţei penale apelate, contrar prevederilor art. 403 din C. proc. pen. referitor la Conţinutul expunerii.

Potrivit acestora, "Expunerea trebuie să cuprindă [...] c) motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză, d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză."

În continuare, potrivit şi jurisprudenţei Curţii E.D.O. deopotrivă invocate în susţinerea aceluiaşi motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare, dreptul la un proces echitabil, garantat la art. 6 parag. I din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor din proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor, iar în condiţiile în care Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete, efective, acest drept al părţilor nu poate fi considerat efectiv decât în măsura în care aceste observaţii sunt ascultate, adică temeinic analizate de către instanţa sesizată. Prin urmare, art. 6 din Convenţie impune obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor invocate de părţi.

Dispoziţiile menţionate, deşi impun obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pronunţată, chiar dacă nu impun un răspuns amănunţit pentru fiecare argument al părţilor (C.E.D.O., cauza Van de Hurk c. Olandei) nu înlătură obligaţia legală de motivare punctuală care sa permită instanţei de control şi părţilor sa poată formula sau nu critici în raport cu soluţia pronunţată.

Chiar dacă dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii, iar aprecierea dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de motivare care rezultă din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât prin raportare la circumstanţele cauzei (C.E.D.O., cauza Ruiz Torija c. Spaniei).

Lecturănd soluţia dată de instanţă, se poate observa şi că acest lucru este uşor de verificat că această soluţie este, practic, întemeiată pe concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, lipsind, practic, soluţia de un punct de vedere propriu al instanţei şi de argumente care au determinat acest lucru.

Faţă de cele arătate, a solicitat să se dispună admiterea apelului aşa cum a fost formulat.

În motivele suplimentare de apel, apelanţii inculpaţi C. şi D. au arătat următoarele:

1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la existenţa infracţiunii prevăzute şi pedepsite de prevederile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990;

2. Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea DGFP Dolj având ca obiect soluţionarea acţiunii civile;

3. Instanţa de fond nu a stabilit natura juridică şi temeiul legal al penalităţilor şi accesoriilor omiţând să se pronunţe dacă accesoriile şi penalităţile stabilite au ca temei de drept prevederile Codului de procedură fiscală sau cele ale C. proc. civ.

4. Instanţa de fond nu a stabilit în mod corect şi legal momentul de la care curge obligaţia de plată a debitului, dată care marchează momentul de la care se caluleaza penalităţile şi accesoriile;

5 Neintroducerea în cauză, neconceptarea şi necitarea părţilor civile şi/sau responsabile civilmente, MM. S.A., CC., AA. şi LL. S.A..

6. Deşi în considerentele sentinţei apelate, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzută de prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) combinat cu alin. (3) şi cu art. 9 alin. (1) lit. c) în loc să pronunţe o soluţie de achitare, instanţa de fond a dispus încetarea procesului penal ca efect al prescripţiei răspunderii penale.

În dezvoltarea motivelor de apel suplimentare, s-au arătat următoarele:

1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la existenţa infracţiunii prevăzute şi pedepsite de prevederile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990.

Aşa cum au arătat prin cererea de apel şi cum rezultă din actele dosarului, la interpelarea instanţei, în cursul cercetării judecătoreşti, privind pronunţarea unei sentinţe raportat exclusiv la excepţia prescripţiei răspunderii penale, inculpaţii au solicitat judecarea fondului cauzei cu privire la toate infracţiunile cuprinse în rechizitoariu.

Cu toate acestea, instanţa de fond nu a analizat acuzaţiile cu privire la existenţa infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, mai precis, judecătorul fondului se rezumă la a face o enumerare sumară a unor acte materiale, aşa cum au fost descrise în rechizitoriu şi nu se pronunţă, efectiv, pe existenţa sau inexistenţa acestei infracţiuni, practic omiţând să se pronunţe cu privire la această infracţiune, limitându-se la a constata ca intervenită prescripţia răspunderii penale pentru aceste fapte.

Or, motivarea şi convingerea judecătorului cu privire la existenţa infracţiunii trebuie să fie efectivă şi dovedită, tocmai pentru că inculpatul să se poată apăra în consecinţă, într-o eventuală cale de atac, întrucât instanţa de apel nu se poate substitui judecătorului fondului, privind pronunţarea şi motivarea cu privire la aceste fapte, deoarece o astfel de abordare încalcă flagrant dreptul la apărare al inculpatului, mai precis, îl lipseşte de dublul grad de jurisdicţie.

Pentru acest motiv, soluţia care se impune este casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

2. Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea DGFP Dolj având ca obiect soluţionarea acţiunii civile:

Cu privire la soluţionarea laturii civile, deşi admise în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de DGFP DOLJ, instanţa de fond nu se pronunţă pe toate capetele de cerere şi nu arată care au fost, în concret, motivele pentru care acţiunea civilă a fost admisă în parte, fapt ce nu-i în imposibilitatea de a face o apărare pertinentă în raport cu motivele pentru care latura civilă a fost soluţionată în acest mod.

În concret, partea obligată la plata unui prejudiciu pe latură civilă, trebuie să cunoască, în mod concret, motivele ce au condus la adoptarea soluţiei.

În speţa de faţă impune a fi analizată în mod riguros latura civilă, întrucât generează un efect direct asupra soluţionării laturii penale, întrucât, infracţiunea de evaziune fiscală este o infracţiune de prejudiciu pentru care legea prevede cauze de nepedepsire.

Astfel, deşi acţiunea civilă a fost motivată cu privire la 15 tranzacţii, instanţa de fond a analizat numai 3 dintre acestea, însă, paradoxal, i-a obligat la plata prejudiciului pentru toate tranzacţiile menţionate în acţiunea civilă, fiind un nonsens, deoarece nu cunosc, în acest moment, care este motivul pentru care sunt condamnaţi în situaţia în care latura civilă se refera la 3 dintre cele 15 tranzacţii.

De asemenea, se impune şi pe această critică, soluţia de clasare, pentru a da posibilitatea inculpatului să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie.

3. Instanţa de fond nu a stabilit natura juridică şi temeiul legal al penalităţilor şi accesoriilor omiţând să se pronunţe dacă accesoriile şi penalitatăţile stabilite au ca temei de drept prevederile Codului de prcedură fiscală sau cele ale C. proc. civ.:

Instanţa de fond nu a analizat şi nu a indicat juridic la care se raportează cu privire la modul de calcul al accesoriilor, mai exact, dacă aceastea sunt calculate în raport cu dispoziţiile Codului de procedura fiscală sau în raport cu dispoziţiile C. proc. civ. din materia executării silite, făcând astfel imposibil controlul asupra acestei soluţii, întrucat nici instanţa de apel, nu se poate pronunţa cu privire la aceste cereri, deoarece nu are pârghii de control judiciar asupra soluţiei date, astfel încât, în apel, instanţa nu poate decât să caseze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare.

Mai mult decât atat, DGFP Dolj a invocat în cererea de soluţionare a laturii civile dspoziţii ulterioare, ce nu puteau fi aplicabile la data tranzacţiilor în litigiu.

Astfel instanţa de fond avea obligaţia pentru soluţionarea latuii civile să determine prevedrile aplicabie în baza cărora analizează cuantumul total al prejudiciului sub aspectul accesoriilor şi cel al penalităţilor.

Chiar în apelul declarat DGFP Dolj a invocat prevederile Legii 207/2015 şi cele ale noului C. civ. şi C. proc. civ. care nu se pot aplica tranzacţiilor ce fac obiectul acţiunii civile.

Întrucât în apel nu se pot rezolva aveste incidente de natură procesuală soluţie ce se impune este casarea soluţiei adoptae de Trinunalul Dolj şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Exprimarea generală "accesorii fiscale "este neclară şi nu poate fi interpretată în contextul stabilirii temeiului de drept al calculării accesoriilor şi penalităţilor.

Raportat la Legea 207/2015, şi aici reglementarea stabileşte că accesoriile se calculează după termenul de scadenţă a obligaţiilor principale de plată (art. 173-176), or, aşa cum a fost soluţionată problema dedusă judecaţii, există, în acest moment, o motivare pe principiul răspunderii civile delictuale, cu trimitere la Noul C. civ. asupra căruia deja am făcut critici.

4. Instanţa de fond nu a stabilit în mod corect şi legal momentul de la care curge obligaţia de plată a debitului, data care marchează momentul de la care se caluleaza penalităţile şi accesoriile:

Instanţa de fond nu determină pentru niciuna dintre tranzacţiile analizate, punctual, data, mai precis, ziua, luna, anul, de la care devine obligaţia de plată scadentă, data de la care se calculează penalităţi şi accesorii astfel cum impune O.G. nr. 92/2003, în art. 111, valabil la momentul săvârşirii faptelor:

Având în vedere soluţionarea laturii civile, au solicitat să se constate că dreptul conferit de această reglementare legală a fost încălcat de instanţa care nu are o perspectivă clară asupra prejudiciului, cu alte cuvinte, nu determină baza de calcul, prejudiciul în sine ca şi debit principal, nu determină accesoriile aferente bazei de calcul, momentul exact de la care se calculează aceste accesorii, care potrivit legislaţiei în vigoare, se raportează, ca şi mod de calcul, la date precise de scadenţă a obligaţiei principale şi, în raport cu această dată determinată in mod exact, se poate calcula accesoriul.

Or, instanţa, deşi investită cu judecarea unor fapte de evaziune fiscală, şi analiza pretenţiilor civile, stabileşte un prejudiciu care nu are determinare în timp, mai precis, nu indică, pentru fiecare faptă în parte, data săvârşirii respectiv data de la care devenea scadentă obligaţia de plată principala, data care marchează momentul de la care se vor calcula accesoriile.

Judecătorul fondului, atunci când face referire la momentul de la care curge obligaţia de plată şi accesoriile, nu determină punctual data, mai precis, ziua, luna, anul, de la care devine obligaţia de plată scadentă, astfel cum impune O.G. nr. 92/2003, în art. 111, valabil la momentul săvârşirii faptelor:

Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează.

(2) Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel:

a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

(3) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate sau amânate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora termenul de plată se stabileşte prin documentul prin care se acordă înlesnirea respectivă.

(4) Pentru creanţele fiscale, administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, care nu au prevăzute termene de plată, acestea vor fi stabilite prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor.

(41) Pentru creanţele fiscale stabilite pe baza declaraţiilor fiscale cărora li se aplică prevederile art. 114 alin. (2l) şi care au termenul de plată diferit de data de 25, acesta se înlocuieşte cu data de 25 a lunii prevăzute de actul normativ care le reglementează. 03/03/2008 - alineatul a fost introdus prin Ordonanţă de urgenţă 19/2008.

(5) Pentru creanţele fiscale ale bugetelor locale care nu au prevăzute termene de plată, acestea se stabilesc prin ordin comun al ministrului internelor şi reformei administrative şi al ministrului economiei şi finanţelor.

(6) Contribuţiile sociale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, după calcularea şi reţinerea acestora conform reglementărilor legale în materie, se virează până Ia data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariale.

5. Neintroducerea în cauză, neconceptarea şi necitarea părţilor civile şi/sau responsabile civilmente, MM. S.A., CC., AA. si LL. S.A..

Un alt motiv de nulitate al sentinţei pronunţate, îl constituie că neintroducerea în cauză, neconceptarea şi necitarea părţilor civile şi/sau responsabile civilmente, MM. S.A., CC., AA. si LL. S.A..

Deşi, atât în rechizitoriu, cât şi în sentinţa apelată nu au fost reţiunte tranzacţii efectuate de către aceste societăţi, cererea de constituire parte civilă vizează respectivele tranzacţii, luate în considerare de către instanţa de fond la stabilirea prejudiciului, cu toate acestea, aceste societăţi nu au fost conceptate şi citate în cauză.

Mai mult instanţa de fond a omis să se pronunţe pe cererile DGFP Dolj pe latură civilă cu privire la aceste societăţi şi tranzacţiile în care acestea au fost implicate.

Aceste societăţi, deşi menţionate în rechizitoriu, nu au fost conceptate şi introduse în cauză, reţinându-se de instanţa de fond, în mod greşit, că au fost absorbite, prin fuziune, de catre K.. Or, aşa cum rezultă din certificatele constatoare ONRC, anexate prezentei momentul Începerii cercetării penale si începutul urmăririi penale, aceste societăţi funcţionau independent.

6. Deşi în considerentele sentinţei apelate, instanţa de fond reţine că aceasta nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzută de prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) combinat cu alin. (3) şi cu art. 9 alin. (1) lit. c) din Lg. 241/2005 în loc să pronunţe o soluţie de achitare, instanţa de fond dispune incetarea procesului penal ca efect al prescripţiei răspunderii penale.

Instanţa de fond în considerentele sale cu privire la inculpata D. nu a stabilit că aceasta ar fi săvârşit infracţiunea prevăzută de prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) combinat cu alin. (3) şi cu art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005.

În consecinţă cu privire la acest aspect, instanţa de fond trebuia să pronunţe o soluţie de achitare raportat la prevederile ar 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Cu toate acestea, în mod nelegal, instanţa de fond a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatei D. ca efect al prescripţiei conform prevederilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Apelantul inculpat E. F., a arătat că prin hotărârea penală atacată cu apel, instanţa a dispus, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I, cu raportare la art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen. de asemenea, în baza art. 396 alin. (7) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I din C. proc. pen., a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 privind infracţiunea de spălare a banilor şi de asemenea, în baza art. 396 alin. (8) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pentru infracţiunile prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, neînţelegând să atace cu apel această soluţie.

De asemenea, s-a dispus încetarea procesului şi pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) si alin. (3) din Legea 241/2005 în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Prin aceeaşi sentinţă, judecătorul fondului a soluţionat latura civilă şi a apreciat că este admisibilă cererea de constituire ca parte civilă, în temeiul art. 1357, art. 1381, art. 1382 şi art. 1385 din C. civ., susţinând că, prin acordarea despăgubirilor, pentru a nu se crea pentru partea civilă premisele unei îmbogăţiri fără just temei. Astfel, soluţionând latura civilă, au fost obligaţi la suma de 18.607.330,4 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale.

În continuare, judecătorul, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a dispus, raportat la art. 11 Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţinerea sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07.08.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 asupra patrimoniului său până la concurenţa sumei datorate, respectiv 18.607.330,4 RON şi accesoriile acesteia.

Cu privire la această modalitate de soluţionare a laturii penale dar şi a laturii civile, în raport cu dispoziţiile art. 426 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. se impune admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru următoarele:

1. Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei care constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 277 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. se dă citire actului de sesizare al instanţei;

2. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal, precum şi a întregii cercetări judecătoreşti:

3. Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută;

4. Greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţia prescripţiei generale şi speciale deşi, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit ca acestea să fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind că nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

5. Lipsa acordării de eficienţă a principiului "ne bis in idem" cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecinţele ce decurg din aplicabilitatea acestui principiu:

6. De asemenea, s-a arătat că hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şl latura civilă a cauzei.

7. Cu privire la fapta de a evidenţia, în luna august 2005, în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 8705,6 RON, reprezentând TVA dedus în mod nelegal (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005);

8. Pe fondul cauzei, criticile privind contradicţia evidentă între considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul, că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, precum şi critici pe fondul existenţei sau inexistenţei faptei;

9. Nemotivarea hotărârii, atât cu privire la cererile părţilor şi excepţiile invocate, cât şi cu privire la aspecte ce ţin de fondul cauzei, convingerea instanţei şi probele pe care se întemeiază soluţia din punct de vedere al judecătorului. Argumente de practică judiciară şi sancţiunea nemotivării hotărârii:

10. Cu privire la latura civilă, instanţa a adoptat o soluţie netemeinică, atât din punct de vedere al stabilirii prejudiciului, cât şi din punct de vedere al menţinerii măsurilor asigurătorii, ineficienţa acordată plăţilor făcute până la acel moment de către inculpat sau părţile responsabile civilmente, fapt ce atrage, după sine, nulitatea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât partea să poată beneficia de două grade de jurisdicţie:

În dezvoltarea motivelor de apel s-au arătat următoare:

Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei care constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 2741 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., se dă citire actului de sesizare al instanţei;

Instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei, aspect care constituie motiv de nulitate a tuturor actelor de procedură şi de judecată, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 2741 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penalăse dă citire actului de sesizare al instanţei şi preşedintele explică inculpatului învinuirea ce se aduce, încunoştinţează drepturile ce i se conferă.

Investită cu o asemenea excepţie, instanţa de fond nu se pronunţă pe aceasta, ceea ce înseamnă o nesocotire a dreptului de apărare şi care determină trimiterea cauzei spre rejudecare, părţile având opţiunea în cazul citirii actului de sesizare de a-şi exprima o anumită poziţie procesuală care să aibă o înrâurire esenţială asupra procesului şi a soluţiei ce urmează a fi dată.

Ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 3741 alin. (2) din C. proc. pen.. La acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la "dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.

Conform art. 3741 alin. (4) din C. proc. pen., preşedintele instanţei încunoştinţează şi pune în vedere inculpatului că poate beneficia de procedura simplificată iar, în prezenta cauză, o asemenea procedură nu a fost urmată de judecător, fiind astfel pus în situaţia de a nu putea să îşi exprime opţiunea în raport de art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., fapt care nu poate fi îndreptat decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la rejudecare.

2. Nulitatea actelor de urmărire penală din dosarul penal, precum şi a întregii cercetări judecătoreşti:

Tot pe cale de excepţie, a invocat nulitatea actelor de urmărire penală pentru neindicarea în mod concret a momentului săvârşirii infracţiunilor pentru că, în raport cu această dată, se pot stabili momentele în care începe cursul prescripţiei, după cum inculpatul este lipsit de apărare, în sensul că vătămarea ce i se aduce este extrem de gravă, neputându-se raporta la un anumit moment sau la o anumită dată în legătură cu data la care a fost săvârşită infracţiunea respectivă şi, ceea ce este mai grav, nici instanţa de judecată nu poate face o apreciere exactă a modului de derulare în timp a infracţiunii, respectiv data începerii, data consumării, aspecte care, chiar dacă nu constituie motiv de nulitate absolută, în sensul în care instanţa apreciază că nu fac parte din nulităţile absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)- f) din C. proc. pen., totuşi art. 282 din C. proc. pen. sancţionează cu nulitatea chiar relativă actele care au fost făcute nu nesocotirea dispoziţiilor legale. Coroborând toate aceste excepţii evident, că se ajunge la nulitate astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Mai mult decât atât, acuzaţiile au fost şi sunt informe, nu numai prin prisma neindicării momentului la care s-au săvârşit faptele, ci şi cu privire la sumele imputate, nu se ştie exact la care dintre actele materiale se referă sau câte acte materiale sunt, lucru pe care şi judecătorul fondului îl trece cu vederea, apreciind că nu sunt nulităţi absolute şi că momentul la care se invocă aceste neregularităţii este tardiv.

3. Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută:

Urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.., această sancţiune vizând, atât actul de sesizare a instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

Judecătorul fondului a respins această excepţie motivând momentul ca fiind tardivă solicitarea.

Astfel, din rechizitoriu, rezultă că urmărirea penală şi probele au fost administrate de DIICOT pentru următoarele infracţiuni: evaziune fiscală, ce vizează un prejudiciu de 5.32 mii. Euro (Legea 241/2005); infracţiunea de grup infracţional organizat (Legea 39/2003); spălare de bani (Legea 656/2002) şi folosirea cu rea-credinţă a bunurilor societăţii (Legea 31/1990).

De asemenea, s-a constituit dosar de urmărire penală nr. 337/D/P/2006 la DIICOT.

Referitor la competenta DIICOT, conform legii de înfiinţare a DIICOT, respectiv Legea organică nr. 508/2004, DIICOT a avut competenţă pentru infracţiunea de evaziune fiscală de la data înfiinţării - 23.11.2004 şi până la data de 29.12.2006, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 DIICOT este o instituţie fundamentală a statului.

Astfel, în perioada de început 2004-2006, infracţiunea de evaziune fiscală era prevăzută în opisul infracţiunilor cu privire la care DIICOT avea competenţă materială, opis detaliat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 508/2004.

Astfel, prin O.U.G. nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 (O.U.G. nr. 131/2006) se elimină Legea nr. 241/2005 din componenţa opisului de la art. 12 din Legea nr. 508/2004 şi, totodată, se elimină din acelaşi articol infracţiunea de grup de la art. 2 lit. b) pct. 20 din Legea nr. 39/2003.

Din toată evoluţia competenţei DIICOT se remarcă că, atunci când este vorba de o infracţiune prevăzută de o lege specială, acea lege specială este introdusă sau scoasă din competenţa definită la art. 12 din L 508/2004. Or, în perioada 29.12.2006 - 07.02.2014 NU a existat Legea nr. 241/2005 indicată în opisul art. 12.

Merită menţionat şi faptul că, în perioada 07.10.2005 - 26.06.2013, competenţa materială cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, pentru care s-a produs o pagubă mai mare de 1.000.000 euro, a aparţinut Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002.

Cu alte cuvinte, cum prejudiciul estimat este de peste 3 mii Euro, actele de urmărire penală erau în competenţa DNA în perioada 2005-2013, iar DIICOT nu avea competenţă, având în vedere constituirea dosarului penal în anul 2006.

Prin deciziile pronunţate, instanţa constituţională a stabilit şi modalitatea de aplicarea lor în timp în cauzele penale (ratione temporis), arătând în cea dintâi soluţie că "reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I - s.n." (Decizia nr. 51/2019 paragr. 52).

I.C.C.J., secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 164 din 14 martie 2019 - judecătorul de cameră preliminară a stabilit că urmărirea penală a fost realizată de un organ necompetent material, sancţiunea ce intervine prin prisma Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale este nulitatea absolută, conform prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., această sancţiune, vizând, atât actul de sesizare a instanţei de judecată, cât şi probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

4. Greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţiei prescripţiei generale şi speciale deşi, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit ca acestea să fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind că nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

O altă excepţie care s-a ridicat este excepţia autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., precum şi excepţia prescripţiei generale şi speciale iar, la termenul din 27.07.2020, judecătorul fondului a stabilit ca acestea să fie discutate odată cu fondul cauzei, apreciind că nu sunt chestiuni prealabile conform art. 52 din C. proc. pen.

Judecătorul fondului a motivat în respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat că în dosarul nr. x/2007 s-au avut în vedere mai multe infracţiuni, respectiv de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi darea de mită şi, analizând rezoluţia respectivă, a rezultat că procurorul s-a referit numai la infracţiunile incriminate de Legea 78/2000 şi în concluzie, se motivează că nu exista autoritate de lucru judecat, deoarece simpla menţiune a procurorului în considerente că nu există dovada săvârşirii vreunor infracţiuni ce atrag competenţa DNA, nu echivalează cu autoritate de lucru judecat, mai precis cu cercetarea tuturor posibilelor infracţiuni legate de terenul în cauză, în condiţiile în care nu a existat o sesizare în acest sens.

De asemenea, în legătură cu autoritatea de lucru judecat, reprezentată de decizia 2947/18.10.2011 a Curţii de Apel Craiova, Tribunalul a apreciat că nu poate reţine ca temei pentru autoritatea de lucru judecat, deoarece inculpatul A. nu ar fi fost parte în acel dosar iar, pe de altă parte, chiar cu privire la I., se observă că ar fi vorba despre o procedură administrativă care ar viza o sancţiune pecuniară care nu are legătură cu latura penală a prezentei cauze şi, ca atare, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale date în dosar x/2012, s-a apreciat că ar fi vorba de alte fapte şi deci nu există autoritate de lucru judecat.

Mai întâi, în ceea ce priveşte excepţia referitoare la aşa zise infracţiuni referitoare la vânzarea celor 23.5 ha din zona Cernele Craiova, a mai existat o procedură rămasă definitivă şi irevocabilă, fiind obligaţi la plata sumei de 18.612.169 RON TVA şi impozit pe profit de 15.800.447 RON, în acest sens, a indicat decizia de antrenare a răspunderii solidare cu nr. xemisă de DGFP Dolj care a rămas definitivă, având în vedere sentinţa nr. x a Curţii de Apel Craiova şi decizia nr. 1746/2010 a ICCJ. În considerarea acestori lucruri, a apreciat ca fiind incident în cauză dispoziţiile Protocolului adiţional nr. 7 al CEDO, respectiv principiul non bis in idem, mai precis, asimilarea sancţiunii administrativ fiscale ca şi sancţiune cu caracter penal, tranşată prin cauzele C-617/10 etc. Cu privire la respingerea acestei excepţii nu există niciun fel de motivare.

Acest ultim aspect, deşi esenţial în economia dosarului, întrucât există identitate între cele două proceduri fiscală şi penală, a arătat că presupuse acte şi fapte nu mai pot face obiectul unei proceduri penale, motiv pentru care a solicitat nulitatea rechizitoriului şi autoritatea de lucru judecat.

În legătură cu problema autorităţii de lucru judecat din perspectiva soluţiei date de o instanţă civilă prin raportare la o soluţie dată de către o instanţă penală, a motivat, în principal, că, pe de-o parte, cu privire la tranzacţiile vizând suprafaţa de 23.5 ha, sunt următoarele situaţii incidentale, mai întâi, faptul că o instanţă civilă a antrenat răspunderea pe baza deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/2007, judecătorul respingând excepţia autorităţii de lucru judecat pe acest palier, pe de altă parte, a existat soluţia dată în dosarul civil privind tranzacţia efectuată de inculpatul I. şi, nu în ultimul rând, o instanţă penală, în dosarul nr. x/2007 a dispus în sensul inexistenţei faptei cercetate şi a oricăror alte fapte, respectiv infracţiuni în legătură cu tranzacţia respectivă.

Prin Decizia nr. 102/17.02.2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului CCR a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. şi a stabilit că dispoziţia este neconstituţională, motivând că:,,19. Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată, atât în C. proc. pen. din 1936, cât şi în C. proc. pen. din 1968. C. proc. pen. din 1936 cuprindea, în Cartea I - Dispoziţii generale, Titlul I -Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol -capitolul II - referitor la "chestiuni prejudiciale". Conform art. 1 din Codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale.

20. Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluţionării problemelor care privesc fondul cauzei penale şi privesc existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, cum ar fi situaţia premisă a unei infracţiuni ori un element esenţial al conţinutului infracţiunii.

21. De asemenea, Curtea constată că, prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc, arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Curtea reţine că acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.

23. În acest context, Curtea reţine că alin. (2) al art. 52 din C. proc. pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect, a fost invocată problema înţelesului sintagmei

"regulilor şi mijloacelor de probă", respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. Curtea constată că această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din C. proc. civ., dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 din C. proc. pen., conform cărora C. proc. pen. reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. De altfel, această teză este confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căreia dispoziţiile C. proc. pen. se completează cu cele ale C. proc. civ. în materia măsurilor asigurătorii (...)

27. Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi din C. proc. pen.

28. Curtea reţine că, în ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. în acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care, aceleaşi dispoziţii legale, prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenta infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.

32. Pentru acest motiv, Curtea constată că înţelesul sintagmei criticate nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen. se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită... La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.

33. Însă, în aceste condiţii, în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua din C. proc. pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.

34. Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Cu privire la acest principiu, Curtea reţine că funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 1 6 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.

35. Aşadar, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea, din nou, a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.

36. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor civile definitive, Curtea reţine că acesta este reglementat la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede că "hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". De asemenea, Curtea reţine că efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., fiind exprimate în faptul că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect" şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora" (...)

37. De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. în acest sens, Curtea a făcut trimitere la Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 iulie 2009 şi 24 iulie 2003, pronunţate în Cauzele Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52.

38. Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi "contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul său pe care acesta riscă s-o creeze". Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

39. Referitor la acelaşi principiu, prin Hotărârea din 8 iulie 2019 pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, paragraful 22, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o decizie este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, paragraful 47, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces 12 echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, paragraful 21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că "principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei". Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinui că "orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare".

In acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 69, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 6 paragraful I din Convenţie în situaţia în care "abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea - comisia funciară - a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică." Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, paragraful 116, aceeaşi instanţă europeană a statuat că "principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept".

S-a reţinut, prin aceeaşi hotărâre că "Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului în justiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept." Cu privire la acelaşi principiu, prin Hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în Cauzele Gok şi alţii împotriva Turciei, paragrafele 57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, paragrafele 23-32, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice.

În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

40. Considerentele mai sus menţionate au fost reţinute şi de către Curtea Constituţională în jurisprudenţă sa, care a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. (...)

41. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că art. 52 din C. proc. pen. creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso), a fost reglementată competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare, precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă, a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenţa infracţiunii. In mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost acela de a conferi instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, de a garanta şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale.

42. Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de "împrejurări care privesc existenţa infracţiunii" şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesul penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.

43. Pentru aceste motive, norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluţii variază, de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie - rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale - până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.

44. Însă această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, Curtea reţine că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.

45. Curtea constată că, întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

46. Totodată, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale mai sus invocată, nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

47. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 iulie 2003, pronunţata în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, paragraful 57). Însă, cu referire la noţiunea de "eroare judiciară", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" sau a dus la achitarea "eronată" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, paragraful 48).

48. Or, prin raportare la standardele convenţionale anterior menţionate, nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. devin antagonice. De asemenea, Curtea constată că această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare că cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).

49. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

50. Nu în ultimul rând, având în vedere caracterul echivoc al sintagmei "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare la calitatea legii. Aceste exigenţe au fost analizate de către Curtea Constituţională într-o jurisprudenţă constantă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut faptul că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55. Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării.

De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi RRRRR. împotriva 17 României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (a se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68). S-a arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune.

Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31).

51. Or, prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate."

Aşa cum a arătat cu ocazia concluziilor depuse la dosarul cauzei, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat vizând soluţia dată în dosarul nr. x/2007 excepţia este admisibilă având în vedere următoarele precizări:

Acest principiu este aplicabil şi în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancţionată contravenţional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter "penal" în sensul autonom pe care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îl acordă respectivei noţiuni", art. 6 al Noului C. proc. pen. prevede că nicio persoană nu va fi (i) urmărită penal, (ii) judecată, (iii) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune. "Incidenţa într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune analiza sancţiunii aplicate anterior şi dacă aceasta se circumscrie sau nu noţiunii de "acuzaţie penală", stabilirea identităţii dintre faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură şi analiza dublei proceduri. În dreptul intern, anumite fapte care au o conotaţie penală, datorită gradului scăzut de pericol social, nu sunt calificate drept infracţiuni, ci contravenţii".

Astfel, din rechizitoriu, rezultă că urmărirea penală şi probele au fost administrate de DIICOT pentru următoarele infracţiuni: evaziune fiscală, ce vizează un prejudiciu de 5.32 mii. euro (Legea 241/2005); infracţiunea de grup infracţional organizat (Legea 39/2003); spălare de bani(Legea 656/2002) şi folosirea cu rea-credinţă a bunurilor societăţii (Legea 31/1990).

Astfel, în dosarul nr. x/2007 al DNA, faţă de sesizările făcute de alte persoane cu privire la modalitatea de înstrăinare/dobândire a suprafeţei de 23,50 Ha de teren situat în comuna Cernele, care face şi obiectul cercetării judecătoreşti în dosarul de faţă, plângere iniţială care se referă la intabularea şi vânzarea suprafeţei de 23,50 Ha teren, prin mai multe acte de tip "suveica", s-a dat soluţie, respectiv rezoluţia cu nr. x de neîncepere a urmăririi penale pentru vreuna din infracţiunile care ar atrage competenţa DNA, precum şi cele prevăzute de Legea 78/2000, fiind cercetată inclusiv infracţiunea de prejudiciere a statului român.

Această rezoluţie a fost menţinută de ICCJ în dosarul nr. x/2008 care, prin sentinţa nr. 519 din 19.03.2008, a motivat soluţia de respingere, în sensul că, din cercetările efectuate, nu rezultă din niciun element de fapt, indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de persoanele implicate, atât cele ce au iniţiat acţiune de reconstituire a dreptului de proprietate, ori cei care au devenit ulterior proprietari pe terenul în litigiu şi cum prin O.U.G. nr. 43/2002, competenţa pentru evaziune fiscală pentru prejudicii de peste 1 mil. euro aparţinea DNA şi cum actele analizate s-au referit la această suprafaţă de teren, concluzia DNA că nu s-au descoperit alte fapte care să atragă competenta DNA, fiind definitivă, nu mai poate face obiectul altui dosar penal, în considerarea art. 6, care stabileşte că nu poate fi urmărită sau judecată o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când, faţă de acea persoană, s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar dacă a avut o altă încadrare juridică.

Referitor la lipsa unei sesizări în legătură cu infracţiunile privind circuitul terenului, ce a făcut obiectul sesizării dinainte, se poate observa, lecturând plângerea făcută împotriva rezoluţiei Procurorului din 27.10.2007 că există în mod clar o asemenea sesizare, deoarece se vorbeşte la pct. 4 despre intabularea suprafeţei de 23.5 ha care ar fi fost vândută de BB. prin mai multe acte de tip suveică către terţii dobânditori, inclusiv persoanele din prezenta cauză.

Astfel, menţiunea procurorului din considerente că nu s-au identificat orice alte infracţiuni, a fost susţinută de sentinţa nr. 519 din dosarul x/2008 al ICCJ care confirma că nu rezultă din niciun element de fapt indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni de către funcţionari sau de către persoane care au iniţiat acţiunile de reconstituire a dreptului de proprietate ori de cele care au devenit ulterior proprietari ale suprafeţelor din litigiu.

Soluţia a fost menţinută prin decizia nr. 530 a ICCJ, iar ceea ce s-a cercetat este, de fapt, modalitatea de dobândire a terenului şi, nu în ultimul rând, circuitul acestuia prin operaţiuni de tip suveică astfel că, în cauza de faţă, judecătorul fondului ocoleşte aceste aspecte şi a susţinut că nu s-au făcut cercetări sub aspectul circulaţiei terenului între persoanele implicate printre care sunt şi cele din prezentul dosar.

Iniţial, în cursul lunii aprilie 2007, petiţionarii FFFFF. şi alţii, au făcut un memoriu către cancelaria Primului-Ministru prin care invocau anumite nelegalităţi în legătură cu suprafaţa de 23.5 ha teren. Aspectele vizate fiind următoarele, conform memoriului pe care îl ataşăm:

La cap. I, se găseşte descrierea persoanelor implicate în aşa zisa activitate infracţională, printre alţii, fiind şi C., FFF., A., E. F., P. S.A., JJ. S.A. şi BB.. De asemenea, se indică ordinea cronologică de înstrăinare a terenurilor.

La cap. II, sunt descrise aspecte care ţin de sentinţe date în această perioadă, iar la cap. III este descrisă aşa zisa înstrăinare ilegală a terenurilor.

Astfel, prin aspectele sesizate, se indică şi ordinea cronologică privind circulaţia terenului, respectiv CAPITOLUL 3 privind circuitul acestuia.

Sub aspectul neincidenţei deciziei nr. 2947/2011, motivaţia că acea cauză nu se referă la A. nu poate fi primită întrucât, judecătorul fondului nu poate ignora dezlegarea de drept dată de instanţa civilă, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, calitatea de inculpat a avut-o A., cât si I..

În acest sens, interpretarea este că fapta din penal se pedepseşte pentru infracţiune, hotărârea definitivă a instanţei penale NU are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale (art. 28 din C. proc. pen. alin. (1), însă aşa cum prevede alin. (2): Hotărârea definitivă a instanţei civile are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale, mai ales că LEGEA nu are o definiţie a prejudiciului aşa cum CCR în Decizia nr. 258/2016 spune la punctul 6... noţiunea de "prejudiciu" nu este definită, determinând incertitudine în stabilirea acestuia.

Prin urmare, cum pe lanţul tranzacţiilor I. beneficiază de efectul unei hotărâri civile definitive, care raportat la momentul vânzării efectuate la mijlocul tranzacţiilor analizate în prezenta cauză, stabileşte cu autoritate de lucru judecat că tranzacţia este reală şi are un preţ real, mai poate fi prejudiciu constituit prin reaprecierea că preturile de vânzare nu au fost reale?

5. Lipsa acordării de eficienţă a principiului "ne bis in idem" cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecinţele ce decurg din aplicabilitatea acestui principiu:

Importanţa deosebită a lui ne bis in idem, ce a justificat consacrarea sa la rang de principiu al procesului penal, rezultă şi din opinia Avocatului General GGGGG. exprimată în cauzele reunite Gózütok şi Brügge, potrivit căreia "ne bis in idem nu este o simplă regulă procedurală, ci un drept fundamental al cetăţenilor" (CJUE, Goziilokşi Brugge, cauzele reunite C-187/01 şi C- 385/01, hotărârea din 11 februarie 2003, parag. 25-48).

Principiul ne bis in idem este prevăzut şi de art. 4 al Protocolului nr. 7 la CEDO şi art. 50 din Cartă în scopul de a interzice reluarea procedurilor penale ce au fost închise printr-o hotărâre judecătorească definitivă (CtEDO, Gradinger c. Austriei, hotărârea din 23 octombrie 1995, parag. 53).

Noul C. proc. pen. nu se limitează la a reglementa numai dreptul de a nu fi condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă, ci se referă şi la dreptul de a nu fi urmărit penal sau judecat de două ori pentru aceeaşi faptă. Aşadar, art. 6 din noul C. proc. pen. conţine trei garanţii distincte şi prevede că nicio persoană nu va fi (i) urmărită penal, (ii) judecată, (iii) pedepsită pentru aceeaşi infracţiune (CEDO, Nikitin c. Rusiei, hotărârea din 20 iulie 2004, parag. 36; CEDO, Sergey Zolotukhin c. Rusiei, hotărârea din 7 iunie 2007, parag. 34).

În acest fel, art. 6 din noul C. proc. pen. reprezintă, în realitate, una dintre garanţiile prin care se asigură realizarea deplină, atât a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, prin apărarea securităţii juridice şi a încrederii în realizarea actului de justiţie, cât şi a principiului legalităţii prin garantarea autorităţii hotărârii penale definitive. (...)

În aceste condiţii a solicitat să se constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1), lit. i) din C. proc. pen.

6. Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

6.1. Greşita administrare a probelor:

O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii, care include şi administrarea probelor în faţa instanţei de judecată (inclusiv a celor administrate în cursul urmăririi penale).

Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de "proces echitabil", acesta neexistând în absenţa lor. Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa. Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.

Din analiza hotărârilor Deweer c. Belgiei; Neumeister c. Austriei; Le Corupte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei; Albert şi Le Compte c. Belgiei; Colozza c. Italiei se constată că două sunt cerinţele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le consideră necesare pentru ca o astfel de renunţare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea actului de voinţă, în sensul de a nu fi fost exercitată nicio constrângere asupra beneficiarului dreptului, iar cea de-a doua, lipsa echivocului.

Într-o atare situaţie, se constată că în cauză a avut loc o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia C.E.D.O., producând efecte similare cu neefectuarea cercetării judecătoreşti, care nu poate fi compensată prin administrarea probatoriului cu respectarea principiului nemijlocirii doar în calea de atac a apelului. Din acelaşi punct de vedere, este adevărat că instanţa de apel, în baza dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din

C. proc. pen. referitoare la efectul devolutiv al apelului, dar şi al art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la readministrarea probelor administrate la prima instanţă, alături de posibilitatea administrării de probe noi, poate să procedeze ea însăşi în sensul audierii inculpaţilor şi martorilor, însă în cauză, administrarea şi interpretarea probelor administrate nemijlocit pentru prima oară în apel ar echivala cu aceeaşi privarea inculpaţilor de dublul grad de jurisdicţie prevăzut de legea procesual penală, dar şi de Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De departe cel mai important motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare este reprezentat de soluţionarea cauzei în baza unor probe obţinute în mod nelegal, cu trimitere în acest sens la procesele-verbale întocmite dc A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta (atât pentru vicii de nelegalitate proprii, cât şi ca probe derivate din cele anterior arătate), ceea echivalează cu lipsa cercetării judecătoreşti în cauză.

Referitor la cadrul legal în care acest motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare este analizat, este de notat că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din C. proc. pen. ("Aflarea adevărului"), potrivit cărora "Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului", instanţei judecătoreşti îi revine îndatorirea de a cerceta temeinic cauza dedusă judecăţii.

Totodată, deşi lipsa cercetării judecătoreşti nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât nu este prevăzută expres printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., astel că soluţia poate fi dispusă într-o astfel de situaţie pentru respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2, Protocol 7 Convenţia C.E.D.O., în contextul în care lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie "să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".

Totodată, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, Curtea Constituţională a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta, deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280 - 282 din C. proc. pen., privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.

Aşadar, art. 102 alin. (2) din C. proc. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din C. proc. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 - 282 din C. proc. pen., iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

7.2 Nulitatea titlurilor executorii

Referitor la regimul nulităţii la care anterior s-a făcut trimitere, dată fiind şi succesiunea în timp a legii (prin intrarea în vigoare, la data de 1.02.2014, a Noului C. proc. pen.) important de subliniat şi că potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, "Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. Nulitatea oricărui act sau a oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.."

În acest sens, se reţin următoarele:

a) Procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 2331 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură au întemeiat acuzaţiile formulate împotriva inculpatului din cauză, stând la baza trimiterii în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- D.I.I.C.O.T.- din 17.10.2014.

Se poate concluziona astfel că prin prisma naturii acuzaţiilor aduse inculpaţilor, probele ştiinţifice, fie ele constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize financiar contabile, chiar lăsate şi ele la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, şi celelalte mijloace de probă (art. 103 din C. proc. pen.), pot avea o înrâurire semnificativă asupra constatării, clarificării şi evaluării faptelor şi împrejurărilor ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză.

După cum lesne se poate observa, din cele arătate mai sus, mare parte din relaţiile comerciale derulate de societăţile comerciale inculpate în cauză, apreciate ca fiind implicate în circuite comerciale financiare "frauduloase" au fost analizate pe parcursul urmăririi penale, din punct de vedere al constatărilor de specialitate, exclusiv prin procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Faţă de acestea, pe de-o parte, raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta nu sunt probe obţinute în mod nelegal care să poată fi folosite în procesul penal potrivit art. 102 alin. (2) din C. proc. pen., viciile de nelegalitate proprii invocate neavând susţinere în actele şi lucrările dosarului, pe de altă parte, că valoarea probatorie a acestora în cauză este drastic limitată de materialul documentar pe baza căruia acestea au fost efectuate (care nu a avut în vedere şi documentele financiar - contabile mai sus arătate în cazul unor relaţii comerciale analizate, în ciuda celor arătate în partea introductivă a expertizei), dar şi de caracterul lor incomplet.

Sintetizând, cu privire la expertiza fiscala, administrată în faza de cercetare judecătorească şi cenzurând concluziile acesteia, se constată, pe de-o parte, a se indica ca obiective să valorifice obiectivele solicitate de ANAF care fac trimitere exactă şi punctuală, începând cu pct. VII pana la IX, să aibă în vedere procesele-verbale, respectiv rapoartele de inspecţie şi deciziile fiscale întocmite de către ANAF. În rezolvarea acestor obiective, trebuie subliniat că, în vederea aflării adevărului, experta chemată să dea lămuriri instanţei, la interpelarea inculpaţilor prin avocaţi, experta nu a putut să formuleze răspunsuri clare şi precise ci numai unele confuze care au culminat prin explicaţia că nu a urmărit şi nu a înţeles să observe plăţile făcute la ultimul vânzător, după cum a calculat prejudiciul pentru că trebuia să plătească cineva, fără ca, în prealabil, să facă şi o verificare a plăţilor făcute în şirul de tranzacţii.

De asemenea, în legătură cu procesele-verbale ale ANAF, concluziile expertizei sunt cu cele susţinute în procesele-verbale fără a putea să explice cum a determinat, de exemplu, în cazul contractelor de închiriere, derularea acestora până în decembrie 2006, în baza căror elemente a făcut această raportare, după cum, în concluziile finale se poate observa că nu se abate cu nimic de la procesele-verbale ale ANAF.

Mai mult decât atât, deşi a cerut o expertiză fiscală nouă în cauză, judecătorul le-a respins această probă fără să motiveze soluţia şi argumentaţia pentru care cererea a fost respinsă.

Revenind, astfel, la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se reţine că potrivit dispoziţiilor legale menţionate:,.Colaborarea cu organele de urmărire penală:

(1) În situaţia în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni ce vizează bunuri prevăzute la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, ce intră în sfera de aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua activităţi de constatare, cercetare şi conservare de probe.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuţii de control din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite.

(3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale.

(4) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite.

(5) Rezultatul verificărilor prevăzute la alin. (2) - (4) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în înţelesul art. 110."

Prin Decizia nr. 72/2019 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332/2 mai 2019, Curtea Constituţională a decis următoarele:,.I. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de SSSSS., TTTTT., UUUUU. - S.A. din Bucureşti, UUUUU. - S.R.L. din Urziceni şi de VVVVV. - S.A. din localitatea Lieşti, judeţul Galaţi, în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 233 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa

Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale.

2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma ..care constituie mijloace de probă" din cuprinsul art. 233 alin. (1) şi alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 cu referire la alin. (21) şi (3) din acelaşi articol este neconstituţională.

3. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma "care constituie mijloace de probă" din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cu referire la alin. (1) din acelaşi articol este neconstituţională.

4. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 JA I alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

5. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 233 alin. (1) şi alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi ale art. 350 alin. (2) din Legea nr. 307/2015 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate."

b) Prin motivele de apel, după analizarea lor, s-a solicitat excluderea şi a proceselor-verbale întocmite de A.N.A.F. Potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale menţionate mai sus, sancţiune care ar atrage şi excluderea probelor derivate obţinute în mod direct din acestea, respectiv şi raportului de expertiză financiar contabilă efectuat în cursul cercetării judecătoreşti (şi suplimentului la acesta), probe derivate pentru care procesele-verbale în discuţie au servit drept condiţie premisă.

În continuare însă, referitor la valoarea probatorie a aceloraşi procese-verbale, se poate constata că acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal ca "rapoarte de constatare" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., numai în cazurile în care A.N.A.F. nu este persoană vătămată, concluzie ce se desprinde din acelaşi paragraf al Deciziei, potrivit căruia în ipoteza de lucru ultim analizată [ după începerea urmăririi penale] Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu acţionează în calitate de parte în procesul penal, ci ca organ de specialitate, în virtutea prevederilor O.U.G. nr. 74/2013 şi ale C. proc. pen. şi nu afectează nici statutul sau activitatea organelor de urmărire penală.

Per a contrario, în cazurile m care A.N.A.F. este persoană vătămată (cauza de fată), acestea pot fi valorificate în cursul procesului penal ca "înscrisuri" în accepţiunea dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., provenind de la un subiect procesual principal, nicidecum ca mijloace de probă cu caracter ştiinţific (opinii de specialitate), întrucât acestea din urmă reclamă obiectivitate şi independenţă.

În raport cu toate cele arătate mai sus, Tribunalul nu se putea raporta la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. în cauză, potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ca la nişte mijloace de probă care conţin informaţii de specialitate, concluziile având acest caracter putându-se trage numai din expertize sau constatări întocmite potrivit art. 172-181 ind. I din C. proc. pen.

S-a solicitat, astfel, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., dar şi a art. 6 din Convenţie, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru nemotivarea sentinţei penale apelate, contrar prevederilor art. 403 din C. proc. pen. referitor la Conţinutul expunerii.

Potrivit acestora, "Expunerea trebuie să cuprindă [... ] c) motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză, d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză."

În continuare, potrivit şi jurisprudenţei Curţii E.D.O. deopotrivă invocate în susţinerea aceluiaşi motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare, dreptul la un proces echitabil, garantat la art. 6 parag. 1 din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor din proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor, iar în condiţiile în care Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete, efective, acest drept al părţilor nu poate fi considerat efectiv decât în măsura în care aceste observaţii sunt ascultate, adică temeinic analizate de către instanţa sesizată. Prin urmare, art. 6 din Convenţie impune obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor invocate de părţi.

Dispoziţiile menţionate, deşi impun obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pronunţată, chiar daca nu impun un răspuns amănunţit pentru fiecare argument al părţilor (C.E.D.O., cauza Van de Hurk c. Olandei) nu înlătura obligaţia legală de motivare punctuală care să permită instanţei de control şi părţilor să poată formula sau nu critici în raport cu soluţia pronunţată.

Chiar dacă dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii, iar aprecierea dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de motivare care rezultă din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât prin raportare la circumstanţele cauzei (C.E.D.O., cauza Ruiz Torija c. Spaniei).

Lecturand soluţia data de instanţă, se poate observa şi acest lucru este uşor de verificat ca aceasta soluţie este, practic, întemeiată pe concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, lipsind, practic, soluţia de un punct de vedere propriu al instanţei şi de argumente care au determinat acest lucru.

8. Pe fondul cauzei, critici privind contradicţia evidentă între considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 precum şi critici pe fondul existenţei sau inexistenţei faptei:

Pe fondul cauzei, contrar aprecierii instanţei de fond, se impune a se constata că faptele nu există, în raport de art. 16 alin. (1) lit. a)-c) din C. proc. pen.

Întreaga acuzaţie penală porneşte de la aprecierea că avem de-a face cu persoane afiliate.

Cu privire la tranzacţiile între persoanele afiliate, legea fiscală în vigoare la momentul tranzacţiilor: 2003-2006, stabileşte în art. 11 alin. (2) următoarele:

În speţă, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) din Legea 571/2003:

"În cadrul unei tranzacţii între persoane afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane, după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei.

La stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate se foloseşte cea mai adecvată dintre următoarele metode: b) metoda cost-plus, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza costurilor bunului serviciului asigurat prin tranzacţie, majorat cu marja de profit corespunzătoare." - pct. 22 din H.G. nr. 44/2004 dat în aplicarea art. 11 din Legea 571/2003, unde se specifica: "Autorităţile fiscale din România pot, în scopul calculării obligaţiilor fiscale ale persoanelor afiliate, să reconsidere evidenţele persoanei afiliate din România, în scopul examinării fiscale, dacă în urma relaţiilor speciale dintre persoana afiliată română şi cea străină aceste evidente nu reflectă profiturile reale impozabile ce provin din România. Nu se efectuează reconsiderarea evidenţelor persoanelor afiliate atunci când tranzacţiile dintre asemenea persoane au loc în termeni comerciali de piaţă liberă, precum şi în cazul tranzacţiilor între persoane juridice române afiliate.

Cu alte cuvinte, fiind vorba de persoane juridice române afiliate, nu poate avea loc reconsiderarea tranzacţiilor, aşa încât legea fiscală, stabilind o cale de excepţie în reconsiderarea tranzacţiilor, aceste tranzacţii nu pot face nici obiectul unei infracţiuni.

Mai mult chiar, această prevedere legală este în vigoare până la data de 14.05.2010, fiind prevedere expresă ca între persoanele juridice afiliate, române, nu se efectuează reconsiderarea evidenţelor.

Însă, prin Legea nr. 76/2010, se definesc persoanele afiliate, cărora li se aplică aceste prevederi, însă legea civilă nu retroactivează, ceea ce înseamnă că pentru toate tranzacţiile până în anul 2010 nu se pot reconsidera evidenţele.

Chemată în faţa instanţei pentru a fi audiată şi a da lămurire cu privire la obiectivele expertizate, experta QQ. nu a putut să lămurească incidenţa art. 11 alin. (2) şi nici modalitatea prin care a ajuns la calcularea prejudiciului, singurele explicaţii date fiind următoarele:

Având în vedere că tranzacţiile intermediare au fost între societăţile afiliate grupului K., aşa cum rezultă din rapoartele fiscale, nu au fost stabilite implicaţii fiscale din tranzacţia cu terenuri, se observă deci limitarea expertizei strict pe actele întocmite de organele fiscale, pe aceleaşi acte fiind făcută şi urmărirea penală.

Nu a reîncadrat aceste tranzacţii, preţurile de vânzare fiind certe, cele menţionate în contractele de vânzare-cumpărare.

Nu a recalculat niciun preţ din contractele de vânzare-cumpărare, nefiind stabilit prejudiciu pe tranzacţiile intermediare, cineva trebuia sa plătească contribuţii la stat.

Legea 241/2005, cu privire la infracţiunile pentru care s-a făcut trimiterea în judecată, dispune:

"Art. 9. (!) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

(...)

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau venituri realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;"

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să se dovedească, în cazul literei b) că a fost omis a se evidenţia în actele contabile sau în alte documente a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate iar, în cazul literei c), evidenţierea unor cheltuieli nereale ori a altor operaţiuni fictive. Relevant este, aşadar, caracterul real sau nu al raportului juridic relevat de actele contabile sau documentele legale.

Ceea ce poate fi adus în discuţie este faptul că, din documentele cauzei, rezultă că, pe de-o parte, în ceea ce priveşte evidenţierea în actele contabile a operaţiunilor comerciale, acestea au fost evidenţiate în totalitate din punct de vedere al tranzacţiilor imobiliare, înscrisurile au fost autentice, intabulate la CF, prin urmare, operaţiune publică de opozabilitate, ca atare a fost, nu numai declarate dar şi înregistrate după cum înregistrate au fost inclusive veniturile, iar, în ceea ce priveşte celelalte operaţiuni comerciale, şi în această situaţie au fost înregistrate şi evidenţiate toate operaţiunile declarate, după cum şi efectele acestora au fost înregistrate, aşa încât, nu poate fi vorba de omisiunea înregistrării în tot sau în parte, iar în ceea ce priveşte fiecare societate în parte şi fiecare persoană interesată, sub aspectul literei c), rezulă, fără dubiu, că există situaţia unor livrări de bunuri per servicii reale.

Indiferent de menţiunile pe care le-au purtat actele contabile, este fără dubiu că existenţa lor nu afectează existenţa raportului comercial în sens de negotium şi nu transformă operaţiunea comercială într-una inexistentă ori nereală. Ceea ce este relevant este achiziţionarea de produse la preţul şi în cantitatea stipulată în documentele contabile.

Constatarea tipicităfii, în speţă, priveşte exclusiv existenţa operaţiunilor comerciale, ori s-a dovedit fară dubiu că aceste operaţiuni au fost reale de vreme ce societatea a vândut bunurile în privinţa cărora a încheiat documente contabile şi a încasat preţul acestora. Doar în situaţia în care documentele contabile evidenţiau operaţiuni care nu aveau niciun corespondent în realitate erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv în situaţia în care în documente erau înregistrate achiziţii care nu au avut loc.

Principiul neutralităţii TVA-ului, al proporţionalităţii şi a prevalenţei economicului asupra juridicului impun ca deducerea taxei pe valoare adăugată să fie acordată, dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă nu au fost respectate. În acest sens a decis şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care, în hotărârea oferită în afacerea IIIII., a statuat că singura situaţie în care trebuie exclus caracterul real a unei operaţiuni economice este acela în care se efectuează tranzacţii fictive.

Aspecte relevante cu privire la înţelesul elementelor definitorii ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 se regăsesc în motivarea Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunţată de către secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după cum urmează:

"Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 constituie infracţiunea de evaziune fiscală evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Elementul material al laturii obiective constă în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a unor operaţiuni fictive.

În art. 2 lit. f) din aceeaşi lege este dată şi definiţia operaţiunii fictive, ca fiind disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

În situaţia în care societăţile înregistrează în evidenţa contabilă sau evidenţiază operaţiuni economice, dispoziţia art. 67 din Codul de procedură fiscală nu îşi găseşte aplicabilitatea. Din interpretarea "per a contrario", organelor fiscale, cât timp se depun declaraţii fiscale, acestea nu pot proceda la estimarea bazei de impunere.

Atâta vreme cât organelor fiscale le-au fost puse la dispoziţie toate actele contabile şi toate declaraţiile societăţilor, activitatea şi consecinţa fiscală era numai de natură a naşte eventuale consecinţe fiscale dar nu penale.

Elocventă este procedura JJJJJ. S.A. împotriva Administración del Estado Cauza C 285/10 pct. 25. Pe de-o parte, posibilitatea de

a califica o tranzacţie drept " tranzacţie cu titlu oneros" în sensul articolului 2 din a şasea directivă implică numai existenţa unei legături directe între livrarea de bunuri sau prestarea de servicii şi o contrapartidă primită în mod real de persoana impozabilă.

Astfel, faptul ca o tranzacţie economică este realizată la un preţ mai mare sau mai mic decât preţul de cost şi, prin urmare, la un preţ mai mare sau mai mic decât preţul de piaţă este fără relevanţă în ceea ce priveşte această calificare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20/01/2005, hotel Scandic Gasaback C 412/03, rec, p. I 743, pct. 22). Aceeaşi este situaţia în ceea ce priveşte legătura care poate exista eventual între părţi la tranzacţie.

Prin evaziune fiscală legală se înţelege acţiunea contribuabilului de a ocoli legea în materie fiscală datorită unor erori sau inadvertenţe de reglementare. Este vorba de folosirea unor procedee juridice pentru evitarea obligaţiilor fiscale, fără încălcarea legii, de unde şi denumirea de evaziune tolerată.

Evaziunea fiscală legală exprimă exploatarea din punct de vedere legal a sistemului de impozitare, în scopul reducerii obligaţiilor fiscale prin diferite mijloace licite, evaziunea fiscală frauduloasă (ilicită) se poate defini ca o acţiune conştientă a contribuabilului ce încalcă o prescripţie legală cu scopul de a nu plăti obligaţiile fiscale, iar prin evaziune fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului ce încalcă prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor şi taxelor.

Frauda fiscală desemnează, în strict sens, o infracţiune la lege şi distinge de evaziunea fiscală legală care se defineşte ca o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege.

Sub aspectul laturii subiective, nu s-a urmărit omisiunea în tot sau în parte a înregistrării în contabilitate a veniturilor după cum nu s-a urmărit nici influenţarea bazei de impunere, în sensul de evidenţiere în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.

Ceea ce s-a urmărit a fost optimizarea fiscală pentru actele încheiate.

La stabilirea prejudiciului s-au avut în vedere tranzacţiile cu terenurile de la Cernele, respectiv şi tranzacţiile cu teren şi active din KKKKK. care s-au desfăşurat în perioada 2003-2006 potrivit rechizitorului.

Rezultă cu privire la tranzacţiile referitoare la înstrăinarea terenului de la Cernele că s-a realizat un prejudiciu format din impozit pe profit ce este cuantificat la suma de 8.342.470,40 RON, iar cu privire la TVA care reprezintă cealaltă componentă a prejudiciului s-a expertizat o valoare de 9.898.439,82 RON.

Aceste terenuri care au făcut obiectul tranzacţiilor au avut regimul juridic de teren agricol, mai degrabă livezi, categorie cu interdicţie la acel moment de schimbare a destinaţiei, iar din punct de vedere al regimului juridic şi expertiza evaluatorie a avut în vedere categoria terenului şi rezultă de aici că a fost vorba de terenuri categorie de folosinţă livezi, s-a avut în vedere amplasamentul acestuia, utilităţile existente, lipsa avantajelor fiscale, termoficare inexistentă.

Concluzionând, sub aspectul faptei se pot reţine următoarele:

Art. 11 alin. (2) din Codul fiscal şi art. 22 din Normele Metodologice ale Codul fiscal care precizează că între persoanele juridice româneşti afiliate nu poate avea loc o reconsiderare a evidentelor aşa încât prejudiciul stabilit pe baza de estimare, acuzaţia fiind de persoane juridice afiliate, româneşti nu putea să aibă loc. De asemenea, aceleaşi norme fiscale pe care le-a identificat mai sus referitoare la estimarea bazei de impunere şi le-a evidenţiat în mod distinct stabilesc că o estimare poate avea loc numai în situaţii bine determinate, respectiv pentru cauze neincidente art. 11 alin. (2), precum şi în situaţii în care evidenţa contabilă sau declaraţiile ce trebuiau depuse de contribuabil nu se regăsesc. În termeni legali în raport cu situaţia de fapt prezentată, estimarea făcută de organele fiscale şi/sau expertize nu are fundament legal.

Mai mult, sub aspectul prejudiciului ce face obiectul dosarului, sunt de evidenţiat următoarele:

1. ANAF s-a constituit parte civilă cu suma de 23.414.221,39 RON;

2. În dosar există administrată o expertiză fiscală care, din punct de vedere, este neconcludentă, nu conţine concluzii de natură ştiinţifică care să justifice calculele şi modalitatea de stabilire a prejudiciului, acest lucru rezultând din audierea expertului contabil, QQ., care, chemată să dea lămuriri în legătură cu prejudiciul şi modalitatea lui de constituire, respectiv temeiurile justificării existenţei lui, a înţeles să explice instanţei şi părţilor că, în fapt, a calculat un prejudiciu pentru că "trebuia să plătească cineva" nu pentru că ar fi avut vreo fundamentare legală;

3. Mai mult decât atât, aceeaşi expertă, susţine că nu a verificat, pe şirul tranzacţiilor, dacă s-au plătit impozite finale şi, de asemenea, concluzionează că nu ştie dacă preţurile sunt sau nu reale după cum susţine că nu a calculat obligaţii fiscale pe tranzacţiile intermediare, deoarece acestea nu au fost purtătoare de impozite. În plus, recunoaşte că tranzacţiile dintre persoanele afiliate nu pot fi reconsiderate.

4. Tot pe lipsa prejudiciului, cu privire la tranzacţii, trebuie avut în vedere evoluţia preţului prin raportare la destinaţia şi regimul juridic al terenului situat în Cernele, astfel, terenul, la momentul dobândirii, era extravilan agricol, categoria livezi cu interdicţie, la acel moment, de schimbare a destinaţiei.

Într-o atare realitate, evident că preţul nu putea să fie raportat decât, la valoarea de circulaţie aferentă momentului şi categoriei de teren ce putea fi tranzacţionat.

Aceste aspecte sunt lămurite şi de expertiza LLLLL., care face trimitere fundamentată la metoda folosită pentru evaluare, ca fiind teren agricol, categoria de folosinţă livezi, amplasamentul acestuia, accesul, utilităţile existente, lipsa avantajelor fiscale, termoficare inexistentă etc.

În fine, ceea ce nu s-a lămurit, este problema preţului practicat care, chiar dacă în lanţ, era totuşi un preţ real faţă de momentul stabiliri, respectiv, încasării lui, şi care este influenţa juridică a preţului practicat în tranzacţia I., considerat ca fiind preţ real de o instanţă de judecată, în raport cu concluziile expertizei fiscale care nu recunoaşte celelalte tranzacţii, deşi apreciază că tranzacţia TRANDAFIR nu produce niciun fel de prejudiciu.

Pornind de la tranzacţia I., se observă că preţul de 10.000 RON, practicat de acesta în 24.05.2005, pentru 1,20 RON/mp, nu este cu nimic mai mare sau mai mic faţă de preţurile anterioare, aşa încât, este evidentă lipsa vreunei fapte prejudiciabile.

O altă discuţie, are în vedere raportul de inspecţie fiscală făcut la societatea BB. sub nr. x/27.07.2006, care reia punctual cele descrise prin rechizitoriu. La pct. 3.2, se găseşte descrierea situaţiei de fapt cu privire la cele 23.5 Ha din CERNELE.

Astfel, în raport se susţine că A. vinde la preţul de 1.38 RON/mp(0,38euro/mp), ca ceilalţi au vândut la preţuri asemănătoare, că I. a vândut la un preţ de 0,83 RON/mp, aproximativ

0,23euro/mp, însă, făcând o comparaţie de preţ cu terenul vândut în zona PRACTIKER la o sumă de 50euro/mp, însă, această comparaţie nu poate fi primită, deoarece se referă la o tranzacţie cu terenuri intravilan construibil şi, de aceea, este evident că nu se putea face o estimare a venitului, deoarece la momentul 2004-2005, procedura şi Codul fiscal impuneau ca, pentru estimare, asupra bazei de impunere, să se aibă în vedere tranzacţii similare de aceeaşi categorie şi cu privire la aceeaşi activitate, respectiv, obiectiv şi numai aşa se putea face estimarea.

Potrivit acestui raport ar fi vorba despre o faptă sub incidenţa art. 11 lit. b) din Legea 87/1994.

Nu în ultimul rând, trebuie raportat la principiul unicităţii impunerii, respectiv, al sancţiunii aplicate subiectului de drept fiscal, contribuabil asupra căruia sarcina fiscală nu poate fi impusă decât o singură dată.

În speţa de faţă, există o dublă impunere, respectiv o dublă sancţionare a inculpatului A. potrivit următoarelor împrejurări:

- Suma ce constituie obiectul cererii de constituire ca parte civilă în procesul penal a fost deja impusă în sarcina inculpatului prin decizia de răspundere solidară 30037/2007, când a fost antrenată răspunderea solidară a inculpatului A. cu societatea K. pentru suma de 34.412.616 RON, sumă cu care se regăseşte şi constituirea de parte civilă.

- Astfel, are de a face cu o dublă sancţiune penală, ceea ce contravine regulilor de drept, odată emisă decizia de răspundere solidară, nu mai poate fi sancţionat subiectul de drept încă o dată.

- Tot în dovedirea preţului de vânzare ca fiind unul corect, s-a făcut trimitere şi la câteva contracte de vânzare-cumpărare care constituie probe pe compararea preţului dar şi cu privire la o vânzare recentă, când terenul QQQ.-ului a fost vândut la preţul de 1.044.512 RON, adică 18,21 RON/mp în anul 2016.

Cu privire la hotărârea pronunţată de către instanţa de fond pe fondul cauzei, hotărârea nu este motivată nici pe latură penală şi nici pe latură civilă.

Din economia dispoziţiilor art. 400 - 404 din C. proc. pen. rezultă că între cele trei părţi ale hotărârii judecătoreşti trebuie să existe unitate şi concordanţă, legea impunând că expunerea, între altele, trebuie să prezinte analiza tuturor aspectelor laturii penale şi civile şi oricăror elemente de fapt, pe care se sprijină soluţia dată în cauză.

Cu alte cuvinte, este imperios necesar să existe concordanţă între expozitivul şi dispozitivul hotărârii. Încălcarea acestei prevederi legale atrage desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu se poate exercita controlul de către instanţa ierarhic superioară".

Pentru aceleaşi argumente, hotărârea instanţei de fond este criticabilă şi din punct de vedere al temeiniciei sale în ceea ce priveşte soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei.

*Cu privire la infracţiunea legată de tranzacţia imobiliară referitoare la activele situate pe terenul din KKKKK., se poate observa că judecătorul fondului îşi însuşeşte pur si simplu concluziile expertizei fiscale fără a determina în mod precis, elementele care să conducă la existenţa infracţiunii. De altfel motivarea este şi contradictorie, astfel, judecătorul motivează că în contabilitatea K. a fost evidenţiată vânzarea terenului şi construcţiilor, contrar celor reţinute prin procesul-verbal 3780/30.06.2006 şi totuşi a reţinut existenţa infracţiunii.

În realitate, deşi tranzacţiile au fost efectuate prin contracte de vânzare-cumparare, totuşi, a apreciat că se face aplicabilitatea art. 11 din Codul fiscal şi a stabilit un prejudiciu conform expertizei, însă, aşa cum a arătat şi pe fondul cauzei, tranzacţiile în sine nu pot fi reconsiderate, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Codul fiscal.

*De a nu evidenţia, în perioada noiembrie 2004 - ianuarie 2005, în contabilitatea societăţii S.C. BB. veniturile rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă totală de 23.50 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 18.240.910 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 8.342.470 RON şi TVA în cuantum de 9.898.440 RON (acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005);

Cu privire la tranzacţia referitoare la terenul 23.5 ha, se poate observa că judecătorul fondului face o descriere a actelor de înstrăinare, însă nu motivează de ce şi în ce constă infracţiunea în sine, ba mai mult, îşi însuşeşte raportul de expertiză fiscală, fără a motiva din punct de vedere al legii penale în ce constă această infracţiune. S-a susţinut numai că inculpatul, ca şi administrator de fapt, ar fi avut obligaţia înregistrării în contabilitate a operaţiunilor determinate de expertiză şi că, în acest fel, se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, s-a apreciat ca fiind aplicabil în speţă alin. (3), varianta agravantă, în condiţiile în care s-a stabilit ca perioada infracţională noiembrie 2004- ianuarie 2005, fără a observa însă ca Legea 241/2005 avea aplicabilitate 26.08.2005, aşadar, la momentul săvârşirii aşa zisei infracţiuni, nu exista varianta agravantă în Legea 87/1994, prin urmare, nu poate fi aplicat alin. (3) din Legea 241/2005, legea nouă sub care a fost condamnat. Aşa cum a arătat mai sus, Tribunalul nu a motivat de ce preţurile de vânzare înainte de tranzacţia efectuată de I. şi după ar fi preţuri nereale, atâta timp cât preţul stabilit la această tranzacţie a fost considerat de instanţa de contencios administrativ ca fiind unul real.

Cu privire la tranzacţii, trebuie avut în vedere evoluţia preţului prin raportare la destinaţia şi regimul juridic al terenului situat în Cernele, astfel, terenul, la momentul dobândirii, era extravilan agricol, categoria livezi cu interdicţie, la acel moment, de schimbare a destinaţiei.

Într-o atare realitate, evident că preţul nu putea să fie raportat decât la valoarea de circulaţie aferentă momentului şi categoriei de teren ce putea fi tranzacţionat.

Aceste aspecte sunt lămurite şi de expertiza LLLLL., care face trimitere fundamentată la metoda folosită pentru evaluare, ca fiind teren agricol, categoria de folosinţă livezi, amplasamentul acestuia, accesul, utilităţile existente, lipsa avantajelor fiscale, termoficare inexistenţa etc.

În fine, ceea ce nu s-a lămurit, este problema preţului practicat care, chiar dacă în lanţ, era totuşi un preţ real faţă de momentul stabiliri, respectiv, încasării lui, şi, care este influenţa juridică a preţului practicat în tranzacţia I., considerat ca fiind preţ real de o instanţă de judecată, în raport cu concluziile expertizei fiscale care nu recunoaşte celelalte tranzacţii, deşi apreciază că tranzacţia TRANDAFIR nu produce niciun fel de prejudiciu.

Pornind de la tranzacţia I., se poate observa că preţul de 10.000 RON, practicat de acesta în 24.05.2005, pentru 1,20 RON/mp, nu este cu nimic mai mare sau mai mic faţă de preţurile anterioare, aşa încât, este evidentă lipsa vreunei fapte prejudiciabile.

O altă discuţie, are în vedere raportul de inspecţie fiscală făcut la societatea BB. sub nr. x/27.07.2006, care reia punctual cele descrise prin rechizitoriu. La pct. 3.2, se găseşte descrierea situaţiei de fapt cu privire la cele 23.5 Ha din CERNELE.

Astfel, în raport s-a susţinut că A. a vândut la preţul de 1.38 RON/mp(0,38euro/mp), că ceilalţi au vândut la preţuri asemănătoare, că I. a vândut la un preţ de 0,83 RON/mp, aproximativ 0,23euro/mp. Însă, face o comparaţie de preţ cu terenul vândut în zona PRACTIKER la o sumă de 50euro/mp, însă, această comparaţie nu poate fi primită, deoarece se referă la o tranzacţie cu terenuri intravilan construibil şi, de aceea, este evident că nu se putea face o estimare a venitului, deoarece la momentul 2004-2005, procedura şi Codul fiscal impuneau ca, pentru estimare, asupra bazei de impunere, să se aibă în vedere tranzacţii similare de aceeaşi categorie şi cu privire la aceeaşi activitate, respectiv, obiectiv şi numai aşa se putea face estimarea.

Potrivit acestui raport ar fi vorba despre o faptă sub incidenţa art. 11 lit. b) din Legea 87/1994.

Nu în ultimul rând, trebuie raportat la principiul unicităţii impunerii, respectiv, al sancţiunii aplicate subiectului de drept fiscal, contribuabil asupra căruia sarcina fiscală nu poate fi impusă decât o singură dată.

Atât cu privire la aceste aspecte, cât şi cele arătate la pct. I, fără niciun fel de rezervă, judecătorul şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză care s-a dorit a fi o expertiză ştiinţifică fără însă a observa că, de fapt, cu ocazia audierii expertei, aceasta nu a putut să susţină concluziile pe care le exprimase în expertiză, ci pur şi simplu a făcut afirmaţia că a calculat acest prejudiciu pentru că "trebuia să plătească cineva".

Cu privire la chestiunile descrise la pct. I şi pct. II., se poate aprecia şi dovedi cu uşurinţă că toate operaţiunile privind înstrăinările au fost evidenţiate prin acte de înstrăinare, există contracte de vânzare-cumparare în formă autentică, facturi, toate înregistrate, iar, sub aspectul circulaţiei imobilelor, toate au fost înscrise, fie în registrul de transcripţiuni iniţial, fie în cartea funciară ulterior, astfel încât operaţiunile au fost publice, opozabile terţilor, neaflându-ne în vreo ipoteză a vreunei infracţiuni cu atât mai mult, nu sunt subiecţi ai infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b).

Aşa cum a mai arătat, instanţa a apreciat existenţa prejudiciului însă nu are niciun fel de motivaţie şi nici nu explică de ce preţul încasat de I. prin contractul din 5.07.2005, considerat ca fiind corect şi real pentru că preţul încasat de I. prin contractul de vânzare din 5.07.2005 a făcut obiectul dezlegării unei hotărâri judecătoreşti care se opune cu autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 52 din C. proc. pen.

A arătat şi faptul că, în prealabil, verificarea preţului a făcut obiectul unui dosar şi a unei cauze civile, chiar dacă s-a revenit la această tranzacţie singulară, nu se mai poate reveni asupra acestui aspect, astfel că preţul la care s-a tranzacţionat este un preţ real şi nu numai această hotărâre judecătorească confirmă acest lucru, dar şi expertiza evaluatorie pe care Parchetul a încercat să o înlăture din cauză.

Expertiza evaluatorie nu a făcut, în abstract, o justificare despre cum se evaluează terenurile, ceea ce înseamnă operaţiunea de stabilire a unui preţ de piaţă în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi Codul fiscal aplicabil la momentul tranzacţiilor, în situaţia în care organul fiscal a apreciat că preţul declarat în contracte este unul nereal, îi este reglementat organului fiscal posibilitatea de a dispune retratarea, reconsiderarea, inclusiv a preţului tranzacţiei, însă după anumite criterii pe care expertul evaluator le-a explicat şi le-a aplicat în speţă. Expertul evaluator a reţinut faptul că nu poate compara terenul pe care 1-a cumpărat S.C. BB. respectiv un teren cu livezi pe el cu terenul pe care 1-a cumpărat S.C. QQQ., un teren pe care se obţinuse o hotărâre de Consiliu Local prin care se aprobase PUZ-ul pentru zona respectivă ce schimbase destinaţia, regim juridic schimbat ce a rezultat din declaraţiile inculpaţilor audiaţi în cauză pe care, atâta vreme cât aceste terenuri se aflau în patrimoniul societăţilor lui A., primarul de la acea vreme nu ar fi dispus o asemenea schimbare. De altfel, după cum rezultă din presă şi din declaraţia pe care însuşi martorul MMMMM. a dat-o, schimbarea de regim juridic a fost efectiv rezultatul demersurilor pe care le-a făcut cu primarul de la acea vreme, fiind o chestiune care, de asemenea, a făcut obiectul unei judecăţi.

Expertul evaluator a arătat cum se fac corecţiile într-o astfel de situaţie, respectiv chiar dacă este vorba despre acelaşi teren, terenul şi-a schimbat calităţile între timp, se aplică anumite corecţii, corecţii care se aplică şi prin raportare la alte comparabile, la alte preţuri, preţuri pe care expertul evaluator le-a avut, pe de- o parte din anunţurile imobiliare identificate în arhiva proprie, anunţuri valabile la momentul tranzacţiei, dar a avut în vedere şi operaţiuni reale consemnate în contracte de vânzare - cumpărare şi notate ca atare în cadrul expertizei.

Faţă de aceste toate comparabile, expertul evaluator a aplicat corecţiile necesare prin raportare la suprafaţă, prin raportare faţă de îndepărtarea sau apropierea faţă de subiectul de comparat, concluzia la care a ajuns expertul evaluator şi de care Parchetul se fereşte, în opinia apărării, este că tranzacţiile care s-au făcut de la momentul dobândirii terenului şi până la schimbarea regimului juridic şi valorificarea lui într-o cu totul altă condiţie către S.C. QQQ., au fost preţuri de piaţă.

De altfel, chiar şi doamna expert QQ., expert desemnat în prezenta cauză, prin răspunsul la obiecţiuni pe care instanţa i-a pus în vedere să valorifice concluziile expertizei evaluatoare, a menţionat în răspunsul la obiectiuni şi a şi arătat verbal, cu ocazia audierii sale, faptul că, faţă de concluzia expertului evaluator de evaluare a terenurilor şi de reţinere a valorii de piaţă a valorii la care s-au realizat tranzacţiile, nu se impune retratarea operaţiunilor intermediare, expertul fiscal nefăcând decât să considere că S.C. BB. a cumpărat la un preţ foarte mic şi ar fi putut să vândă direct către S.C. QQQ. şi a calculat impozitul pe care l-ar fi datorat BB. pentru încasarea preţului de la QQQ., arătând în mod echivoc faptul că, în situaţia în care ultimul vânzător către S.C. QQQ. a plătit impozitul pe această diferenţă de preţ, atunci BB. nu mai datorează impozit pentru ca ar fi o dublă impunere. A arătat, de asemenea, că nu s-au făcut verificările dacă s-au plătit aceste impozite, dar acest lucru nu este neapărat relevant în cauza, interesează elementele relevante, mai precis, chiar dacă nu s-ar fi plătit, nu a contestat nimeni faptul că ultima tranzacţie s-a făcut la preţul de 45 euro pe metru pătrat, ceea ce înseamnă că, odată declarată corect valoarea de vânzare, organul fiscal avea suficiente instrumente prin raportare la care să îşi urmărească, să îşi stabilească sarcina fiscală şi să urmărească exercitarea acelei eventuale datorii, dacă există.

În concluzie, a susţinut lipsa prejudiciului având în vedere considerentele arătate şi reluate ulterior.

*De a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. BB. către S.C. K., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 5986,25 RON, reprezentând impozit pe venit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 24I/2005);

Aceleaşi critici cu cele evidenţiate la punctul anterior.

*De a nu evidenţia, în luna noiembrie 2004, în actele contabile ale S.C. BB. veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni ale S.C. DD. S.A., cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 50262,75 RON, reprezentând impozit pe profit (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

Cu privire la aceste aspecte expertiza reţine că există menţiuni şi înregistrări care sunt parţial nefinalizate fără a specifica în mod clar ce înseamnă acest lucru, mai precis ce înseamnă parţial nefinalizat, astfel încât acuzaţia nu are susţinere reală, practic infracţiunea nu se regăseşte.

*De a evidenţia, în luna august 2005, în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 8705,6 RON, reprezentând reprezentând TVA dedus în mod nelegal (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005);

Referitor la aceste aspecte dacă ar fi să dea relevanţă expertizei s-ar fi observat că de fapt operaţiunile au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţilor, însă înregistrarea în conturile contabile a fost greşit efectuată, mai precis se apreciază că nu ar fi trebuit înregistrate în contul 628 în loc de contul 231 şi că din acest punct de vedere s-a dedus incorect TVA-ul.

Prin urmare, operaţiunea având în vedere tipicitatea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) se observă că nu sunt întrunite elementele de tipicitate, deoarece operaţiunile au fost înregistrate însă în conturi contabile greşite, ceea ce nu echivalează cu operaţiune nereală, sau operaţiune fictivă.

Există, mai precis, o înregistrare contabilă greşită care nu atrage o răspundere penală după sine, putând fi rectificată chiar din iniţiativa organului fiscal.

Astfel, latura obiectivă a acestei infracţiuni presupune evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale, ori evidenţierea unor alte operaţiuni fictive în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Prin operaţiune fictivă se înţelege înregistrarea în documentele contabile cu relevanţă fiscală a unor cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative.

A evidenţia operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au existat în realitate.

Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă urmată de înscrierea ei în documentele legale, fie prin înscrierea în documentele legale a unor operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ.

În acelaşi sens, Legea nr. 241/2005 asigură definirea noţiunii de operaţiune fictivă prin dispoziţiile art. 1 lit. f) - disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care, în fapt, nu există.

Pentru a aplica măsuri sancţionatorii, trebuie să existe probe certe prin care să rezulte că faptele au fost produse cu scopul de a reduce obligaţiile fiscale şi că acest scop a avut un caracter neîndoielnic îndreptat către diminuarea obligaţiilor de plată.

În speţă, nu s-a făcut dovada tocmai a acestui scop ilicit, această obligaţie fiind în exclusivitatea organelor judiciare care trebuie să respecte, în acelaşi timp, şi principiul prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură inculpatul/suspectul, simplele considerente invocate în actul de control ce ţin de fondul documentelor justificative emise, fără existenţa unor probe certe, de natură a fi îndeplinite condiţiile ce ţin de tipicitatea faptei, aşa cum este reglementată de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, nefiind suficiente.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), prin decizia emisă recent în cauza C-430/19 - C.F. S.R.L. împotriva Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), a stabilit că dreptul de deducere a TVA nu trebuie condiţionat de prezentarea unor documente suplimentare faţă de factura fiscală.

În cauza menţionată, contribuabilului i-a fost refuzat dreptul de deducere a TVA pentru o serie de achiziţii din cauza comportamentului pretins inadecvat al furnizorilor şi pentru că nu a putut prezenta alte documente justificative în afara facturii fiscale.

CJUE confirmă însă faptul că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat dacă beneficiarul achiziţiei nu deţine alte documente suplimentare în afară de factură, doar în baza unor simple bănuieli de fraudă din partea administraţiei fiscale, nesusţinute de dovezi care să ateste că tranzacţia în cauză nu s-a realizat efectiv.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, Codul fiscal impune prin art. 146 alin. (1) lit. a) că pentru a avea drept de deducere contribuabilul trebuie să deţină o factură care trebuie să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5), iar operaţiunea în sine trebuie să fie producătoare de venituri impozabile.

Potrivit art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal pentru a fi cheltuială deductibilă, cheltuiala trebuie să fie justificată cu un document justificativ potrivit legii. În cauză, cheltuielile societăţii au avut la bază ca documente justificative facturi, care cuprind toate menţiunile prevăzute de legislaţia în vigoare: numele emitentului, datele de identificare cu privire la sediu, înregistrare fiscală, cont bancar ale emitentului, dar şi descrierea mărfii ce este livrată, respectiv cumpărată de catre ei. De asemnea, facturile cuprind date referitoare la: beneficiar, sediu, datele de identificare, şi toate poartă, atât ştampila, cât şi semnătura reprezentanţilor emitenţilor.

În considerarea deciziei V a Înaltei Curţi de Casaţie, se specifică că se va ţine seama la deductibilitatea TVA-ului de dipozitiile art. 21 alin. (4) lit. f) şi art. 145 alin. (8) lit. a), b) din Legea 571/2003, dar şi de disp. art. 6 alin. (2) din Legea 82/1991.

Dispoziţiile art. 145 alin. (2) din CF, avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie, fac parte din Capitolul V al Codul fiscal, respectiv Regimul Deducerilor şi arată că orice persoană are drept de deducere aferentă achiziţiilor dacă, aceste achiziţii sunt destinate utilizării în folosul următoarelor opratiuni:

a) operaţiuni taxabile;

b) operaţiuni rezultate din activităţi economice.

În cazul de faţă, se încadrează în spiritul şi litera legii, deoarece operaţiunea finală este una taxabilă, dar şi o operaţiune rezultată din activităţi economice.

Potrivit art. 151 indice 2 din L571/2003 « răspunderea individuală şi în solidar pentru plata taxei»

- alin. (1) « beneficiarul este ţinut răspunzător individual şi solidar pentru plata taxei, în situaţia în care persoana obligată la plata taxei este furnizorul sau prestatorul, conform art. 150 alin. (1) dacă factura prevăzută la art. 155 alin. (5) .

Lit. a) nu este emisă

b) cuprinde date incorecte-incomplete în ceea ce priverste una dintre următoarele informaţii: denumire, numele, adresa, Codul de înregistrare în scopul de TVA al părţilor contractante, denumirea sau cantitatea bunurilor livrate ori serviciilor prestate, elemente necesare calculate bazei de impozitare,

c) nu menţionează valoarea taxei sau o menţionează incorect.

1. Prin derogare de la prevederile alin. (1) dacă beneficiarul dovedeşte achitarea taxei către persoana obligată la plata taxei, nu mai este ţinut răspunzător individual şi în solidar pentru plata taxei. »

S-a constatat, astfel, că facturile prev. la art. 155 alin. (5) sunt emise, cuprind date corecte şi complete potrivit lit. b), menţionează valoarea taxei şi este menţionată corect, iar beneficiarii dovedesc achitarea taxei către persoana obligată la plata ei.

Totodată, s-a arătat ca fiind extrem de relevantă concluzia la care a ajuns Curtea de la Luxemburg în cauza Paper Consult S.R.L. împotriva Direcţiei Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud, unde a arătat că dreptul european se opune refuzului unei autorităţi fiscal naţionale de a recunoaşte dreptul de deducere a TVA unui contribuabil pentru motivul că unul dintre partenerii săi comerciali a fost declarat inactiv fiscal, chiar dacă informaţia cu privire la situaţia fiscală a acestuia era disponibilă prin accesarea paginii de internet a autorităţii fiscal naţionale.

Tot în acest context, în doctrină s-a arătat că lipsa depunerii unor declaraţii fiscale de către un partener comercial nu este, în viziunea instanţei europene, un element care să demonstreze existenţa unei fraude fiscale sau participarea la un astfel de mecanism.

* De a nu evidenţia, în anul 2005, în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K. veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, reprezentând impozit pe venitul microîntreprinderii - 9.408,15 RON, impozit pe profit - 4,660,13 Iei şi TVA - 5.533,91 RON (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

În realitate, de fapt, avem de-a face cu o vânzare pentru care există un contract comercial, facturi emise pe relaţia comercială analizată, există înregistrări a mărfii, potrivit actelor de control dar că există o discordanţă între facturile aferente operaţiunilor, comerciale, iar judecătorul a reţinut că, în cauză, ar fi incidente dispoziţiile O.G. nr. 99/2000 care ar interzice vânzarea sub preţul de achiziţie, iar, potrivit acestor acte, ar rezulta că GG. a fost radiată şi că nu mai putea întrepide noi operaţiuni dar şi că data radierii, GG. care fuzionase cu K., aceasta din urmă a folosit şi emis în numele GG. facturile dar că aceste operaţiuni contabile au fost înregistrate în evidenţa K., ceea ce nu este neapărat o ilegalitate în spiritul legii penale.

S-a concluzionat de judecător că ar fi vorba despre un prejudiciu, aşa cum a fost el identificat, însă nu poate fi vorba despre infracţiune în condiţiile art. 9 alin. (1) lit. b) deoarece, pe de-o parte, O.G. nr. 99/2000 nu stabileşte că preţul sub vânzare ar reprezenta infracţiunea de evaziune fiscală, dar determinarea incorectă de către inculpat a taxei pe valoarea adăugată - calculată numai asupra preţului de vânzare unor bunuri, în condiţiile în care operaţiunile de vânzare efectuate şi veniturile realizate sunt înregistrate în actele contabile ale societăţii, nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, stabilirea cuantumului corect al sumelor datorate cu titlu de taxă pe valoarea adăugată sau impozit pe profit fiind de competenţa organelor fiscale, fără ca fapta să poată fi inclusă în sfera ilicitului penal.

Mai mult decât atât, fapta nu este incrimitată nici măcar ca şi contravenţie, în condiţiile art. 80 din O.G. nr. 99/2000, însă, ceea ce nu s-a cercetat şi nu s-au făcut niciun fel de probe, nici la urmărirea penală şi nici la cercetarea judecătorească, deşi în faza de urmărire penală, parchetul avea obligaţia să strângă probe cu privire la inculpat, lucru care nu s-a întâmplat, iar la cercetarea judecatoarească acest aspect a fost ignorat iar, pe de altă parte, vânzarea sub preţ a avut în vedere produse perisabile, respectiv carcase de porc care este supus degradării şi pierderii calităţilor organoleptice, ceea ce atrage, după sine, necesitatea stabilirii altor preţuri chiar sub preţul de achiziţie pentru produsele respective, cu alte cuvinte, se poate stabili un impozit la diferenţa de preţ, însă acest lucru nu atrage după sine o sancţiune de natură penală, cu atât mai mult cu cât operaţiunile au fost evidenţiate la preţul corect.

* De a nu evidenţia, în perioada 2003-2004, în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. veniturile rezultate în urma încheierii contractelor de prestări servicii nr. x/01.07.2003 şi nr. y/30.12.2003, cu consecinţa producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 198.595,31 RON, reprezentând impozit pe profit - 114.789,74 RON şi TVA - 83.805,57 RON (act material al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005).

Pe această infracţiune, judecătorul fondului citează concluziile expertizei întocmite în cauză într-un mod trunchiat şi discriminatoriu, respectiv face trimitere la art. 7 alin. (1) pct. 21 lit. b) din Legea 571/2003 privind definirea persoanei afiliate şi dispoziţiile art. 11 din aceeaşi lege fără, însă a se raporta la data presupusei infracţiuni, decembrie 2003, cu alte cuvinte, ignora dispoziţiile art. 11 alin. (2) care exclud, în varianta reglementată la data respectivă, că pentru persoanele juridice române afiliate, posibiltiatea reconsiderării tranzacţiilor.

Cum textul de lege este de strictă aplicabilitiate, înseamnă că operaţiunile respective nu pot fi reîncadrate, iar consecinţele juridice sunt cele ce rezultă din operaţiunea aşa cum a fost înregistrată nu din alte considerente.

* Nemotivarea hotărârii, atât cu privire la cererile părţilor şi excepţiile invocate, cât şi cu privire la aspecte ce ţin de fondul cauzei, convingerea instanţei şi probele pe care se întemeiază soluţia din punct de vedere al judecătorului. Argumente de practica judiciară şi sancţiunea nemotivării hotărârii:

ARGUMENT DE PRACTICĂ JUDICIARĂ:

Recent, Curtea de Apel Craiova a pronunţat o soluţie similară.

Este vorba despre decizia penală nr. 768/2020 pronunţată de către Curtea de Apel Craiova la data de 10.07.2020 în dosarul penal nr. x/2018

Având în vedere situaţia similară din prezentul dosar, se impune reiterarea argumentelor dezvoltate cu puterea lucrului judecat de Curtea de Apel Craiova în speţa respectivă în susţinerea necesităţii desfiinţării hotărârii nelegal motivate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond. Astfel:

"Curtea apreciază că pentru a putea efectua un control judiciar, în apel, este necesar a se cunoaşte starea de fapt şi dispoziţiile legale aplicabile reţinute de către instanţa a cărei hotărâre este atacată, precum şi în baza căror probe s-a ajuns la stabilirea acestora, acest lucru neputând fi verificat decât pe baza motivării hotărârii apelate.

Instanţa de control judiciar a mai reţinut că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit (în cauza Ruiz Torija contra Spaniei, 1994) că art. 6 paragraful 1 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, dar această obligaţie nu poate, fi înţeleasă ca impunând un răspuns detaliat faţă de fiecare argument (cauza Van de Hurk, 1994).

Întinderea acestei obligaţii depinde de natura hotărârii. Este necesar să se ţină cont în special de diversitatea mijloacelor pe care o persoană implicată într-un proces le poate prezenta instanţei şi de diferenţele existente în statele membre în ceea ce priveşte dispoziţiile legale, cutumiare, concepţiile doctrinare în prezentarea şi redactarea hotărârilor.

Pentru ca obligaţia de motivare a hotărârilor, reglementată prin dispoziţiile art. 403 din C. proc. pen. să corespundă standardului, atât naţional, cât şi european, componentă a dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 CEDO, este necesar ca instanţa să evite în motivare formulări stereotipe, deoarece asemenea abordări superficiale constituie doar aparenţe de motivare şi nu o justificare corectă şi completă a soluţiei adoptate.

Motivarea soluţiei trebuie să fie reală şi completă, cuprinzătoare, fundamentată într-o manieră concretă pe materialul probatoriu al cauzei, oferind imaginea clară a rezolvării corecte a conflictului de drept penal dedus judecaţii şi convingând în legătura cu justeţea soluţiei.

În egală măsură, o hotărâre motivată corespunzător, cu indicarea elementelor de fapt şi de drept, va permite instanţei de control judiciar să verifice în condiţii procesuale adecvate legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate.

Principiul efectivităţii este consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi presupune că, în interpretarea Convenţiei Europene, se conferă prevederilor acesteia cea mai mare greutate şi cel mai mare efect în concordanţă cu litera textului, astfel încât să dea un înţeles fiecărui termen al acesteia. Obiectul şi scopul convenţiei europene ca instrument de protecţie a drepturilor omului impun ca prevederile sale să fie interpretate şi aplicate astfel încât garanţiile conferite de aceasta să fie concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii.

Conform art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu

Declaraţia universală a drepturilor omului cu pactele şi tratatele la care România este parte.

Analiza dispoziţiilor art. 20 din Constituţie permite desprinderea a două concluzii: prevederile Convenţiei Europene au aplicabilitate directă, fiind integrate în sistemul intern al blocului de constituţionalitate, Convenţia Europeană având un loc primordial în interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; în situaţia unui conflict între o normă internă legislativă şi o normă internaţională convenţională, se va aplica norma cea mai favorabilă drepturilor omului, fie internă, fie internaţională, înlăturându-se norma mai restrictivă (art. 20 şi art. II alin. (2) din Constituţie).

Coroborând aceste dispoziţii ale legii fundamentale cu prevederile art. 1 alin. (5) din aceeaşi lege, rezultă că sub aspectul forţei juridice prevederile Convenţiei Europene au forţă constituţională, Convenţia Europeană si protocoalele adiţionale împreună cu întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene fac parte dintr-un bloc de convenţionalitate ce au aplicabilitate directă, forţă constituţională şi legislativă.

Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt şi încadrării juridice desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îşi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea reprezintă astfel rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia este argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de-o parte, prin dreptul justiţiabilulul de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac.

Lămurirea cauzei sub toate aspectele pe baza probelor şi formarea convingerii judecătorului pe baza celor administrate reprezintă două poziţii de includere a capacităţii apreciative a instanţei în demersul indispensabil al aflării adevărului, interpretare care ar fi în consens şl cu Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniştri ai Statelor Membre asupra Independenţei, eficacităţii şi rolului judecătorilor, potrivit căreia "judecătorii trebuie să dispună de puteri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a se achita de funcţiile lor".

Deşi formarea propriei convingeri a judecătorului printr-o muncă de reflecţie şi de conştiinţă constituie suportul raţional al demersului judiciar pentru cunoaşterea faptelor şi a încadrării juridice a acestora, drept garanţie a unui proces echitabil şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 paragraf 2 din Convenţia Europeană şi Protocolul nr. 7, instanţa are obligaţia de a-şi motiva soluţia dată cauzei, ceea ce implică justificarea procesului de convingere în mecanismul silogismului judiciar al aprecierii probelor.

Pe de altă parte, conţinutul expunerii hotărârii este reglementat în prezent în art. 403 din C. proc. pen. şi trebuie să cuprindă datele privind identitatea părţilor, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia, motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză, arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.

Cum motivarea este o condiţie esenţială, iar în motivarea primei instanţe nu sunt cuprinse argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluţia dată, Curtea constată că sentinţa penală atacată este nemotivată sub aspectele menţionate anterior, în condiţiile în care motivarea în fapt şi în drept trebuie să demonstreze, cu argumente convingătoare rezultate din probele dosarului, tot ceea ce instanţa a hotărât în dispozitivul sentinţei penale.

Având în vedere toate aceste aspecte, potrivit art. 6 CEDO, analizarea motivelor şi apărărilor tuturor părţilor, dar şi examinarea din oficiu a tuturor aspectelor necesare soluţionării cauzei, reprezintă o condiţie esenţială care justifică echitatea procesului penal, pe de-o parte prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, iar pe de altă parte prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea pronunţării căii de atac, dar şi de a permite instanţei de control judiciar să analizeze în speţă situaţia de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă.

Deşi lipsa motivării şi lipsa indicării temeiurilor juridice de drept complete şi corecte nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. h) din C. proc. pen., Curtea constată că soluţia se impune pentru a garanta respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană, în contextul în care lipsa motivării echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie "să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".

Este adevărat că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac devolutivă, instanţa de apel având plenitudine de jurisdicţie, putând reaprecia şi statua asupra vinovăţiei, însă această caracteristică nu echivalează cu a statua în primă şi ultimă instanţă asupra situaţiei de fapt, apelul fiind în principal o cale de atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, ce nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăţi efective în primă instanţă.

Curtea are în vedere aşadar dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care prevăd că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii, care include şi administrarea probelor în faţa instanţei de judecată (inclusiv a celor administrate în cursul urmăririi penale).

Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de "proces echitabil", acesta neexistând în absenţa lor. Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa. Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.

Într-o atare situaţie, se constată că în cauză a avut loc o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia E.D.O., producând efecte similare cu neefectuarea cercetării judecătoreşti, care nu poate fi compensată prin administrarea probatoriului cu respectarea principiului nemijlocirii doar în calea de atac a apelului. Din acelaşi punct de vedere, este adevărat că instanţa de apel, în baza dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la efectul devolutiv al apelului, dar şi al art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la readministrarea probelor administrate la prima instanţă, alături de posibilitatea administrării de probe noi, poate să procedeze ea însăşi în sensul audierii inculpaţilor şi martorilor, însă în cauză, administrarea şi interpretarea probelor administrate nemijlocit pentru prima oară în apel ar echivala cu aceeaşi privare a inculpaţilor de dublul grad de jurisdicţie prevăzut de legea procesual penală, dar şi de Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

De departe cel mai important motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare invocat de inculpat este reprezentat de soluţionarea cauzei în baza unor probe obţinute în mod nelegal, cu trimitere în acest sens la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. potrivit art. 233 ind. I din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la raportul de expertiză financiar contabilă şi suplimentul la acesta (atât pentru vicii de nelegalitate proprii, cât şi ca probe derivate din cele anterior arătate), ceea ce echivalează cu lipsa cercetării judecătoreşti în cauză.

Referitor la cadrul legal în care acest motiv de trimitere a cauzei spre rejudecare este analizat, este de notat că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din C. proc. pen. ("Aflarea adevărului"), potrivit cărora "Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului", instanţei judecătoreşti îi revine îndatorirea de a cerceta temeinic cauza dedusă judecăţii.

Totodată, deşi lipsa cercetării judecătoreşti nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât nu este prevăzută expres printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., arătând că soluţia poate fi dispusă într-o astfel de situaţie pentru respectarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2, Protocol 7 Convenţia E.D.O., în contextul în care lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie "să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".

Totodată, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, Curtea Constituţională a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta, deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280 - 282 din C. proc. pen., privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.

Aşadar, art. 102 alin. (2) din C. proc. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din C. proc. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 - 282 din C. proc. pen., iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

Referitor la regimul nulităţii la care anterior s-a făcut trimitere, dată fiind şi succesiunea în timp a legii (prin intrarea în vigoare, la data de 1.02.2014 a Noului C. proc. pen.) important de subliniat şi că potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, "Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. Nulitatea oricărui act sau a oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.."

În raport cu toate cele arătate mai sus, Tribunalul nu se putea raporta la procesele-verbale întocmite de A.N.A.F. În cauză, potrivit art. 2331 din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală ca la nişte mijloace de probă care conţin informaţii de specialitate, concluziile având acest caracter putându-se trase numai din expertize sau constatări întocmite potrivit art. 172-181 ind. I din C. proc. pen.

9. Cu privire la latura civilă, instanţa a adoptat o soluţie netemeinică, atât din punct de vedere al stabilirii prejudiciului, cât şi din punct de vedere al menţinerii măsurilor asigurătorii, ineficienţa acordată plăţilor făcute până la acel moment de către inculpat sau părţile responsabile civilmente, fapt ce atrage, după sine, nulitatea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât partea sa poată beneficia de două grade de jurisdicţie:

Cu privire la latura civilă, au arătat următoarele:

Prin sentinţa apelată, judecătorul a dispus menţinerea sechestrului asigurător asupra:

- sumelor de bani din contul bancar deschis la data de 28.07.2003, deschis la M. S.A.;

- 180 de părţi sociale în valoare de 135 RON din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 6 părţi sociale în valoare de 60 de RON, din capitalul social al S.C. S. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 322 de părţi sociale în valoare de 3320 RON din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- Imobilul situat in Craiova str. x, sc,l ap,12, jud. Dolj, compus din 3 camere şi dependinţe, precum şi cota indiviză din dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor din blocare se folosesc în comun de toţi coproprietarii şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei, pe toată durata existenţei construcţiei cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă 42461 a mun. Craiova.

Obligaţia de verificare periodică a măsurilor asigurătorii este stabilită de Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a

Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO). Separat de modificările privind competenţa Parchetului European, Legea nr. 6/2021 a introdus în C. proc. pen. articolul 250 alin. (2), care prevede că "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250/1 aplicându-se în mod corespunzător".

Astfel, dacă anterior intrării în vigoare a noului text de lege, instituirea măsurilor asigurătorii putea fi contestată doar o singură dată, într-un termen de 3 zile de la comunicarea ordonanţei de instituire a măsurilor sau de la dată aducerii la îndeplinire a acestora în cazul luării acestora de către procuror, respectiv într-un termen de 48 de ore de la pronunţarea sau, după caz, de la comunicarea încheierii prin care a fost luată măsura în cursul judecăţii, noul cadru legislativ oferă posibilitatea contestării acestora o dată la 6 luni în cursul urmăririi penale sau un an în cursul judecăţii, ulterior verificării acestora de către organele judiciare.

Dacă în cazurile în care măsurile asigurătorii erau instituite în vederea garantării executării pedepsei amenzii penale sau cheltuielilor judiciare ori a reparării prejudiciului produs prin infracţiune, persoanele ale căror bunuri erau sechestrate aveau la îndemână şi înainte de adoptarea noii reglementări un remediu prin care să obţină ridicarea sechestrului potrivit dispoziţiilor legii procesuale civile, în ceea ce priveşte situaţiile în care bunurile erau indisponibilizate în vederea confiscării speciale sau extinse, sechestrul rămânea în vigoare până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Mai exact, practica ne-a arătat că în situaţiile în care, ulterior luării măsurilor asigurătorii, se constată că bunurile indisponibilizate nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 112-1121 din C. pen. (de exemplu, apar împrejurări noi din care rezultă că bunurile nu au fost produse/dobândite prin săvârşirea faptei penale ori deţinerea acestora nu mai este interzisă de legea penală), noul cadru legal a creat o speranţa legitimă pentru proprietarii bunurilor indisponibilizate de a putea verifica menţinerea temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii şi, după caz, cenzurarea acestora, consecutiv cu ridicarea măsurilor asigurătorii.

Totodată, chiar dacă nu este prevăzut expres de legea procesuală penală, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, analiza instanţelor de judecată naţionale asupra temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii va trebui să vizeze şi perspectiva duratei de timp scurse de la momentul instituirii acestora, în condiţiile în care, deşi protecţia convenţională acordată dreptului la proprietate prin art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al Convenţiei nu este absolută, este arhicunoscută orientarea Curţii, în sensul că limitarea dreptului de proprietate nu trebuie să ducă la golirea de conţinut al acestuia.

Nu în ultimul rând, judecătorul fondului porneşte de la premisa că, soluţionând latura civilă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1357, art. 1381, art. 1382 şi art. 1385 din C. civ., fără a observa, însă, că incidenţa acestor texte de lege este străină de natura faptei, în raport cu data producerii prejudiciului, în cauză nefiind incident Noul C. civ., astfel încât, din punct de vedere al temeiului de drept, este neîntemeiată soluţia de admitere a pretenţiilor părţii civile.

Pe de altă parte, foloseşte sintagma, în justificarea soluţiei, "a nu se crea o premisă de îmbogăţire fără just temei", însă, ceea ce se creează este tocmai această îmbogăţire fară just temei, din mai multe considerente:

1. Pe de-o parte, chiar partea civilă confirmă încasarea unor anumite sume de bani până la momentul pronunţării soluţiei pe fond, aspect pe care nu îl lămureşte nici expertiza şi nici instanţa prin sentinţa apelată;

2. În ceea ce priveşte accesoriile, să se aibă în vedere că, la calculul prejudiciului, data la care instanţa supremă a stabilit că se calculează şi accesoriile, respectiv prin decizia nr. 17/2015, în vigoare din noiembrie 2015, se aplică numai pentru faptele, respectiv prejudiciile produse după noiembrie 2015, ori, în cazul nostru, având în vedere data săvârşirii faptelor, o asemenea dezlegare de drept nu se aplica;

3. De asemenea, deşi s-a cerut, pe fondul cauzei, ca, din dosarele de insolvenţă în care partea civilă este înscrisă la masa credală, să se depună la dosarul cauzei situaţia creanţelor recuperate în acele proceduri, aceste cereri au fost respinse permanent aşa încât, nici la momentul prezent, nu se cunoaşte care este exact starea creanţelor recuperate în acele dosare, astfel încât, sub aspectul laturii civile, nu avem identificată întinderea creanţelor, caracterul acestora, precum şi modalitatea de calcul a eventualelor accesorii, fapt pentru care acţiunea civilă ar trebui respinsă;

4. Răspunderea penală este înlăturată prin prescripţie, care este reglementată de art. 121-124 şi art. 128-130 din C. pen.. În mod normal infracţiunea nu mai poate fi într-un raport juridic penal de conflict prin nefinalizarea sa într-un termen prestabilit de lege. Acţiunea penală nu mai poate fi exercitată (art. 10 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen.) după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Răspunderea fiscală este înlăturată prin prescripţie, care este reglementată de art. 110 din Codul de procedură fiscală. Să reţinem incidenţa alin. (1), alin. (3) şi alin. (4):

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

(3) Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Un prim aspect pe care îl prezint este dat de legislaţia complementară între fiscal şi penal, respectiv Legea specială nr. 31/1990 în care operează societăţile comerciale. Pentru acestea, LEGEA prevede foarte clar proceduri de arhivare prin care o parte din înscrisuri au termen de prescriere 5 ani, iar o parte au termen de prescriere 10 ani. Scopul mai este viciat de limitările legislaţiei contabile cu privire la documentele justificative şi legislaţiei fiscale cu privire la stabilirea creanţelor fiscale. Firma nu mai are obligativitatea contabilă LEGALA de a prezenta sau păstra documentele justificative altele decât cele de la punctul 51 al Ordinului nr. 3512/2008 (care a înlocuit Ordinul ministrului finanţelor publice nr.

1.850/2004 privind registrele şi formularele financiar-contabile), termenele pentru arhivare fiind prescrise, pentru restul înscrisurilor ce au termen 5 ani. În acest sens, nu au putut fi reconstituite şi recuperate înscrisuri doveditoare, altele decât facturile şi registrele contabile, ce au termen 10 ani. Toate documentele au fost casate după 5 şi 10 ani în termen.

Creanţele fiscale se stabilesc ca urmare a unui act administrativ. Răspunderea penală îşi are geneza în săvârşirea unei infracţiuni prin incriminarea faptului ilicit penal. Deci penalul se ocupă de fapta penală, nu de creanţa fiscală pe care o denumeşte prejudiciu.

1) Dacă nu s-a efectuat inspecţie fiscală sau determinarea condiţiei de persoană impozabilă, în termenul de la alin. (1), alin. (3) din art. 110 din Codul de procedură fiscală, are o condiţie esenţială în alin. (4) cu privire la termenul de 10 ani ce curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Concluzia este că dacă nu a făcut inspecţie fiscală în termenul de la alin. (1), ANAF poate face inspecţie fiscală în termenul de 10 ani, numai dacă infracţiunea a fost sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

2) Dacă s-a efectuat inspecţie fiscală în termenul de la alin. (1), ar exista condiţiile art. 128 din Codul de procedură fiscală - Reverificarea fiscală cu îndeplinirea alin. (3) din art. 110 din Codul de procedură fiscală, ce are o condiţie esenţială în alin. (4) cu privire la termenul de 10 ani ce curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest caz, problema este că dacă a făcut inspecţie fiscală în termenul de la alin. (1), ANAF poate face reverificare fiscală în termenul de 10 ani, numai dacă infracţiunea a fost sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi numai dacă decide conducătorul organului de inspecţie fiscală reverificarea ca urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute organului de inspecţie fiscală la data efectuării inspecţiei fiscale (art. 128 alin. (1), comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală (art. 128 alin. (3). În acest sens, concluzia este că fapta din penal este fără o determinare de prejudiciu, urmând ca ANAF să emită un act administrativ ce stă la baza colectării de creanţe fiscale în termenul de 10 ani.

În acest sens, interpretarea este că fapta din penal se pedepseşte pentru infracţiune, dar este fără o determinare de prejudiciu, numai pentru "existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia", urmând ca ANAF să emită un act administrativ ce stă la baza colectării de creanţe fiscale în termenul de 10 ani, pentru că hotărârea definitivă a instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale art. 28 din C. proc. pen. alin. (1). Aşa cum alin. (2): Hotărârea definitivă a instanţei civile are autoritate de lucru judecat, cu privire la stabilirea creanţei fiscale mai ales că LEGEA nu are o definiţie a prejudiciului asa cum CCR în Decizia nr. 258/2016 spune la punctul 6... noţiunea de "prejudiciu" nu este definită, determinând incertitudine în stabilirea acestuia.

Prin urmare cum de lanţul tranzacţiilor I. beneficiază de efectul unei hotărâri civile definitive, care raportat la momentul vânzării efectuate la mijlocul tranzacţiilor analizate în prezenta cauză, stabileşte cu autoritate de lucru judecat că tranzacţia este reală şi are un preţ real, mai poate fi prejudiciul constituit prin reaprecierea că preţurile de vânzare nu au fost reale.

S-a afirmat că nu mai poate exista prejudiciu potrivit art. 28 din C. proc. pen. şi atunci soluţionarea laturii civile este nelegală.

3) Necesitatea actului administrativ este dată de definiţia de la art. (2) lit. c) Legea 554/2004: Actul administrativ, unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, ce sunt supuse competenţei instanţelor de contencios-administrativ. Rezultă că actul administrativ este necesar pentru a da naştere unui raport juridic fiscal, necesar la rândul lui colectării creanţei fiscale. Drept pentru care, actul administrativ stă la baza existenţei unui raport juridic fiscal cu următorul conţinut (art. 16 alin. (1)-(3) din Codul de procedură fiscală):

a. Raportul juridic fiscal cuprinde raportul de drept material fiscal şi raportul de drept procedural fiscal.

b. Raportul de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale.

c. Raportul de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu administrarea creanţelor fiscale.

S-a arătat că Decizia nr. 17/2015, ÎCCJ (Complet RIL) care a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al PÎCCJ. Opinia procurorului general al PÎCCJ este că, în cazul condamnării inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţele de judecată, soluţionând latura civilă, trebuie să dispună obligarea acestora la plata debitului principal datorat, plus dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate până la achitarea debitului, conform Codului de procedură fiscală. ÎCCJ a stabilit faptul că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen., în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor, reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor, reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Adică se efectuează stabilirea creanţei fiscale conform Codului de procedură fiscală, cu act administrativ de către ANAF, în condiţiile Codului de procedură fiscală.

În sensul celor exprimate mai sus, în mod firesc, soluţionând latura civilă, judecătorul fondului trebuia să constate incidenţa excepţiei prescripţiei fiscale, care este de maxim 10 ani de la data săvârşirii faptelor, ultima faptă fiind săvârşită în anul 2006, creanţele fiscale denumite prejudiciu sunt prescrise.

În ceea ce priveşte certitudinea, întinderea şi naşterea lor, lucrurile au rămas nelămurite şi se stabileşte un prejudiciu de judecător care îmbrăţişează concluziile expertizei fiscale, fără o motivare proprie, neputând ignora faptul că experta afirmă sub jurământ că a calculat prejudiciu pentru că cineva trebuia să plătească şi pentru că aşa rezultă din rapoartele fiscale.

În ceea ce priveşte expertiza, s-a arătat că există situaţii în care experta preia integral procesele-verbale ale fiscului, nu are o determinare exactă a prejudiciului, apreciind că nu s-a stabilit dincolo de orice îndoială faptul că pentru întreaga perioadă infracţională dedusă judecăţii, s-ar fi produs vreun prejudiciu bugetului statului, de aceea se impune achitarea, iar conform apărărilor făcute, fapta nu există, fiind incident motivul de achitare pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată.

În teză subsidiară, în măsura în care se va aprecia, se impune administrarea unei noi expertize, având în vedere următoarele:

În Monitorul Oficial nr. 332 din data de 1 aprilie 2021 a fost publicată Legea nr. Legea 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în vigoare, conform art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în termen de 3 zile calendaristice de la publicare.

Anterior promulgării, intervenită la data de 31.03.2021, Legea nr. 55/2021 a făcut obiectul controlului a priori de neconstituţionalitate, pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obiecţie respinsă prin Decizia CCR nr. 101/17.02.2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală (M.O. nr. 295/24.03.2021).

În redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021, faptele de la art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt pedepsite cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, alternativ cu amenda, pentru prejudicii inferioare pragului valoric de 100.000 euro şi, respectiv, închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi alternativ cu amenda, pentru prejudicii superioare pragului valoric de 100.000 euro, precum şi cu închisoare de la 9 la 16 ani, pentru prejudicii superioare pragului valoric de 500.000 euro.

Posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă la jumătate în ipoteza acoperirii integrale a pretenţiilor părţii civile (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) a fost eliminată din Legea nr. 241/2005, prin efectul Legii nr. 55/2021.

În schimb, Legea nr. 55/2021 modifică prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, operându-se o modificare a regimului sancţionator în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală de la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, potrivit cu care: aplicarea amenzii poate fi dispusă dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amendă. Aşadar, a fost reglementată o cauză specială de aplicare obligatorie (în ipoteza prejudiciului recuperat integral, inferior pragului valoric de 50.000 euro), sau opţională (în ipoteza prejudiciului recuperat, superior pragului valoric de 50.000 euro, dar inferior pragului valoric de 100.000 euro) a pedepsei principale a amenzii.

Astfel, prevederile art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005, în redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021 şi potrivit cu care: (i) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ia 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (...) (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani", ar permite aplicarea pedepsei amenzii, în cadrul operaţiunii de individualizare a pedepselor, indiferent de valoarea prejudiciului asociat infracţiunii de evaziune fiscală.

Rezultă că, în cazul unei infracţiuni reglementate de art. 9 din Legea nr. 241/2005, prin aplicarea Legii nr. 55/2021, lipsa prejudiciului constituie cauza de nepedepsire, respectiv dezincriminare, întrucât în noua reglementare, este evident că evaziunea fiscală este una de rezultat, ori lipsa prejudiciului duce la dezincriminarea faptei, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 4 din C. pen. care are în vedere o "lege nouă", ca "lege penală de dezincriminare", este evident că a intervenit legea penală nouă care nu mai încriminează fapta de evaziune fiscală fără prejudiciu.

În privinţa celor două texte de incriminare, respectiv, art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, s-a reglementat, prin introducerea art. 10 alin. (11) şi alin. (12), o cauză de nepedepsire, care se aplică, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral; în acest caz, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea, în aceste condiţii, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, text care prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

Cauza specială de aplicare a pedepsei principale a amenzii şi cauza de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.

Natura juridică a acestor prevederi este, conform jurisprudenţei constituţionale (paragraful 71 din Decizia nr. 101/2021), de cauză de nepedepsire, Curtea Constituţională statuând expres că "se reglementează şi o cauză de nepedepsire ".

Concret, Curtea a reţinut că "Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie" respectiv, "în cauza de faţă, obiectul juridic general al infracţiunilor de evaziune fiscală îl constituie relaţiile sociale referitoare la corecta stabilire şi realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public (...) acestea protejează integritatea şi realitatea bugetului public. Bugetul public naţional îşi găseşte reglementarea în Constituţie, iar veniturile acestuia sub forma impozitelor, taxelor şi altor contribuţii îşi găsesc, de asemenea, un fundament constituţional (...) însă prin înlocuirea răspunderii penale în cazul dat, nu se poate susţine că s-a creat un vid de reglementare şi că această valoare socială nu mai beneficiază de nicio formă de ocrotire juridică reală sau adecvată", ci, " din contră, legiuitorul a reglementat o normă suplă, menită să atingă scopul urmărit prin însăşi Legea nr. 241/2005. S-a reglementat un mecanism alternativ celui penal, pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate

a bugetului public naţional. Legiuitorul a apreciat că o astfel de normă, care înlocuieşte răspunderea penală cu una civilă, este mai adecvată pentru atingerea rapidă a finalităţii urmărite, iar norma "cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă" în condiţiile în care "Curtea constată că Parlamentul are competenţa de a dezincrimina că în materie fiscală marja sa de apreciere este largă ".

Aşa stând lucrurile, cauza de nepedepsire condiţionată de plata prejudiciului, a accesoriilor acestuia, precum şi a unei amenzi civile în cuantum de 20% din valoarea prejudiciului, introdusă în prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 realizează competenţa de dezincriminare în materie penală a Parlamentului României.

În jurisprudenţa sa anterioară asupra diferitelor variante de redactare ale dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Curtea Constituţională statuase, prin Decizia nr. 932/2006 că "principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat".

Astfel, reglementarea unui regim sancţionator diferenţiat, în funcţie de atitudinea inculpatului, care înţelege să repare prejudiciul în integralitate, cu posibilitatea înlocuirii răspunderii penale, în acest caz, cu o sancţiune civilă de natură pecuniară, este expresia principiului egalităţii în faţa legii, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice, să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii diferite, tratamentul juridic să fie diferenţiat.

Prin urmare, pentru a răspunde imperativului principiului nediscriminării şi egalităţii în faţa legii, dispoziţiile art. 10 alin. (12) trebuie să fie operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică.

Din perspectiva conţinutului, prevederile 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005, introduse prin Lege, au dublă natură.

Pe de o parte, acestea au natura unei instituţii de drept penal material, întrucât priveşte natura şi cuantumul sancţiunilor aplicabile, reglementând în materia pedepselor penale, în sensul înlocuirii răspunderii penale cu o formă de sancţiune civilă. Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, "o normă care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial (...) totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală, pe care o poate înlătura.

Trebuie observată şi împrejurarea că, prin efectul dispoziţiilor art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, condiţiile de incriminare se modifică şi din perspectiva circumstanţelor care atenuează răspunderea penală, în sensul că achitarea prejudiciului, reglementată anterior drept o circumstanţă personală, devine o circumstanţă reală, de care beneficiază toţi participanţii la infracţiune.

Pe de altă parte, norma are şi natură procesuală, prin termenul instituit, respectiv, "în cursul urmăriri penale sau al judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive".

Cu privire la instituirea unor termene de procedură, în jurisprudenţa constituţională s-a reţinut că "este recunoscut, de principiu, că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept."

Cu toate acestea, Curtea Constituţională a statuat că dreptul recunoscut legiuitorului de a institui termene sau condiţii procesuale nu este unul absolut, ci "legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia ".

Din perspectiva succesiunii în timp a legii penale, dispoziţiile nou-introduse ale art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanţial penală a acestora, constituie lege penală mai favorabilă, cât timp, anterior soluţionării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea înlocuirii răspunderii penale, prin efectul reparării integrale a prejudiciului şi achitării sancţiunii civile, constând în suma suplimentară de 20% din valoarea prejudiciului, la fel cum nu a existat posibilitatea aplicării, în unele situaţii, a pedepsei amenzii.

Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională, "în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile" .

În conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile", fiind consacrat astfel principiul constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile. În C. pen., principiul constituţional citat îşi găseşte aplicarea în prevederile art. 6, Aplicarea legii penale mai favorabile după soluţionarea definitivă a cauzei.

Curtea Constituţională a reiterat imperativul respectării principiului legii penale mai favorabile chiar în jurisprudenţa sa asupra dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în diferitele redactări aflate în vigoare în timp, subliniind că "orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare.

Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpaţii care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, iar pentru a se asigura că inculpaţii care depăşiseră acest moment procesual la intrarea în vigoare a normei nu erau discriminaţi, Curtea a extins beneficiul aplicării textului termenului imediat următor intrării în vigoare a acesteia, indiferent de faza în care se afla procesul penal.

Dar, în mod expres, dispoziţiile art. 101 şi 102 din redactarea actuală a Legii nr. 241/2005 nu prevăd o sancţionare diferită a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.

Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării se produce atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

În speţă, singurul criteriu pentru acest tratament diferenţiat rezidă în stadiul procedurii, respectiv, termenele impuse de legiuitor.

Or, astfel cum tot CCR a reţinut, "durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei (...) în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor, care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor şi nu poate fi imputată exclusiv părţii. Mai mult, în jurisprudenţa constituţională s-a statuat că principiul aplicării imediate a legii procesual-penale nu poate înfrânge principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile.

În ceea ce priveşte disproporţia dintre scopul urmărit şi mijloacele folosite, s-a arătat că este afectat şi principiul ultima ratio, recunoscut de Curtea Constituţională drept un principiu aplicabil în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală şi potrivit cu care incriminarea unei fapte penale ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ca metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat expres că "în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat."

Or, chiar legiuitorul din 2021 a apreciat, prin Legea nr. 55/2021, că sancţionarea penală nu este ultima ratio, stabilind, astfel cum au reţinut judecătorii constituţionali, "o formă de răspundere civilă ce constă în repararea prejudiciului ţi plata unei despăgubiri distincte" neexistând nicio justificare obiectivă pentru ca atare răspundere civilă să fie aplicabilă numai în cazul unor inculpaţi, iar în cazul altora, nu.

Pornind de la aceste constatări de principiu se solicită a se observa, în primul rând, că noua reglementare a infracţiunii de evaziune fiscală condiţionează incidenţa infracţiunii în discuţie de producerea unui prejudiciu.

Aceasta concluzie rezultă cu evidenţă din noua reglementare a articolului 10 din Legea nr. 241/2005 ce prevede expres ca în cazul producerii unui prejudiciu de până la 50.000 Euro şi a recuperării acestuia pedeapsa aplicabilă este amenda. Prin urmare, per a contrario, daca nu există prejudiciu, nu exista nici posibilitatea recuperării acestuia şi nici posibilitatea legală a aplicării amenzii, ce este condiţionată de întrunirea cumulativă a criteriilor privitoare la existenţa şi recuperarea prejudiciului, răspunderea penală fiind de plano exclusă într-o asemenea ipoteză(nullum crimen sine praejudicium).

In jurisprudenţa sa, anterioară modificării operate prin Legea nr. 255/2013, Curtea a statuat următoarele:

"Cuantumul prejudiciului cauzat este cel care rezulta din actele dosarului, şi anume din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar. Nu se poate susţine că prejudiciul cauzat ar avea un cuantum variabil în funcţie de pretenţiile pe care le avansează partea civilă la diferite termene de judecată şi de modalitatea de calcul a acestora pe care o adoptă partea civilă. De asemenea, se reţine că stabilirea in concreto a prejudiciului cauzat aparţine în faza de urmărire penală procurorului de caz". (...) In condiţiile în care art. 10 alin. (1/l) din lege se raportează tot la noţiunea de "prejudiciu produs prin comiterea faptei", Curtea constată că cele de mai sus sunt valabile şi în privinţa acestei sintagme.

Totodată, Curtea observă că reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar şi anume plata unei majorări de 20% din "baza de calcul", la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Prin Decizia nr. 147 din 30 martie 2019, par. 31, referitor la critica formulată cu privire la sintagma "baza de calcul", ce însoţeşte, în cuprinsul articolului unic al Legii nr. 241/2005, procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul a majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale. De altfel, niciuna dintre dispoziţiile articolului unic al legii criticate astfel reglementate nu conduce la concluzia că majorarea prejudiciului ar avea natura unei amenzi penale. (...)

Văzând dispoziţiile art. 10 prin raportare la speţa dedusă judecăţii, esenţial este să se determine existenţa sau inexistenţa unui prejudiciu şi, mai cu seamă, odată stabilit cu caracter cert, inculpatul să poată beneficia de clemenţa legii.

Este motivul pentru care, în probaţiune, s-ar impune întocmirea unui nou raport de expertiză care să valorifice întregea situaţie imputată, desigur, şi în funcţie de documentele prezentate pentru că, aşa cum arăta, deşi se reţine de către instanţa că partea civila a recunoscut încasarea anumitor sume din aşa zisul prejudiciu, totuşi, nu face niciun fel de referire în dispozitiv în legătură cu cuantumul prejudiciului care nu poate să nu fie influenţat de plăţile făcute, plăţi care profită părţilor.

În ceea ce priveşte probatoriul pe care îl solicită în apel, după observarea celorlalte motive de apel formulate de celelalte părţi din dosar, va formula o cerere de probatoriu separată.

Având în vedere aceste considerente, se solicită a se să dispune admiterea apelului aşa cum a fost formulat.

În motivele suplimentare de apel formulate de inculpatul E. F., s-au arătat următoarele:

1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la existenţa infracţiunii prevăzute şi pedepsite de prevederile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990;

2. Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea DGFP Dolj având ca obiect soluţionarea acţiunii civile;

3. Instanţa de fond nu a stabilit natura juridică şi temeiul legal al penalităţilor şi accesoriilor omiţând să se pronunţe dacă accesoriile şi penalităţile stabilite au ca temei de drept prevederile Codului de procedură fiscală sau cele ale C. proc. civ.

4. Instanţa de fond nu a stabilit în mod corect şi legal momentul de la care curge obligaţia de plată a debitului, dată care marchează momentul de la care se calulează penalităţile şi accesoriile;

5 Reintroducerea în cauză, neconceptarea şi necitarea părţilor civile şi/sau responsabile civilmente, MM. S.A., CC., AA. şi LL. S.A..

În dezvoltarea motivelor de apel suplimentare, s-au arătat următoarele:

1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la existenţa infracţiunii prevăzute şi pedepsite de prevederile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990.

Aşa cum a arătat prin cererea de apel şi cum rezultă din actele dosarului, la interpelarea instanţei, în cursul cercetării judecătoreşti, privind pronunţarea unei sentinţe raportat exclusiv la excepţia prescripţiei răspunderii penale, inculpaţii au solicitat judecarea fondului cauzei cu privire la toate infracţiunile cuprinse în rechizitoriu.

Cu toate acestea, instanţa de fond nu a analizat acuzaţiile cu privire inexistenţa infracţiunii prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, mai precis, judecătorul fondului se rezumă la a face o enumerare sumară a unor acte materiale, aşa cum au fost descrise în rechizitoriu şi nu se pronunţă, efectiv, pe existenţa sau inexistenţa acestei infracţiuni, practic omiţând să se pronunţe cu privire la această infracţiune, limitându-se la a constata că a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru aceste fapte.

Or, motivarea şi convingerea judecătorului cu privire la existenţa infracţiunii trebuie să fie efectivă şi dovedite, tocmai pentru ca inculpatul să se poată apăra în consecinţă, într-o eventuală cale de atac, întrucât instanţa de apel nu se poate substitui judecătorului fondului, privind pronunţarea şi motivarea cu privire la aceste fapte, deoarece o astfel de abordare încalcă flagrant dreptul la apărare al inculpatului, mai precis, îl lipseşte de dublul grad de jurisdicţie.

Pentru acest motiv, soluţia care se impune este casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

2. Instanţa de fond nu s-a pronunţat pc cererea DGFP Dolj având ca obiect soluţionarea acţiunii civile:

Cu privire la soluţionarea laturii civile, deşi admisă în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de DGFP DOLJ, instanţa de fond nu s-a pronunţat pe toate capetele de cerere şi nu a arătat care au fost, în concret, motivele pentru care acţiunea civilă a fost admisă în parte, fapt ce-i pune în imposibilitate de a face o apărare pertinentă şi în raport cu motivele pentru care latura civilă a fost soluţionată în acest mod.

În concret, partea obligată la plata unui prejudiciu, pe latură civilă, trebuie să cunoască, în mod concret, motivele ce au condus la adoptarea soluţiei.

În speţa de faţă se impune a fi analizată în mod riguros latura civilă, întrucât generează un efect direct asupra soluţionării laturii penale, deoarece infracţiunea, de evaziune fiscală este o infracţiune de prejudiciu pentru care legea prevede cauze de nepedepsire.

Astfel, deşi acţiunea civilă a fost motivată cu privire la 15 tranzacţii, instanţa de fond analizează numai 3 dintre acestea, însă, paradoxal, i-a obligat la plata prejudiciului pentru toate tranzacţiile menţionate în acţiunea civilă, fiind un nonsens, deoarece nu cunosc în acest moment, care este motivul pentru care sunt condamnaţi în situaţia în care latura civilă se referă la 3 din cele 15 tranzacţii.

De asemenea, se impune şi pe această critică, soluţia de clasare, pentru a da posibilitatea inculpatului să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie.

3. Instanţa dc fond nu a stabilit natura juridică şi temeiul legal al penalităţilor şi accesoriilor omiţând să se pronunţe dacă accesoriile şi penalităţile stabilite au ca temei de drept prevederile Codului de procedură fiscală sau cele ale C. proc. civ.:

Instanţa de fond nu a analizat la ce se raportează cu privire la modul de calcul al accesoriilor, mai exact, dacă acestea sunt calculate în raport cu dispoziţiile Codului de procedura fiscală sau în raport cu dispoziţiile C. proc. civ. din materia executării silite, făcând astfel imposibil controlul asupra acestei soluţii, întrucât nici instanţa de apel, nu se poate pronunţa cu privire la aceste cereri, deoarece nu are pârghii de control judiciar asupra soluţiei.

Mai mult decât atât, DGFP Dolj a invocat în cererea de soluţionare a laturii civile dispoziţii ulterioare, ce nu puteau fi aplicabile la data tranzacţiilor în litigiu.

Astfel instanţa de fond avea obligaţia pentru soluţionarea laturii civile să determine prevederile aplicabile în baza cărora analizează cuantumul total al prejudiciului sub aspectul accesoriilor şi cel al penalităţilor.

Chiar în apelul declarat DGFP Dolj s-au invocat prevederile Legii 207/2015 şi cele ale Noului C. civ. şi C. proc. civ. care nu se pot aplica tranzacţiilor ce fac obiectul acţiunii civile.

Întrucât în apel nu se pot rezolva aceste incidente de natură procesuală soluţia ce se impune este casarea soluţiei adoptate de Trinunalul Dolj şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Exprimarea generală "accesorii fiscale "este neclară şi nu poate fi interpretată în contextul stabilirii temeiului de drept al calculării accesoriilor şi penalităţilor.

În raport cu Legea 207/2015, şi aici reglementarea stabileşte că accesoriile se calculează după termenul de scadenţă a obligaţiilor principale de plată (art. 173-176), or, aşa cum a fost soluţionată problema dedusă judecaţii, există, în acest moment, o motivare pe principiul răspunderii civile delictuale, cu trimitere la Noul C. civ. asupra căruia deja s-au făcut critici.

4. Instanţa de fond nu a stabilit în mod corect şi legal momentul de la care curge obligaţia de plată a debitului, dată care marchează momentul de la care se calculează penalităţile şi accesoriile:

Instanţa de fond nu determină pentru niciuna dintre tranzacţiile analizate, punctual, data, mai precis, ziua, luna, anul, de la care devine obligaţia de plata scadentă, dată de la care se calculează penalităţi şi accesorii astfel cum impune O.G. nr. 92/2003, în art. 111, valabil la momentul săvârşirii faptelor:

Având în vedere soluţionarea laturii civile, a solicitat să se constate că dreptul conferit de această reglementare legală a fost încălcat de instanţa de fond care nu are o perspectivă clară asupra prejudiciului, cu alte cuvinte, nu determină baza de calcul, prejudiciul în sine ca şi debit principal, nu determină accesoriile aferente bazei de calcul, momentul exact de la care se calculează aceste accesorii, care potrivit legislaţiei în vigoare, se raportează, ca şi mod de calcul, la date precise de scadenţă a obligaţiei principale şi, în raport cu această dată determinată în mod exact, se poate calcula accesoriul.

Or, instanţa, deşi învestită cu judecarea unor fapte de evaziune fiscală, şi analiza pretenţiilor civile, a stabilit un prejudiciu care nu are determinare în timp, mai precis, nu indică, pentru fiecare faptă în parte, data săvârşirii, respectiv data de la care devenea scadenţă obligaţia de plată principală, data care marchează momentul de la care se pot calcula accesoriile. Judecătorul fondului, atunci când face referire la momentul de la care curge obligaţia de plata şi accesoriile, nu determină punctual data, mai precis, ziua, luna, anul, de la care devine obligaţia de plată scadentă, astfel cum impune O.G.92/2003 în art. 111, valabil la momentul săvârşirii faptelor:

Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi speciale.

(2) Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite potrivii legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora; astfel:

a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

(3) Pentru obligaţiile fiscale eşalonate sau amânate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora termenul de plată se stabileşte prin documentul prin care se acordă înlesnirea respectivă.

(4) Pentru creanţele fiscale, administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, care nu au prevăzute termene de plată, acestea vor fi stabilite prin ordin al Ministrului Economiei şi Finanţelor.

(41) Pentru creanţele fiscale stabilite pe baza declaraţiilor fiscale cărora li se aplică prevederile art. 114 alin. (21) şi care au termenul de plată diferit, acesta se înlocuieşte cu data de 25 a lunii prevăzute de actul normativ care le reglementează -03/03/2008 - alineatul a fost introdus prin Ordonanţă de urgenţă 19/2008.

(5) Pentru creanţele fiscale ale bugetelor locale care nu au prevăzute termene de plată, acestea se stabilesc prin ordin comun al Ministrului Internelor şi reformei administrative şi al ministrului economiei şi finanţelor.

(fi) Contribuţiile sociale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, după calcularea şi reţinerea acestora conform reglementărilor legale în materie, se virează până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariate.

5. Neintroducerea în cauză, neconceptarea şi necitarea părţilor civile şi/sau responsabile civilmente, MM. S.A., CC., AA. şi LL. S.A..

Un alt motiv de nulitate al sentinţei pronunţate, î1 constituie neintroducerea în cauză, neconceptarea şi necitarea părţilor civile şi/sau responsabile civilmente, MM. S.A., CC., AA. şi LL. S.A..

Deşi, atât în rechizitoriu, cât şi în sentinţa apelată sunt reţiunte tranzacţii efectuate de către aceste societăţi, cererea de constituire parte civilă vizează respectivele tranzacţii, luate în considerare de către instanţa de fond la stabilirea prejudiciului, cu toate acestea, aceste societăţi nu au fost conceptate şi citate în cauză.

Mai mult instanţa de fond a omis să se pronunţe pe cererile DGFP Dolj pe latură civilă cu privire la aceste societăţi şi tranzacţiile în care acestea au fost implicate.

Aceste societăţi, deşi menţionate în rechizitoriu, nu au fost conceptate şi introduse în cauză, reţinându-se de instanţa de fond, în mod greşit, că au fost absorbite, prin fuziune, de către K., Or, aşa cum rezultă din certificatele constatoare ONRC, anexate prezentei la momentul începerii cercetării penale şi începutul urmăririi penale, aceste societăţi funcţionau independent.

În motivarea apelului, apelanţii inculpaţi B. şi H., au susţinut că este netemeinică soluţionarea laturii penale întemeiată pe disp.art. 16 lit. f) din C. proc. pen., în cauză fiind incidente disp. art. 16 lit. b) teza 1 respectiv art. 16 lit. c) din C. proc. pen., a căror consecinţă directă era pronunţarea unei soluţii de achitare şi nu încetare a procesului penal, precum şi greşita soluţionare a laturii civile.

În fapt, prin rechizitoriul nr. x/2006 emis în data de 17.10.2014 de Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT-ST Craiova s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B. şi H., alături de alţi 7 coinculpaţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- B.: constituire grup infracţional organizat, prev şi ped de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 5 din C. pen., evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Lg. 241/2005, cu aplicarea art. 35 din C. pen., folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii prev. de art. 227 alin. (1) lit. b) din Lg. 31/1990, cu aplicarea art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen., spălarea banilor prev de art. 29 pct. 1 lit. b) din Lg. 656/2002 rep. cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

- H.: constituire grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 5 din C. pen., evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Lg. 241/2005, cu aplicarea art. 35 din C. pen., spălarea banilor prev. de art. 29 pct. 1 lit. b) din Lg. 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Având la bază încheierile de şedinţă din data de 23.03.2020 şi 25.05.2020 (ambele îndreptate potrivit încheierii din 16.11.2020) prin care se dispusese prin rap.la art. 5 din C. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, prin sentinţa penală nr. 8/2021 s-a dispus: în temeiul disp. art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetarea procesul penal în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B. şi H., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- evaziune fiscală prev şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Lg. 241/2005, cu aplicarea art. 5 şi art. 35 din C. pen., constând în fapta inculpaţilor A., B. şi H., care în anul 2005, nu au înregistrat în contabilitatea GG. S.R.L. şi S.C. K. veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, prin aceasta cauzând un prejudiciu bugetului consolidatul statului în cuantum de 19.602,20 RON, (impozit pe venit şi TVA);

- evaziune fiscală prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Lg. 241/2005, cu aplicarea art. 5 şi art. 35 din C. pen., constând în fapta inculpaţilor A. şi B. care, în perioada anilor 2003 - 2005 nu au înregistrat în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. veniturile realizate, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 198.595,31 RON (impozit pe venit şi TVA);

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 republicată, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen., constând în fapta inculpaţilor A. şi B. care în cursul anului 2004, în mod nejustificat au achiziţionat la preţuri supraevaluate acţiuni la S.C. JJ. şi S.C. KK. diminuând în acest fel capitalul S.C. K. cu suma de 660.000 RON.

De precizat că la pronunţarea acestei soluţii instanţa s-a raportat la cererea inculpaţilor formulată în temeiul art. 18 din C. proc. pen. de continuarea procesului în cazul intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi, întrucât conform raţionamentului expus în cuprinsul sentinţei apelate, în prezenta cauză nu s-a identificat existenţa vreunui caz prev. de art. 16 lit. a)-d) din C. proc. pen. cu privire la faptele imputate acestora, s-a dispus încetarea procesului penal.

În dezvoltarea motivelor de apel au arătat că, plecând de la considerentele sentinţei apelate în baza cărora s-a pronunţat soluţia de încetare a procesului penal privindu-i pe inculpaţii B. şi H., au solicitat, în baza art.

421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei penale atacate şi rejudecând, pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună:

1. Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală constând în fapta inculpaţilor A., B. şi H., care în anul 2005 nu au înregistrat în contabilitatea GG. S.R.L. şi S.C. K. veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, prin aceasta cauzând un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, astfel cum aceasta a fost reţinută la punctul 9 din cuprinsul sentinţei, au solicitat să se dispună:

A. În principal - achitarea inculpaţilor B. şi H. în temeiul art. 16 lit. b) teza 1 din C. proc. pen., apreciind că fapta nu este prevăzută de legea penală;

B. Într-o teză subsidiară - achitarea inculpaţilor B. şi H., în temeiul art. 16 lit. c) din C. proc. pen., considerând că nu sunt probe că au săvârşit această infracţiune, solicitări ce au la bază următoarea argumentaţie:

A. Teza I. achitarea inculpaţilor în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, astfel cum a fost reţinută în rechizitoriu şi menţinută în mod eronat de către instanţa de fond prin sentinţa apelată, au arătat că nu poate fi imputată inculpaţilor B. şi H., întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive specifice prevăzute de legiuitor şi anume elementul material şi forma de vinovăţie.

În acest sens, sub aspectul laturii subiective, pentru existenţa infracţiunii de evaziune fiscală în varianata prevăzută la art. 9 lit. b) din Lg. 241/2005, este necesară existenţa unei intenţii directe calificate prin scop şi anume, ca prin inacţiunea de a evidenţia în tot sau în parte în actele contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, să se urmărească o sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Plecând de la aceste, aspecte, aduc în atenţia instanţei de control judiciar următoarele argumente ce susţin concluzia mai sus expusă:

La data de 14.03.2005, între S.C. CCCC. Râmnicul Vâlcea - DDDD. şi S.C. GG., a fost încheiat contractul comercial de vânzare-cumpărare nr. 2 având ca obiect vânzarea-cumpărarea cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc la preţul unitar de 75.000 RON/kg, durata contractului fiind de 1 lună, respectiv din data de 15.03.2005 până la 15.04.2005, iar plata preţului produselor urmând să se facă de către S.C. GG. compensare cu energie electrică în termen de 90 zile.

Astfel, în baza contractului, în perioada 23.03.2005 - 11.06.2005, S.C. CCCC. Râmnicul Vâlcea a livrat către S.C. GG. cantitatea totală de 64.132 kg carcasă de porc opărit în valoare totală de 5.723.781.100 ROL.

Începând cu 18.03.2005 şi până la 21.06.2005, S.C. GG. a vândut carne de porc către mai multe entităţi dintre care amintim S.C. FFFF. S.R.L., S.C. EEEE. S.R.L., S.C. AA., S.C. GGGG., S.C. HHHH. S.R.L., situaţia facturilor emise către aceste societăţi fiind evidenţiată în cuprinsul raportului de expertiză fiscală.

În acest context s-a reţinut, atât în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, cât şi al sentinţei că "marfa constând în "carcasă de porc opărit" achiziţionată de S.C. GG. a fost vândută către societăţile arătate mai sus la un preţ inferior celui de achiziţie, (contrar dispoziţiilor art. 18 şi 19 din O.G. nr. 99/2000).

De asemenea, s-a precizat că deşi, S.C. GG. a fost radiată în data de 29.03.2005 conform cererii de radiere nr. x/24.03.2005 înregistrată de ORC Dolj, motivul radierii fiind fuziune prin absorbţie, iar Legea nr. 31/1990 interzice desfăşurarea activităţilor economice dupa radiere, s-a continuat, atât achiziţia şi vânzarea de către societate a cărnii de porc, fiind încălcate disp.art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/19901.

Însă important de precizat că dupa data radierii, S.C. K., absorbantă a folosit şi emis în numele S.C. GG. facturi de vânzare a cărnii de porc, toate operaţiunile contabile fiind înregistrate în evidenţa S.C. K. absorbantă.

În atare situaţie rezultă fără echivoc că nu pot fi în prezenţa infracţiunii de evaziune fiscală în contextul în care toate operaţiunile contabile ce au avut ca obiect vânzarea cărnii de porc au fost înregistrate iniţial în evidenţa contabilă a S.C. GG. S.R.L., pentru ca ulterior după absorbţie să fie înregistrate în evidenţa S.C. K. societate absorbantă.

Mai mult decât atât, au solicitat să se constate că aşa cum rezultă din lecturarea, atât a rechizitoriului, cât şi al sentinţei apelate, ceea ce li se impută inculpaţilor în realitate nu vizează o neîregistrare totală sau parţială în evidenţa contabilă a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, ci împrejurarea că preţul de vânzare a fost sub cel de achiziţie.

Or, simpla vânzare în această manieră, urmată de înregistrarea în evidenţa contabilă a acestei operaţiuni în baza căreia au fost plătite contribuţiile prevăzute de lege, nu, poate atrage incidenţa unei răspunderi penale, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de legiuitor pentru a se putea reţine existenta unei infracţiuni de evaziune fiscală ce presupune omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

Mai mult decât atât, s-a arătat că este eronată inclusiv modalitatea în care s-a procedat la recalcularea taxelor datorate către stat ce însumează aşa-zisul prejudiciu al infracţiunii de evaziune fiscală, astfel:

Aşa cum anterior au arătat, în momentul, în care, s-a realizat operatiunea de înregistrare în contabilitatea societăţilor implicate (SC GG. şi ulterior

K. - societate absorbantă) a facturilor de vânzare al cărui preţ/kg a fost mai mic decât cel din facturile de achiziţie (65.000 ROL în loc de 75.000 ROL), la aceasta a fost stabilit un impozit pe venitul microîntreprinderii de 3%.

În atare situaţie, s-a arătat că expertul ar fi trebuit să aplice procentul de 3%, doar asupra diferenţei dintre valoarea de achiziţie şi cea de vânzare, întrucât aşa cum inclusiv acesta menţionează în cuprinsul raportului operaţiunile contabile fuseseră deja înregistrate în contabilitate "sub preţul pieţei, (fusese deja calculat un impozit de 3% la facturile de vânzare).

Astfel, aplicând raţionamentul de mai sus la valorile stabilite deja în cuprinsul raportului de expertiză, urmează a recalcula valoarea presupusului prejudiciu pentru trimestrul I, având la bază un preţ mediu de vânzare de 65.000 ROL:

75.000 ROL - 65.000 ROL= 10.000 ROL (diferenţă de preţ la care ar fi trebuit calculat impozitul de 3%

12.517 kg+6330kg+14913kg+8054kg=41814 kg

(41814 kg x 10.000 ROL) x 3% = 12 544 200 ROL respectiv 1254,42 RON (faţă de 9408,15 ron cât s-a reţinut în raportul de expertiză).

Pe cale de consecinţă valoarea totală este egală cu 1254,42 RON (trimestrul I) +4.660,13 RON+ 5533,19 RON (trimestrul II) = 11 447,74 RON

Pe cale de consecinţă din analiza celor de mai sus, s-a arătat că aceasta era valoarea maximă la care s-ar fi putut ajunge ca efect al recalculării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, ca efect al operaţiunilor de vânzare carcasă porc efectuate.

B. Teza a Il-a - achitarea inculpaţilor în temeiul art. 16 lit. c) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte această teză subsidiară, s-a arătat că nu sunt probe că inculpaţii au săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală prev. şi ped. de art. 9 lit. b) din Lg. 241/2005, invocând în sprijinul acestei solicitări următoarele împrejurări:

Deşi, atât în actul de sesizare, cât şi în cuprinsul sentinţei, aşa-zisa neevidenţiere în contabilitatea societăţilor S.C. GG. şi S.C. K. a veniturilor obţinute în urma vânzării a 100.000 kg carcasă de porc a fost imputată inculpaţilor A., B. şi H., au solicitat să se constate că în ceea ce-i priveşte pe ultimii doi (B. şi H.), aceştia nu aveau nici obligaţia şi nici posibilitatea concretă de a face demersuri, în sensul acestei evidenţieri în contextul în care nu aveau calitatea prev. de art. 11 alin. (1) din Lg. 82/1991: administrator (de drept sau de fapt), ordonator de credite sau gestionar al S.C. GG. S.R.L., respectiv S.C. K..

Astfel, cu privire la S.C. GG. S.R.L., aşa cum rezultă în mod echivoc din analiza datelor aflate la dosarul cauzei, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că administrator ar fi fost inculpatul B., întrucât aşa cum rezultă din adresa înaintată de ORC Dolj, ce a, stat la baza raportului de expertiză, administrator al acestei societăţi a fost numitul Mitran E. (respectiv din data de 09.01.2003 şi până la data de 29.03.2005 când această societate a fost radiată conform cererii de radiere nr. x/24.03.2005, emisă de ORC Dolj.

În atare situaţie se observă cu claritate că la data încheierii contractului 14.03.2005, inculpatul B. nu avea nicio calitate în societate.

Astfel, simpla împrejurare reţinută de instanţa de fond, în sensul, că acesta a semnat contractul de vânzare nu este suficientă pentru a demonstra dincolo de orice îndoială rezonabilă că într-adevăr acesta ar fi participat efectiv la administrarea sau conducerea S.C. GG. S.R.L., cu atât mai mult cu cât din declaraţia olografă denumită "notă explicativă din data de 18.04.2006 " (înscris ce se regăseşte în filele x), dată în faţa inspectorilor fiscali, cu ocazia controlului efectuat la acea societate, numitul Mitran E. (administratorul de drept al societăţii) a relatat faptul că inculpatul B. a semnat în baza unei simple împuterniciri, el neavând decât calitatea de mandatar.

Or, în atare situaţie nu se poate aprecia că prin simpla semnare a unui contract, în calitate de mandatar se poate reţine calitatea de subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală în contextul în care nu avea nici obligaţia şi nici, posibilitatea obiectivă de a face demersuri, în sensul evidenţierii contabile a veniturilor obţinute prin vânzarea celor 100.000 Kg. carcasă porc.

Cu privire la, presupusa calitate de administrator al S.C. K. a inculpatului H., s-a solicitat să se constate că şi cu privire la această împrejurare instanţa de fond se află într-o flagrantă eroare.

Astfel, din cuprinsul rechizitoriului se constată că S.C. K., este societatea comercială care a rezultat din fuziune prin absorbţie a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG. S.R.L., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ.. Asociaţii societăţii absorbante au fost D., C., E., B.. G. şi S.C. AA.. Până la data de 27.07.2005 administrator a fost D., iar de la această din urmă dată administrator a fost numit H., ca efect al cererii de retragere formulată de cea dintâi.

Or, aşa cum rezultă din analiza datelor înscrise pe facturile fiscale emise în baza materiei prime obţinute prin contractul din 14.03.2005, acestea au fost emise în perioada 18.03.2005-21.06.2005, interval de timp ce este anterior perioadei în care inculpatul H. a dobândit calitatea de administrator în cadrul acestei societăţi - 27.07.2005.

Pe cale de consecinţă, este evident că în sarcina acestuia nu i se poate imputa nicio formă de răspundere, câtă vreme întreaga activitate presupus infracţională s-a epuizat anterior ca acesta să aibă vreo calitate în cadrul S.C. K..

În acest sens, s-a arătat că soluţia de încetare a procesului penală ca efect al prescripţiei răspunderii penale, vizând infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpaţilor B. şi H., nu se bazează pe existenţa unor probe certe şi neîndoielnice din care să rezulte cu vehemenţă implicarea acestora în mod efectiv şi concret în societatea administrată, fiind incident mai degrabă cazul prev de art. 16 lit. b) teza t) sau după caz lit. c) din C. proc. pen.

2. Cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală constând în fapta inculpaţilor A. şi B. care în perioada anilor 2003 - 2005 nu au înregistrat în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. veniturile realizate, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 198.595,31 RON, (impozit pe venit şi TVA), au solicitat să se dispună în temeiul art. 16 lit. b) teza 1 din C. proc. pen. achitarea inculpatului B., apreciind că fapta nu este prevăzută de legea penală;

S-a solicitat aceasta prin raportare la următoarele aspecte ce au fost neglijate de instanţa de fond:

În fapt, la data de 1.07.2003 a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2003 prin care S.C. HH. S.R.L. (prestator), reprezentată de administrator, B. se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiarul S.C. AA., reprezentată de administrator, inculpatul J. următoarele activităţi:

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare şi machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH..

Contractul s-a încheiat pe o durată de 6 luni, de la data de 01.07.2003 până la data de 31.12.2003, iar tariful lunar a fost de 189.034.000 ROL/lună inclusiv TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

La data de 30.12.2003 a fost încheiat un nou contract de prestări servicii sub nr. x/30.12.2003 prin care S.C. HH. S.R.L. (prestator), reprezentată de administrator, inculpatul B. se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiarul S.C. AA., reprezentată de administrator, inculpatul J. următoarele activităţi:

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare şi machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH..

Contractul s-a încheiat pe o durată de 12 luni, de la data de 01.01.2004 până la data de 31.12.2004, iar tariful lunar a fost de 140.757.700 ROL/lună plus TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

Întrucât începând cu data de 1.04.2003 şi până la radiere, ca urmare a fuziunii prin comasare (29.03.2005), S.C. AA. a avut calitatea de asociat majoritar (deţinând 95% din capitalul social) al S.C. HH. S.R.L. OLTENIA S.R.L., iar prin raportul de expertiză fiscală s-a stabilit existenţa unei relaţii de afiliere între S.C. AA. şi S.C. EDIŢIE

SPECIALĂ OLTENIA S.R.L., S.C. AA. fiind şi principalul client al firmei, s-a procedat la recalcularea impozitului pe profit şi al TVA-ului aferent, dată fiind diferenţa substanţială între cheltuielile suportate de S.C. HH. S.R.L. şi veniturile realizate în baza contractelor de prestări servicii încheiate cu S.C. AA..

Astfel s-a plecat de la valoarea cheltuielilor cu salariaţii, aşa cum acestea se regăseau precizate în fişele analitice existente la dosarul cauzei (8.300.849.952 ROL), pentru ca ulterior pentru a se putea stabili valoarea aşa-ziselor impozite datorate s-a avut în vedere o cotă de profit de 8.3%, aşa cum a rezultat din datele comunicate de institutul de statistică pentru anul 2003.

Plecând de la aceste aspecte, s-a arătat că este eronată modalitatea de calcul precizată în cuprinsul raportului de expertiză, ce a fost, de altfel înserată şi în cuprinsul sentinţei apelate, în baza căreia s-a născut suspiciunea existenţei unei fapte de natură penală.

Au susţinut aceasta, întrucât pentru a putea stabili dacă în prezenta cauză există sau nu o neevidenţiere în contabilitate a veniturilor încasate în anii 2003-2005 ar trebui mai întâi stabilită care este valoarea totală a contractelor, după cum urmează:

• Contractul nr. x/1.07.2003 se încheie pe o perioadă de 6 luni (1.07.2003-31.12.2003 pentru un preţ lunar de 189.034.000 ROL/lună inclusiv TVA; rezultă că valoarea totală este egală cu 1 134 204 000 compusă din:

- 977 762 068, 966 ROL (bază 189.034.000x16:116)

- 156 441 931 034 ROL (TVA)

• Contractul nr. x/30.12.2003 se încheie pe o perioadă de 12 luni

(01.01.2004-31.12.2004 pentru un preţ lunar de 140.757.700 ROL/lună plus TVA rezultă că valoarea totală este egală cu 1 134 204 000 compusă din:

- 140.757.700 ROL x 12 luni - 1 689 092 400 ROL (bază)

- 1 6890 292 400 ROL x 16 % = 270 254 784 ROL (TVA)

Total valoare contracte: 3 093 551 184 ROL 977 762 068,966 ROL +1 6890 292 400 ROL = 2 666 852 668.97 (bază) 156 441 931 034 ROL +270 254 784 ROL =426 696 715, 034 ROL (tva).

În continuarea raţionamentului raportându-se la valoarea veniturilor facturate şi înregistrate, astfel cum acestea au fost precizate în raportul de expertiză2, în sumă totală de 3 890 030 750 ROL.

Pe cale de consecinţă din analiza celor arătate rezultă fără putere de tăgadă că realitatea faptică şi scriptică se află într-o totală antiteză cu ceea ce s-a reţinut în sentinţa apelată astfel, din analiză observându-se că în realitate au fost înregistrate şi evidenţiate din punct de vedere contabil şi fiscal suma de 3 890 030 750 ROL, iar valoarea totală a contractelor era de 3 093 551 184 ROL, astfel că nu se poate aprecia că prin derularea acestor contracte s-a urmărit sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului consolidat al statului câtă vreme nu se identifică existenţa vreunui prejudiciu, ba dimpotrivă a fost facturat mai mult decât s-ar fi datorat!

În ceea ce priveşte reţinerile din cuprinsul raportului de expertiză şi reiterate, de altfel în cuprinsul sentinţei, în sensul, că valoarea cheltuielilor cu salariaţii este în sumă de 8.300.849.952 ROL (pentru perioada 01.07.2003-31.03,2005) valoare pe care expertul a găsit-o în fişele analitice, este eronată întrucât, inclusiv acesta a menţionat că S.C. AA. reprezenta clientul principal, însă nu trebuie omis faptul că S.C. HH. S.R.L. avea şi alţi clienţi, derulând activităţi de prestări servicii şi cu aceştia din urma3.

Or, cheltuielile cu salariaţii ar fi trebuit defalcate prin raportare în concret la modul în care aceştia au fost repartizaţi şi folosiţi la nivelul societăţii şi nu luaţi global, aşa cum în mod eronat s-a întâmplat în prezenta cauză.

Pe cale de consecinţă, având la bază raţionamentul de mai sus, s-a arătat că în prezenta cauză nu se identifică elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de legiuitor, atât în ceea ce priveşte elementul material, cât şi latura subiectivă - dată fiind lipsa unui prejudiciu!

3. Cu privire la infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 republicată, cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen., constând în fapta inculpaţilor A. şi B. care în cursul anului 2004, în mod nejustificat au achiziţionat la preţuri supraevaluate acţiuni la S.C. JJ. şi S.C. KK., diminuând în acest fel capitalul S.C. K. cu suma de 660.000 RON, au solicitat să se dispună în temeiul art. 16 lit. c) din C. proc. pen., achitarea inculpatului B., considerând că nu sunt probe că inculpatul a săvârşit această infracţiune.

În justificarea acesteia, au făcut următoarele precizări ce rezidă din analiza sistematică a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei:

La data de 25.03.2004, între S.C. K., prin administrator B. şi S.C. AA., reprezentată de J., s-a încheiat un contract de asociere în scopul finanţării de către S.C. K. a achitării şi montării de către AA. a unei tipografii de mare tiraj marca ZZZ., în valoare totală de 76,800 lire sterline, achiziţionată în baza contractului de livrare x/1.03.2004 încheiat cu UUUU., părţile obligându-se să contribuie astfel:

- S.C. K. - cu un aport financiar în valoare de 6.600.000.000 ROL, reprezentând 80% din valoarea totală a achiziţiei;

- S.C. AA. - cu un aport financiar în valoare de 1.400.000.000 ROL, reprezentând 20% din valoarea totala de achiziţie.

La data de 30.06.2004, s-a încheiat contractul de împrumut prin care S.C. BB. prin administrator E. a împrumutat pe S.C. K. cu suma de 6.600.000.000 ROL, perioada de rambursare a creditului, menţionată, fiind până la data de 30.06.2005.

La data de 20.12.2004, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care S.C. AA. în calitate de cedent, prin împuternicit C., în calitate de acţionar al S.C. JJ. S.A. a cesionat către S.C. K. un număr de 100 acţiuni ale S.C. JJ. S.A. reprezentând 10% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 4.000.000.000 ROL, referitor la care cesionara a declarat că i-a achitat până la data încheierii contractului.

La data de 20.12.2004, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care S.C. AA. în calitate de cedent, prin împuternicit C., în calitate de acţionar al S.C. KK. a cesionat către S.C. K. un număr de 100 acţiuni ale S.C. KK. SA, reprezentând 10% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 2.500.000.000 ROL, referitor la care cesionara a declarat că 1-a achitat până la data încheierii contractului.

Potrivit raportului de expertiză fiscală ce a avut la bază balanţa de verificare întocmită la 31.12.2004 şi din bilanţul contabil la 31.12.2004, s-a constatat că valoarea contabilă a unei acţiuni aparţinând S.C. JJ. S.A. era de 192.932 ROL/acţiune, iar a unei acţiuni aparţinând S.C. KK. era de 1.192.112, iar prin raportare la valoarea tranzacţională în vederea încheierii contractelor de cesiune de creanţă, instanţa a apreciat că prin acest circuit derulat în cele 3 etape, s-a realizat în fapt translatarea sumelor de la S.C. BB. S.A. către S.C. AA. prin intermediul S.C. K..

Prin urmare, S.C. K. în loc să participe cu cei 6.600.000.000 ROL încasaţi de la S.C. BB. contractul de asociere cu S.C. AA. a folosit suma de 6.600.000.000 ROL pentru achiziţionare de la aceasta de acţiuni la preţuri mult supraevaluate, motiv pentru care S.C. K. a suferit o pagubă materială în cuantum de 6.600.000.000 ROL (650.000 RON), motiv pentru care a apreciat instanţa că această sumă a fost folosită într-un scop contrar intereselor acesteia, în contextul în care a avut loc o transferare a resurselor financiare ale S.C. K. în folosul S.C. AA. această din urmă societate fiind beneficiara directă a fondurilor respective.

Cu toate acestea, au fost susţinute două aspecte deosebit de importante pe care din eroare instanţa de fond a omis să le observe:

a. Aşa cum rezultă din analiza Rapoartelor de expertiză Criminalistică, următoarele înscrisuri nu au fost semnate de inculpatul B.:

Contractul de Asociere din data de 25.03.2004, între S.C. K. şi S.C. AA.

Contractul de împrumut din data de 30.06.2004, între S.C. BB. şi S.C. K.

Bilanţurile contabile încheiate la 30.11.2004 şi 30.11.2004, Declaraţia privind acceptul calităţii de administrator din 08.01.2003 existente la ORC, precum şi Hotărârea nr. 5/15.09.2003 a S.C. K. privind deschiderea contului la N..

b. La data încheierii contractelor ce au avut ca efect diminuarea cu rea -credinţă a capitalul acestei S.C. K. cu suma de 660.000 RON, inculpatul B. nu mai are nicio calitate în cadrul S.C. K., inculpatul nici măcar nu mai avea vreo calitate în cadrul acestei societăţi, împrejurare ce sprijină apărarea sa în sensul că nu el a semnat respectivele documente.

Astfel, conform răspunsului ORC, ce se regăseşte în cuprinsul raportului de expertiză, inculpatul B. a fost administrator în drept al S.C. K. din data de 13.01.2003 şi până la data de 31.05.2004, când prin cererea de menţiuni nr. x/31.05.2004 înscrisă în registrul comerţului, acesta va fi înlocuit cu E. F..

Pe cale de consecinţă, din analiza celor arătate, se observă că la momentul încheierii contractul de împrumut din data de 30.06.2004, inculpatul nu mai avea nicio calitate, aspect care coroborat cu rezultatul raportului de expertiză INEC, naşte un puternic dubiu cu privire la aşa-zisa participaţie penală a inculpatului la săvârşirea acestei fapte, motiv pentru care prin aplicarea principiului in dubio pro reo, s-a arătat că se impune achitarea acestuia.

În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile, s-a arătat că instanţa de fond în mod eronat a admis pretenţiile formulate de partea civilă întrucât:

- cu privire la prima infracţiune, astfel cum aceasta a fost analizată la punctul 1. B. din prezentele motive de apel, valoarea maximă a presupusului prejudiciu la care s-ar fi putut ajunge şi faţă de care inculpaţii ar fi putut fi obligaţi era de 11.447,74 RON, compusă din 1254,42 RON (trimestrul I) +4.660,13 RON+ 5533,19 RON (trimestrul II) şi nu 19.602,20 RON.

- în ceea ce priveşte ce-a de-a doua infracţiune de evaziune fiscală, aşa cum pe larg a expus la punctul 2, s-a arătat că nu se identifică existenţa vreunui prejudiciu, ba dimpotrivă a fost facturat mai mult decât s-ar fi datorat!

S-a susţinut aceasta, întrucât, aşa cum se observă în realitate au fost înregistrate şi evidenţiate din punct de vedere contabil şi fiscal suma de 3 890 030 750 ROL, iar valoarea totală a contractelor era de 3 093 551 184 ROL, pe cale de consecinţă nu se poate aprecia că prin derularea acestor contracte s-a urmărit sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului consolidat al statului.

În susţinerea prezentului apel şi în scopul aflării adevărului în cauză, faţă de infracţiunea tratată la punctul 2 din prezentele motive de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 97,99 alin. (3) şi art. 100 din C. proc. pen., au formulat prezenta cerere de administrare de probe.

Prin intermediul căreia au solicitat să se dispună efectuarea unui supliment la raportul de expertiză contabilă, având următoarele obiective:

1. Să se stabilească valoarea rezultată din contractele nr. x/01.07.2003 şi nr. y/30.12.2003, încheiate între S.C. HH. S.R.L. şi S.C. AA. şi dacă această valoare este mai mare sau mai mică decât totalul facturat şi înregistrat în evidenţele contabile ale S.C. HH. S.R.L..

2. Să se stabilească dacă S.C. HH. S.R.L. a desfăşurat activităţi de publicitate şi pentru alţi clienţi în afară de S.C. AA..

3. Să se stabilească dacă există documente justificative, state de plată, pontaje, etc, care să permită defalcarea cheltuielilor cu salariaţii S.C. HH. S.R.L. pentru fiecare activitate desfăşurată de societate, sau suma de 8.300.849.952 ROL reprezintă valoarea totală a acestor cheltuieli aferente perioadei 01.07.2003-31.03.2005.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (3) din C. proc. pen., în procesul penal, (...) părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.

In cauză, a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză contabilă, având obiectivele arătate anterior, înţelegând ca prin administrarea acestei probe să îşi dovedească nevinovăţia, respectiv să facă dovada că fapta pentru care au fost trimişi în judecată nu există.

Astfel, în raportul de expertiză contabilă realizat la instanţa de fond, expertul nu a luat în considerare următoarele aspecte:

- din înscrisurile aflate la dosarul cauzei (Raport de inspecţie fiscală, proces-verbal nr. x/30.06.2006 al DGFP Dolj) rezultă că în perioada 2003-2005, S.C. HH. S.R.L. a desfăşurat şi alte activităţi pentru AFP Băileşti, Primăria Rm. Vâlcea, Primăria Laloşu, AJOFM Vâlcea, S.C. K. etc. pentru care au fost emise facturi fiscale şi pentru care au existat în contabilitate înregistrate cheltuieli salariale aferente desfăşurării acestor activităţi.

- la dosarul cauzei nu există documente justificative, state, pontaje care să permită defalcarea cheltuielilor salariale pe fiecare activitate desfăşurată de societate.

În mod eronat expertul a atribuit toate aceste cheltuieli salariale înregistrate de societate celor două contracte, respectiv contractual x/01.07.2003 şi y/30.12.2003 încheiate între S.C. HH. S.R.L. şi S.C. AA..

De asemenea, s-a arătat că proba solicitată este pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei, fiind de natură să lămurească cauza şi sub aspectul inexistenţei prejudiciului reţinut în actul de sesizare, precum şi cu privire la alte împrejurări necesare soluţionării cauzei.

Nu în ultimul rând, dacă se va încuviinţa solicitarea de probe formulată, a solicitat ca la efectuarea suplimentului la raportul de expertiză contabilă să se încuviinţeze participarea unui expert parte desemnat, în speţă doamna expert contabil WWWWW..

Apelantul inculpat H. a solicitat conform art. 412 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. să se dispună în temeiul art. 396 alin. (4) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. achitarea pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, respingerea, în ceea ce priveşte pretenţiile părţii civile şi înlăturarea măsurii sechestrului asigurător instituit de Curtea de Apel Craiova, secţia Penală prin decizia nr. 404/18.11.2019 asupra unor bunuri şi valori din patrimoniului său până la concurenţa sumei de 19.602 RON.

1. A arătat că prin hotărârea apelată, instanţa de fond a dispus în privinţa inculpatului următoarele:

- conform art. 396 alin. (8) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005-23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale;

- în baza art. 397 alin. (1), rap. la art. 19 şi art. 23 alin. (1)-(2) din C. proc. pen. şi art. 1357, art. 1381-1382 şi art. 1385 din C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cratova pentru partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. şi l-a obligat la plata sumei de 19.602,20 RON (în solidar cu inculpaţii A. şi B. şi partea responsabilă civilmente S.C. K.), la care se adaugă accesoriile fiscale, calculate de la data producerii prejudiciului până la achitarea integrală a debitului;

- conform art. 404 alin. (4) lit. c) rap. la art. 249 din C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, a menţinut măsura asigurătorie instituită asupra mai multor valori/bunuri ce îi aparţin.

2. Concret, tribunalul a reţinut că:

- în perioada 2003-2006, inculpatul A. a condus în mod direct activitatea mai multor societăţi comerciale, între care S.C. BB., S.C. GG. S.R.L, S.C. K., S.C. AA. şi S.C. HH. S.R.L, derulând, în baza aceleiaşi rezoluţii, diverse activităţi de tip evazionist, având ca unic scop sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale;

- calitatea de administrator al societăţilor comerciale sus menţionate era deţinută de alte persoane, care au îndeplinit cu bună-ştiinţă atribuţiile specifice funcţiei, asumandu-şi, totodată, realizarea imediată a scopului fixat de inculpatul A.;

- la 14 martie 2005, S.C. GG. S.R.L a achiziţionat de la S.C. CCCC. Rm. Vâlcea-DDDD. cantitatea de 100.000 kg carcasă de porc opărit, cumpărătorul urmând să achite preţul unitar de 75.000 ROL/kg în termen de 90 de zile, prin compensare cu energie electrică;

- potrivit contractului încheiat cu acea ocazie, semnat de administratorul societăţii cumpărător, respectiv inculpatul B., în perioada 23 martie-11 iunie 2005, vânzătorul DDDD. a livrat S.C. GG. S.R.L. cantitatea totală de 64.132 kg carcasă de porc opărit, în valoare totală de 5.723.781 ROL;

- cumpărătorul S.C. GG. S.R.L. a revândut treptat cea mai mare parte din produsele menţionate altor entităţi, respectiv S.C. EEEE. S.R.L. Rm. Vâlcea, S.C. FFFF. S.R.L, S.C. AA., S.C. GGGG. S.A. şi S.C. HHHH. S.R.L, dar cu preţuri mai mici decât preţul de achiziţie, ceea ce este interzis de art. 19 din O.G. nr. 99/2000;

- deşi toţi cumpărătorii subsecvenţi, cu excepţia S.C. AA., au achitat cantităţile de carcasă de porc astfel achziţionate, GG. S.R.L nu a plătit furnizorului S.C. CCCC. Rm. Vâlcea-DDDD. suma de 5.723.781 ROL, contravaloarea cantităţii de 64.132 kg produse livrate şi, la 29.03.2005, a fost radiată din registrul comerţului ca urmare a fuziunii prin absorbţie cu S.C. K.;

- ulterior fuziunii, entitatea absorbantă S.C. K. a folosit şi emis în numele entităţii absorbite S.C. GG. S.R.L. facturi de vânzare a carcasei de porc, încălcând astfel prevederile Legii nr. 31/1990 referitoare la interdicţia desfăşurării activităţilor economice după radiere;

- raportat la valoarea minimă care trebuia obţinută din vânzarea cantităţii de 64.132 kg carcasa de porc, impozitul şi T.V.A. aferente diferenţei de preţ pe trimestrele I şi II 2005 se ridică la 19.602,19 RON;

- omisiunea înregistrării în evidenţele contabile ale S.C. GG. S.R.L. şi S.C K. a veniturilor rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc a cauzat bugetului de stat un prejudiciu de 19.602,19 RON;

- omisiunea sus menţionată este imputabilă inculpaţilor B., administrator de fapt al S.C. GG. S.R.L., H., administrator de drept al S.C. K. cu începere din trimestrul III 2005, şi A., administrator de fapt al ambelor societăţi;

- termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă în cursul anului 2005, în speţă nu sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., iar inculpatul a solicitat continuarea procesului penal.

3. Cu privire la modul de soluţionare a laturii penale, în primul rând, după cum a arătat şi în Notele scrise depuse la prima instanţă, art. 9 din Legea nr. 241/2005 reglementează 6 infracţiuni distincte de evaziune fiscală (alin. (1), lit. a)-g) şi două forme agravate ale acestora (alin. (2)-(3)1; concret, fapta incriminată de textul precitat la lit. b) ("omisiunea evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a veniturilor realizate") este vădit diferită de fapta incriminată la lit. c) ("evidenţierea în actele contabile sau alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive").

4. Or, deşi instanţa şi-a însuşit concluzia rechizitoriului, că făptuitorii au omis evidenţierea în actele contabile a veniturilor rezultate din operaţiunile de comercializare a carcasei de porc, în final a făcut referire, în mod evident greşit, şi la prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, care incriminează o altă faptă de evaziune fiscală; această greşeală, aparent irelevantă, în raport, cu soluţia de încetare a procesului ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, împiedică însă analiza corectă a îndeplinirii tuturor cerinţelor prevăzute de singurul text incriminator aplicabil în cauză, respectiv art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

5. De asemenea, tribunalul a reţinut greşit că şi-a îndeplinit cu bună ştiinţă atribuţiile specifice funcţiei de administrator şi şi-a asumat realizarea imediată a scopului fixat de inculpatul A.; această concluzie, formulată la modul general, se bazează probabil doar pe declaraţiile date în instanţă de martorii FFF. (fosta jurist a societăţilor comerciale înfiinţate şi coordonate de inculpatul A.) şi QQQQ.; declaraţiile martorilor sus menţionaţi sunt însă contrazise de alte probe administrate în cauză (relatările aceloraşi martori cu ocazia audierii la urmărirea penală, declaraţiile constante ale inculpatului A.), pe care prima instaţă nici măcar nu le-a analizat.

6. Totodată, probabil din aceleaşi declaraţii, tribunalul a dedus implicit şi existenţa intenţiei calificate care, pe plan subiectiv, caracterizează infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului. Astfel, art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 prevede că făptuitorul trebuie să urmărească cu un anumit scop, respectiv "sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale".

7. Însă, relatările martorilor FFF. şi QQQQ. sunt extrem de vagi şi, oricum, nu fac dovada îndeplinirii cerinţei referitoare la forma de vinovăţie prevăzută de textul incriminator pentru că:

- potrivit celor doi martori, şi declaraţiilor inculpatului A., explicaţiile pe care acesta din urmă le furniza administratorilor se limitau la descrierea operaţiunii juridice menţionate în actul prezentat spre semnare;

- fapta reţinută în sarcina inculpatului, respectiv "omisiunea înregistrării veniturilor realizate din revânzarea produsului carcasă de porc opărit" nu are nicio legătură cu pretinsele explicaţii date de inculpatul A. şi, de altfel, poate fi determinată de necunoaşterea unor dispoziţii legale aplicabile în materia comercializării bunurilor, deci săvârşită din culpă.

8. Pe de altă parte, deşi în sentinţă (p.40) s-a consemnat corect că inculpatul a devenit administrator al S.C. K. în trimestrul III 2005, tribunalul a reţinut că nu ar fi evidenţiat în actele contabile veniturile rezultate din tranzacţionarea cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, operaţiuni care, potrivit tabelelor prezentate în sentinţă, s-au desfăşurat în perioada 23.03.2005- 21.06.2005, când, aşa cum rezultă din rechizitoriu calitatea de administrator al S.C. K. era deţinută de inculpata D. (cu începere de la 24.03.2005 până la 08.08.2005).

9. Privitor la aceleaşi operaţiuni comerciale, tribunalul a reţinut săvârşirea unor acte de evaziune fiscală ca urmare a încălcării prevederillor art. 19 (devenit art. 17 cu începere de la 01.01.2003) din O.G. nr. 99/2000, care interzic "vânzarea în pierdere", definită ca vânzare la preţ egal sau inferior preţului de achiziţie; dar, potrivit art. 73 pct. 5 şi art. 74 din O.G. nr. 99/2000, încălcarea interdicţiei impuse de art. 17 este sancţionată cu amendă contravenţională între 2.000 RON şi 10.000 RON, limite dublate în cazul persoanelor juridice, iar art. 3 lit. j) exceptează de la aplicarea acestei ordonanţe "produsele şi serviciile de piaţă reglementate prin alte acte normative", cum sunt, de pildă, produsele cumpărate şi revândute de S.C. GG. S.R.L. (carcasă de porc opărit), care potrivit art. 3 lit. a) din O.U.6. nr. 97/2001, constituie "alimente de origine animală".

10. Circulaţia şi comercializarea produselor alimentare sunt reglementate de ultimul act normativ precitat (O.U.G. nr. 97/2001), care nu conţine, însă o interdicţie similară celei evocate de prima instanţă în motivarea evaziunii fiscale, ceea ce înseamnă că S.C. Europa per S.R.L. avea posibilitatea legală de a vinde carcasa de porc opărit la preţ inferior preţului de achiziţie, iar în actele contabile au fost evidenţiate corect veniturile realizate din operaţiunile de revânzare.

11. De altfel, după cum s-a arătat, infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea evidenţierii în actele contabile a "veniturilor realizate", sintagmă ce desemnează doar veniturile aferente preţurilor reale stabilite de părţi prin negociere, nu şi veniturile ipotetice stabilite retroactiv (şi în speţă fără nicio bază legală) de terţe organe/persoane în baza unor preţuri mai mari decât preţurile convenite de părţi.

12. În concluzie, este evident că inculpatul nu a avut nicio implicare în activitatea de înregistrare a veniturilor realizate din revânzarea produsului "carcasă de porc opărit" pentru că a devenit "administrator" al S.C. K. ulterior desfăşurării operaţiunilor de revînzare, deci nu avea nici măcar formal atribuţia de a înregistra veniturile aferente, iar preţul obţinut efectiv din aceste operaţiuni a fost stabilit legal şi consemnat ca atare în actele contabile.

13. Referitor la modul de soluţionare a laturii civile, s-a arătat că raportat la inexistenţa elementului material al infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, tribunalul a admis greşit pretenţiile părţii civile referitoare la repararea prejudiciului de 19.602 RON, presupus a fi fost cauzat prin fapta menţionată şi a menţinut, tot greşit, sechestrul asigurător instituit asupra unor bunuri/valori din patrimoniului inculpatului până la concurenţa aceleiaşi sume.

Apelantul inculpat B., a solicitat conform art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi pronunţarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună, în temeiul art. 396 alin. (4) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., achitarea pentru infracţiunile continuate prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, ambele cu aplic, art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, al căror element material nu există, respingerea, în ceea ce-l priveşte, a pretenţiilor părţii civile şi înlăturarea măsurii sechestrului asigurător instituit de Curtea de Apel Craiova, secţia penală prin decizia nr. 404/18.11.2019 asupra unor bunuri şi valori din patrimoniului său până la concurenţa sumei de 228.993 RON.

1. A arătat că prin hotărârea apelată, instanţa de fond a dispus următoarele:

- conform art. 396 alin. (8) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunilor de continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005-23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005-23.06.2010), cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale;

- în baza art. 397 alin. (1), rap. la art. 19 şi art. 23 alin. (1)-(2) din C. proc. pen. şi art. 1357,1381-1382 şi 1385 din C. civ.., a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. şi l-a obligat la plata sumelor de 19.602,20 RON (în solidar cu inculpaţii A. şi H. şi partea responsabilă civilmente S.C K.) şi 198.595,31 RON (în solidar cu inculpatul A.), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la achitarea integrală a debitului;

- conform art. 404 alin. (4) lit. c), rap. la art. 249 din C. proc. pen. şi art. 11 din Legea nr. 241/2005, a menţinut măsura asigurătorie instituită asupra mai multor valori/bunuri ce îi aparţin.

2. Referitor la ambele infracţiuni continuate pentru care a dispus încetarea procesului, instanţa a reţinut că:

- în perioada 2003-2006, inculpatul A. a condus în mod direct activitatea mai multor societăţi comerciale, între care S.C. BB., S.C. GG. S.R.L., S.C. K., S.C. AA., S.C. JJ. S.A., S.C. KK. şi S.C. HH. S.R.L, derulând, în baza aceleiaşi rezoluţii, diverse activităţi de tip evazionist, având ca unic scop sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale;

- calitatea de administrator al societăţilor comerciale sus menţionate era deţinută de alte persoane, care au îndeplinit cu bună-ştiinţă atribuţiile specifice funcţiei, asumându-şi, totodată, realizarea imediată a scopului fixat de inculpatul A.;

- termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă separat, pentru infracţiunea continuată de evaziune fiscală în cursul anului 2005 şi pentru infracţiunea continuată de folosire cu rea-credinţa a bunurilor societăţii la 20.12.2004, în speţă nu sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., iar inculpatul a solicitat continuarea procesului penal.

3. Cu referire la infracţiunea continuată de evaziune fiscală, prima instanţă a reţinut că:

- la 14 martie 2005, S.C. GG. S.R.L a achiziţionat de la S.C CCCC. Rm. Vâlcea-DDDD. cantitatea de 100.000 kg carcasă de porc opărit, cumpărătorul urmând să achite preţul unitar de 75.000 ROL/kg în termen de 90 de zile, prin compensare cu energie electrică;

- potrivit contractului încheiat cu acea ocazie, semnat de administratorul societăţii cumpărător, respectiv inculpatul B., în perioada 23 martie -11 iunie 2005, vânzătorul DDDD. a livrat S.C. GG. S.R.L. cantitatea totală de 64.132 kg carcasă de porc opărit, în valoare totală de 5.723.781 ROL;

- cumpărătorul S.C. GG. S.R.L. a revândut treptat cea mai mare parte din produsele menţionate altor entităţi, respectiv S.C. EEEE. S.R.L. Rm. Vâlcea, S.C. FFFF. S.R.L., S.C AA., S.C. GGGG. S.A. şi S.C. HHHH. S.R.L, dar cu preţuri mai mici decât preţul de achiziţie, ceea ce este interzis de art. 19 din O.G. nr. 99/2000;

- deşi toţi cumpărătorii subsecvenţi, cu excepţia S.C. AA., au achitat cantităţile de carcasă de porc astfel achziţionate, S.C. GG. S.R.L. nu a plătit furnizorului S.C. CCCC. Rm. Vâlcea-DDDD. suma de 5.723.781 ROL, contravaloarea cantităţii de 64.132 kg produse livrate şi, la

29.03.2005, a fost radiată din registrul comerţului ca urmare a fuziunii prin absorbţie cu S.C K. S.R.L;

- ulterior fuziunii, entitatea absorbantă S.C. K. a folosit şi emis în numele entităţii absorbite S.C. GG. S.R.L. facturi de vânzare a carcasei de porc, încălcând astfel prevederile Legii nr. 31/1990 referitoare la interdicţia desfăşurării activităţilor economice după radiere;

- raportat la valoarea minimă care trebuia obţinută din vânzarea cantităţii de 64.132 kg carcasă de porc, impozitul şi T.V.A. aferente diferenţei de preţ pe trimestrele I şi II 2005 se ridică la 19.602,19 RON;

- omisiunea evidenţierii în evidenţele contabile ale S.C. GG. S.R.L. şi S.C K. a veniturilor rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc a cauzat bugetului de stat un prejudiciu de 19.602,19 RON;

- omisiunea sus menţionată este imputabilă inculpatului B., care era administrator de fapt al S.C. GG. S.R.L., calitate asumată în momentul încheierii contractului cu S.C. CCCC. Rm. Vâlcea-DDDD. şi, potrivit martorei FFF., s-a implicat în acest contract, negociind încheierea lui ţinând legătura cu furnizorul;

- de asemenea, această omisiune este imputabilă inculpaţilor H., administrator de drept al S.C. K. cu începere din trimestrul III 2005 şi A., administrator de fapt al ambelor societăţi.

4. Cu privire la aceeaşi infracţiune continuată, prima instanţă a mai reţinut că:

- la 1 iulie 2003 şi 30 decembrie 2003, S.C. HH. S.R.L. şi S.C. AA. au încheiat contracte de prestări servicii de editare pe durată de 6 luni şi, respectiv, 12 luni, tariful lunar fiind egal cu salariile angajaţilor prestatorului;

- ambele contracte au fost semnate de inculpaţii B., administratorul prestatorului S.C. HH. S.R.L. şi J., administrator al beneficiarului AA.;

- în perioada 01.04.2003-29.03.2005, beneficiarul S.C.AA. a avut calitatea de acţionat majoritar al prestatorului S.C. HH. S.R.L, deţinând 95 % din capitalul social al acestei entităţi, astfel că, potrivit art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal), părţile celor două contracte de prestări servicii erau persoane afiliate;

- referitor la tranzacţiile între persoane afiliate, art. 11 din Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal) prevede că la stabilirea impozitelor şi taxelor, autorităţile fiscale pot ajusta suma veniturilor sau cheltuielilor pentru a reflecta preţul de piaţă, utilizând în acest scop diverse metode, inclusiv cea denumită cost-plus, bazată pe stabilirea marjei (cotei) medii de profit în funcţie de principalii indicatori financiari comunicaţi de organele cu atribuţii statistice;

- din indicatorii financiari sus menţionaţi, comunicaţi de I.N.S.- Direcţia Regională de Statistică Dolj în referire la sectorul "Edituri, poligrafie şi reproducere pe suporţi a înregistrărilor" pentru anul 2003, a rezultat o cotă medie de profit de 8,3 %;

- prin luarea în considerare a acestei cote medii de profit, prestatorul S.C. HH. S.R.L trebuia să calculeze şt să evidenţieze în contabilitate venituri mai mari, corespunzător cărora în perioada 01.07.2003-31.03.2005 datora bugetului de stat suma totală de 189.595,31 RON, respectiv 114.798,74 RON cu titlu de impozit pe profit şi 83.805,57 RON cu titlu de T.V.A.;

- omisiunea evidenţierii în contabilitate a veniturilor sus menţionate este imputabilă inculpaţilor B., administrator de drept al S.C. HH. S.R.L şi A., administrator de fapt al aceleiaşi societăţi;

- la 03.05.2006, cu ocazia inspecţiei efectuate de autoritâţile fiscale, inculpatul B. şi-a asumat calitatea de administrator al S.C. HH. S.R.L, a oferit explicaţii amănunţite cu privire la activitatea societăţii şi a pus le dispoziţia inspectorilor fiscali toate documentele solicitate, astfel că apărările sale, că era un simplu angajat, neluând nicio decizie referitoare la activitatea acesteia şi nesemnând acte, sunt nesincere;

- pe de altă parte, concluziile raportului de expertiză criminalistică, în sensul că anumite înscrisuri nu au fost semnate de inculpatul B., nu oferă credibilitate apărărilor sale, fiind contrazise de martorii QQQQ., care susţine că i-a prezentat, spre semnare, documente ale societăţilor administrate, şi FFF., care susţine că acelaşi inculpat a semnat în faţa sa şi a unui avocat, precum şi că era administrator al S.C. HH. S.R.L. şi S.C. K. S.R.L

5. Referitor la infracţiunea continuată de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, tribunalul a reţinut că:

- la 25 martie 2004, S.C. K. şi S.C. AA. s-au asociat în vederea finanţării, montării şi exploatării unei tipografii de mare tiraj, în valoare de 76.800 RON;

- potrivit contractului de asociere, S.C. K. şi S.C. AA. urmau să contribuie cu aporturi de 80 % (6.600.000.000 ROL) şi, respectiv, 20 % (1.400.000.000 ROL) din valoarea totală a achiziţiei;

- contractul de asociere a fost semnat de administratorii fiecărei părţi, respectiv inculpaţii B. (pentru S.C. K. S.R.L) şi J. (pentru S.C. AA.);

- la 30 iunie 2004, S.C. K. S.R.L a împrumutat de la S.C. BB. suma de 6.600.000.000 ROL, care trebuia restituită până la 30 iunie 2005;

- contractul de împrumut a fost semnat tot de administratorii părţilor, respectiv inculpaţii B. (pentru S.C. K.) şi E. F. (pentru S.C. BB.);

- în continuare, la 20.12.2004, S.C. AA. a cesionat S.C. K., prin două contracte separate, un număr de 100 acţiuni, în valoare de câte 25.000 ROL, reprezentând 20 % din capitalul social af S.C. JJ.

S.A. şi, respectiv, alte 100 de acţiuni, în valoare totală de câte 25.000 ROL, reprezentând 10 % din capitalul social al S.C. KK.;

- ambele contracte de cesiune au fost semnate de administratorii părţilor, respectiv inculpaţii C. (pentru cedentul S.C. AA.) şi E. F. (pentru cesionara S.C. K. S.R.L);

- preţul plătit cedentei AA. de cesionara S.C. K. era de 4.000.000.000 ROL (pentru cele 100 de acţiuni ale S.C. JJ.

S.A.), respectiv 2.500.000.000 ROL (pentru cele 100 de acţiuni ale S.C. KK.) şi a fost achitat integral până la data încheierii fiecărui contract;

- analiza bilanţurilor contabile ale S.C. JJ. S.A. şi S.C. KK. S.R.L. a evidenţiat că acţiunile cesionate au fost supraevaluate, valoarea lor contabilă fiind considerabil mai mică decât preţul plătit de cesionară;

- acest circuit derulat în 3 etape a permis translatarea banilor de la S.C. BB. S.R.L. către S.C. AA., prin intermediul S.C. K. S.R.L, care a suferit o pagubă materială de 6.500.000.000 ROL (650.000 RON), corespunzător sumelor plătite pentru cele 200 acţiuni supraevaluate;

- prin urmare, resursele financiare de 650.000 RON ale S.C. K. au fost folosite în scop contrar intereselor acestei societăţi, beneficiarul lor direct fiind S.C. AA.;

- raportat la data săvârşirii infracţiunii, autorii acestei fapte, respectiv inculpaţii A., B., E. F. şi J. beneficiază de prevederile referitoare la încetarea procesului ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.

6. Cu privire la criticile comune a ambelor infracţiuni, s-a arătat, în primul rând, după cum a arătat şi în Notele scrise depuse la prima instanţă, art. 9 din Legea nr. 241/2005 reglementează 6 infracţiuni distincte de evaziune fiscală (alin. (1), lit. a)-g) şi două forme agravate ale acestora (alin. (2)-(3) concret, fapta incriminată de textul precitat la lit. b) ("omisiunea evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a veniturilor realizate") este vădit diferită de fapta incriminată la lit. c) ("evidenţierea în actele contabile sau alte documente (egale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive").

7. Or, deşi instanţa (la p. 71) şi-a însuşit concluzia rechizitoriului (p.57-58, pct. 210 şi pct. 213), că, atât în cazul operaţiunilor de comercializate a carcasei de porc opărit, cât şi în cazul operaţiunilor de prestări servicii editare, făptuitorii au omis evidenţierea în actele contabile a veniturilor rezultate din operaţiunile sus menţionate, în final a făcut referire, în mod evident greşit, şi la prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, care incriminează o altă faptă de evaziune fiscală; această greşeală, aparent irelevantă, în raport, cu soluţia de încetare a procesului, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, împiedică, însă analiza corectă a îndeplinirii tuturor cerinţelor prevăzute de singurul text incriminator aplicabil în cauză, respectiv art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

8. De asemenea, tribunalul a reţinut greşit (la p. 18) că inculpatul şi-a îndeplinit cu bună-ştiinţă atribuţiile specifice funcţiei de administrator şi şi-a asumat realizarea imediată a scopului fixat de inculpatul A.; această concluzie, formulată la modul general, se bazează exclusiv pe declaraţiile date în instanţă de martorii FFF. (fosta juristă a societăţilor comerciale înfiinţate şi coordonate de inculpatul A.) şi QQQQ.; declaraţiile martorilor sus menţionaţi sunt însă contrazise de alte probe administrate în cauză (relatările aceloraşi martori cu ocazia audierii la urmărirea penală, expertizele şi relaţiile comunicate de instituţiile bancare, în sensul că nu avea acces la conturile bancare ale societăţilor "administrate" etc.), pe care prima instanţă, fie le-a omis, fie le-a înlăturat în mod nejustificat.

9. Totodată, din afirmaţiile martorilor sus menţionaţi tribunalul a dedus probabil şi existenţa intenţiei calificate care, pe plan subiectiv, caracterizează ambele infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului; astfel, atât art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cât şi art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, prevăd că făptuitorul trebuie să urmărească un anumit scop, respectiv "sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale" sau "obţinerea vreunui folos, pentru sine sau pentru altul, în detrimentul societăţii administrate".

10. Relatările martorilor FFF. şi QQQQ. sunt subiective, contrazise de alte probe şi, oricum, nu fac dovada îndeplinirii condiţiei referitoare la forma de vinovăţie caracteristică ambelor infracţiuni pentru că:

- potrivit celor doi martori, precum şi declaraţiilor constante ale inculpatului A., explicaţiile pe care acesta din urmă le furniza administratorilor (de fapt sau de drept), se limitau la operaţiunea juridică menţionată în actele prezentate spre semnare;

- în cazul contractelor de achiziţionare a produsului "carcasă de porc opărit" şi de prestări servicii de editare, semnate de inculpat ca pretins administrator, fapta ilicită reţinută în sarcina sa, respectiv omisiunea înregistrării veniturilor realizate din operaţiunile ce fac obiectul sus menţionatelor contracte, este ulterioară încheierii lor şi nu are nicio legătură cu "explicaţiile" date de inculpatul A.;

- pe de altă parte, tot în referire la contractele sus menţionate, orice înscriere în actele contabile trebuie să se bazeze, de principiu, doar pe datele consemnate în acele contracte, iar pretinsa omisiune imputată inculpatului putea fi determinată de necunoaşterea anumitor reglementări nepenale aplicabile în materie, constituind aşadar o faptă săvârşită din culpă, care nu intră sub incidenţa textului incriminator (art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005);

- în cazul contractelor de asociere şi de împrumut semnate de tot ca pretins ca administrator, "explicaţiile" furnizate de inculpatul A. nu făceau, de asemenea, nicio referire la încheierea ulterioară a celorlalte două contracte de cesiune, vădit păgubitoare pentru societatea cesionară.

11. Cu privire la criticile referitoare la actele de evaziune fiscală legate de operaţiunile de comercializare a carcasei de porc opărit, a arătat că tribunalul a reţinut calitatea inculpatului de "administrator de fapt" al S.C. GG. S.R.L., entitate care a cumpărat de la S.C. CCCC. Rm. Vâlcea-DDDD. produsul "carcasă de porc opărit"; această concluzie, dedusă din declaraţia martorei FFF., este vădit eronată pentru că, prin "asumarea" calităţii de administrator la încheierea contractului de achiziţie (redactat probabil chiar de către martora jurist), "negocierea" aceluiaşi contract şi

"păstrarea legăturii" cu furnizorul, inculpatul nu putea deveni "administrator de fapt" al achizitorului, deci persoana obligată să organizeze şi să conducă activitatea contabilă a S.C. GG. S.R.L; de altfel, rechizitoriul atestă în mod cert (la p. 6 şi p. 131) că administrator de drept al S.C. GG. S.R.L. a fost doar inculpatul Mitran E. (faţă de care s-a dispus clasarea ca urmare a decesului survenit la 11.11.2008), iar potrivit actelor depuse la dosar, inculpatul era angajat de inculpatul A. ca tehnician agricol pentru a se ocupa de amenajarea şi întreţinerea stadioanelor de fotbal; în atare condiţii, apărarea constantă a inculpatului, că nu avea timpul şi cunoştinţele necesare organizării şi conducerii activităţii contabile a vreunei societăţi comerciale controlate de inculpatul A. şi că, asemenea activităţi erau desfăşurate efectiv de martorul QQQQ. (absolvent ASE, fost director economic, pensionar) sunt pe deplin verosimile, chiar dacă referitor la ultimul aspect, martorul sus menţionat a revenit în instanţă asupra declaraţiilor iniţiale confirmative date la urmărirea penală.

12. Privitor la aceleaşi operaţiuni comerciale, tribunalul a reţinut săvârşirea unor acte de evaziune fiscală ca urmare a încălcării prevederillor art. 19 (devenit art. 17 cu începere de la 01.01.2003) din O.G. nr. 99/2000, care interzic "vânzarea în pierdere", definită ca vânzare la preţ egal sau inferior preţului de achiziţie; dar, conform art. 73 pct. 5 şi art. 74 din O.G. nr. 99/2000, încălcarea interdicţiei impuse de art. 17 este sancţionată cu amendă contravenţională între 2.000 RON şi 10.000 RON, limite dublate în cazul persoanelor juridice, iar art. 3 lit. j) exceptează de la aplicarea acestei ordonanţe "produsele şi serviciile de piaţă reglementate prin alte acte normative", cum sunt, de pildă, produsele cumpărate şi revândute de S.C. GG. S.R.L (carcasă de porc opărit), care potrivit art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 97/2001, constituie "alimente de origine animală".

13. Circulaţia şi comercializarea produselor alimentare sunt incontestabil reglementate de ultimul act normativ precitat (O.U.G. nr. 97/2001), care nu conţine, însă o interdicţie similară celei evocate de prima instanţă în motivarea evaziunii fiscale, ceea ce înseamnă că S.C. GG. S.R.L. avea posibilitatea legală de a vinde carcasa de porc opărit la preţ inferior preţului de achiziţie, iar în actele contabile au fost evidenţiate corect veniturile realizate din operaţiunile de revânzare.

14. Pe de altă parte, infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în omisiunea evidenţierii în actele contabile a "veniturilor realizate", sintagmă care desemnează doar veniturile aferente preţurilor reale stabilite de părţi prin negociere, nu şi veniturile ipotetice stabilite retroactiv (şi în speţă făra nicio bază legală) de terţe organe/persoane în baza unor preţuri mai mari decât preţurile convenite de părţi.

15. În concluzie, nu a avut nicio implicare în operaţiunile comerciale legate de revânzarea produsului "carcasă de porc opărit" pentru că, în mod cert, nu a deţinut calitatea de "administrator în fapt" al S.C. GG. S.R.L., iar preţul real obţinut efectiv din aceste operaţiuni a fost stabilit legal şi consemnat ca atare în actele contabile ale celor două societăţi care au desfăşurat operaţiunile sus menţionate.

16. Referitor la actele de evaziune fiscală legate de contractele de prestări servicii, s-a arătat că, cu privire la aceste contracte, mai întâi, tribunalul a reţinut o situaţie de fapt incompletă şi partal inexactă; astfel, potrivit procesului-verbal întocmit de inspecţia fiscală la 30.06.2006 (şi nu 03.05.2006, cum greşit s-a consemnat în sentinţă la p. 57) şi menţiunilor din rechizitoriu (p. 8), S.C. HH. S.R.L. a fost radiată din Registrul Comerţului de la 20.03.2005 ca urmare a fuziunii prin absorbţie cu S.C. K. (CUI x) S.R.L., entitate care la data controlului era administrată de inculpatul H.; inspecţia fiscală s-a desfăşurat în prezenţa sa invitat pe considerentul că în perioada 02.04.2003-24.03.2005 a fost administrator al societăţii absorbite S.C. HH. S.R.L; dat fiind că ştia că în perioada 2003-2006 a figurat formal ca administrator al unor societăţi comerciale controlate de inculpatul A. (activitate exercitată fără nicio retribuţie), dar nu îşi reamintea detalii exacte, nu a contestat această calitate, iar inspectorii fiscali s-au referit la modul general la cele două contracte de prestări servicii (ambele aflate în păstrarea societăţii absorbante S.C. K.), fără să-i solicite explicaţii relevante cu privire la aceste acte.

17. Ulterior, având unele suspiciuni legate de autenticitatea semnăturii sale pe diverse înscrisuri ale societăţilor comerciale controlate de inculpatul A. a solicitat efecturea unor cercetări penale, dar, prin rezoluţia nr. 3828/P/2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.

18. În atare situaţie, a solicitat instanţei civile să constate nulitatea absolută a mai multor înscrisuri privitoare la unele societăţi comerciale controlate de inculpatul A., cu motivarea că semnătura existentă pe aceste documente nu a fost executată de el; la cererea sa, instanţa civilă a încuviinţat efectuarea unei experize grafoscopice şi a unui supliment la această expertiză; în final, Tribunalul Dolj, secţia a ll-a civilă, prin sentinţa nr. 864 din 3 octombrie 2017 (definitivă la 7 mai 2018) a respins acţiunea, reţinând că societăţile comerciale vizate erau radiate din Registrul Comerţului, iar pârâta A.N.A.F. nu avea calitate procesuală pasivă; această soluţie nu afectează, însă valabilitatea celor două rapoarte de expertiză grafoscopică întocmite de I.N.E.C-Laboratorul interjudeţean Craiova la solicitarea instanţei civile, motiv pentru care, prin încheierea din 17 aprilie 2018, instanţa penală a dispus ca expertiza grafoscopică încuviinţată în prezenta cauză să analizeze doar înscrisurile neexaminate în precedenta cauză civilă.

19. Expertizele criminalistice grafoscopice sus menţionate atestă, între altele, că semnăturile existente pe declaraţia referitoare la îndeplinirea condiţiilor de exercitare a calităţii de administrator al S.C. HH. S.R.L. (dată la 01.04.2003) şi pe contractul de prestări servicii încheiat la 30.12.2003 nu au fost executate de el, iar în cazul contractului de prestări servicii încheiat la 01.07.2003 insuficienţa calitativă a semnăturii nu permite să se stabilească dacă aceasta a fost sau nu executată de titularul B..

20. Pe parcursul urmăririi penale, deşi nu cunoştea conţinutul concret al infracţiunilor pentru care era cercetat (prezentate detaliat abia prin rechizitoriul din 17.10.2014), a negat constant săvârşirea acestora, iar în declaraţia dată la prima instanţă a invocat în apărare concluziile expertizelor criminalistice grafoscopice; tribunalul, fără să facă aplicarea prevederilor art. 181 alin. (1) din C. proc. pen. a înlăturat aceste concluzii, cu motivarea că nu "oferă credibilitate" apărărilor sale, care sunt nesincere, fiind contrazise de martorii QQQQ. şi FFF..

21. Astfel, obiectivitatea martorilor sus-menţionaţi ridică serioase dubii pentru că:

- martorul QQQQ., după cum a recunoscut la urmărirea penală, s-a ocupat efectiv de contabilitatea mai multor societăţi controlate de inculpatul A., având timpul şi cunoştinţele necesare desfăşurării unei asemenea activităţi (cel mai probabil retribuite), astfel că era direct interesat să evite eventuala sa implicarea (ca "administrator de fapt") în actele infracţionale deduse judecăţii;

- martora FFF., fosta jurist a societăţilor comerciale controlate de inculpatul A. (şi soţia inculpatului J., devenită între timp judecător), care potrivit propriilor afirmaţii s-a ocupat de formalităţile necesare înregistrării la Registrul Comerţului, este direct interesată să evite eventuala sa asociere cu posibile acte de fals, susceptibile să-i afecteze imaginea şi prestigiul de magistrat; semnificativă în acest sens este împrejurarea că martora, deşi evident nu are cunoştinţe de specialitate, a "contestat" concluziile expertizei grafoscopice, acceptate implicit de reprezentanţii Ministerului Public şi ai părţii civile.

22. Totodată, instanţa de fond, fără nicio explicaţie, nu a luat în considerare concluziile expertizei contabile pe aspecte fiscale efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, potrivit cărora cuantumul obligaţiilor fiscale suplimentare aferente serviciilor prestate de S.C. HH. S.R.L. este de numai 166.357 RON şi nu de 198.595,31 RON, cât greşit s-a stabilit prin expertiza similară iniţială.

23. Deosebit de aceste deficienţe, concluzia instanţei de fond că, raportat la relaţiile de afiliere existente între părţi, prestatorul S.C. HH. S.R.L trebuia să evidenţieze în acte venituri ce respectă principiul valorii de piaţă, calculate conform prevederilor art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 şi nu veniturile aferente preţului semnificativ mai mic consemnat în contractele de prestări servicii, este greşită pentru că:

- infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 constă în ascunderea veniturilor realizate de un contribuabil, prin omisiunea deliberată a evidenţierii lor, în totalitate sau doar în parte;

- în motivarea soluţiei de achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, tribunalul a reţinut (la p. 55), între altele, că beneficiarul S.C. XXXXX. S.A nu a plătit prestatorului S.C. HH. S.R.L suma de 555.384 RON, reprezentând diferenţa dintre veniturile stabilite de autorităţile fiscale prin luarea în considerare a cotei medii de profit (conform metodei cost plus) şi veniturile mai mici înscrise în actele contabile corespunzător preţurilor consemnate în cele două contracte încheiate de părţi, persoane afiliate în sensul Codul fiscal;

- ambele contracte de prestări servicii sus menţionate nu respectă principiul valorii de piaţă, a cărui încălcare poate fi determinată de diverse cauze, intenţionate sau neintenţionate, dar nu este incriminată ca atare;

- tranzacţiile între persoane afiliate nu sunt interzise de Codul fiscal, care permite autorităţilor fiscale să verifice aceste tranzacţii respectă principiului valorii de piaţă şi, în caz contrar, să reajusteze efectele lor fiscale prin utilizarea a 5 metode, inclusiv a metodei cost plus, iar apoi să emită o decizie de impunere motivată, corespunzător obligaţiilor fiscale suplimentare, evident mai mari decât cele iniţiale (art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015);

- aşadar, contrar celor reţinute de tribunal, Codul fiscal nu prevede obligaţia "persoanelor afiliate" de a evidenţia în actele contabile veniturile stabilite retroactiv prin operaţiunea de "reajustare a efectelor fiscale", pe care părţile contractante nu le cunoşteau şi nici nu aveau cum să le cunoască la încheierea şi înregistrarea tranzacţiei.

24. În concluzie, raportat la întregul material probator, implicarea sa în operaţiunile comerciale referitoare la cele două contracte de prestări servicii ridică serioase îndoieli, pe care tribunalul trebuia să le interpreteze în favoarea inculpatului, aşa cum prevede art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., actele de evaziune fiscală reţinute de prima instanţă practic nu există, iar cuantumul obligaţiilor fiscale suplimentare aferente acestor pretinse acte de evaziune fiscală ar fi de cel mult 166.357 RON, cu 32.238,31 RON mai puţin decât s-a reţinut în hotărârea apelată.

25. Cu privire la criticile referitoare la infracţiunea de folosire cu rea- credinţă a bunurilor societăţii, s-a arătat, în primul rând, că din rechizitoriu şi expertiza criminalistică grafoscopică rezultă că:

- a exercitat funcţia de administrator al S.C. K. (CUI x) S.R.L. cu începere de la 08.01.2003 până la 31.05.2004, când această funcţie a revenit inculpatului E. F.;

- semnătura existentă pe declaraţia privind îndeplinirea condiţiilor de administrator al S.C. K. (dată şi înregistrată la Registrul Comerţului la 08.01.2003) şi pe contractele de asociere şi de împrumut încheiate la 23.03.2004, respectiv 30.05.2004, nu a fost executată de inculpat.

26. Deşi aceste probe îi confirmau apărarea că nu avea cunoştinţă despre deţinerea calităţii de administrator al S.C. K. şi semnarea celor două contracte (ultimul la o dată când, cel puţin formal, calitatea sus menţionată era deţinută indiscutabil de inculpatul E. F.), tribunalul a reţinut implicit vinovăţia sa, pentru "argumente" neprezentate în partea expozitivă a sentinţei, dar probabil asemănătoare celor utilizate în cazul operaţiunilor de revânzare a carcasei de porc opărit şi de prestări servicii.

27. Pe de altă parte, tribunalul nu a sesizat că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că, la data pretinsei semnări a contractelor de asociere şi de împrumut, inculpatul ar fi avut cunoştinţă despre încheierea, în viitor, a celor două contracte de cesiune, în baza cărora cesionara S.C. K. a plătit cedentei S.C. XXXXX. S.A. suma de 650.000 RON cu titlu de preţ al unor acţiuni vădit supraevaluate.

28. În concluzie, tribunalul trebuia să reţină că, în ceea ce-l priveşte, deţinerea calităţii de administrator al S.C. K. şi semnarea contractelor de asociere şi de împrumut, există serioase dubii care, potrivit art. 4 alin. (2) din C. proc. pen. se interpretează în favoarea inculpatului, iar păgubirea aceleiaşi societăţi cu suma de 650.000 RON este consecinţa directă a celor două contracte de cesiune, încheiate de alte persoane ulterior încetării formale a mandatului său de administrator, fără ştiinţa şi participarea sa efectivă.

29. Cu privire la criticile referitoare la modul de soluţionare a laturii civile, s-a arătat că raportat la inexistenţa elementului material al infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, tribunalul a admis greşit pretenţiile civile referitoare la repararea prejudiciului de 218.197,51 RON, presupus a fi fost cauzat prin cele două inacţiuni ale aceleiaşi fapte şi a menţinut, tot greşit, sechestrul asigurător instituit asupra unor bunuri/valori din patrimoniului inculpatului până la concurenţa sumei de 228.993 RON.

Apelantul inculpat J. a solicitat, în raport, cu dispoziţiile art. 421, alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă şi rejudecând cauza să se pronunţe o nouă hotărâre legală prin care să se dispună achitarea apelantului inculpat pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, să se respingă acţiunea civilă formulată împotriva acestuia şi să se dispună ridicarea masurilor asigurătorii dispuse prin încheierea din data de 7.08.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj în acest dosar, soluţie menţinută de instanţa de control judiciar prin d.p.404/18.11.2019, dar şi înlăturarea dispoziţiei de obligare a apelantului inculpat la cheltuieli judiciare, sau în subsidiar să se reconsidere cuantumul acestora.

În motivarea apelului, s-a invocat nulitatea sentinţei pronunţată de instanţa de fond care nu a dat citire actului de sesizare a instanţei, în raport, cu obligaţia imperativă instituită de art. 374 din C. proc. pen., ceea ce reprezintă o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil şi atrage incidenţa art. 6 CEDO cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în mod greşit instanţa de fond, fiind investită cu cererea inculpatului CRACIUNOIU

J. de continuare a procesului penal în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005, a apreciat că nu sunt incidente vreunul din motivele de achitare reglementate de art. 16 alin. (1), lit. a)-d) şi a dat prevalenţă instituţiei prescripţiei răspunderii penale, dispunând încetarea procesului penal.

În mod greşit instanţa de fond, fiind investită cu cererea inculpatului J. de continuare a procesului penal în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1), pct. 2 din Legea 31/1990 a apreciat că în cauză nu ar fi incidente cazurile de achitare prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din

C. proc. pen. şi a dat prevalenţă instituţiei prescripţiei răspunderii penale, dispunând încetarea procesului penal.

În măsura în care pentru cele două infracţiuni indicate anterior erau incidente în egală măsură dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit a) din C. proc. pen. în principal, sau art. 16, alin. (1) lit. b) teza a-ll-a din C. proc. pen. s-a aratat că în mod nelegal a fost admisă acţiunea civilă şi a fost obligat apelantul inculpat la despăgubiri de 4968,28 RON, reprezentind impozit pe profit aferent operaţiunilor contabile neevidenţiate legal circumscrise acuzaţiei penale de evaziune fiscală.

S-a arătat că în lipsa temeiurilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi criticind soluţia de obligarea inculpatului al despăgubirile arătate, sentinţa de fond este nelegală şi cu privire la menţinerea măsurilor asigurătorii asupra patrimoniului inculpatului.

Totodată, s-a arătat că pronunţarea unor soluţii de achitare pentru toate infracţiunile pentru care apelantul inculpat a fost trimis în judecată atrage soluţia legală a înlăturării obligării acestuia la cheltuieli judiciare care rămân în sarcina statului în temeiul art. 275 pct. 4 alin. (3) din C. proc. pen.

În caz de menţinere a soluţiilor dispuse de instanţa de fond, s-a arătat că este nelegală obligarea apelantului inculpat la cheltuieli judiciare de ll. 000 RON cheltuieli judiciare calculate incorect, în raport, cu acuzaţia penală reţinută în sarcina apelantului inculpat raportat la împrejurarea că aceeaşi sumă a fost stabilită în sarcina altor inculpaţi cu acuzaţii penale mult mai laborioase.

În dezvoltarea motivelor de apel, s-a arătat că:

1. Sentinţa apelată este lovită de nulitate absolută, în raport, cu dispoziţiile art. 374 din C. proc. pen. cu referire la art. 6 § l şi 3 din CEDO.

Potrivit art. 374 din C. proc. pen. la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată, ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecaţii sau să se facă o scurtă prezentare a acestuia.

Preşedintele explică inculpatului în ce constă invinuirea ce i se aduce, îl încunoştiinzează cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atragîndu-i atenţia că tot ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.

Potrivit art. 6 alin. (1) din CEDO "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, citirea actului de sesizare şi explicaţiile preşedintelui cu privire la acuzaţia penală se circumscriu condiţiei de echitate a procedurii instituită de CEDO.

Potrivit art. 6 alin. (3) CEDO, "orice acuzat are mai ales dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp, şi în mod amănunţit despre natură şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa…".

S-a arătat că, deşi virtuală, nulitatea invocată este una absolută, poate fi valorificată în faţa instanţei de apel, în raport cu dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen.

2. Sentinţa apelată este nelegală, deoarece în cauză era incident, cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din C. pen. cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pen. sau, în subsidiar, cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a - II-a din C. proc. pen.

Astfel, conform acuzaţiei penale, infracţiunea de evaziune fiscală s-a reţinut în raport cu încheierea contractelor de închiriere pentru două spaţii comerciale:

- contractul nr. x/16.02.2004 intervenit între S.C. AA. şi S.C. FF. S.R.L. - chirie în valoare de 200 USD/lună pe perioada 16.02.2004-16.02.2009.

- contractul nr. x/20.03.2004 intervenit între S.C. AA. si S.C. IIII. pentru o chirie de 50 USD/lună pe perioada 20.03.2004-20.03.2009.

S-a reţinut, că în contabilitatea societăţii AA. nu au fost evidenţiate sumele încasate cu titlu de chirie, calculându-se impozit pe profit de 4968,28 RON pentru ambele contracte.

Instanţa de fond a ignorant două împrejurări fundamentale dovedite fără dubiu în cauză:

a) contrar reţinerii eronate în rechizitoriu, a îndeplinit funcţia de administrator la S.C. AA. în perioada 20.10.2004 - inceputul anului 2005 când potrivit actelor de la dosar această calitate i-a încetat.

b) societatea în cauză a înregistrat în evidenţele sale contractele în discuţie, deci sursa de venit era identificabilă şi nicidecum ascunsă, iar societatea S.C. AA. avea departament de contabilitate, cu contabili profesionişti angajaţi care aveau ca obligaţie de serviciu evidenţierea acestui venit şi plata impozitului pe profit către bugetul de stat.

În aceste condiţii, este fundamental greşită reţinerea unei acuzaţii penale în ceea ce-l priveşte pe întreaga perioada de derulare a contractelor, în condiţiile în care de la începutul anului 2005 nu a avut nicio calitate în această societate pentru a putea fi reţinută responsabilitatea sa potrivit art. 1l. alin. (1) din Legea 82/1991, aşa cum eronat a reţinut instanţa de fond.

Cu privire la perioada arătată fapta imputată nu există, deoarece nu a avut calitatea de administrator pentru a se putea reţine obligaţia sa de coordonare a modului în care era condusă contabilitatea societăţii şi, implicit să-i fie imputabilă neplata impozitului pe profit.

Suplimentar, aşa cum a arătat şi în declaraţia dată în faţa judecătorului fondului, existenţa serviciului contabilitate exclude vreo intenţie în ceea ce-l priveşte, astfel încât există un dubiu important ce trebuie interpretat în sensul lipsei formei de vinovăţie cerută de lege pentru angajarea răspunderii penale pentru evaziune fiscală.

În aceste condiţii, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) şi b), teza a II a, a solicitat instanţei să dispună achitarea pentru infracţiunea de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată.

3. De asemenea, în mod greşit instanţa de fond fiind investită cu cererea inculpatului J. de continuare a procesului penal în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1), pct. 2 din Legea 31/1990 a apreciat că în cauză nu ar fi incidente cazurile de achitare prevăzute de art. 16, alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. şi a dat prevalenţă instituţiei prescripţiei răspunderii penale, dispunând încetarea procesului penal.

Acuzaţia penală prevăzută de art. 272 alin. (1), pct. 2 din Legea 31/1990 şi anume folosirea, cu rea-credinţă de bunuri sau creditul de care se bucură societatea într-un scop contrar intereselor acesteia, în folos propriu sau pentru a favoriza o altă societate în care inculpatul are interes direct sau indirect nu subzistă în cauză.

Ca stare de fapt s-a reţinut împrejurarea că a avut loc un circuit derulat în 3 etape, din care în ceea ce îl priveşte pe apelantul inculpat una singură are relevanţă.

Între S.C. K. - S.C. AA., a existat o asociere pentru care K. să finanţeze achitarea şi montarea de către S.C. AA. a unei tipografii de mare tiraj marca ZZZ. achiziţionată din ANGLIA.

A precizat ca apelantul inculpat nu a avut nicio implicare în alte operaţiuni comerciale care să susţină acuzaţia penală în modalitatea expusă în rechizitoriu, aşa zisa a-III-a etapă în care s-au cesionat acţiuni de la AA. către S.C. K. în data de 20.12.2004 actul de cesiune în numele AA. a fost semnat de alt inculpat C..

Or, asocierea comercială între S.C. AA. şi S.C. K. pentru achiziţionarea şi montarea tipografiei este una licită şi nu este aptă să conducă la reţinerea infracţiunii prevăzuta de art. 272 din Legea 31/1990. Lipsa oricărei implicări a apelantului inculpat în operaţiunile comerciale ulterioare, atrage obligativitatea unei alte analize a elementului material al laturii obiective:este contractul de asociere încheiat la data de 25.03.2004 un act material apt să atragă reţinerea condiţiei de tipicitate pentru infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea in judecata.

Răspunsul este evident nu. În aceste conditii, elementul material al laturii obiective poate fi completat cu acte materiale înfăptuite de alţi inculpaţi, în condiţiile în care în descrierea faptei procurorul arăta că ar consta în "achiziţionarea în cursul anului 2004 la preţuri mult supraevaluate, în mod nejustificat, de acţiuni la S.C. JJ. S.A. şi S.C. KK., diminuind capitalul K. constituie acte materiale ale infracţiunii . . . . . . . . . ."

Aşadar, descrierea faptei din actul de sesizare a instanţei a reţinut ca act material care realizează conţinutul obiectului material al laturii obiective pentru infracţiunea în discuţie "cumpărarea în mod nejustificat, la preţuri mult supraevaluatele acţiuni . . . . . . . . . . ." acte materiale pe care nu le-a săvârşit.

Acuzaţia penală este aceea de coautorat, deoarece procurorul vorbeşte la pct. 3 ind.l de "fapta inculpaţilor . . . . . . . . . . . .J. de a achiziţiona nejustificat acţiuni supraevaluate..." acte materiale pe care nu le-a săvârşit.

În aceste condiţii, fapta imputată nu există, fiind evidentă deruta factuală în care se găseşte procurorul, în sensul, că în partea expozitivă reţine contribuţia sa doar la încheierea asocierii S.C. K. S.C. AA. pentru ca ulterior să îi reţina o acuzaţie penală întemeiată pe altă bază factuală, a achiziţionării de acţiuni supraevaluate de la S.C. JJ. S.A. şi S.C. KK. S.A..

Este incident cazul de achitare prevăzut de art. 16, alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. pentru această infracţiune.

4. În măsura în care instanţa de apel va pronunţa o soluţie de achitare pentru infracţiunea de evaziune fiscală, devine incident art. 25 din C. pen. şi 397 din C. proc. pen. şi se impune respingerea acţiunii civile.

Solutia de respingere a acţiunii civile atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., în sensul că masurile asigurătorii se impun a fi ridicate în mod greşit instanţa de fond menţinând aceste masuri asigurătorii asupra întregului patrimoniu al apelantului inculpat, soluţia fiind disproporţionată vădit şi faţă de cuantumul redus al pretinsului prejudiciu în cauză.

De asemenea, a criticat obligarea apelantului inculpat la cheltuieli judiciare care rămân în sarcina statului în caz de achitare în condiţiile art. 275 pct. 4 alin. (3) din C. proc. pen., însă în măsura în care instanţa de apel nu va apecia ca fondate criticile legate de achitarea apelantului inculpat, a solicitat ca instanţa de control judiciar să reexamineze cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat inculpatul, şi anume 11.000 RON, în raport, cu împrejurarea că începerea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale au avut loc în aceeaşi zi, deci în faza de urmărire penale nu se justifică astfel de sume, iar acuzaţia penală adusă apelantului inculpat diferă fundamental ca amploare faţă de alţi inculpaţi care au cheltuieli judiciare egale.

Partea civilă STATUL ROMÂN prin A.N.A.F.- PRIN MANDATAR DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA a solicitat desfiinţarea sentinţei apelate, rejudecarea cauzei şi să se dispună admiterea în totalitate a cererilor de constituire ca parte civilă şi de instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor până la concurenţa pagubei arătate de partea civilă, astfel:

În ceea ce priveşte pretenţiile civile, să se dispună:

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., G., H., B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 30

663,96 RON, pentru fapta de a nu înregistra în contabilitatea S.C. K., în perioada ianuarie- februarie 2004, veniturile rezultate din transferul proprietăţilor imobiliare, respectiv vânzării activelor aferente imobilului situat în municipiul Craiova str. x;

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., G., H., B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 10 899,40 RON, pentru fapta de a înregistra, în perioada ianuarie- februarie 2004, în contabilitatea S.C. K., cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activelor imobilului situat în municipiul Craiova str. x;

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., G., D., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 21 127 721,26 RON, pentru fapta de a nu înregistra, în perioada 2003-2006, în contabilitatea S.C. BB., veniturile rezultate în urma vânzării suprafeţei de 23.50 ha teren; - 4. obligarea în solidar a inculpaţilor A., E. F., G., I., C. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 50 262,75 RON, 21.359 RON, 2.901 RON, respectiv 2.996 RON (impozit pe venit 10%) pentru fapta de a nu înregistra, în perioada anilor 2003-2006, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC., respectiv S.C. BB.;

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de de 59.862,50 RON, pentru fapta de a nu înregistra în luna noiembrie 2004, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni de la S.C. BB. către S.C. K.;

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 50.262,75 RON, pentru fapta de a nu înregistra în luna noiembrie 2004, veniturile rezultate în urma achiziţionării pachetului majoritar de acţiuni la S.C. DD. S.A. Craiova, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 50.262,75 RON (impozit pe venit 10%);

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., D., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 8.705,60 RON pentru fapta de a înregistra în perioada iunie - august 2005, în contabilitatea S.C. K., cheltuieli care nu au avut la baza operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi";

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., C. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului 4 518,49 RON, pentru fapta de a nu înregistra, în luna iulie 2003, în contabilitatea S.C. EE. S.R.L., cheltuieli nejustificate, care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x 4270/2003;

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., G. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 12 771,20 RON, pentru fapta de a nu declara şi achita, în luna noiembrie 2004, impozitele aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzător activităţii desfăşurate de către S.C. FF. S.R.L., de tipărire buletine de vot; - 10. obligarea inculpatului A., B., H. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 19 602,20 RON, pentru fapta de a nu înregistra în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K.

SRL, în anul 2005, veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100 000 kg carcasa de porc;

- obligarea inculpatului A. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (cui x), la plata debitului de 1437 RON, pentru fapta de a evidenţia în perioada februarie- decembrie 2003, în contabilitatea S.C. GG. S.R.L., cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x din 03.03.2003 (achiziţia a 600 abonamente ziar la cotidianul HH.);

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., H. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 1.753,13 RON, pentru fapta de a evidenţia în luna octombrie 2004, în contabilitatea S.C. AA., cheltuieli care nu au avut la baza operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A.;

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 198 595,31 RON, pentru fapta de a nu înregistra în perioada anilor 2003 - 2005, în evidenţa contabilă a S.C. HH. S.R.L., veniturile realizate;

- obligarea în solidar a inculpaţilor A., J. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 10 795,99 RON, pentru fapta de a nu înregistra în perioada anilor 2004-2006, în contabilitatea S.C. AA., veniturile realizate din închirierea de spaţii comerciale, (impozit pe profit şi TVA).

În ceea ce priveşte măsurile asigurătorii, s-a solicitat instanţei să menţină masurile asigurătorii dispuse prin încheierea Tribunalului Dolj din data de 07.08.2019, pronunţata în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă, până la concurenţa pagubei arătate mai sus.

În fapt, prin cererea de constituire ca parte civilă precizată, depusă de partea civilă în dosarul instanţei, la data de 27.11.2019, Statul Roman prin ANAF a solicitat instanţei să dispună obligarea inculpaţilor A., G., H., B., D., E. F., I., C., J., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. K. (CUI x) la plata prejudiciului produs bugetului de stat, aşa cum a fost defalcat la punctul I. din prezentele Motive de apel.

În susţinerea cererii de constituire ca parte civilă, s-a arătat că, toate societăţile care ar fi putut avea calitate de parte responsabilă civilmente în cauza respectivă, S.C. BB. S.R.L., CC., S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. K. (CUI x), S.C. LL. S.A., S.C. MM. S.A., S.C. P. S.A., S.C. NN. S.R.L., S.C. AA., au fost absorbite în S.C. K. (CUI x), la data soluţionării prezentei cauze, acestea nemaifiind persoane juridice distincte, motiv pentru care a apreciat că partea responsabilă civilmente este doar S.C. K. (CUI x).

Prin sentinţa penală cu nr. x, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Dolj a dispus în baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen., art. 23 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., art. 1357, 1381,1382 si 1385 din C. civ., admiterea în parte a acţiunii civile formulată şi precizată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru partea civilă Statul Român prin A.N.A.F.

A obligat pe inculpaţii A., E. F., G. D., B., H. şi J. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata către partea civilă a prejudiciului în sumă totală de 18.607.330,4 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, astfel: - pe inculpatul A., la plata sumei de 30 563,96 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate - pe inculpaţii A. şi E. F., în solidar, la plata sumei de 18.240.910 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A. si G., în solidar, la plata sumei de 21 359,2 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A. si G., în solidar, la plata sumei de 2901 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A. si G., în solidar, la plata sumei de 2 996 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A., E. F. si partea responsabilă civilmente S.C. K., în solidar, la plata sumei de 5 986.25 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A. si E. F., în solidar, la plata sumei de

50262,75 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A., D. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., în solidar, la plata sumei de 8 705,6 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpatul A., la plata sumei de 4 518,49 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A. şi G., în solidar, la plata sumei de 12 771,2 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A., B., H. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., în solidar, la plata sumei de

19.602,2 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpatul A., la plata sumei de 1.437 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpatul A., la plata sumei de 1753,13 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A. şi B., în solidar, la plata sumei de 198 595,31 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate; - pe inculpaţii A. şi J., în solidar, la plata sumei de 4 968,28 RON la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului A.: - sumele de bani la L., în contul bancar deschis la data de 17.04.2009; -sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2005; - sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 30.05.2001; - sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 16.12.2008; -313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -540 părţi sociale, in valoare de 405 RON, din capitalul social ai S.C. P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr.

x atribuit la data de 5.04.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -97735 părţi sociale, în valoare de 977350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2002 atribuit la data de 1.07.2002, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; - imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud.

Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter -15 încăperi, etajul l - 27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova; - imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 1 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CFI 49222 a municipiului Craiova; -imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 2 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI 49223 a municipiului Craiova; - imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei. compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI 49224 a municipiului Craiova; - imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv C1 având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp.

In temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului B.: -sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 8.05.2012; -sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 19.03.2003; - sumele de bani la R., în contul bancar deschis la data de 24.10.2012; -1 parte socială, în valoare de 10 RON, din capitalul social al S.C. K., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 28.03.2005, în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism - Structura Centrală {filele x d.u.p.), asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului E. F.: -sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.07.2003; -180 părţi sociale, în valoare de 135 RON, din capitalul social al S.C.

P. S.A., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2005 atribuit la data de 5.04.2005, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -6 părţi sociale, în valoare de 60 RON, din capitalul social al S.C. S. S.R.L., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. x/2007 atribuit la data de 11.10.2007, precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -imobil situat în Craiova, str. x (fostă str. x), judeţul Dolj, compus din 3 camere şi dependinţe, precum şi cota indiviză din dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor din bloc care se folosesc în comun de toţi coproprietarii şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei, pe toată durata existenţei construcţiei, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă 42461 a municipiului Craiova.

în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului G.: -sumele de bani la R. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.10.2010; -20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. K.,precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -imobil situat în judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 1300 mp şi construcţie-locuinţă plus anexă, identificate cu nr. cadastra[ provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x (30068) a comunei Afumaţi, jud. Dolj. în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatei D.: -sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.05.2008; -sumele de bani la M.

S.A. în contul bancar deschis la data de 25.03.2004; -sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 20.09.2007; -autoturism marca x, seria motor x, serie saşiu x; -120 părţi sociale, în valoare de 90 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din apartament cu 4 camere şi dependinţele aferente, cu o suprafaţă totală de 82,31 RON şi cota indiviză din dreptul de coproprieate forţată şi perpetuă asupra părţilor din imobil care se folosesc în comun de toţi coproprietarii acestuia, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiei, nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova; -imobil situat în Craiova, constând în apartament cu 3 camere, precum şi dreptul de proprietate continuă asupra părţilor comune, nr. cadastral provizoriu x, înscris în CFI nedefinitivă nr. 26496 a municipiului Craiova.

în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului H.: -sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 15.05.2012; -sumele de bani la O.

S.A., în contul bancar deschis la data de 28.03.2006; -autoturism marca x, serie motor x, serie saşiu x. In temeiul art. 404 alin. (4) litc din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07 august .2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurenta sumei de 18.607.330,4 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c)

din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului G., până la concurenta sumei de 40027,4 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. In temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului H., până la concurenta sumei de 19602,2 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului B., până la concurenţa sumei de 218 197,51 RON (compusă din sumele de 19 602,2 RON şi 198 595,31 RON), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului D., până la concurenta sumei de 8705,6 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului E. F., până la concurenţa sumei de 18.297.159 RON (compusă din sumele de 18240910 RON, 5986,25 RON si 50262,75 RON), la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului J., până la concurenta sumei de 4.968,28 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. În temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului părţii responsabile civilmente S.C. K., prin lichidator judiciar U.., până la concurenta sumei de 34294,05 RON (compusă din sumele de 5986,25 RON, 8705,6 RON si 19602,2 RON) la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. În temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., ridică măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism -Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului C.: -sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2004; -sumele de bani la O. S.A. în contul bancar deschis la data de 20.12.2007; -sumele de bani la V.

S.A., în contul bancar deschis la data de 7.07.2009; -sumele de bani la W. S.A., în conturile bancare deschise la data de 10.05.2006, respectiv 16.06.2010; -396.653 părţi sociale, în valoare de 3.966.530 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -150 părţi sociale, în valoare de 112.5 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -123.728 părţi sociale, în valoare de 1.237.280 RON, din capitalul social al S.C.

Q. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -2 părţi sociale, în valoare de 20 RON, din capitalul social al S.C. X. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al SC

K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. Y. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale; -imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 706,48 mp şi o construcţie (trup I, corp C), cu destinaţie de birouri, cu o suprafaţă construită de 315,51 mp şi o suprafaţă utilă de 288,58 mp, cu regim de înălţime parter plus mansardă, precum şi o alee de acces în suprafaţă de 381,01 mp şi zona de protecţie cu o suprafaţă de 9,99 mp, cu nr. cadastral x, CFI 7970 a municipiului Craiova; -imobil situat în Craiova, str. x (fost nr. 17), judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 156 mp, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă x a municipiului Craiova şi teren intravilan în suprafaţă de 374 mp, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă x a municipiului Craiova; -imobil situat în Craiova, str. x (fost nr. 17), judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă de 286 mp, cu nr. cadastral provizoriu x şi birouri situate la parterul construcţiei (construcţia având un regim de înălţime S+P+E), cu o suprafaţă construită de 127,79 mp şi o suprafaţă utilă de 91,18 mp, compuse din 3 camere şi dependinţe şi birouri cu o suprafaţă construită de 85,70 mp şi o suprafaţă utilă de 63 mp, compuse din două încăperi, nr. cadastral provizoriu x şi subsolul construcţiei cu o suprafaţă de construită de 174,41 mp, WC B cu o suprafaţă utilă de 5,65 mp, WC F cu o suprafaţă utilă de 8,14 mp, casa scării cu o suprafaţă de 18,15 mp şi tehnoredactare cu o suprafaţă utilă de 63,74 mp, cu nr. cadastral x, CFI 14436 a municipiului Craiova.

în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., ridică măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului C., până la concurenta sumei de 82.037,24 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. în temeiul art. 404 alin. (4) lit.

c) din C. proc. pen., ridică măsura asiguratorie a sechestrului asigurător instituit asupra patrimoniului inculpatului I. prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, până la concurenţa sumei de 77.518,75 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., obligă pe inculpatul A. la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de

151000 RON, din care suma de 150000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală. în temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., obligă pe inculpatul B., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 11000 RON, din care suma de 10000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală. În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., obligă pe inculpatul E. F., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 31000 RON, din care suma de 30000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală. În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., obligă pe inculpatul D., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 26000 RON, din care suma de 25000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală. În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., obligă pe inculpatul H., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 11000 RON, din care suma de 10000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală. În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., obligă pe inculpatul G., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 11000 RON, din care suma de 10000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală. În temeiul art. 275 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., obligă pe inculpatul

J., la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 11000 RON, din care suma de 10000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală. în baza art. 4 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 39/2015 cu aplicarea Anexei H.G. nr. 1000/2015, infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită de inculpatul A. se înscrie în cazierul fiscal al acestuia. în temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, dispune comunicarea unei copii a prezentei hotărâri către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, la data rămânerii definitive a acesteia. Onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu, în cursul camerei preliminare, pentru inculpaţii A., C., D., E. F. si G., în cuantum de câte 230 RON rămân în sarcina statului si urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiiei. Onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu, în cursul judecăţii, pentru inculpatul A. în cuantum de câte 2506 RON, rămâne în sarcina statului si urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei. Onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu, în cursul judecăţii, pentru inculpaţii I., G., C. si D., în cuantum de câte 1253 RON, rămân în sarcina statului si urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Critica adusă sentinţei penale cu nr. x, este aceea că instanţa a apreciat în mod gresit dispoziţiile legale aplicabile precum şi probele administrate în cauză.

Astfel, cu privire la debitele la plata cărora a solicitat instanţei să oblige în solidar inculpaţii, s-a arătat că, în mod greşit instanţa de fond a considerat că sunt vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală numai inculpaţii care aveau calitatea de administratori de drept sau de fapt ai societăţilor respective, exonerandu-i de răspundere penală pe inculpaţii care au fost intermediari în lanţul tranzacţiilor anlizate, considerând că aceştia nu au nicio participare nici la săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscala nici la producerea prejudiciului produs bugetului de stat.

De asemenea, critica adusă sentinţei apelate este şi în ceea ce priveşte soluţia instanţei cu privire la obligarea în parte a părţii responsabile civilmente S.C. K. (17413095) la plata prejudiciului solicitat de partea civilă. S-a arătat că, aşa cum a arătat şi în cererea de constituire ca parte civilă precizată, a arătat că, toate societăţile care ar fi putut avea calitate de parte responsabilă civilmente în cauză respectiv, S.C. BB. S.R.L., CC., S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. K. (CU1 17413095), S.C. LL. S.A., S.C. MM. S.A., S.C. P. S.A., S.C. NN. S.R.L., S.C. AA., au fost absorbite în S.C. K. (cui x), la data soluţionării prezentei cauze, acestea nemaifiind persoane juridice distincte, motiv pentru care s-a apreciat că partea responsabilă civilmente este doar S.C. K. (cui x), care a preluat drepturile şi obligaţiile societăţilor absorbite.

În susţinerea acestui motiv de apel, s-a arătat faptul că aceste societăţi care ar fi putut avea calitatea de părţi responsabile civilmente în dosarul penal, nu şi-au încetat activitatea ca urmare a radierii propriu-zise, ci au fuzionat prin absorbţie, la solicitarea administratorilor de drept sau de fapt, ale acestora.

Potrivit art. 234 din C. civ., "Fuziunea se face prin absorbţie unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoana juridică nouă,,. Conform art. 235 din C. civ. - care reglementează efectele fuziunii "(1) în cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe. (2) în cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate".

Având în vedere aceste dispoziţii legale, s-a arătat că S.C. K. (CUI x) este persoană juridică nouă ce preia drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice absorbite şi are calitatea de parte responsabilă civilmente în dosarul penal şi pentru drepturile şi obligaţiile societăţilor arătate în cererea de constituire ca parte civilă precizată.

Astfel, în ceea ce priveşte punctul 1 al cererii de constituire ca parte civilă, prin acesta, partea civila a solicitat instanţei să dispună obligarea în solidar a inculpaţilor A., G., H., B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 30 663,96 RON, pentru fapta de a nu înregistra în contabilitatea S.C. K., în perioada ianuarie- februarie 2004, veniturile rezultate din transferul proprietăţilor imobiliare, respectiv vânzării activelor aferente imobilului situat in municipiul Craiova str. x.

Cu privire la acesta, instanţa de fond a reţinut în considerente că, potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 03.09.2003 emis de Ministerul Economiei si Comerţului, DDD. era o societate controlată în totalitate de către inculpatul A., acţionar principal al acesteia fiind S.C. MM. S.A., în care 35% din capitalul social (şî implicit un procent similar de acţiuni-32,638 acţiuni) erau deţinute de inculpat, societate care la rândul său i-a avut ca acţionari şi pe inculpaţii C. (18,650 acţiuni-20 % din capitalul social), D. (9,325 acţiuni-10 % din capitalul social) şi E. F. (14,920 acţiuni-16 % din capitalul social) şi pe numitul EEE. (2,797 acţiuni-3 % din capitalul social).

La data de 15.01.2004, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x inculpatul G., a vândut terenul respectiv către S.C. K., pentru un preţ menţionat în sumă de 6.896.000.000 ROL (echivalentul a 168.301 euro/pentru un curs de 40,974 ROL/eur). La data de 10.02.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. K., CUI x, în calitate de vânzător, reprezentată de inculpatul B., împuternicit conform Deciziei asociatului unic nr. 8/08.02.2004, a vândut acelaşi teren către S.C. GGG., reprezentată legal de avocat HHH.

în calitate de cumpărător, preţul stabilit fiind de 11.917.566.523 ROL, echivalentul a 290.856,80 euro + TVA, echivalent ROL + TVA la cursul mediu interbancar al BNR de 40,974 ROL/euro. Concomitent cu transferul de proprietate asupra terenului a avut loc şi transferul activelor construite pe acesta. La data de 15.01.2004, aceleaşi active au fost vândute, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x încheiat între S.C. GG., reprezentată de H. şi S.C. K., pentru un preţ de 319.000.000 ROL (aprox. 7.900 Euro). Ulterior, la data de 10.02.2004, aceleaşi active au fost vândute conform contractului de vânzare - cumpărare construcţii autentificat sub nr. x la BNP CCC., încheiat între S.C.

K., CUI x, în calitate de vânzător, societate reprezentată de B., împuternicit conform Deciziei asociatului unic nr. 8/08.02.2004 şi S.C. GGG., reprezentată legal de avocat HHH., în calitate de cumpărător, preţul vânzării cumpărării stabilit de comun acord de către părţi pentru dreptul de proprietate asupra construcţiilor fiind de 40.000 euro + TVA, echivalent sumei de 1.638.960.000 ROL + TVA la cursul mediu interbancar al BNR de 40,974 ROL/euro. Atât pentru teren, cât şi pentru construcţii, S.C. K. a încasat suma totală de 16.132.266.562,37 ROL din care: 13.556.526.523 ROL a fost valoarea de bază, iar 2.575.740.039,37 ROL au reprezentat TVA.

Tranzacţiile vizând vânzarea-cumpărarea activelor nu au fost înregistrate în contabilitate S.C. GG., iar valoarea de vânzare a construcţiilor respective, în perioada

15.01.2004 - 10.02.2004, deci în decurs de 26 zile, a avut fluctuaţii inexplicabile, de la 319.000.000 ROL la 1.638.960.000 ROL. Având în vedere că valoarea de vânzare a construcţiilor respective, în perioada 15.01.2004 -10.02.2004, deci în decurs de 26 zile, a avut fluctuaţii majore, inexplicabile, la calcularea obligaţiilor fiscale, tribunalul, având în vedere raportul de expertiză fiscală întocmit în cauză nu va lua în calcul preţul de vânzare către S.C. K., şi va face aplicarea disp. art. 11 din Codul fiscal, apreciind că real preţul de vânzare către S.C. GGG., persoană necontrolată de inculpatul A., apreciind că acest din urmă preţ reflectă conţinutul economic al tranzacţiei. Prin urmare, atâta vreme cât valoarea de 1.638.960.000 ROL a stat la baza vânzării dintre o societate din cadrul grupului de societăţi controlate de inculpatul A. (SC K.) şi o terţă persoană juridică, rezultă că această valoare este cea reală. în consecinţă, în concordanţă cu expertiza fiscală efectuată în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) instanţa apreciază ca, obligaţiile fiscale care trebuiau datorate de S.C. GG., în legătură cu tranzacţia activelor sunt în cuantum total de 30563,96 RON.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor imobiliare), răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective. Prin urmare, întrucât la data încheierii tranzacţiilor imobiliare arătate, administrator de drept al S.C. GG. era Mitran E., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul reţine că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii în contabilitatea societăţii a veniturilor rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova, str. x. Cu privire la defunctul Mitran E. s-a dispus clasarea de către procuror ca urmare a decesului acestuia. Deşi în actul de sesizare, neevidenţierea în contabilitate a veniturilor rezultate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în municipiul Craiova str. x a fost imputat inculpaţilor A., G., H. şi B., tribunalul reţine că inculpaţii G., H. şi B. nu aveau nici obligaţia şi nici posibilitatea concretă a face demersuri în sensul acestei evidenţieri în contextul în care nu aveau calitatea prevăzuta de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: administrator (de drept sau de fapt), ordonator de credite sau gestionar al S.C. GG.. Prin urmare, inactivitatea reţinută în actul de sesizare nu poate fi imputată nici din punct de vedere penal şi nici civil inculpaţilor G., H. şi B..

S-a arătat că instanţa a procedat la o aplicare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei. Astfel, deşi G., H. şi B. nu aveau calitatea de administrator (de drept sau de fapt), ordonator de credite sau gestionar al S.C. GG., aceştia prin faptele lor cu intenţie au contibuit la săvârşirea faptei de evaziune fiscala de către inculpaţii A. si Mitran E. şi implicit la producerea prejudiciului către bugetul de stat, în cuantumul arătat mai sus.

Aşa cum s-a arătat, la data de 15.01.2004, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x inculpatul G., a vândut terenul către S.C. K., la data de 10.02.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. K., CUI x, în calitate de vânzător, reprezentată de inculpatul B., împuternicit conform Deciziei asociatului unic nr. 8/08.02.2004, a vândut acelaşi teren către S.C. GGG.. La data de 05.07.2003, S.C. DDD. S.A., reprezentată de Mitran E. a vândut către S.C. GG., reprezentată de inculpatul H., activele situate în Craiova, str. x. La data de 15.01.2004, aceleaşi active au fost vândute, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x încheiat între S.C. GG., reprezentată de H. şi S.C. K.. Ulterior, la data de 10.02.2004, aceleaşi active au fost vândute conform contractului de vânzare -cumpărare construcţii autentificat sub nr. x la BNP CCC., încheiat între S.C. K., CUI x, în calitate de vânzător, societate reprezentată de B., împuternicit conform Deciziei asociatului unic nr. 8/08.02.2004 şi S.C. GGG..

Aşadar, toate aceste tranzacţii au fost efectuate cu sprijinul necondiţionat al inculpaţilor G., H. şi B., care în mod greşit, au fost exoneraţi de răspundere de către instanţa de fond (cu privire la aceste tranzacţii).

De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii părţii civile cu privire obligarea pârtii responsabile civilmente S.C. K., alături de inculpaţi la plata prejudiciului produs bugetului de stat.

Cu privire la cererea părtţii civile de la punctul 3, de obligare in solidar a inculpaţilor A., G., D., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 21 127 721,26 RON, pentru fapta de a nu inregistra, în perioada 2003-2006, în contabilitatea S.C. BB., veniturile rezultate in urma vânzării suprafeţei de 23.50 ha teren, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Tribunalul a constatat că acuzaţia formulată prin actul de sesizare vizează neînregistrarea în perioada 2003 - 2006 în contabilitatea S.C. BB. a veniturilor rezultate în urma vânzării suprafeţei de 23,50 ha teren, cauzându-se prin aceasta un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 21.127.721,26 RON (impozit pe venit şi TVA). Tribunalul a reţinut că tranzacţiile imobiliare efectuate de S.C. BB., cu privire la care este formulată acuzaţia de neînregistrare în contabilitate au avut loc în perioada 29.11.2004 - 20.01.2005. Având în vedere că achiziţia terenului în suprafaţă de 23,50 ha s-a făcut de către S.C. BB. la un preţ subevaluat de 0,2979 RON/mp iar preţurile de vânzare sunt certe, stabilite prin contracte de vânzare-cumparare şi facturi emise în mod succesiv între societăţi şi persoane fizice, prin expertiza fiscală efectuată în cursul cercetării judecătoreşti (căreia tribunalul i-a acordat eficienţă, în contextul în care s-a raportat la concluziile raportului de expertiză evaluatorie), astfel cum a fost completată prin suplimentul depus la data de 17.12.2019, s-a procedat la recalcularea prejudiciului ţinând cont de contractele de vânzare-cumpărare, facturi şi de preţul pe mp stabilit de expertul evaluator prin raportul de expertiză evaluatorie dispusă în cauză. Reconsiderarea tranzacţiilor ţinând cont de raportul de evaluare nu a avut ca scop reconsiderarea vânzărilor aparţinând S.C. BB., ţinând cont de vânzările efectuate de aceasta în raport cu preţul pe mp care rezultă din raportul de evaluare, ci reconsiderarea vânzărilor succesive efectuate, la nivelul vânzărilor finale, în sensul ca S.C. BB. avea posibilitatea de a vinde direct către QQQ. S.A., RRR., S.C. SSS. S.R.L., la preţurile finale de vânzare. În consecinţă, prin expertiza fiscală s-a determinat paguba adusă bugetului de stat ca urmare a vânzărilor repetate a terenului de 22 ha (17.20 ha + 4.80 ha, diferenţa de 1.5 ha fiind executată de organul fiscal), pornind de la preţurile de piaţă stabilite de expertul evaluator.

Prin urmare, întrucât la data încheierii tranzacţiilor imobiliare arătate, administrator de drept al S.C. BB. era E. F., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii în contabilitatea societăţii S.C. BB. a veniturilor rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă de 22 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj (din suprafaţa de 23,5 ha indicată în rechizitoriu fiind scăzută suprafaţa de 1,5 ha, sechestrată).

Deşi, în actul de sesizare, neevidenţierea în contabilitatea societăţii S.C. BB. a veniturilor rezultate în urma vânzării terenului în suprafaţă de 23,5 ha situat în comuna Cernele, jud. Dolj a fost imputat inculpaţilor A., G., D. şi E. F., tribunalul a reţinut că inculpaţii G. şi D., nu aveau nicio obligaţie şi nici posibilitatea concretă a face demersuri în sensul acestei evidenţieri în contextul în care nu aveau calitatea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: administrator (de drept sau de fapt), ordonator de credite sau gestionar al S.C. BB.. Prin urmare, inactivitatea reţinută în actul de sesizare nu poate fi imputată nici din punct de vedere penal şi nici civil inculpaţilor G. şi D..

S-a arătat că instanţa a procedat la o aplicare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei şi în această situaţie.

Aşa cum s-a reţinut în rechizitoriu, aceste tranzacţii succesive ale terenurilor obţinute prin dezmembrarea suprafeţei totale de 23,5 ha, nu au fost efectuate doar de către A. şi E. F., la vânzarea şi cumpărarea şi revânzarea tuturor suprafeţelor de teren rezultate, participând, atât cei doi inculpaţi condamnaţi, menţionaţi mai sus, cât şi inculpaţii G. şi D., toţi aceşti inculpaţi făcându-se vinovaţi de producerea prejudiciului produs bugetului de stat.

Nici la acest punct, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii părţii civile cu privire la obligarea părţii responsabile cîvilmente S.C. K. alături de inculpaţi la plata prejudiciului produs bugetului de stat.

Cu privire la cererea de la punctul 4, de obligare în solidar a inculpaţilor A., E. F., G., I., C. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitelor de 50 262,75 RON, 21.359 RON, 2.901 RON, respectiv 2.996 RON (impozit pe venit 10%) pentru fapta de a nu înregistra, în perioada anilor 2003-2006, veniturile rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC., respectiv S.C. BB., instanţa a reţinut:

La data de 20.07.2005, s-a încheiat contractul de cesiune părţi sociale prin care inculpatul I., în calitate de asociat unic al S.C. TTT. S.R.L. a cesionat către S.C. CC. un număr de 8 părţi sociale ale S.C. TTT. S.R.L., cu o valoare nominală totală de 80 RON, reprezentând 40% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 600.000 Euro, pe care cedentul urma să îl primească astfel: -100.000 Euro, reprezentând avans, în termen de 3 zile de la încheierea contractului; -500.000 Euro în termen de 15 zile de la data achitării avansului.

Potrivit art. 67 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii acestuia revenea persoanei dobânditoare a părţilor sociale, deci S.C. CC.. Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii. Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) s-a stabilit o valoare a unei părţi sociale a S.C. TTT. S.R.L. la suma de 100.000 ROL (2.000.000 ROL/20 părţi sociale). Aceeaşi expertiză a stabilit valoarea contabilă a unei părţi sociale a aceleiaşi societăţi la 68.201.950 ROL (1.364.039.000 ROL/20 părţi sociale), adică 6820,2 RON, echivalent al sumei de 1720 Euro). În contabilitatea S.C. CC. a fost înregistrată cesiunea de părţi sociale la valoarea de 2.136.000 RON. Cu privire la această sumă, în contabilitatea S.C. CC. nu a fost evidenţiat impozitul pe venit. Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 21.359,2 RON. Prin urmare, întrucât la data încheierii cesiunii arătate, administrator de drept al S.C. CC. era G., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii veniturilor rezultate în urma cesiunii de părţi sociale către S.C. CC. S.R.L..

La data de 17.08.2005, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care inculpatul C., în calitate de acţionar al S.C. P. S.A. a cesionat către S.C. CC. un număr de 30 acţiuni ale S.C. P. S.A., cu o valoare nominală de 2,5 RON fiecare, reprezentând 3% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 100.050 USD, pe care cedentul urma să îl primească în termen de 5 zile de la încheierea contractului. Potrivit art. 67 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data cesiunii, obligaţia de calcul şi virare a impozitului revine persoanei dobânditoare a acţiunilor, deci S.C. CC.. Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii. Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale), tribunalul a reţinut că, valoarea contabilă a unei acţiuni a S.C. P. S.A. este in suma de - 46,65 ROL. Aceeaşi expertiză a stabilit că valoarea acţiunilor este practic zero, deşi valoarea nominală a acesteia este de 2,5 RON/acţiune, având în vedere că valoarea contabilă a acesteia este negativă, reţinând, totodată, că prin contractul de cesiune s-a stabilit ca valoare contabilă a unei acţiuni suma de 3.335 USD/acţiune. În contabilitatea S.C. CC. a fost înregistrată cesiunea de acţiuni ia valoarea de 290.145 RON. Cu privire la această sumă, în contabilitatea S.C. CC. nu a fost evidenţiat impozitul pe venit. Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 2.900,7 RON. Prin urmare, întrucât la data încheierii cesiuni arătate, administrator de drept al S.C. CC. era G., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC. SRL

La data de 31.08.2005, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care inculpatul E. F., în calitate de acţionar al S.C. KK. a cesionat către S.C. CC., un număr de 150 acţiuni ale S.C. KK., reprezentând 15% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 300.000 RON, pe care cedentul urma să îl primească în termen de 2 zile de la încheierea contractului. Potrivit art. 67 alin. (3)

lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data cesiunii, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii revenea persoanei dobânditoare a acţiunilor, deci S.C. CC.. Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii. Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale), tribunalul a reţinut că, valoarea contabilă a unei acţiuni a S.C. KK. este în sumă de -1.196.112 ROL/acţiune. Aceeaşi expertiză a stabilit că valoarea acţiunilor este zero. Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 2.996,25 RON. Prin urmare, întrucât la data încheierii cesiuni arătate, administrator de drept al S.C. CC. era G., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii veniturilor rezultate în urma cesiunii de acţiuni către S.C. CC..

Şi în această situaţie s-a arătat că instanţa a apreciat în mod greşit probele administrate şi dispoziţiile legale incidente cauzei, stabilind că răspunderea penală în toate tranzacţiile analizate la acest punct revine doar inculpaţilor A. şi G., în calitate de administrator de fapt şi respectiv de drept al S.C. CC., pentru că şi ceilalţi inculpaţi trimişi în judecată la acest punct din Rechizitoriu, i-au ajutat pe cei doi inculpaţi condamnaţi să săvârşească faptele de evaziune fiscală.

Nici în ceea ce priveşte aceste tranzacţii, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii părţii civile cu privire obligarea părţii responsabile civilmente S.C. K., alături de inculpaţi la plata prejudiciului produs bugetului de stat.

Cu privire la cererea părţii civile de la punctul 6, de obligare în solidar a inculpaţilor A., E. F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x), la plata debitului de 50.262,75 RON, pentru fapta de a nu înregistra în luna noiembrie 2004, veniturile rezultate în urma achiziţionării pachetului majoritar de acţiuni la S.C. DD. S.A. Craiova, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 50.262,75 RON (impozit pe venit 10%), tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 03.06.2003, s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă, prin care inculpatul A., în calitate de cedent, a cesionat către S.C. BB., reprezentată de administrator Mitran E., creanţa în valoare de 9.881.858.415 RON, faţă de debitoarea cedată S.C. AAA. S.A., garantată cu un drept de gaj general fără deposedare asupra unui număr de 203.156 acţiuni reprezentând 50,9624% din capitalul social total, deţinut de debitoarea cedată la S.C. DD. S.A. Craiova, preţul total menţionat în contract fiind de

5.000.000.000 RON (ROL), pe care cedentul urma să îl primească în termen de 1 an de la încheierea contractului. La data de 25.06.2003, s-a încheiat contractul de cesiune de acţiuni, prin care S.C. AAA. S.A., în calitate de cedent a cesionat către S.C. BB., un număr de 203.156 acţiuni ale S.C. DD. S.A., cu o valoare nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 50,9624% din capitalul social al societăţii, în vederea stingerii parţiale a obligaţiei în valoare de 9.881.858.415 ROL, faţă de cesionara S.C. BB..

SC BB., prin preluarea de la cele 2 persoane juridice a unui număr total de 278.949 acţiuni, a devenit astfel acţionar la S.C. DD. S.A., cu o cotă de participare la beneficii/pierderi de 69,9753 %. La data de 08.06.2004, s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. x, prin care S.C. YY., în calitate de cedent, a cesionat către S.C. BB., reprezentată de către administrator E. F., creanţa în valoare de 16.000.000.000 RON, faţă de debitoarea cedată Compania Naţionala a Huilei - Hunedoara, preţul total menţionat în contract fiind de 12.000.000.000 RON (ROL).

La aceeaşi dată, 08.06.2004 a fost încheiat contractul de gaj fără deposedare, prin care S.C. BB., în calitate de cesionară-creditoare în cadrul contractului de cesiune de creanţă nr. x, a garantat executarea obligaţiei de plată a sumei de 12.000.000.000 ROL, reprezentând preţul cesiunii contractului sus menţionat către cedenta S.C. YY., prin instituirea unui drept de gaj fără deposedare asupra unui număr de 278.949 acţiuni, reprezentând 69.9753% din capitalul social al S.C. DD. S.A. Craiova. La data de 04.11.2004, s-a încheiat contractul de cesiune, prin care S.C.

BB., în calitate de cedent a cesionat către S.C. YY. un număr de 278.949 acţiuni ale S.C. DD. S.A., cu o valoare nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 69,9753 % din capitalul social al societăţii, în schimbul creanţei în valoare de 12.000.000.000 ROL. La data de 17.01.2005, în urma cererii de menţiuni nr. x înregistrată la ORC Dolj la data de 24.12.2004, s-a evidenţiat schimbarea structurii acţionariatului la S.C. DD. S.A., prin ieşirea S.C. BB., care deţinea 278.949 acţiuni, aferente unei cote de participare la beneficii/pierderi de 69,9753 % şi intrarea S.C.

YY., prin preluarea unui număr total de 278.949 acţiuni, S.C. YY., devenind astfel acţionar la S.C. DD. S.A., cu o cotă de participare la beneficii/pierderi de 69,9753 %. Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penate), prin acelaşi raport cu expertiză s-a reţinut că S.C. BB. a obţinut un profit de 5.026.275.000 ROL. Aplicând procentul de 10% aferent impozitului pe profit în cazul transferului de acţiuni, raportul de expertiză a concluzionat că impozitul pe profit în cazul transferului de acţiuni, este de 50262,75 RON, care reprezintă paguba adusă bugetului de stat.

Prin urmare, întrucât la data încheierii cesiunii arătate, administrator de drept al S.C. BB. era E. F., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii veniturilor rezultate în urma achiziţionării pachetului majoritar de acţiuni la S.C. DD. S.A..

Nici la acest punct, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii părţii civile cu privire la obligarea părţii responsabile civilmente S.C. K. alături de inculpaţi la plata prejudiciului produs bugetului de stat.

Cu privire la cererea părţii civile de la punctul 7, de obligare în solidar a inculpaţilor A., D., JOAV1NA F. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 8.705,60 RON, pentru fapta de a înregistra în perioada iunie - august 2005, în contabilitatea S.C. K., cheltuieli care nu au avut la baza operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", instanţa a reţinut următoarele:

La data de 01.07.2003, între Consiliul Local al Municipiului Craiova şi S.C. K. reprezentată de inculpatul B., administrator, s-a încheiat contractul de asociere nr. 19, ce a avut ca obiect asocierea în vederea construirii şi exploatării unei staţii de distribuţie produse petroliere, amplasată pe un teren în suprafaţa de 1.800 mp, situat în Craiova, str. x, intersecţie cu B-dul 1 Mai (fost B-dul x), teren aparţinând domeniului public de interes local al municipiului Craiova şi evaluat la suma de 3.330.544.000 RON (ROL).La data de 16.06.2005 se încheie contractul de cesiune de creanţă nr. x, între S.C.

K. (CUI: x), reprezentată de administrator, inculpata D. şi S.C. P. S.A., reprezentată de administrator unic, inculpatul E. F., ce a avut drept obiect cesionarea, respectiv preluarea creanţei în valoare de 3.619.000.000 RON (ROL) faţă de debitoarea cedată S.C. UUU. S.R.L., creanţa cesionată rezultând din contractul de cesiune a investiţiei Staţie Distribuţie Carburanţi. Preţul consemnat în contract al cesiunii a fost de 3.619.000.000 RON (ROL) pe care cesionara S.C. P. S.A., urma să îl achite cedentei S.C. K. prin compensare. În acest sens, la aceeaşi dată de 16.06.2005, s-a încheiat procesul-verbal de compensare între VVV., prin avocat WWW., S.C.

P. S.R.L., prin administrator E. F., S.C. K. (CUI: x), prin administrator D. şi S.C. UUU. S.A., prin administrator XXX., prin avocat WWW.. Ca urmare a compensărilor efectuate, s-au stins următoarele datorii:

1. S.C. P. către persoana fizică VVV. pentru suma de 3.619.000.000 RON (ROL), reprezentând contravaloare acţiuni (conform contract cesiune acţiuni nr. 4957/09.06.2005);

2. S.C. K. (CUI x) către S.C. P. pentru suma de 3.619.000.000 ROL;

3. S.C. UUU. S.A. către S.C. K. pentru suma de 3,619,000,000 ROL, reprezentând contravaloarea investiţiei (nefinalizata) denumită Staţie Distribuţie Produse Petroliere;

4. Persoana fizică VVV. către S.C. UUU. S.A. pentru suma de 3,619,000,000 ROL. La data de 01.08.2005, între S.C. K. (CUI: x), reprezentată de inculpata D., administrator şi S.C. UUU. S.A., s-a încheiat contractul de vânzare-cumparare nr. 24, conform căruia, pentru preţul de 100.000 euro, a fost transferată investiţia mai sus menţionată, nefinalizată, în acest sens, S.C. K. emiţând către S.C. UUU. S.R.L. factura fiscală nr. x cu explicaţia: Investiţie nefinalizată Staţie distribuţie produse petroliere conform CVC nr. 24/01.08.2005.

Urmare acestui fapt, prin Hotărârea nr. 499/30.11.2005 a Consiliul Local al municipiului Craiova, s-a aprobat încetarea contractului de asociere nr. x/2003 încheiat cu S.C. K., care avusese ca obiect terenul pe care urma să se realizeze investiţia şi, pe cale de consecinţă, s-au desfiinţat şi efectele Hotărârilor Consiliului Local al municipiului Craiova nr. 68/2003 şi nr. 113/2003. Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale), în urma analizării documentelor existente la dosarul cauzei, rezultă că în contabilitatea S.C.

K. s-a înregistrat în mod incorect în contul 628 "Cheltuieli cu serviciile executate de terţi", factura nr. x/29.12.2004 emisă de S.C. HH. S.R.L., având ca obiect prestări servicii lucrări manuale la Peco, cu valoare totală de 442.579.903 ROL (din care TVA în sumă de 71.664.018 ROL) şi factura nr. x/12.10.2004, emisă de YYY. S.A., reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, având ca obiect deviere conducta de gaze naturale, în valoare totală de 102.631.631 ROL (din care TVA în sumă de 16.386.562 ROL) . Astfel, tribunalul a constatat că, prin înregistrarea sumelor aferente facturilor fiscale nr. x/29.12.2004 şi nr. x/12.10.2004 în contul 628 în loc de contul 231, cum ar fi fost corect, au fost încălcate dispoziţiile art. 145 alin. (3) lit.

a) din Codul fiscal şi s-a dedus în mod incorect TVA, în sumă totală de 87.050.580 ROL, aferentă facturilor nr. x/29.12.2004 şi nr. x/12.10.2004, adică suma de 8705,6 RON (RON), întrucât în perioada evidenţierii în contabilitatea S.C. K. (CUI:

x) a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", iunie- august 2005, administrator de drept al societăţii era inculpata D., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii corecte în contabilitatea societăţii a operaţiunilor reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi".

Cu privire la acest punct din cererea de constituire ca parte civilă, s-a arătat că în mod greşit, instanţa l-a exonerat de răspundere pe inculpatul E. F., pentru că, acesta prin acţiunile sale a contribuit împreună cu ceilalţi inculpaţi la producerea prejudiciului.

Cu privire la cererea de la punctul 8, de obligare în solidar a inculpaţilor A., C. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului 4 518,49 RON, pentru fapta de a nu înregistra, în luna iulie 2003, în contabilitatea S.C. EE. S.R.L., cheltuieli nejustificate, care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x 4270/2003, instanţa a reţinut: Factura nr. x/2003 (referitor la care s-a reţinut actul material indicat la punctul 28 al secţiunii "ÎNCADRAREA

JURIDICA A FAPTELOR SĂVÂRŞITE" din rechizitoriu. La data de 31.07.2003, S.C. AA. reprezentată de inculpatul C. a emis factura fiscală seria x nr. x către S.C. EE. S.R.L., reprezentată de administrator unic inculpatul Mitran E. pentru suma totală de 283.000.000 ROL, reprezentând Servicii publicitate ziarul HH.. Factura nu conţine decât semnătura şi amprenta - ştampilă din partea furnizorului, fără nicio referinţă privind expediţia, semnătura de primire, tipul serviciilor, structura acestora. Din acest motiv, reţinând că factura nu are ataşat un deviz din care să reiasă tipul serviciilor, structura acestora, locul şi serviciul care au necesitat publicitate şi, întrucât între cele două persoane juridice nu există un contract încheiat în formă scrisă, aşa cum rezultă din disp. art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002, fiind nerespectate şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 345/2002, expertiza fiscală efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, în concordanţă cu expertiza contabilă efectuată în cursul urmăririi penale, a concluzionat că sumele menţionate în factură nu sunt deductibile, prejudiciul cauzat bugetului de stat fiind de 4.518,49 (RON), reprezentând TVA nedeductibil.

Întrucât la data evidenţierii în contabilitatea S.C. EE. S.R.L. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, administrator de drept al societăţii era defunctul Mitran E., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii corecte. Având în vedere că inculpatul C. nu avea calităţi în cadrul S.C. EE. S.R.L. care să îi confere obligaţia sau posibilitatea evidenţierii în contabilitate a veniturilor (în contextul în care nu avea calitatea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: administrator de drept sau de fapt, ordonator de credite sau gestionar al S.C. EE. S.R.L., inactivitatea reţinută în actul de sesizare nu poate fi imputată nici din punct de vedere penal şi nici civil acestuia. Cu privire la defunctul Mitran E. s-a dispus clasarea de către procuror ca urmare a decesului acestuia.

Şi în această situaţie, s-a arătat că instanţa a apreciat în mod greşit dispoziţiile legale incidente cauzei, stabilind că răspunderea penală în toate tranzacţiile analizate la acest punct revine doar inculpatului A., în calitate de administrator de fapt al S.C. EE. S.R.L., pentru că şi inculpatul C., l-a ajutat pe A. sa săvârşească faptele de evaziune fiscală. Astfel, s-a arătat că în mod greşit instanţa nu a dispus obligarea tuturor inculpaţilor care au participat la săvârşirea infracţiunii, la repararea prejudiciului produs bugetului de stat prin activitatea acestora.

Nici în această situaţie, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii părţii civile cu privire la obligarea părţii responsabile civilmente S.C. K. alături de inculpaţi la plata prejudiciului produs bugetului de stat.

Cu privire la cererea de la punctul 9, de obligare în solidar a inculpaţilor A., G. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 12 771,20 RON, pentru fapta de a nu declara şi achita, în luna noiembrie 2004, impozitele aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzător activităţii desfăşurate de către S.C. FF. S.R.L., de tipărire buletine de vot, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 12.11.2004, s-a încheiat contractul nr. x, având ca obiect tipărirea buletinelor de vot pentru alegerea Preşedintelui, Senatului şi Camerei Deputaţilor din 28.11.2004, între S.C. FF. S.R.L., în calitate de prestator, reprezentată de inculpatul G., administrator şi Prefectura Judeţului Dolj, autoritate contractantă. Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale), S.C. FF. S.R.L. a realizat activitatea de tipărire a buletinelor de vot cu un număr de 179 de persoane, pe care le-a plătit cu suma de 241.852.152 ROL, în baza borderoului de plată existent la dosarul cauzei, şi a reţinut impozit de 10% pe care nu l-a declarat şi achitat la bugetul consolidat, întrucât realizarea producţiei de tipografie nu a fost activitate întâmplătoare, ci una contractată în sistemul de achiziţii publice cu Prefectura Dolj, pe baza documentelor de eligibilitate, probând ca are resurse umane, materiale, tehnice şi financiare pentru a adjudeca contractul de realizare a buletinelor de vot, personalul care a realizat activitatea de tipărire, împachetare şi distribuire a buletinelor de vot ar fi trebuit sa se încadreze în relaţii contractuale de muncă reglementare de Codul muncii, societatea fiind obligată să încheie cu aceştia contracte de muncă pe perioadă determinată şi în consecinţă să calculeze, să reţină, să declare şi să plătească obligaţiile fiscale către bugetul consolidat.

Întrucât la data la care ar fi trebuit evidenţiate în contabilitatea S.C. FF. S.R.L., obligaţiile fiscale aferente pentru un număr de 179 persoane, corespunzătoare activităţii de tipărire buletine de vot, administrator de drept al societăţii era G., iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii.

Nici în această situaţie, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii părţii civile cu privire obligarea pârtii responsabile civilmente S.C. K. alături de inculpaţi la plata prejudiciului produs bugetului de stat.

Cu privire la cererea de la punctul 10, de obligare a inculpatului A., B., H. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 19 602,20 RON, pentru fapta de a nu înregistra în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K., în anul 2005, veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100 000 kg carcasă de porc, tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 14.03.2005, s-a încheiat contractul comercial de vânzare-cumparare nr. 2, între S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea - DDDD. şi S.C. GG., reprezentată prin inculpatul B., în calitate de administrator, având ca obiect vânzarea-cumpărarea cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, la preţul unitar de 75.000 RON/kg (conform anexei nr. 1), durata contractului fiind de 1 lună, respectiv din data de 15.03.2005 până la 15.04.2005, iar plata preţului produselor urmând să se facă de către S.C. GG., prin compensare cu energie electrică în termen de 90 zile.

Tribunalul a constatat că marfa constând în "carcasă de porc opărit" achiziţionată de S.C. GG. a fost vândută către societăţile cercetate la un preţ inferior celui de achiziţie, contrar dispoziţiilor art. 18 şi 19 din O.G. nr. 99/2000. Deşi, S.C. GG. a fost radiată în data de 29.03.2005, conform cererii de radiere nr. x/24.03.2005 înregistrată de ORC Dolj, motivul radierii fiind fuziune prin absorbţie, iar Legea nr. 31/1990 interzice desfăşurarea activităţilor economice dupa radiere, s-a continuat, atât achiziţia şi vânzarea de către societate a cărnii de porc.

Astfel, potrivit art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni; în caz contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins. Dupa data radierii, S.C. K., absorbantă a folosit şi emis în numele S.C. GG. facturi de vânzare a cărnii de porc, operaţiunile contabile fiind înregistrate în evidenţa S.C. K., absorbantă. Urmare a acestui fapt, aşa cum rezultă din expertiza fiscală, s-a determinat paguba adusă bugetului de stat, paguba totală cu care a fost prejudiciat bugetul de stat, ca urmare a tranzacţiilor cu carne de porc este de 19.602,19 RON (RON).

Întrucât la data la care ar fi trebuit evidenţiate în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K., veniturile rezultate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc, prin aceasta cauzându-se un prejudiciu bugetului consolidat al statului în cuantum de 19.602,20 RON, administrator de drept al societăţii S.C. K. a fost H. (începând cu trimestrul 111), iar administrator de fapt al S.C. GG. a fost inculpatul B. (care şi-a asumat calitatea în momentul reprezentării societăţii în cadrul contractului cu S.C. CCCC.), iar administrator de fapt al ambelor societăţi era inculpatul A., tribunalul a reţinut că aceste persoane sunt răspunzătoare pentru paguba creată bugetului de stat.

Nici în această situaţie, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii părţii civile cu privire obligarea părţii responsabile civilmente S.C. K. alături de inculpaţi la plata prejudiciului produs bugetului de stat

Cu privire la cererea de la punctul 10 a părţii civile de obligare a inculpatului A. şi a părţii responsabile civilmente SC

K. (CUI x), (a plata debitului de 1437 RON, pentru fapta de a evidenţia în perioada februarie- decembrie 2003, în contabilitatea S.C. GG. S.R.L., cheltuieli care nu au avut la baza operaţiuni reale, aferente facturii nr. x din 03.03.2003 (achiziţia a 600 abonamente ziar la cotidianul HH.), Tribunalul Dolj a reţinut:

La data de 3.03.2003, S.C. AA. a emis către S.C. GG. factura fiscală nr. x , având ca obiect 600 abonamente ziar la cotidianul HH., pentru perioada februarie - decembrie 2003, în valoare totală de 90.000.000 ROL, din care TVA 14.370.000 ROL, înregistrat în contul 442.6 ca TVA deductibil. La baza acestei facturi nu a existat niciun alt document din care să rezulte livrarea acestor abonamente către cumpărător sau destinaţia şi oportunitatea acestei operaţiuni asupra întregii activităţi a S.C. GG., astfel încât au fost încălcate disp. art. 22 alin. (1), (4) şi (6) din Legea nr. 345/2002 referitoare la deducerea TVA, abonamentele la ziarul "HH.", nereprezentând bunuri pentru care se putea deduce TVA-ul. Potrivit expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale, TVA în cuantum de 1437 RON (14.370.000 ROL) nu poate fi considerat TVA deductibil din punct de vedere fiscal, constituind prejudiciu cauzat bugetului de stat, întrucât la acea dată la care au fost evidenţiate în contabilitatea S.C. GG., cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale, aferente facturii nr. x , administrator de drept al societăţii era Mitran E. (decedat), iar administrator de fapt era inculpatul A., tribunalul a reţinut că această persoană este răspunzătoare de prejudiciul cauzat.

Nici în această situaţie, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii părţii civile, cu privire obligarea pârtii responsabile civilmente S.C. K., alături de inculpaţi, la plata prejudiciului produs bugetului de stat.

Cu privire la cererea de la punctul 11 a părţii civile, de obligare în solidar a inculpaţilor A., H. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (CUI x) la plata debitului de 1.753,13 RON, pentru fapta de a evidenţia în luna octombrie 2004, în contabilitatea S.C. AA., cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., tribunalul a reţinut:

Potrivit adresei nr. x/26.05.2006 a ORC de pe lângă Tribunalul Dolj, S.C. II. S.A. nu mai figurează în evidenţele ORC de pe lângă Tribunalul Dolj, denumirea fiind radiată ca urmare a fuziunii prin absorbţie de către S.C. II. S.A. a S.C. AA. în baza actului nr. 51471/20.10.2004. Societatea absorbantă S.C. II. S.A., preia cu ocazia fuziunii denumirea societăţii absorbite, şi anume S.C. AA.. Pentru luna octombrie 2004, societatea a înregistrat în evidenţa contabilă, conform balanţei de verificare, o pierdere contabilă în sumă de 70.125.211 ROL. Expertiza contabilă judiciară efectuată în cursul urmăririi penale, în mod similar cu raportul de inspecţie fiscală nr. x din 09.05.2005 a calculat impozitul pe profit aferent pierderii din octombrie 2004 a S.C. II. S.A. care a fuzionat cu S.C. AA. şi care nu trebuia să fie considerat deductibil: 70.125.211 ROL x 25% = 17.531.303 ROL, adică 1.753,13 RON (RON). La data la care au fost evidenţiate în contabilitatea S.C. AA., cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., administratori de drept ai societăţii erau J., C. şi E. F., iar administrator de fapt era inculpatul A..

Prin rechizitoriu, fapta de evidenţiere în contabilitatea S.C. AA. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., cauzând prin aceasta bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 1.753,13 RON (impozitul pe profit aferent pierderii) este imputată penal inculpaţilor A. şi

H., întrucât inculpatul H. nu avea calităţi în cadrul S.C. AA., care să îi confere obligaţia sau posibilitatea evidenţierii sau neevidenţierii în contabilitate a cheltuielilor (în contextul în care nu avea calitatea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991: administrator de drept sau de fapt, ordonator de credite sau gestionar al S.C. AA.), tribunalul reţine că această activitate reţinută în actul de sesizare nu poate fi imputată nici din punct de vedere penal şi nici civil acestuia.

De asemenea, s-a arătat că în mod greşit instanţa nu a dispus obligarea tuturor inculpaţilor care au participat la săvârşirea infracţiunii, la repararea prejudiciului produs bugetului de stat prin activitatea acestora, tribunalul exonerând de răspundere inculpatul H., deşi şi acesta a participat la producerea prejudiciului produs pârtii civile.

Nici in aceasta situaţie, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii pârtii civile, cu privire obligarea pârtii responsabile civilmente S.C. K. alături de inculpaţi, la plata prejudiciului produs bugetului de stat.

Cu privire la cererea de la punctul 12, a părţii civile de obligare în solidar a inculpaţilor A., B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. (cui x) la plata debitului de 198 595,31 RON, pentru fapta de a nu înregistra in perioada anilor 2003 - 2005, in evidenţa contabilă a S.C. HH. S.R.L., veniturile realizate, tribunalul a reţinut:

La data de 01.07.2003, a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2003, prin care S.C. HH. S.R.L. (prestator), reprezentată de administrator, inculpatul B., se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiarul S.C. AA., reprezentată de administrator, inculpatul J. următoarele activităţi: - documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.; - realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat; - culegere, tehnoredactare si machetarea materialelor; - transmiterea machetei cotidianului HH.. Contractul s-a încheiat pe o durată de 6 luni, de la data de 01.07.2003 până la data de 31.12.2003, iar tariful lunar a fost de 189.034.000 ROL/lună inclusiv TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate. La data de 30.12.2003, a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x/30.12.2003, prin care S.C. HH. S.R.L. (prestator), reprezentată de administrator, inculpatul B. se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiarul S.C. AA., reprezentată de administrator, inculpatul J. activităţi de documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.; - realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat, culegere, tehnoredactare si machetarea materialelor; - transmiterea machetei cotidianului HH.. Contractul s-a încheiat pe o durată de 12 luni, de la data de 01.01.2004 până la data de 31.12.2004, iar tariful lunar a fost de 140.757.700 ROL/lună plus TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate, începând cu data de 01.04.2003 şi până la radiere, ca urmare a fuziunii prin comasare (29.03.2005), S.C. AA. a avut calitatea de asociat majoritar (deţinând 95% din capitalul social) al S.C. HH. S.R.L., din raportul de expertiză fiscală, rezultând că exista relaţii de afiliere între S.C. AA. şi S.C. HH. S.R.L., S.C. AA. fiind şi principalul client al firmei.

Potrivit raportului de expertiză fiscală, sumele care trebuie luate în considerare sunt cele aferente celor două contracte, în perioada iulie 2003- martie 2005, deci suma totală de 3.890.030.750 ROL, defalcată astfel: -în perioada 01.07.2003-31.12.2004, în sumă de 3.343.368.800 ROL; -în perioada 01.01.2005-31.03.2005 în sumă de 546.662.000 ROL. Pentru determinarea impozitelor datorate bugetului de stat, conform raportului de expertiză fiscală, s-a ţinut cont de cota de profit de 8,3%, aşa cum a rezultat din datele comunicate de Institutul National de Statistică pentru anul 2003. În concluzie, raportul de expertiză a calculat că paguba adusă bugetului de stat este: Impozit profit 01.07.2003-31.03.2005 = 114.789,74 RON + TVA 83.805,57 RON = 198.595,31 RON (RON). în perioada 2003 - 2005, când ar fi trebuit evidenţiate în contabilitatea S.C. HH. S.R.L. veniturile arătate mai sus, administrator de drept al societăţii era B., iar administrator de fapt era inculpatul A., aceste persoane aveau obligaţia evidenţierii.

Nici în această situaţie, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii părţii civile cu privire la obligarea părţii responsabile civilmente S.C. K. alături de inculpaţi la plata prejudiciului produs bugetului de stat.

În ceea ce priveşte obligarea, prin dispozitivul sentinţei apelate la plata debitelor defalcate, asa cum s-a reţinut prin dispozitiv, la care se adaugă accesoriile fiscale aferente acestor debite, a învederat că instanţa nu a precizat in ce constă aceste accesorii fiscale şi nici actul normativ în temeiul cărora urmează a fi calculate aceste accesorii, aceasta lipsă ducând la imposibilitatea punerii în executare a hotărârii apelate.

Astfel, prin cererea de constituire ca parte civilă, s-a precizat că aceste accesorii fiscale sunt dobânzi şi penalităţi aferente debitelor stabilite prin raportul de expertiză contabilă şi s-a arătat că acestea se calculează conform Codului de procedură fiscală, de la data săvârşirii faptei, până la data achitării integrale a debitului având în vedere următoarele dispoziţii legale:

Art. 1381 din noul C. civ. prevede: "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. (2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar daca acest drept nu poate fi valorificat imediat."

S-a arătat faptul că, ziua cauzării prejudiciului în prezenta cauză, este data săvârşirii faptei, dată de la care urmează a fi calculate accesoriile aferente sumei datorate. De asemenea, potrivit art. 1386 alin. (2) din noul C. civ., referitoare la formele reparaţiei: "La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului." S-a arătat faptul că, necesitatea stabilirii termenului de scadenţă de la care urmează a fi calculate accesoriile, prezintă o importanţă majoră din punct de vedere al stabilirii cuantumului acestora, cât şi din punct de vedere al punerii în executare a hotărârii prin care inculpaţii sunt obligaţi la plata despăgubirilor civile către Statul Roman prin ANAF.

De asemenea, aşa cum se poate observa, prevederile art. 173, 174 si 176 privind Codul de procedură fiscală (Legea 207/2015) fac referire tot la termenul de scadenţă, fiind necesar a fi stabilită data de la care curg aceste accesorii. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 173 din Codul de procedură fiscală "(1) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere".

Art. 174 din Legea 207/2015 prevede,,(1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv " De asemenea, art. 176 din acelaşi act normativ prevede "(1) Penalităţile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. Dispoziţiile art. 174 alin. (2) - (4) şi art. 175 sunt aplicabile în mod corespunzător.(2) Nivelul penalităţii de întârziere este de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere. (3) Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor. (4) Penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere".

Aşa cum s-a arătat anterior, în temeiul prevederilor art. 1385 si 1386 din noul C. civ., coroborate cu prevederile Legii 207/2015, la care a făcut referire, data scadenţei acestor obligaţii fiscale o reprezintă data producerii prejudiciului, respectiv data săvârşirii infracţiunii. Aşadar, coroborând dispoziţiile noului C. proc. pen. cu dispoziţiile C. civ., rezultă indubitabil că prejudiciul este format din debit şi accesorii fiscale, calculate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 17/2015, pronunţată de ICCJ (Complet RIL) s-a admis recursul in interesul legii, formulat de Procurorul General al PICCJ stabilindu-se că, în cauzele penale, având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea 241/2005, instanţa soluţionând acţiunea civilă a dispus obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor, reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile noului Codul de procedură fiscală.

Având în vedere cele arătate mai sus, s-a solicitat admiterea apelului declarat împotriva sentinţei penale nr. 8/13.01.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2014, solicitand desfiinţarea sentinţei apelate, să rejudecaţi cauza şi să se dispună admiterea în totalitate a cererilor de constituire ca parte civilă şi de instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, până la concurenţa pagubei arătate de partea civilă.

Prin decizia penală nr. 1684 din data de 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în dosarul nr. x/2014, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. au fost respinse apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- DIICOT- Serviciul Teritorial Craiova şi C. , împotriva sentinţei penale nr. 8/13.01.2021 pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2014, ca nefondate.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de inculpaţii A., B., E. F., D., H., J. şi partea civilă Statul Român prin ANAF- prin mandatar DGRFP Craiova, împotriva sentinţei penale nr. 8/13.01.2021 pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2014.

S-au extins efectele apelului declarat de inculpatul A. cu privire la inculpatul G..

S-a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând,

1. În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., , pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 1, 2 indice 3, 2 indice 4, 2 indice 5, 2 indice 6, 2 indice 8, 2 indice 10, 2 indice 11, 2 indice 12, 2 indice 13, 2 indice 14, cu excluderea actelor materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la punctele 2 indice 2, 2 indice 7 şi 2 indice 9).

2. În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G., , pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 4, cu excluderea actelor materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 1, 2 indice 2, 2 indice 3, 2 indice 9).

3. În baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a încetat procesul penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. F., , pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 3, 2 indice 5, 2 indice 6, cu excluderea actelor materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 4, 2 indice 7).

4. În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din C. proc. pen. a achitat inculpatul B. , pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. vizând actul material descris la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 2 şi art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., vizând actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 1, 2 indice 10, 2 indice 13).

În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. a achitat inculpatul B. pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969. (faptă descrisă la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 3 indice 1).

5. În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 şi lit. c) din C. proc. pen. a achitat inculpata D. , pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3), art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 din C. proc. pen. vizând actul material descris la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 7 şi art. 16 alin. (1) lit.

c) din C. proc. pen., vizând actul material descris la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 3).

6. În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din C. proc. pen. a achitat inculpatul H. , pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. vizând actul material descris la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 2 şi art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. vizând actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 1, 2 indice 10, 2 indice 12).

7. În baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a achitat inculpatul J., , pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969. (faptă descrisă la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 3 indice 1).

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen., a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. şi:

- A obligat pe inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 30563,96 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale

- A respins capătul de cerere privind obligarea în solidar a inculpaţilor A., G., H. şi B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. la plata sumei de 10899,40 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, ca nefondat.

- A obligat în solidar inculpaţii A., E. F. şi partea responsabilă civilmente S.C. K. la plata sumei de 18.003.761 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

- Au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi G., la plata sumei de 21359,2 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- Au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi G., la plata sumei de 2901 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- Au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi G., la plata sumei de 2996 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- S-a luat act că s-a achitat prejudiciul în cuantum de 5986,25 RON inclusiv dobânzile şi penalităţile aferente.

- Au fost obligaţi în solidar inculpaţii A., E. F. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 50262,75 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- În baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată împotriva inculpaţilor A., D. şi părţii responsabile civilmente S.C. K., având ca obiect obligarea acestora la plata sumei de 8705,6 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- A fost obligat în solidar inculpatul A. cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 4518,49 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- În baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (5) a fost lasată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată împotriva inculpaţilor A., G. şi părţii responsabile civilmente S.C. K. având ca obiect obligarea acestora la plata sumei de 12771,20 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- A fost obligat în solidar inculpatul A. cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 19602,2 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- A fost obligat în solidar inculpatul A. cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 1437 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- A fost obligat inculpatul A., la plata sumei de 1753,13 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- A fost obligat în solidar inculpatul A. cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 198595,31 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

- S-a luat act că s-a achitat prejudiciul în cuantum de 2559,51 RON inclusiv dobânzile şi penalităţile aferente.

1. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a ridicat măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului H.:

- sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 15.05.2012;

- sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.03.2006;

- autoturism marca x, serie motor x, serie saşiu x.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a ridicat măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului H., până la concurenţa sumei de 19602,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

2. În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatei D.:

- sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.05.2008;

- sumele de bani la M. S.A. în contul bancar deschis la data de 25.03.2004;

- sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 20.09.2007;

- autoturism marca x, seria motor x, serie saşiu x;

- 120 părţi sociale, în valoare de 90 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din apartament cu 4 camere şi dependinţele aferente, cu o suprafaţă totală de 82,31 RON şi cota indiviză din dreptul de coproprieate forţată şi perpetuă asupra părţilor din imobil care se folosesc în comun de toţi coproprietarii acestuia, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiei, nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, cartier Rovine, judeţul Dolj, constând în apartament cu 3 camere, precum şi dreptul de proprietate continuă asupra părţilor comune, nr. cadastral provizoriu x, înscris în CFI nedefinitivă nr. 26496 a municipiului Craiova, până la concurenţa sumei de 8705,6 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatei D., până la concurenţa sumei de 8705,6 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

3. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului G.:

- sumele de bani la R. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.10.2010;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în comuna Afumaţi, satul Afumaţi, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 1300 mp şi construcţie-locuinţă plus anexă, identificate cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x (30068) a comunei Afumaţi, jud. Dolj, până la concurenţa sumei de 27256,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului G., până la concurenţa sumei de 27256,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

În temeiul art. 397 alin. (5) rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului G.:

- sumele de bani la R. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.10.2010;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în comuna Afumaţi, satul Afumaţi, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 1300 mp şi construcţie-locuinţă plus anexă, identificate cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x (30068) a comunei Afumaţi, jud. Dolj, până la concurenţa sumei de 12771,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 397 alin. (5) rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului G., până la concurenţa sumei de 12771,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

4. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a ridicat măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului B.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 8.05.2012;

- sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 19.03.2003;

- sumele de bani la R., în contul bancar deschis la data de 24.10.2012;

- 1 parte socială, în valoare de 10 RON, din capitalul social al S.C. K.

- autoturism marca x, serie motor x, serie saşiu x.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a ridicat măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului B., până la concurenţa sumei de 218197,

51 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

5. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a ridicat măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului J., până la concurenţa sumei de 4968,28 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

6. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului E. F.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.07.2003;

- 180 părţi sociale, în valoare de 135 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 6 părţi sociale, în valoare de 60 RON, din capitalul social al S.C. S. S.R.L., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al S.C. K.,precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, str. x (fostă str. x), judeţul Dolj, compus din 3 camere şi dependinţe, precum şi cota indiviză din dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor din bloc care se folosesc în comun de toţi coproprietarii şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei, pe toată durata existenţei construcţiei, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă 42461 a municipiului Craiova, până la concurenţa sumei de 18.054.023,75 RON (compusă din sumele de 18.003.761 RON şi 50262,75 RON), la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, la care se mai adaugă şi dobânzile şi penalităţile aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului E. F., până la concurenţa sumei de 18.054.023,75 RON (compusă din sumele de 18.003.761 RON şi 50262,75 RON), la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, la care se mai adaugă şi dobânzile şi penalităţile aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

7. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului A.:

-sumele de bani la L., în contul bancar deschis la data de 17.04.2009;

-sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2005;

-sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 30.05.2001;

-sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 16.12.2008;

-313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-540 părţi sociale, în valoare de 405 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-97735 părţi sociale, în valoare de 977350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud. Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter - 15 încăperi, etajul I - 27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 1 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CFI 49222 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 2 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI 49223 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI 49224 a municipiului Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv C1 având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp, până la concurenţa sumei de 18.337.750,04 RON (compusă din sumele de 30.563,96 RON, 18.003.761 RON, 21.359,2 RON, 2901 RON, 2996 RON, 50.262,75 RON, 4518,49 RON, 19.602,2 RON, 1437 RON, 1753,13 RON, 198.595,31 RON), la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, la care se mai adaugă şi dobânzile şi penalităţile aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurenţa sumei de 18.337.750,04 RON (compusă din sumele de 30.563,96 RON, 18.003.761 RON, 21.359,2 RON, 2901 RON, 2996 RON, 50.262,75 RON, 4518,49 RON, 19.602,2 RON, 1437 RON, 1753,13 RON, 198.595,31 RON), la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, la care se mai adaugă şi dobânzile şi penalităţile aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului A.:

-sumele de bani la L., în contul bancar deschis la data de 17.04.2009;

-sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2005;

-sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 30.05.2001;

-sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 16.12.2008;

-313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-540 părţi sociale, în valoare de 405 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-97735 părţi sociale, în valoare de 977350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud. Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter - 15 încăperi, etajul I - 27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 1 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CFI 49222 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 2 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI 49223 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI 49224 a municipiului Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv C1 având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp, până la concurenţa sumei de 21476,8 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul 397 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurenţa sumei de 21476,8 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

8. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului părţii responsabile civilmente S.C. K., prin lichidator judiciar U.., până la concurenţa sumei de 19.602,2 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

În temeiul art. 397 alin. (5) rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului părţii responsabile civilmente S.C. K., prin lichidator judiciar U. până la concurenţa sumei de 8705,6 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

S-a înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatei D. la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 26.000 RON către stat.

S-a înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului H. la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 11.000 RON către stat.

S-a înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului B. la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 11.000 RON către stat.

S-a redus suma la care a fost obligat inculpatul J. de la 11.000 RON la 2000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 151.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul E. F. la plata sumei de 31.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligat apelantul-inculpat C. la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu rămân în sarcina statului.

S-a majoart onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul G., la 2.506 RON.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. celelalte cheltuieli judiciare din apel rămân în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

1. Analizând apelul formulat de Parchetul de pe lângă I.C.C.J.- DIICOT- Serviciul Teritorial Craiova, Curtea reţine următoarele:

Cu privire la infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat de care au fost acuzaţi toţi inculpaţii, instanţa de fond a dispus achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.., soluţia fiind una legală şi temeinică.

În criticile formulate, Parchetul a reluat, practic, situaţia de fapt din rechizitoriu, susţinând că din probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în mod direct nemijlocit de către instanţa de fond a rezultat următoarea stare de fapt, constând în aceea că, începând cu anul 2003 inculpatul A. a iniţiat şi coordonat un grup infracţional organizat ce a avut drept scop obţinerea unor câştiguri financiare ilicite prin derularea de activităţi evazioniste de anvergură, prin sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul consolidat al statului, prin ascunderea sursei impozabile sau prin folosirea în interes personal a patrimoniului societăţilor comerciale la care era asociat, acţionar sau administrator sau pe care le controla în mod direct sau indirect.

A mai arătat că, grupul era structurat pe mai multe nivele, ierarhia în cadrul acestuia fiind dată de importanţa rolului pe care fiecare membru îl avea în desfăşurarea activităţii infracţionale, în sensul că:

- din punct de vedere numeric, în grupare au fost angrenaţi şi au acţionat sub diferite forme de participaţie penală, cu aporturi infracţionale bine definite mai mulţi inculpaţi. Persoanele cooptate de A. în structura grupului infracţional, respectiv inculpaţii B., C., D., E. F., MITRAN E., G., H., J. şi I. au fost la rândul lor, asociaţi, acţionari sau administratori în grupurile de firme K., respectiv AA. din judeţul Dolj sau au întreţinut cu aceste firme, cointeresaţi fiind în realizarea scopului infracţional asumat, realaţii comerciale.

S-a mai susţinut că, membrii grupului infracţional organizat au acţionat în mod coordonat, urmărind prin actele săvârşite obţinerea de substanţiale beneficii financiare, sumele de bani astfel dobândite fiind apoi reciclate, pentru a li se da aparenţă de provenienţă legală;

- din punct de vedere al continuităţii în timp a activităţii infracţionale, grupul infracţional organizat a funcţionat fără întrerupere, în mod constant, în toată perioada anilor 2003-2006;

- scopul liderului şi al membrilor grupului infracţional organizat a fost comiterea de infracţiuni din sfera macro-criminalităţii economico-financiare, cu obţinerea directă şi imediată, în detrimentul bugetului consolidat al statului, de importante sume de bani, prin sustragerea activităţilor comerciale de la taxare şi impozitare, prejudiciul cauzat bugetului de stat fiind în cuantum total de 23.414.211,39 RON (echivalentul a 5,32 milioane euro).

Din punct de vedere al structurii interne a grupului, s-a subliniat faptul că din momentul constituirii acestuia şi pe toată perioada derulării activităţilor infracţionale, inculpatul A. s-a impus ca lider de fapt şi de drept, fiind din această perspectivă şi principalul beneficiar al sumelor de bani obţinute din derularea activităţii infracţionale în scopul căreia a fost constituit grupul.

Curtea a reţinut că aceste critici nu sunt întemeiate.

Astfel, constituie infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 "Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup". Prin grup infracţional organizat se înţelege, potrivit art. 2 lit. a) din acelaşi act normativ: grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

Prin infracţiune gravă, în accepţiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) se înţelege infracţiunea care face parte din una dintre următoarele categorii:

1.omor, omor calificat, omor deosebit de grav;

2.lipsire de libertate în mod ilegal;

3.sclavie;

4.şantaj;

5.infracţiuni contra patrimoniului, care au produs consecinţe deosebit de grave;

6.infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive;

7.falsificare de monede sau de alte valori;

8.divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri;

9.proxenetismul;

10.infracţiuni privind jocurile de noroc;

11.infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori;

12.infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane;

13.traficul de migranţi;

14.spălarea banilor;

15.infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie;

16.contrabanda;

17.bancruta frauduloasă;

18.infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii;

19.traficul de ţesuturi sau organe umane;

20.orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puţin 5 ani;

În ceea ce priveşte infracţiunile cu privire la care s-a acreditat prin rechizitoriu că ar fi intrat în scopul pretinsului grup, s-a constatat că acestea sunt: infracţiunile de spălare a banilor şi de evaziune fiscală.

Curtea a constatat că, deşi, infracţiunea de spălare a banilor, se regăseşte printre infracţiunile grave enumerate limitativ de art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, în speţă, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, nu poate fi reţinută vinovăţia nici unuia dintre inculpaţi în săvârşirea acestei fapte.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, aceasta a fost catalogată ca infracţiune gravă abia începând cu data de 23.06.2010, dată la care potrivit acuzaţiei, grupul infracţional nu mai exista, iar în perioada 2003-2006 această faptă a fost incriminată, iniţial, de Legea nr. 87/1994 care prevedea o pedeapsă ale cărei limite erau închisoarea de la 2 la 8 ani închisoare, iar începând cu data de 27.07.2005 a fost incriminată de Legea 241/2005, care a prevăzut pentru forma tip a infracţiunii pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani, iar pentru varianta agravantă, când se produce un prejudiciu mai mare de 500.000 Euro în echivalentul monedei naţionale, majorarea limitelor cu 3 ani.

În cauză, se constată că actul material descris la pct. 23 a secţiunii în drept a rechizitoriului, este cauzator a unui prejudiciu mai mare de 500.000 Euro, iar de săvârşirea acestuia au fost acuzaţi inculpaţii A., E. F., G. şi D., însă instanţa de fond a exclus vinovăţia ultimilor doi, soluţia nefiind criticată în motivele de apel.

De asemenea, pentru motivele ce vor fi expuse cu ocazia apelurilor declarate în cauză, Curtea a menţinut soluţia de achitare a inculpaţilor C. (acuzat de săvârşirea actelor materiale descrise la pct. 24 şi 28 ale secţiunii în drept a rechizitoriului), I. (acuzat de săvârşirea actului material descris la pct. 24 al secţiunii în drept a rechizitoriului), a dispus achitarea inculpaţilor D. (excluzând şi actul material descris la pct. 27 al secţiunii în drept a rechizitoriului, în condiţiile în care instanţa de fond exclusese actul material descris la pct. 23, fără ca soluţia să fie criticată în motivele de apel ale parchetului), H. (excluzând şi actul material descris la pct. 210 al secţiunii în drept a rechizitoriului, în condiţiile în care instanţa de fond exclusese actele materiale descrise la pct. 21, 22 şi 212, fără ca soluţia să fie criticată în motivele de apel ale parchetului) şi B. (excluzând şi actele materialee descrise la pct. 210 şi 213 ale secţiunii în drept a rechizitoriului, în condiţiile în care instanţa de fond exclusese actele materiale descrisee la pct. 21 şi 22, fără ca soluţia să fie criticată în motivele de apel ale parchetului).

Practic, în cauză, referitor la infracţiunile de evaziune fiscală, s-a reţinut vinovăţia inculpatului A. (comiterea actelor materiale descrise la pct. 21, 23, 24, 25, 26, 28, 210, 211, 212, 213,214, meţinând soluţia instanţei de fond de excludere a actului material descris la pct. 22 şi excluzând, în plus, actele materiale descrise la pct. 27 şi 29), E. F. (comiterea actelor materiale descrise la pct. 23, 25 şi 26, meţinând soluţia instanţei de fond de excludere a actelor materiale descrise la pct. 24 şi 27), G. (comiterea actului material descris la pct. 24, meţinând soluţia instanţei de fond de excludere a actelor materiale descrise la pct. 21,22 şi 23 şi excluzând, în plus, actul material descris la pct. 29) şi J. (comiterea actului material descris la pct. 214).

În consecinţă, în condiţiile în care niciunul din inculpaţi nu a săvârşit infracţiunea de spălare a banilor şi doar pentru patru dintre aceştia se poate reţine vinovăţia în comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală (cu menţiunea că pentru inculpaţii G. şi J., se reţine forma tip a infracţiunii), Curtea a constatat că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de textul de lege menţionat referitoare la scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave.

În plus, în concordanţă cu cele reţinute de instanţa de fond, din probele administrate a rezultat că A. a fost cel care a coordonat şi controlat activitatea societăţilor comerciale implicate în cauză (acesta fiind acela care dădea dispoziţii, solicita a se efectua, punea administratorii să semneze, ţinea actele firmelor în biroul personal, sub cheie, stabilea detaliile, stabilea condiţiile), iar ceilalţi inculpaţi, cu excepţia inculpatului I. aveau diferite funcţii în cadrul acestei firme, astfel că se poate aprecia că, în speţă, nu a rezultat existenţa unei organizări interne, stricte, cu roluri de execuţie bine determinate în funcţie de calificarea şi atribuţiile fiecărui inculpat în cadrul pretinsului grup sau o colaborare între inculpaţi, ci doar o participare a trei dintre ei la săvârşirea unor acte materiale cauzatoare de prejudicii, împreună cu inculpatul A..

În concluzie, soluţia instanţei de fond de achitare a inculpaţilor, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., este una legală şi temeinică, criticile parchetului nefiind fondate.

Referitor la infracţiunea de spălarea banilor de care au fost acuzaţi inculpaţii A., E. F., G., I., C., D. şi H., instanţa de fond a dispus achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., soluţia fiind una legală şi temeinică.

În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut că în perioada 2005 - 2006, prin crearea unor circuite financiare complexe, inculpaţii au disimulat adevărata natură a provenienţei sumei de 3.319.230,76 euro, corespunzătoare vânzării suprafeţei de 23,50 ha teren. (punctul 42 din capitolul "Încadrarea Juridică a Faptelor Săvârşite" al rechizitoriului), arătându-se că totalul sumelor încasate în urma celor două tranzacţii imobiliare - 3.319.230,76 euro (2.550.000 euro, sumă obţinută în urma tranzacţiei imobiliare cu S.C. QQQ. S.A. şi 900.000 USD, sumă obţinută în urma tranzacţiei imobiliare cu RRR., sume calculate la USD/euro de 1,17 rezultată la cursurile medii de 3,54 ron/euro şi 3,02 RON/USD) - nu au rămas în patrimoniul societăţii vânzătoare - S.C. CC. S.R.L. - ci, prin crearea unor operaţiuni contabile fictive (cesiuni de creanţă, plata fictivă a unor comisioane, acordarea de împrumuturi nejustificate) au fost externalizate în favoarea altor firme din cadrul grupului, ajungând în final în beneficiul inculpatului A..

Inculpatul I. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de spălarea banilor în formă continuată prev.de art. 29 pct. 1 lit. b) din Legea 656/2002, cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din

C. pen. de la 1969 în infracţiunea simplă de spălare a banilor prev.de art. 29 pct. 1 lit. b) din Legea 656/2002, cu aplic.art. 5 din C. pen., invocând faptul că acesta a participat la încheierea contractului de cesiune de părţi sociale dintre TTT. S.R.L. şi CC..

A mai arătat că TTT. S.R.L. reprezentată de inculpatul I. a cesionat către CC. un număr de 8 părţi sociale, reprezentând 40% din capitalul societăţii la un preţ supraevaluat, scopul fiind acela de a transfera către inculpatul A. sumele încasate de inculpatul I. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/5.07.2005.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2021 instanţa a respins această solicitare ca nefondată.

În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că în privinţa acestei infracţiuni, în cuprinsul rechizitoriului au fost indicate 3 tranzacţii comerciale prin care suma menţionată anterior ar fi ieşit din patrimoniul celor două societăţi şi nici un caz situaţia de fapt invocată de inculpat în susţinerea cererii de schimbare a încadrării juridice.

Practic, situaţia invocată de inculpat nu formează obiectul acuzaţiei penale, iar maniera în care este descrisă în rechizitoriu, situaţia de fapt în cazul în cazul infracţiunii de spălarea banilor prevăzută la pct. 42 al secţiunii în drept din rechizitoriu, conduce la reţinerea formei continuate a acestei infracţiuni pentru toţi inculpaţii acuzaţi, neimpunându-se schimbarea încadrării juridice a faptei pentru inculpatul I..

În privinţa vinovăţiei inculpaţilor, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prev.de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002, potrivit căreia constituie infracţiunea de spălare a banilor:

b)ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că infracţiunea de spălare de bani este o infracţiune subsidiară, existând doar ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni predicat din care provin bunurile care se schimbă sau se transferă. Pentru existenţa infracţiunii de spălare de bani este necesară existenţa unei infracţiuni anterioare, principale, de rezultat (care să producă bunuri care să facă obiectul unei operaţiuni de schimbare sau de transfer). Textul de lege este foarte larg, acoperind orice tip de infracţiune de natură a conduce la obţinerea unui beneficiu, prevăzută de C. pen. sau de legile speciale.

Practic, spălarea banilor presupune ansamblul de tehnici şi metode economice şi financiare prin care banii sau alte bunuri obţinute din activităţi ilicite, frauduloase, sunt desprinse de originea lor, pentru ca apoi să li se dea o aparentă provenienţă justificată legal şi economic.

În cauză, atât din probele administrate, cât şi din cuprinsul rechizitoriului rezultă că suma de 3.319.230,76 euro a fost obţinută din vânzarea de către S.C. CC. S.R.L. a suprafeţei totale de 57.379 m.p., către S.C. QQQ. S.A. şi din vânzarea de către S.C. CC. S.R.L. a suprafeţei de 38.199 m.p. (din măsurători 38.200) către RRR., astfel că, suma respectivă nu are o provenienţă ilegală.

În consecinţă, actele ulterioare prin care această sumă de bani ar fi ieşit din patrimoniul celor două societăţi şi ar fi fost externalizată în favoarea altor firme din cadrul grupului, ajungând în final în beneficiul inculpatului A., nu reprezintă acte specifice infracţiunii prev.de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002, ci pot reprezenta acte de folosire fără drept a creditului societăţii, conform art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990.

De altfel, în curpinsul rechizitoriului şi al motivelor de apel au fost indicate 3 tranzacţii comerciale, prin care suma respectivă ar fi ieşit din patriomoniul celor două societăţi, respectiv:

- un contract de cesiune de creanţă din data de 15.03.2006 autentificat sub nr. x de BNP CCC. între CC., reprezentată de inculpatul G., în calitate de Cedent şi S.C. Q. S.A., în calitate de Cesionar, prin care o creanţă certă şi exigibilă de 650.000 USD a fost transmisă în mod nejustificat către o altă societate comercială, la un preţ cu 230.000 USD mai mic decât preţul real (420.000 USD).

- un contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., prin care S.C. CC. S.R.L., reprezentată prin H. a vândut către S.C. SSS. S.R.L., teren în suprafaţă de 68.745,5 mp (din măsurători 68.761 mp) şi teren în suprafaţă de 7.657,5 mp (din măsurători 7.654 mp), preţul total consemnat în contract fiind de 11.462.250 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel:25 % din preţ, respectiv suma de 2.865.562,5 Euro, echivalent RON la cursul RON/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la data autentificării actului, 50 % din preţ, respectiv suma de 5.731.125 Euro, echivalent RON la cursul RON/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la obţinerea dovezilor de trecere a terenurilor din extravilan în intravilan, de schimbare a categoriei de folosinţă a dovezilor de avizare şi aprobare a PUZ-ului pentru terenuri, a declaraţiilor autentice de la vecinii terenurilor privind renunţarea retroactivă la dreptul de preemţiune, a certificatului de urbanism şi a dovezilor de avizare şi aprobare a PUD-ului iar 25% din preţ, respectiv suma de 2.865.562,50 Euro, echivalent RON la cursul RON/Euro comunicat de BNR, în 5 zile de la obţinerea autorizaţiei de construire pentru terenuri de către cumpărător, dar nu mai târziu de 18 luni.

- un contract de reprezentare imobiliară încheiat la data de 02.08.2006 între CC. S.R.L., reprezentată de inculpatul G. şi numitul CCCCC., în baza căruia cetăţenul austriac (viitorul cumpărător al terenului) devine agent pentru servicii de asistenţă şi consultanţă imobiliară în vederea comercializări terenului situat în Craiova, tarlaua x, parcela x, Cernele în suprafaţă de 68.764,50 mp din măsurători cadastrale 68.761 mp., societatea plătind acestuia un comision pentru intermedierea vânzării terenului, de 3% din preţul vânzării, respectiv din suma de 11,462,250 euro, adică un comision total de 343:867,56 euro.

Din analiza acestor acte, s-a constatat că numai în baza contractului de cesiune de creanţă şi a contractului de reprezentare imobiliară au ieşit sume de bani din patrimoniul S.C. CC. S.R.L. (o sumă mai mică decât suma de 3.319.230,76 Euro ce formează obiectul acuzaţiei penale), prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C. SSS. S.R.L., neieşind nicio sumă de bani din patrimoniul societăţii, aceasta având de încasat preţul vânzării de 11.462.250 Euro.

Şi aceste două tranzacţii, aşa cum s-a reţinut anterior, vizând sume de bani obţinute în mod legal din vânzarea unor terenuri, nu pot reprezenta acte specifice infracţiunii de spălarea banilor, ci pot reprezenta acte de folosire fără drept a creditului societăţii, conform art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990.

În cuprinsul motivelor de apel formulate, parchetul a descris circuitul prin care S.C. BB. a dobândit suprafaţa totală de 23,50 ha, situată în extravilanul mun. Craiova, zona Cernele, ca şi modul în care această suprafaţă de teren a fost dezmembrată şi vândută ulterior prin acte succesive, până în momentul în care a ajuns în patrimoniul S.C. CC. S.R.L. şi S.C. CC. S.R.L., care au înstrăinat către cei doi cumpărători finali S.C. QQQ. S.A. şi RRR..

Curtea a reţinut că, în raport, cu acuzaţia formulată, acest circuit nu are nicio relevanţă şi nu probează în niciun fel existenţa infracţiunii de spălarea banilor.

De asemenea, în cadrul motivelor de apel formulate s-au făcut referiri şi la vânzarea suprafeţei de 3.635 m.p., teren situat în mun. Craiova, str. x şi a activelor aferente acestui imobil (acte descrise la pct. 21 şi 22 ale secţiunii în drept) şi la o posibilă spălare a sumelor de bani obţinute din aceste tranzacţii, însă motivele invocate exced acuzaţiilor penale aduse care vizează suma de bani menţionată anterior.

În consecinţă, criticile parchetului sunt neîntemeiate, soluţia de achitare fiind una justificată.

Referitor la infracţiunea de spălare de bani de care au fost acuzaţi inculpaţii A., B. şi J., de asemenea instanţa de fond a dispus achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., soluţia fiind una legală şi temeinică.

În actul de sesizare, s-a reţinut că în perioada 2004-2005, prin crearea unor circuite financiare complexe, inculpaţii au disimulat adevărata natură a provenienţei sumei de 555.384 RON, corespunzătoare relaţiilor comerciale dintre S.C. HH. S.A. şi S.C. AA..

(punctul 41 din capitolul "încadrarea juridică a faptelor săvârşite" al rechizitoriului), arătându-se că S.C. HH. S.A. nu a operat facturarea tuturor veniturilor ce ar fi trebuit încasate de la S.C. AA., tocmai pe considerentul spălării banilor de către persoanele implicate în aceste activităţi, cei trei încercând, astfel să dea aparenţă de legalitate sumei menţionate.

Referitor la această sumă de bani, din probele administrate rezultă că în perioada anilor 2003 - 2005, activitatea S.C. HH. S.R.L. s-a desfăşurat în condiţiile relaţiilor de afiliere cu S.C. AA. care a deţinut 95% din capitalul social al firmei şi care a fost principalul client al societăţii, încheindu-se între acestea următoarele contracte:

1. Contract de prestări servicii nr. x/01.07.2003 încheiat între: S.C. AA., reprezentată de administrator inculpatul J. - (Beneficiar) şi S.C. HH. S.R.L., reprezentată de administrator - inculpatul B. - (Prestator), în baza căruia prestatorul se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiar următoarele responsabilităţi:

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare şi machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH.;

Contractul s-a încheiat pe o durată de 6 luni, de la data de 01.07.2003 până la data de 31.12.2003.

Tariful lunar a fost de 189.034.000 RON/lună inclusiv TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de Prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

2. Contract de prestări servicii nr. x/30.12.2003 încheiat între: S.C. AA., reprezentată de administrator inculpatul J. - (Beneficiar) şi S.C. HH. S.R.L., reprezentată de administrator - inculpatul B. (prestator), în bazar căruia prestatorul se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiar, următoarele activităţi.

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare şi machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH..

Contractul s-a încheiat pe o durată de 12 luni, de la data ae 01.01.2004 până la data de 31.12.2004.

Tariful lunar a fost de 140.757.700 RON + TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de Prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

La data de 12.04.2005, părţile au încheiat Act adiţional la contractul nr. x, conform căruia şi având în vedere fuziunea prin comasare a S.C. HH. S.R.L. în cadrul SG K., s-a hotârât preluarea calităţii contractuale de prestator de către societatea rezultată în urma fuziunii, respectiv S.C. K..

În cauză, s-a stabilit că, cheltuielile cu salariile ale S.C. HH. S.R.L., au fost de 830.035 Ron, în perioada 31.07.2003- 31.03.2005, iar la acestea a fost adăugată o cotă de profit de 8,3% (calculată pe baza principalilor indicatori economici şi financiari la nivelul economiei naţionale, pentru sectorul Edituri, poligrafie si reproducerea pe suporţi a înregistrărilor în anul 2003 furnizaţi de Direcţia Regională de Statistică Dolj prin adresa nr. x/28.04.2006 aflată la fila x din vol. 6 d.u.p.), rezultând suma de 9.443.878.814 ROL, din care a fost scăzută suma de 3.890.030.750 ROL, ce ar fi trebuit facturată de S.C. HH. S.A. către S.C. AA., obţinându-se, astfel, suma de 555.384 RON ce nu ar fi fost încasată şi faţă de care a fost formulată acuzaţia de spălarea banilor.

Curtea a constatat că din probele administrate nu rezultă că suma de 555.384 RON ar proveni din săvârşirea vreunei infracţiuni sau că ar exista un circuit financiar complex prin care s-ar fi disimulat adevărata provenienţă a acestei sume, pentru a fi întrunite elementele contitutive ale infract.prev.de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002.

Practic, simpla neoperare a facturării tuturor veniturilor, se poate circumscrie eventual infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu celei de spălare a banilor, iar în cauză, această faptă, astfel cum a fost reţinută anterior, este descrisă şi la pct. 213 al secţiunii în drept, constituind obiectul acuzaţiei penale de săvârşire a infracţiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005, aduse inculpaţilor A. şi B..

În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală, în privinţa celor trei inculpaţi, devenind aplicabile disp. art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Curtea a mai constatat că nu sunt întemeiate criticile parchetului nici în privinţa soluţiei de achitare a inculpaţilor I. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 (actul descris la pct. 24 al secţiunii în drept din rechizitoriu) şi C., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 (actele descrise la pct. 24 şi 28 al secţiunii în drept din rechizitoriu).

Inculpatul I. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005, cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969 în infracţiunea simplă de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005, cu aplic.art. 5 din C. pen., invocând faptul că acesta a participat doar la încheierea contractului de cesiune de părţi sociale dintre TTT. S.R.L. şi CC. nu şi la celelalte două contracte de cesiune de acţiuni, respectiv contractul dintre S.C. P. şi CC. şi contractul dintre S.C. KK. şi CC..

Prin încheierea din 19 noiembrie 2021 instanţa a respins această solicitare, ca nefondată.

În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că în privinţa acestei infracţiuni, în cuprinsul rechizitoriului au fost indicate 3 tranzacţii comerciale şi chiar dacă inculpatul I. a participat la încheierea uneia dintre ele, acuzaţia penală s-a referit la neînregistrarea veniturilor rezultate de către CC. şi respectiv S.C. BB., din toate cele trei tranzacţii, ceea ce atrage reţinerea formei continuate a infracţiunii de evaziune fiscală pentru toţi inculpaţii acuzaţi.

În consecinţă, activitatea inculpatului nu poate fi extrasă din ansamblul faptic descris în rechizitoriu, astfel că cererea inculpatului de înlăturare a formei continuate şi de schimbarea încadrării juridice în acest sens, este neîntemeiată.

Referitor la vinovăţia celor doi inculpaţi, din probele administrate, Curtea a reţinut în privinţa actului descris la pct. 24 al secţiunii în drept din rechizitoriu că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpatul G., în calitate de administrator în drept, ai S.C. CC., nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma cesiunilor de acţiuni realizate prin contracte încheiate la data de 20.07.2005, 17.08.2005 şi 31.08.2005, cauzând prejudicii de 21359,2 RON, 2901 RON, 2996 RON, iar referitor la actul descris la pct. 28 al secţiunii în drept din rechizitoriu a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi Mitran E. (în prezent decedat), în calitate de administrator în drept, ai S.C. EE. S.R.L., în luna iulie 2003, au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 4518,49 RON bugetului de stat, fără ca inculpaţii I. şi C. să fi contribuit în vreun fel la săvârşirea faptelor.

Practic, din probatoriul administrat a rezultat că inculpatul C. nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al S.C. EE. S.R.L., al S.C. CC. S.R.L. şi al S.C. BB., iar inculpatul I. nu avea aceste calităţi la S.C. CC. S.R.L. sau la S.C. BB., astfel că în mod corect instanţa de fond a stabilit că faptele nu sunt săvârşite de aceştia, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor) conform căruia răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Criticile parchetului, în sensul că cei doi inculpaţi ar fi participat la săvârşirea faptelor menţionate, deoarece au făcut parte dintr-un grup infracţional organizat şi au avut roluri bine stabilite nu sunt întemeiate, în condiţiile în care conform celor arătate anterior, Curtea nu a reţinut vinovăţia acestor inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003.

Pentru toate aceste considerente, a respins apelul formulat de Parchetul de pe lângă I.C.C.J.- DIICOT- Serviciul Teritorial Craiova,ca nefondat.

2. Analizând apelul declarat de inculpatul A., Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen..;

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplic.art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (un număr de 14 acte materiale descrise la pct. 21- 214 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1), lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 31 şi 32 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29, pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 41 şi 42 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 23.03.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., E. F., C., H., G. este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpatului astfel:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Prin sentinţa penală atacată în mod legal şi temeinic, pentru motivele expuse anterior, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni).

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt, încadrarea juridică a faptelor şi a dispus încetarea procesului penal în privinţa infracţiunii prev.de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială.

Astfel, din înscrisurile depuse şi din ansamblul probelor existente, referitor la infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, a rezultat că:

1. La data de 14.09.2005, prin contractul de cesiune de acţiuni nr. x, S.C. CC., prin reprezentant G., în calitate de cedent, a cesionat cu titlu gratuit cele 203.238 acţiuni pe care aceasta le deţinea la S.C. RRRR. S.A., în valoare totală de 2.032.380 RON către

SSSS., în calitate de cesionar, S.C. CC. ieşind din societate şi nemaiavând nicio pretenţie faţă de aceasta (acţiuni pe care le dobândeasă la data de 01.08.2005 de la S.C. RRRR. S.A., suma de 2.032.380 RON).

2. La data de 23.09.2005, s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă prin care A. a cesionat către S.C. CC., reprezentată prin administrator unic G., în calitate de cesionar, creanţa în valoare de 200.000 RON faţă de debitoarea cedată SC

VALORIFICARE CREANŢE S.R.L., preţul total menţionat în contract fiind de 200.000 RON (RON) pe care cesionara se obliga să-l plătească în termen de 5 zile de la data încheierii contractului, suma fiind plătită ulterior.

3. La data de 1.07.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. AA., reprezentată prin administrator unic E. F., în calitate de creditată, cu suma de 1.000.000 RON (RON) în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, precum şi activităţile comerciale conexe din derivate din obiectul său social, fiind plătită ulterior suma de 933.894,75 RON (RON).

4. La data de 25.07.2005, s-a încheiat contractul de împrumut prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a împrumutat pe S.C. NN. S.R.L., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 3000 USD, perioada de rambursare a creditului, menţionată, fiind de 6 luni.

5. La data de 22.12.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. NN. S.R.L., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 200.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia, creditarea derulându-se în perioada 22.12.2005 - 31.12.2005. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu părţi sociale emise de S.C. NN. S.R.L., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 22.12.2005 -31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

Potrivit raportului de expertiză fiscală, s-a plătit efectiv către S.C. NN. S.A. suma de 100.644 RON (RON).

6. La data de 20.07.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. Q. S.A., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 1.120.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu acţiuni emise de S.C. Q. S.A., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 20.07.2005 - 31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

Potrivit certificatului de înregistrare menţiuni eliberat la 26.07.2005 s-a înregistrat la ORC majorarea capitalului social al S.C. Q. S.A. cu suma de 1.120.000 RON (RON) aportată de S.C. SOCIETATEA

PENTRU CC. S.A., respectiv de la 10.933.500 RON la 12.053.500 RON. .

La data de 27.07.2005, s-a încheiat contractul de creditare nr. 2 prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G., a creditat pe S.C. Q. S.A., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 1.000.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu acţiuni emise de S.C. Q. S.A., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 20.07.2005 - 30.09.2005, cu posibilitatea prelungirii.

La data de 30.09.2005, s-a încheiat contractul de creditare nr. 3 prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. Q. S.A., reprezentată prin administrator E. F., cu suma de 1.000.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu acţiuni emise de S.C. Q. S.A., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 20.07.2005 - 30.06.2006, cu posibilitatea prelungirii.

Potrivit certificatului de înregistrare menţiuni eliberat la 21.03.2006 s-a înregistrat la ORC majorarea capitalului social al S.C. Q. S.A. cu suma de 1.324.210 ron aportată de S.C. CC. S.A., respectiv de la 12.053.500 RON la 13.377.710 RON.

7. La data de 25.07.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G., a creditat pe S.C. K., reprezentată prin administrator D., cu suma de 24.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu părţi sociale emise de S.C. K., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 25.07.2005 - 31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

8. La data de 26.08.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. WW. S.R.L., reprezentată prin administrator D., cu suma de 30.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu părţi sociale emise de S.C. WW.

SRL, care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 26.08.2005 - 31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

9. La data de 25.07.2005, s-a încheiat contractul de împrumut prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a împrumutat pe S.C. TTTT. S.R.L., cu suma de 200.000 RON (RON), pe un termen de 2 luni de la 30.08.2005 la 30.10.2005.

10. La data de 15.09.2005, s-a încheiat contractul de creditare prin care S.C. CC., reprezentată prin administrator G. a creditat pe S.C. CC. S.R.L., cu suma de 300.000 RON (RON), în scopul finanţării activităţilor statutare ale acesteia. În contract s-a menţionat că sumele aportate urmau a fi compensate cu acţiuni emise de S.C. CC. S.R.L., care urma a-şi majora în mod corespunzător capitalul social şi că creditarea urma a se derula în perioada 15.09.2005 - 31.12.2005, cu posibilitatea prelungirii.

Curtea mai reţine că S.C. CC. era administrată, în drept, de G., dar, în fapt, de A..

Se constată că prin cedarea cu titlul gratuit a unor acţiuni, prin cesionarea unei creanţe la un preţ egal cu valoarea creanţei, ca şi prin acordarea împrumuturilor menţionate (fără ca societatea să fie o instituţie de credit), sumele de bani din patrimoniul S.C. CC., au fost folosite într-un scop contrar intereselor acesteia, finalitatea fiind ieşirea lor integrală din patrimoniul societăţii.

Aceste acte materiale se circumscriu acuzaţiei penale aduse la pct. 32 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

La data de 25.03.2004, între S.C. K. şi S.C. AA., reprezentată de administrator J., s-a încheiat un contract de asociere în scopul finanţării de către S.C. K. a achitării şi montării de către S.C. AA. a unei tipografii de mare tiraj marca ZZZ., în valoare totală de 76.800 lire sterline, achiziţionată în baza contractului de livrare x/1.03.2004 încheiat cu UUUU., părţile obligându-se să contribuie astfel:

- S.C. K. - cu un aport financiar în valoare de 6.600.000.000 ROL, reprezentând 80% din valoarea totală a achiziţiei;

- S.C. AA. - cu un aport financiar în valoare de 1.400.000.000 ROL, reprezentând 20% din valoarea totala de achiziţie.

Ulterior, la data de 30.06.2004, S.C. K., a obţinut un împrumut în valoare de 6.600.000.000 ROL de la S.C. BB., perioada de rambursare a creditului, menţionată, fiind până la data de 30.06.2005.

La data de 20.12.2004, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care S.C. AA., în calitate de cedent, prin împuternicit EEEEE.

C., în calitate de acţionar al S.C. JJ. S.A. a cesionat către S.C. K., prin administrator E. F. un număr de 100 acţiuni ale S.C. JJ. S.A., reprezentând 10% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 4.000.000.000 ROL, referitor la care cesionara a declarat că l-a achitat până la data încheierii contractului.

Potrivit raportului de expertiză fiscală, din balanţa de verificare întocmită la 31.12.2004 şi din bilanţul contabil la 31.12.2004, rezultă că valoarea contabilă a unei acţiuni aparţinând S.C. JJ. S.A. era de 192.932 ROL/acţiune iar prin contractul de cesiune de acţiuni s-a stabilit o valoare tranzacţionată de 40.000.000 ROL/acţiune, adică de 207 ori mai mare, fără ca acţiunile să aibă o valoare cotată de piaţă, rezultând astfel o transferare a resurselor financiare ale S.C. K. în folosul S.C. AA..

La data de 20.12.2004, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care S.C. AA., în calitate de cedent, prin împuternicit C., în calitate de acţionar al S.C. KK. a cesionat către S.C. K., prin administrator E. F. un număr de 100 acţiuni ale S.C. KK., reprezentând 10% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 2.500.000.000 ROL, referitor la care cesionara a declarat că l-a achitat până la data încheierii contractului.

Potrivit raportului de expertiză fiscală, din balanţa de verificare întocmită la 31.12.2004 şi din bilanţul contabil la 31.12.2004, rezultă că valoarea contabilă a unei acţiuni aparţinând S.C. KK. era de -1.192.112 ROL/acţiune, starea de insolvabilitate fiind evidentă, iar prin contractul de cesiune de acţiuni a fost stabilită o valoare tranzacţionată de 25.000.000 ROL/acţiune, rezultând astfel o transferare a resurselor financiare ale S.C. K. în folosul S.C. AA..

În consecinţă, prin achiziţionarea unor acţiuni la preţuri mult supraevaluate, suma de 650.000 RON (RON) a fost folosită într-un scop contrar intereselor S.C. K., având loc o transferare a resurselor financiare ale acestei societăţi în folosul S.C. AA..

Curtea mai reţine că societăţile menţionate anterior erau administrate, în fapt, de de A..

Aceste acte materiale se circumscriu acuzaţiei penale aduse la pct. 31 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

În privinţa soluţiei de încetare a procesului penal, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi legea penală mai favorabilă (C. pen. de la 1969), instanţa de fond a stabilit corect, atât termenul de prescripţie generală ca fiind 5 ani, cât şi termenul de prescripţie specială ca fiind 7 ani şi 6 luni (conform art. 124 rap.la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. de la 1969), a indicat momentul epuizării infracţiunii continuate (22.12.2005 - data contractului de creditare prin S.C. CC. a creditat S.C. NN. SRL) şi a constatat că termenul de prescripţie specială s-a împlinit (22 iunie 2013).

În privinţa infracţiunii de evaziune fiscală, Curtea reţine că în mod just prima instanţă a înlăturat actul material descris la pct. 22 al secţiunii în drept al rechizitoriului, considerând că acesta nu există (în condiţiile în care din raportul de expertiză fiscală rezultă că în anul 2004 S.C. K. S.R.L. a dedus nejustificat TVA de 8.705,06 RON, aferent actului material indicat pct. 27, neexistând o înregistrare fictivă de cheltuieli în contabilitatea societăţii, aferentă vânzării activelor imobilului situat în mun. Craiova, str. x - ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă) şi a reţinut vinovăţia inculpatului în comiterea actelor materiale descrise la pct. 21, 23, 24, 25, 26, 28, 210, 211, 212, 213,214.

De altfel, excluderea actului material, descris la pct. 22 al secţiunii în drept a rechizitoriului, nu a fost criticată în motivele de apel formulate de către parchet.

În mod greşit, însă, în conţinutul infracţiunii continuate au fost incluse şi actele materiale descrise la secţiunile 27 şi 29, în condiţiile în care pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, aceste acte trebuie înlăturate, nefiind prevăzute de legea penală şi, de asemenea, în mod eronat a reţinut că actul material descris la pct. 214 al secţiunii în drept al rechizitoriului, a fost săvârşit în perioada 2004-2006, în realitate, acesta fiind comis în perioada 2004-29 martie 2005.

Referitor la situaţia de fapt, având în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei, concluziile rapoartelor de expertiză întocmite, declaraţiile martorilor şi inculpaţilor, Curtea reţine că:

1. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi Mitran E., în calitate de administrator în drept (în prezent decedat), ai S.C. GG., în perioada ianuarie - februarie 2004 nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în mun. Craiova, str. x.

Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x S.C. GG. a vândut activele aferente imobilului menţionat (post RAFO, baraca magazie tablă, birouri, etc.) către S.C. K., cu preţul de 319.000.000 ROL (aprox. 7.900 Euro), active pe care le dobândise anterior, la data de 5.07.2003, de la S.C. DDD. S.A., pentru un preţ de 100.000.000 ROL (aprox. 2.400 euro).

Ulterior, la data de 10.02.2004, aceleaşi active au fost înstrăinate conform contractului de vânzare - cumpărare construcţii autentificat sub nr. x la BNP CCC., de către S.C. K. către S.C. GGG., preţul vânzării-cumpărării stabilit de comun acord de către părţi pentru dreptul de proprietate asupra construcţiilor fiind de 40.000 euro + TVA, echivalent sumei de 1.638.960.000 ROL + TVA la cursul mediu interbancar al BNR de 40,974 ROL/euro.

Prin neînregistrarea veniturilor în contabilitatea S.C. GG., s-a produs bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 30563,96 RON (2458,44 RON impozit pe venitul microintreprinderi şi 28105,52 TVA), conform raporatelor de expertiză fiscală întocmite în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti (rapoartele luând în considerare nu preţul cu care S.C. GG. S.A. a vândut către S.C. K., ci preţul cu care această din urmă societate a înstrăinat către S.C. GGG., deoarece în contextul unei fluctuaţii inexiplicabile a valorii economice a respectivelor bunuri, s-a apreciat că acesta este preţul real, întrăinarea fiind realizată către o terţă persoană necontrolată de inculpatul A.).

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 21 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

2. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi E. F., în calitate de administrator în drept, ai S.C. BB., nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma vânzării suprafeţei de 22 ha teren prin cele 4 tranzacţii încheiate la datele de 29.11.2004, 13.12.2004, 20.01.2005 şi 9.12.2004.

Astfel, din actele existente rezultă că în patrimoniul S.C. BB. se afla suprafaţa de 23,5 ha teren agricol situat în extravilanul mun. Craiova, zona Cernele, compus din 3 corpuri:

- corpul de proprietate C1, în suprafaţă de 17,2 ha, situat în tarlaua x parcela x,

- corpul de proprietate C2, în suprafaţă de 4,8 ha, situat în tarlaua x parcela x şi

- corpul de proprietate C3, în suprafaţă de 1,5 ha, situat în tarlaua x parcela x.

În privinţa Corpului de proprietate C1, se reţine că, la data de 17.11.2004, prin actul de dezmembrare nr. 9317 autentificat de către BNP CCC., S.C. BB. a dezmembrat suprafaţa de 17,20 ha după cum urmează:

- în corpul de proprietate 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp,

- în corpul de proprietate 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp,

- în corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp şi

- în corpul de proprietate 1/4 S, în suprafaţă de 159.942,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 159.920 mp.

La data de 29.11.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP MMM., S.C. BB., reprezentată prin împuternicit C., a vândut terenul în suprafaţă de 159.942,25 mp (159.920 mp din măsurători) către S.C. JJ., reprezentată prin împuternicit FFF., preţul consemnat în contract fiind de 1.700.000.000 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 13.12.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. BB., reprezentată de C., a vândut corpurile de proprietate

1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) şi 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către martorul SS., preţul consemnat în contract fiind de 60.000 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 20.01.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. BB., reprezentată de FFF., a vândut corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către martora RR., preţul consemnat în contract fiind de 300.000.000 RON (ROL), sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

Referitor la Corpul de proprietate C2, se reţine că, la data de 9.12.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP MMM., S.C. BB., reprezentată de FFF., a vândut terenul în suprafaţă de 48.000 mp şi 47.925 mp din măsurători către numitul TT., preţul consemnat în contract fiind de 840.336.135 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

Ulterior, Corpul de proprietate C1 a făcut obiectul mai multor contracte succesive de vânzare cumpărare şi unor acte de dezmembrare (traseul juridic fiind reţinut şi descris în mod corect de instanţa de fond), pentru ca, în final, o parte din teren să ajungă în patrimoniul S.C. CC. (57.379 m.p.), iar o altă parte, către S.C. CC. (114.621 m.p.).

La data de 19.07.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC., reprezentată de administrator G. a vândut către S.C. QQQ. S.A., suprafaţa totală de 57.379 m.p., preţul fiind de 2.550.000 Euro, sumă ce urma a fi achitată astfel: 637.500 Euro în termen de 48 de ore de la data autentificării actului, iar 1.912.500 Euro, în termen de 30 de zile de la data autentificării actului.

La data de 19.01.2006, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC. S.R.L., reprezentată de administrator G. a vândut către RRR., teren în suprafaţă de 38.199 mp (din măsurători 38.200 mp), preţul total consemnat în contract fiind de 900.000 dolari americani, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel: suma de 125.000 dolari americani la data autentificării actului, iar restul în sumă de 775.000 dolari americani, în 7 rate lunare, până la data de 15 august 2006, astfel:

- rata I în sumă de 125.000 dolari americani, până la data de 15 februarie 2006, inclusiv,

- rata II în sumă de 125.000 dolari americani, până la data de 15 martie 2006, inclusiv,

- rata III în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 aprilie 2006, inclusiv,

- rata IV în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 mai 2006, inclusiv,

- rata V în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 iunie 2006, inclusiv,

- rata VI în sumă de 115.000 dolari americani, până la data de 15 iulie 2006, inclusiv şi

- rata VII în sumă de 85.000 dolari americani, până la data de 15 august 2006, inclusiv.

La data de 3.08.2006, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC. S.R.L., reprezentată prin H. a vândut către S.C. SSS. S.R.L., teren în suprafaţă de 68.745,5 mp (din măsurători 68.761 mp) şi teren în suprafaţă de 7.657,5 mp (din măsurători 7.654 mp), preţul total consemnat în contract fiind de 11.462.250 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel: 25 % din preţ, respectiv suma de 2.865.562,5 Euro, echivalent ron la cursul Ron/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la data autentificării actului, 50 % din preţ, respectiv suma de 5.731.125 Euro, echivalent ron la cursul Ron/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la obţinerea dovezilor de trecere a terenurilor din extravilan în intravilan, de schimbare a categoriei de folosinţă a dovezilor de avizare şi aprobare a PUZ-ului pentru terenuri, a declaraţiilor autentice de la vecinii terenurilor privind renunţarea retroactivă la dreptul de preemţiune, a certificatului de urbanism şi a dovezilor de avizare şi aprobare a PUD-ului iar 25% din preţ, respectiv suma de 2.865.562,50 Euro, echivalent ron la cursul Ron/Euro comunicat de BNR, în 5 zile de la obţinerea autorizaţiei de construire pentru terenuri de către cumpărător, dar nu mai târziu de 18 luni.

Prin neînregistrarea veniturilor în contabilitatea S.C. BB., s-a produs bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 18.240.910 RON (8.342.470,40 RON reprezentând impozit pe profit şi 9.898.439,82 reprezentând TVA), conform raportului de expertiză fiscală întocmit în cursul cercetării judecătoreşti (raportul luând în considerare nu preţul cu care S.C. BB. a vândut suprafaţa de 22 ha către S.C. JJ., SS., RR. şi TT. ci preţurile cu care S.C. CC. şi S.C. CC. S.R.L. au înstrăinat aceleaşi bunuri către QQQ. S.A., RRR. şi S.C. SSS. S.R.L., reţinându-se că acestea sunt preţurile reale, S.C. BB. având posibilitatea de a vinde direct către S.C. QQQ. S.A., RRR. şi S.C. SSS. SRL).

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 23 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

3. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpatul G., în calitate de administrator în drept, ai S.C. CC., nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma cesiunilor de acţiuni realizate prin contracte încheiate la data de 20.07.2005, 17.08.2005 şi 31.08.2005.

a. La data de 20.07.2005, s-a încheiat contractul de cesiune părţi sociale prin care inculpatul I., în calitate de asociat unic al S.C. TTT. S.R.L. a cesionat către S.C. CC. un număr de 8 părţi sociale ale S.C. TTT. S.R.L., cu o valoare nominală totală de 80 RON, reprezentând 40% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 600.000 Euro, pe care cedentul urma să îl primească astfel:

- 100.000 Euro, reprezentând avans, în termen de 3 zile de la încheierea contractului;

- 500.000 Euro în termen de 15 zile de la data achitării avansului.

Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii aflat la fila x d.u.p., iar conform art. 71 alin. (3) lit. c) din Legea 571/2003 în vigoare la momentul cesiunii obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii revenea persoanei dobânditoare a acţiunilor, deci S.C. CC..

Potrivit expertizelor fiscale efectuate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, se reţine că, din bilanţul contabil la 31.12.2004 al S.C. TTT. S.R.L. rezultă următoarele:

- capital social - 2.000.000 ROL

- capitaluri proprii - 1.364.039.000 RON

- nr. părţilor sociale - 20

Expertiza fiscală în cursul cercetării judecătoreşti a stabilit o valoare a unei părţi sociale a S.C. TTT. S.R.L. la suma de 100.000 ROL (2.000.000 ROL/20 părţi sociale). Aceeaşi expertiză a stabilit valoarea contabilă a unei părţi sociale a aceleiaşi societăţi la 68.201.950 ROL (1.364.039.000 ROL/20 părţi sociale), adică 6820,2 RON, echivalent al sumei de 1720 Euro (calculat la cursul BNR la 31.12.2004 de 1 Euro = 3,9663 RON).

În contabilitatea S.C. CC. a fost înregistrată cesiunea de părţi sociale la valoarea de 2.136.000 RON (cursul valutar folosit fiind de 1 Euro = 3,5614 RON), astfel: 262.1 "Titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu" = 269.1 "Vărsăminte de efectuat pentru imobilizări financiare cu suma de 2.136.000 RON". Cu privire la această sumă, în contabilitatea S.C. CC. nu a fost evidenţiat impozitul pe venit.

Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 21.359,2 RON calculat astfel:

2.136.000 RON - (8*10 RON/parte socială) = 2.135.920 RON

2.135.920 RON *1% (cota de impozitare) = 21.359,2 RON.

b. La data de 17.08.2005, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care inculpatul C., în calitate de acţionar al S.C. P. S.A. a cesionat către S.C. CC. un număr de 30 acţiuni ale S.C. P. S.A., cu o valoare nominală de 2,5 RON fiecare, reprezentând 3% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 100.050 USD, pe care cedentul urma să îl primească în termen de 5 zile de la încheierea contractului.

Potrivit art. 67 alin. (3) lit. c) din Legea 571/2003 în vigoare în acel moment, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii revenea persoanei dobânditoare a acţiunilor, deci S.C. CC..

Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii aflat la fila x d.u.p.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - fila x, se reţine că, din bilanţul contabil la 30.06.2005 al S.C. P. S.A. rezultă următoarele:

- capital social - 25.000.000 ROL

- capitaluri proprii: -466.498.000 ROL

- nr. acţiuni: 1000

Valoare acţiune: 25.000.000 ROL/1000 acţiuni = 25.000 ROL/acţiune.

Prin urmare, expertiza fiscală a stabilit o valoare contabilă a unei acţiuni a S.C. P. S.A. la suma de -46,65 ROL (466.498.000 ROL/1000 acţiuni). Aceeaşi expertiză a stabilit că valoarea acţiunilor este practic zero, deşi valoarea nominală a acesteia este de 2,5 Ron/acţiune, având în vedere că valoarea contabilă

a acesteia este negativă, reţinând, totodată că prin contractul de cesiune s-a stabilit că valoare contabilă a unei acţiuni suma de 3.335 USD/acţiune.

În contabilitatea S.C. CC. a fost înregistrată cesiunea de acţiuni la valoarea de 290.145 RON (cursul valutar folosit fiind de 1 USD = 2,9099 RON), astfel: 262.2 "Titluri P." = 269.2 "Varsaminte imobiliz financ" cu suma de 290.145 RON. Cu privire la această sumă, în contabilitatea S.C. CC. nu a fost evidenţiat impozitul pe venit.

Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 2.900,7 RON calculat astfel:

290.145 RON - (30*2,5 RON/acţiune) = 290.070 RON

290.070 RON *1% (cota de impozitare) = 2.900,7 RON.

c. La data de 31.08.2005, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni, prin care inculpatul E. F., în calitate de acţionar al S.C. KK. a cesionat către S.C. CC. un număr de 150 acţiuni ale S.C. KK., reprezentând 15% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 300.000 RON, pe care cedentul urma să îl primească în termen de 2 zile de la încheierea contractului.

Potrivit art. 67 alin. (3) lit. c) din Legea 571/2003 în vigoare la momentul încheierii actului, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii revenea persoanei dobânditoare a acţiunilor, deci S.C. CC..

Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii aflat la fila x d.u.p.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - fila x, se reţine că, din bilanţul contabil la 31.12.2004 al S.C. KK. rezultă că activele circulare cât şi capitalurile proprii au valori negative.

Prin urmare, expertiza fiscală a stabilit o valoare contabilă a unei acţiuni a S.C. KK. la suma de -1.196.112 ROL/acţiune (1.196.112.000 ROL/acţiune/1000 acţiuni). Aceeaşi expertiză a stabilit că valoarea acţiunilor este zero.

Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 2.996,25 RON calculat astfel:

300.000 RON - (150*2,5 RON/acţiune) = 299.625 RON

299.625 RON *1% (cota de impozitare) = 2.996,25 RON.

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 24 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

4. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi E. F., în calitate de administrator în drept, ai S.C. K., în luna noiembrie 2004, nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma cesiunii de acţiuni deţinute de inculpatul A. la S.C. BB. către S.C. K..

Astfel, la data de 10.11.2004, s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni prin care inculpatul A., în calitate de asociat al S.C. BB. a cesionat către S.C. K. un număr de 13.750 acţiuni ale S.C. BB., cu o valoare nominală de 1000 RON fiecare, reprezentând 55% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 6.000.000.000 RON (ROL), pe care cedentul urma să îl primească în termen de 1 an de la încheierea contractului.

Potrivit art. 71 alin. (3) lit. c) din Legea 571/2003 în vigoare în acel moment, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului, şi implicit a evidenţierii revenea persoanei dobânditoare a acţiunilor, deci K..

Cesiunea nu a fost evidenţiată în registrul comerţului, aspect atestat de certificatul de furnizare informaţii aflat la fila x d.u.p.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti - filele x, se reţine că, din bilanţul contabil la 31.12.2004 al S.C. BB. rezultă că activele nete cât şi capitalurile proprii au valori negative.

Prin urmare, expertiza fiscală a stabilit o valoare contabilă a unei acţiuni a S.C. BB. la suma de -34.460,52 ROL/acţiune (861.513.000 ROL/acţiune/25.000 acţiuni).

Astfel, în conformitate cu actele expertizate, raportat la concluziile raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este constituită din impozit pe venit în cuantum de 5986,25 RON calculat astfel:

- Valoarea acţiunilor: 13.750 acţiuni * 1.000ROL/acţiune - 13.750.000 ROL

- Venit impozabil: 6.000.000.000 - 13.750.000 = 5.986.250.000 ROL

- Impozit cu reţinere la sursă: 5.986.250.000 ROL *1% (cota legală de impozitare, şi nu cea de 10% reţinută în actul de sesizare) = 59.862.500 ROL adică 5.9862,5 RON.

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 25 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

5. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi E. F., în calitate de administrator în drept, ai S.C. BB., în luna noiembrie 2004, nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma cesiunii de acţiuni (ale S.C. DD. S.A. Craiova) de la S.C. BB. către S.C. YY..

Astfel, la data de 4.11.2004, s-a încheiat contractul de cesiune prin care S.C. BB., în calitate de cedent a cesionat către S.C. YY. un număr de 278.949 acţiuni ale S.C. DD. S.A., cu o valoare nominală de 25.000 RON fiecare, reprezentând 69,9753 % din capitalul social al societăţii, în schimbul creanţei în valoare de 12.000.000.000 ROL (acţiuni care fuseseră dobândite prin contractele încheiate în mod succesiv la data de 25.06.2003 şi 8.06.2004, costurile de achiziţie fiind de 6.973.725.000 ROL), schimbarea structurii acţionariatului la S.C. DD. S.A. fiind operată la ORC Dolj prin încheierea nr. 456/17.01.2005.

Potrivit expertizei fiscale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti (ale cărei concluzii sunt similare cu cele ale expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale) - filele x, se reţine că, în contabilitatea S.C. BB. (în privinţa cesiunii acţiunilor S.C. DD.), s-au regăsit înregistrări parţiale nefinalizate, iar această societate a obţinut venituri din cesionarea acţiunilor în sumă de 12.000.000.000 ROL, costul fiind de 6.973.725.000 ROL (278949 acţiuni * 25.000 ROL valoare acţiune), cu un profit de 5.026.275.000 ROL (12.000.000.000 ROL - 6.973.725.000 ROL = 5.026.275.000 ROL).

Acelaşi raport de expertiză a stabilit că suma 50262,75 RON, care reprezintă paguba adusă bugetului de stat, respectiv procentul de 10% aferent impozitului pe profit în cazul transferului de acţiuni.

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 26 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

6. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpata D., în calitate de administrator în drept, ai S.C. K., în perioada iunie - august 2005, au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi în mod incorect în contul 628 "Cheltuieli cu serviciile executate de terţi", factura nr. x/29.12.2004 emisă de S.C. HH. S.R.L., având ca obiect prestări servicii lucrări manuale la Peco, cu valoare totală de 442.579.903 ROL (din care TVA în sumă de 71.664.018 ROL) şi factura nr. x/12.10.2004 emisă de YYY. S.A., reprezentând contravaloarea lucrărilor executate având ca obiect deviere conductă de gaze naturale, în valoare totală de 102.631.631 ROL (din care TVA în sumă de 16.386.562 ROL). Aceste facturi ar fi trebuit să fie înregistrate în contul 231 "Imobilizări în curs", întrucât reprezentau achiziţii care urmau să majoreze valoarea investiţiei.

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 27 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

7. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi Mitran E. (în prezent decedat), în calitate de administrator în drept, ai S.C. EE. S.R.L., în luna iulie 2003, au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003.

Astfel, la data de 31.07.2003, S.C. AA. reprezentată de inculpatul C. a emis factura fiscală seria x nr. x către S.C. EE. S.R.L., reprezentată de administrator unic inculpatul Mitran E. pentru suma totală de 283.000.000 ROL (237,815,126 ROL + 45,184,874 TVA), reprezentând Servicii publicitate ziarul HH., factură care nu conţine decât semnătura şi amprenta - ştampilă din partea furnizorului, fără nicio referinţă privind expediţia, semnătura de primire, tipul serviciilor, structura acestora.

Având în vedere că factura nu are ataşat un deviz din care să reiasă tipul serviciilor, structura acestora, locul şi serviciul care au necesitat publicitate, şi întrucât între cele două persoane juridice nu există un contract încheiat în formă scrisă aşa cum rezultă din disp.art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002 (potrivit cărora cheltuielile nedeductibile sunt: s)cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, prestări de servicii sau asistenţă, în situaţia în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă şi pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată) fiind nerespectate şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 345/2002, expertiza fiscală efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, în concordanţă cu expertiza contabilă efectuată în cursul urmăririi penale, a concluzionat că sumele menţionate în factură nu sunt deductibile, prejudiciul cauzat bugetului de stat fiind de 4.518,49 RON (RON), reprezentând TVA nedeductibil.

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 28 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

8. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpatul G., în calitate de administrator în drept, ai S.C. FF. S.R.L., în luna noiembrie 2004 nu au declarat şi achitat impozitele în cuantum de 12.771,2 RON, aferente pentru un număr de 179 de persoane corespunzătoare activităţii de tipărire a voturilor, decurgând din contractul nr. x/12.11.2004, cu acest obiect, încheiat între societate şi Prefectura Judeţului Dolj, ca autoritate contractantă.

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 29 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

9. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt al S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K., în trimestrul I şi II al anului 2005, nu a înregistrat în contabilitatea acestor societăţi veniturile realizate în urma tranzacţionării cantităţii de 64.132 kg carcasă de porc.

Curtea a reţinut că S.C. GG., , al cărei obiect principal de activitate înserat în statut era "fabricarea hârtiei şi cartonului", a avut ca administrator în perioada 2.01.2003-24.03.2005, pe Mitran E..

Ulterior, în urma fuziunii prin contopire a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate înserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., fostă D.) (în perioada 29.03.2005 - 27.07.2005), iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

În privinţa modului de derulare a operaţiunilor comerciale, se reţine că la data de 14.03.2005, s-a încheiat contractul comercial de vânzare-cumpărare nr. 2, între S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea - DDDD. şi S.C. GG., reprezentată prin inculpatul B., având ca obiect vânzarea-cumpărarea cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc la preţul unitar de 75.000 RON/kg (conform anexei nr. 1), durata contractului fiind de 1 lună, respectiv din data de 15.03.2005 până la 15.04.2005, iar plata preţului produselor, urmând să se facă de către S.C. GG. prin compensare cu energie electrică în termen de 90 zile.

În baza contractului, în perioada 23.03 - 11.06.2005, S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea a livrat către S.C. GG. cantitatea totală de 64.132 kg carcasă de porc opărit în valoare totală de 5.723.781.000 ROL.

Începând cu 18.03.2005, S.C. GG. a vândut carne de porc către S.C. EEEE. S.R.L., emiţând un număr de 3 facturi la datele de 25.03.2005, 7.04.2005 şi 28.04.2005, către S.C. FFFF. S.R.L., emiţând un număr de 2 facturi la datele 18.03.2005 şi 27.04.2005, către AA., emiţând un număr de 2 facturi la data de 23.03.2005, către S.C. GGGG. S.A., emiţând o factură la data de 3.06.2005 şi S.C. HHHH. S.R.L., emiţând 2 facturi la datele de 11.06.2005 şi 21.06.2005.

Din actele existente, mai rezultă că marfa constând în "carcasă de porc opărit" achiziţionată de S.C. GG. a fost vândută către societăţile arătate mai sus la un preţ inferior celui de achiziţie, contrar dispoziţiilor art. 18 şi 19 din O.G. nr. 99/2000.

Mai mult, deşi aşa cum s-a arătat anterior S.C. GG. a fost radiată în data de 29.03.2005 conform cererii de radiere nr. x/24.03.2005 înregistrată de ORC Dolj, motivul radierii fiind fuziune prin absorbţie, iar Legea nr. 31/1990 interzice desfăşurarea activităţilor economice după radiere, s-a continuat, atât achiziţia şi vânzarea de către societate a cărnii de porc.

După data radierii, S.C. K., absorbantă a folosit şi emis în numele S.C. GG. facturi de vânzare a cărnii de porc, operaţiunile contabile fiind înregistrate în evidenţa S.C. K., absorbantă.

Urmare acestui fapt, aşa cum rezultă din expertiza fiscală, s-a determinat paguba adusă bugetului de stat, astfel:

Trimestrul I 2005: impozit pe venitul microîntreprinderii 3% (valoarea minimă pe care ar fi trebuit să o obţină din vânzare) = (2.661.300.000+474.750.0003)*3% = 3.136.050.000*3% = 94.081.500 ROL = 9.408,15 RON (RON);

Trimestrul II 2005: impozit pe profit aferent diferenţei vândute sub preţul de achiziţie:

- Cost marfă achiziţie de la S.C. CCCC.: 1.673.850.000 ROL;

- Valoare vânzare marfă: 1.306.765.000 + 75.826.696 = 1.382.591.696 ROL

- Impozit pe profit pe diferenţa de preţ = 1.673.850.000 - 1.382.591.696 = 291.258.304 ROL la care se aplică cota de 16% = 46.601.328,64 ROL = 4.660,13 RON (RON)

- TVA aferent diferenţei de preţ = 291.258.304 ROL * 19% = 55.339.077,76 ROL = 5.533,91 RON (RON).

Deci paguba totală cu care a fost prejudiciat bugetul de stat urmare a tranzacţiilor cu carne de porc este de 19.602,19 RON (RON) compusă din impozit pe venitul microîntreprinderii 3% = 9.408,15 RON, impozit pe profit = 4.660,13 RON şi TVA = 5.533,91 RON.

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 210 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

10. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi Mitran E. (în prezent decedat), în calitate de administrator în drept, ai S.C. GG., în perioada februarie - decembrie 2003, au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/3.03.2003.

Astfel, la data de 3.03.2003, S.C. AA. a emis către S.C. GG. factura fiscală nr. x , având ca obiect 600 abonamente ziar la cotidianul HH., pentru perioada februarie - decembrie 2003 în valoare totală de în valoare totală de 90.000.000 ROL, din care TVA 14.370.000 ROL, înregistrat în contul 442.6 ca TVA deductibil, fără ca la baza acesteia să fi existat vreun document din care să rezulte livrarea acestor abonamente către cumpărător sau destinaţia şi oportunitatea acestei operaţiuni asupra întregii activităţi a S.C. GG., fiind încălcate disp. art. 22 alin. (1), (4) şi (6) din Legea nr. 345/2002 referitoare la deducerea TVA, abonamentele la ziarul "HH." nereprezentând bunuri pentru care se putea deduce TVA-ul (materii prime şi materiale, combustibil şi energie, piese de schimb, obiecte de inventar şi de natura mijloacelor fixe, precum şi alte bunuri şi servicii ce urmează a se reflecta în cheltuielile de producţie, de investiţii sau de circulaţie, după caz, în sensul alin. (6) al art. 22 din Legea nr. 345/2002).

Potrivit expertizei contabile efectuate în cursul urmăririi penale, TVA în cuantum de 1437 RON (14.370.000 ROL) nu poate fi considerat TVA deductibil din punct de vedere fiscal, constituind prejudiciu cauzat bugetului de stat.

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 211 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

11. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt al S.C. AA., în luna octombrie 2004, a înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A..

Curtea mai reţine că administrator al S.C. AA. în perioada 14.05.2002 - 20.10.2004 a fost inculpatul J., iar din data de 20.10.2004 când a avut loc fuziunea cu S.C. II. S.A. (prin absorbţia acestei societăţi în cadrul S.C. AA.), la societatea nou formată administratori au fost J. - în perioada 20.10.2004 - 4.01.2005, C. - în perioada 20.10.2004 - 4.01.2005 şi E. F. - în perioada 20.10.2004 - 31.12.2006.

Potrivit adresei nr. x/26.05.2006 a ORC de pe lângă Tribunalul Dolj, S.C. II. S.A. nu mai figurează în evidenţele ORC de pe lângă Tribunalul Dolj, denumirea fiind radiată ca urmare a fuziunii prin absorbţie de către S.C. II. S.A. a S.C. AA. în baza actului nr.

51471/20.10.2004. Societatea absorbantă S.C. II. S.A. preia cu ocazia fuziunii denumirea societăţii absorbite, şi anume S.C. AA..

Pentru luna octombrie 2004, societatea a înregistrat în evidenţa contabilă, conform balanţei de verificare, o pierdere contabilă în sumă de 70.125.211 ROL.

Astfel, potrivit balanţei de verificare pe luna octombrie 2004, pentru S.C. II. S.A. rezultă:

* total venituri: ………… 2.340.979 ROL . . . . . . . . . . .total cheltuieli: …………72,466,190 ROL, rezultă

Pierdere = 70.125.211 ROL.

Se reţine că potrivit art. 26 din Codul fiscal:

(1) Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora.

(2) Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei care preiau patrimoniul societăţii absorbite, după caz.

Expertiza contabilă judiciară efectuată în cursul urmăririi penale, în mod similar cu raportul de inspecţie fiscală nr. x din 09.05.2005 a calculat impozitul pe profit aferent pierderii din octombrie 2004 a S.C. II. S.A. care a fuzionat cu S.C. AA. şi care nu trebuia să fie considerat deductibil: 70.125.211 ROL x 25% = 17.531.303 ROL, adică 1.753,13 RON (RON).

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 212 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

12. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt al S.C. HH. S.R.L., în perioada 2003- martie 2005, nu a înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate din contractele încheiate la data de 01.07.2003 şi 30.12.2003.

Astfel, la data de 1.07.2003, a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x/01.07.2003 prin care S.C. HH. S.R.L. (prestator), se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiarul S.C. AA.:

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare si machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH..

Contractul s-a încheiat pe o durată de 6 luni, de la data de 01.07.2003 până la data de 31.12.2003, iar tariful lunar a fost de 189.034.000 ROL/lună inclusiv TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

La data de 30.12.2003, a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. x/30.12.2003 prin care S.C. HH. S.R.L. (prestator), se obliga să presteze cu salariaţii proprii, pentru beneficiarul S.C. AA., următoarele activităţi:

- documentare zilnică în vederea realizării materialelor de presă pentru cotidianul HH.;

- realizare de materiale de presă pentru cotidianul menţionat;

- culegere, tehnoredactare si machetarea materialelor;

- transmiterea machetei cotidianului HH..

Contractul s-a încheiat pe o durată de 12 luni, de la data de 01.01.2004 până la data de 31.12.2004, iar tariful lunar a fost de 140.757.700 ROL/lună plus TVA şi reprezenta valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

Începând cu data de 1.04.2003 şi până la radiere, ca urmare a fuziunii prin contopire (29.03.2005), S.C. AA. a avut calitatea de asociat majoritar (deţinând 95% din capitalul social) al S.C. HH. S.R.L., din raportul de expertiză fiscală rezultând că există relaţii de afiliere între S.C. AA. si S.C. HH. S.R.L., S.C. AA. fiind şi principalul client al firmei.

Din documentele existente la dosarul cauzei, reiese că S.C. HH. S.R.L. a emis un număr de 4 facturi către S.C. AA., în valoare de 1.937.894.260 ROL.

Totuşi, potrivit raportului de expertiză fiscală, sumele care trebuie luate în considerare sunt cele aferente celor două contracte constatate ca înregistrate ca venituri, în perioada iulie 2003- martie 2005, deci suma totală de 3.890.030.750 ROL, defalcată astfel:

- În perioada 01.07.2003-31.12.2004 în suma de 3.343.368.800 ROL;

- În perioada 01.01.2005-311.03.2005 în suma de 546.662.000 ROL.

Conform aceleiaşi expertize fiscale, costul serviciilor de editare a cotidianului local "HH." a fost de 8.300.849.952 ROL = 830.085 RON (RON) pe perioada 01.07.2003-31.03.2005.

În contabilitatea S.C. HH. S.R.L. au fost înregistrate astfel:

4111 "Clienţi. Analitic AA." = 4.629.136.592,50

704 "Venituri din prestări servicii" 3.890.030.750

4427 "TVA de plata" 739.105.842,50

Pentru determinarea impozitelor datorate bugetului de stat, conform raportului de expertiză fiscală, s-a ţinut cont de cota de profit de 8,3%, aşa cum a rezultat din datele comunicate de Institutul Naţional de Statistică pentru anul 2003, respectiv din adresa nr. x/28.04.2006 emisă de această instituţie.

Astfel:

Total contribuţii în perioada 01.07.2003-31.12.2004:

4.865.424.335 + 1.200.181.867 + 426.997.682 = 6.492.603.884 ROL

6.492.603.884 ROL * 8,3% = 538.886.122,37

6.492.603.884 ROL + 538.886.122,37 - 3.343.368.800 = 3.688.121.206,37 ROL.

Deci, impozitul pe profit în perioada 01.07.2003-31.12.2004 care ar fi trebuit calculat şi evidenţiat este de 92.203,04 RON, astfel:3.688.121.206,37 * 25% = 922.030.301,59 ROL = 92.203,04 RON (RON).

Total contribuţii în perioada 01.01.2005-31.03.2005:

1.358.360.253 + 313.142.789 + 40.657.808 + 96.085.218 = 1.808.246.068 ROL

1.808.246.068 * 8,3% = 150.084.423,64 ROL

1.808.246.068 + 150.084.423,64 - 546.662.000 = 1.411.668.491,64 ROL.

Deci impozitul pe profit în perioada 01.01.2005-31.03.2005, care ar fi trebuit calculat şi evidenţiat este de 22.586,70 RON, astfel: 1.411.668.491,64 * 16% = 225.866.958.662 ROL = 22.586,70 RON (RON).

Impozit pe profit în perioada 01.07.2003-31.03.2005 = 92.203,04 + 22.586,70 = 114.789,74 RON (RON).

TVA datorat în perioada 01.07.2003-31.03.2005 care ar fi trebuit calculat şi evidenţiat este de 83.805,57 RON (RON), astfel:

8.300.849.952 - 3.890.030.750=4.410.819.202 ROL

4.410.819.202 ROL * 16% = 838.055.648 ROL = 83.805,57 RON (RON).

În concluzie, raportul de expertiză a calculat că paguba adusă bugetului de stat este: Impozit profit 01.07.2003-31.03.2005 = 114.789,74 RON + TVA 83.805,57 RON = 198.595,31 RON (RON).

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 213 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

13. Inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpatul J., în calitate de administrator în drept (până la data de 4.01.2005), ai S.C. AA., în perioada 2004-29 martie 2005, nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate din închirierea de spaţii comerciale.

Curtea mai reţine că administrator al S.C. AA. în perioada 14.05.2002 - 20.10.2004 a fost inculpatul J., iar din data de 20.10.2004 când a avut loc fuziunea cu S.C. II. S.A. (prin absorbţia acestei societăţi în cadrul S.C. AA.), la societatea nou formată administratori au fost J. - în perioada 20.10.2004 - 4.01.2005, C. - în perioada 20.10.2004 - 4.01.2005 şi E. F. - în perioada 20.10.2004 - 31.12.2006.

Curtea mai constată că, la data de 16.02.2004, prin contractul de închiriere nr. x, încheiat pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 16.02.2004, până la data de 16.02.2009, S.C. AA., reprezentată legal de administrator, inculpatul J., în calitate de proprietar a închiriat societăţii comerciale FF. S.R.L., reprezentată de administrator, inculpatul G., în calitate de chiriaş, activul situat în mun. Craiova, str. x, cu destinaţia de sediu - societate, în suprafaţă de 315.51 mp, cuantumul chiriei fiind de 200 USD/lună plus TVA, la cursul BNR din ziua plătii.

La data de 20.03.2003, prin contractul de închiriere nr. x, încheiat pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 20.03.2003, până la data de 20.03.2008 (în contract a fost consemnat în mod eronat 2005), S.C. AA., reprezentată legal de administrator, inculpatul J., în calitate de proprietar a închiriat societăţii comerciale

IIII., reprezentată de administrator, inculpatul B., în calitate de locatar (chiriaş), activul situat în mun. Craiova, str. x, cu destinaţia de sediu - societate, în suprafaţă de 50 mp, cuantumul chiriei fiind de 50 USD/lună plus TVA, la cursul BNR din ziua plătii.

Pentru considerentele ce vor fi expuse cu ocazia analizării motivelor de apel formulate de inculpatul A., Curtea a reţinut că perioada de derulare a acestor contracte este 2004 - 29 martie 2005 şi nu 2004 - 2006, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Potrivit rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, în cursul anului 2004 veniturile realizate în baza celor două contracte de închiriere au fost de 8861,62 RON, impozitul fiind de 2215,41 RON (1795,69 RON aferent contractului nr. x/16.02.2004 şi 419,72 RON aferent contractului nr. x/20.03.2003).

În cursul anilor 2005-2006 veniturile ce ar fi putut fi realizate ar fi fost de 17205,47 RON, impozitul ar fi fost de 2752,87 RON (2203,64 RON aferent contractului nr. x/16.02.2004 şi 549,23 RON aferent contractului nr. x/20.03.2003) şi, întrucât Curtea a reţinut că cele două contracte de chirie şi-au încetat efectele la data de 29.03.2005, rezultă că impozitul aferent lunilor ianuarie, februarie şi martie 2005, este de 344,1 RON (2752,87 RON împărţit la 24 luni, este egal cu 114,70 şi înmulţind această sumă cu 3 luni rezultă 344,1 RON).

Acest act material se circumscrie acuzaţiei penale aduse la pct. 214 din secţiunea în drept a rechizitoriului.

Curtea a mai reţinut că apelul declarat de inculpat a vizat soluţia de condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) şi c), şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 5 şi 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (un număr de 13 acte materiale descrise la pct. 21, 23 - 214 ale secţiunii în drept din rechizitoriu).

1. O primă critică a vizat faptul că instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei, nefiindu-i adus la cunoştinţă inculpatului faptul că, în ipoteza în care înţelege să folosească procedura simplificată, poate beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, aspecte de natură a-i produce o vătămare.

Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din datele de 20.06.2017 şi 11.07.2017, instanţa nu a dat citire actului de sesizare, însă, apelantul inculpat a arătat că nu înţelege să dea nicio declaraţie la termenul respectiv.

Totuşi, încălcarea dispoziţiilor art. 374 din C. proc. pen., privind necitirea actului de sesizare al instanţei şi respectiv a dispoziţiilor privind posibilitatea uzării de către aceştia a procedurii simplificate, nefiind una din dispoziţiile expres prevăzute de art. 281 din C. proc. pen. nu este sancţionată cu nulitatea absolută.

Încălcarea oricăror dispoziţii legale, cu excepţia celor prevăzute de dispoziţiile art. 281 din C. proc. pen. este sancţionată cu nulitatea relativă. Pe lângă necesitatea dovedirii unei vătămări procesuale, aspect nedovedit în cauză (apelantul inculpat nerecunoscând faptele pentru care a fost trimis în judecată), aceasta trebuia invocată, conform dispoziţiilor art. 282 alin. (3) rap.la art. 282 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., până la următorul termen de judecată cu procedura completă. Neinvocarea respectivei nulităţi în termenul prevăzut de lege, determină acoperirea ei, conform dispoziţiilor art. 282 alin. (5) lit. a) din C. proc. pen.

Prin urmare, cum apelantul inculpat nu a invocat pretinsa încălcare a drepturilor sale, derivând din nerespectarea dispoziţiilor art. 374 din C. proc. pen., până la termenul din data de 12.09.2017, acest motiv de apel este nefondat, urmând a fi respins.

2. Un alt motiv de apel a vizat constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor procedurale, ca urmare a faptului că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent material, respectiv D.I.I.C.O.T., din perspectiva Deciziei nr. 302/2007 a Curţii Constituţionale, apelantul apreciind că această competenţă revenea D.N.A.

De asemenea, la termenul din data de 9 decembrie 2021, inculpatul a invocat excepţia nulităţii rechizitoriului pentru inadvertenţe între dispozitivul acestuia şi expozitul acestuia şi pentru lipsa descrierii în concret a faptelor ce fac obiectul trimiterii în judecată cu indicarea datei săvârşirii acestora pentru toţi inculpaţii.

Aceste excepţii au fost invocate de apelantul inculpat şi în cadrul camerei preliminare fiind respinse motivat prin încheierea din data de 14 iulie 2016 a Tribunalului Dolj, definitivă prin încheierea nr. 131 din data de 16.12.2016 a Curţii de Apel Craiova, astfel încât nu mai pot fi reexaminate, bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Aşa cum s-a arătat şi într-o decizie recentă a I.C.C.J. (dec.pen. nr. 46/RC din 04.02.2021), reluarea în cursul judecăţii a aspectelor ce fac obiectul procedurii de cameră preliminară, eludează dispoziţiile art. 342-347 din C. proc. pen., şi aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţată în cauză de judecătorul de cameră preliminară.

De altfel, instanţa de apel a apreciat că în cauză în mod corect urmărirea penală a fost efectuată de DIICOT şi nu de DNA, date fiind dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 508/2004, care prevăd competenţa exclusivă a DIICOT, în cazul infracţiunilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) şi 20 din Legea nr. 39/2003 şi a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 656/2002.

Direcţia Naţională Anticorupţie avea competenţa să efectueze urmărirea penală, în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale dacă paguba materială produsă ar fi fost mai mare decât echivalentul în RON a 1.000.000 euro sau în cazul infracţiunii de constituire de grup infracţional, dar, doar cu îndeplinirea unor condiţii suplimentare. Astfel, tebuia ca, pe de-o parte, în cazul infracţiunii de constituire de grup infracţional, acesta să aibă ca şi scop săvârşirea unei infracţiuni grave (cu minim special prevăzut de lege de cel puţin 5 ani închisoare închisoare), sau în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, să nu mai existe şi alte infracţiuni date în competenţa exclusivă a altui organ de urmărire penală.

Cum în speţă era vorba de săvârşirea mai multor infracţiuni, precum şi dat fiind faptul că niciuna din infracţiunile reţinute că ar fi constituit scopul grupului infracţional, nu avea ca şi minim special o pedeapsă de cel puţin 5 ani închisoare (infracţiunea de evaziune fiscală avea un minim de 2 ani şi infracţiunea de spălare de bani avea un minim de 3 ani), în mod corect s-a apreciat că DNA nu avea competenţa de a efectua urmărirea penală în prezenta cauză.

Nu în ultimul rând, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (4)1 vechiul din C. proc. pen. (în vigoare la momentul începerii urmăririi penale) potrivit cărora în caz de indivizibilitate sau conexitate între infracţiuni pentru care competenţa aparţine Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, competenţa de a efectua urmărirea penală în cauza reunită aparţine organului de urmărire penală specializat mai întâi sesizat, în speţă fiind vorba de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în mod corect s-a reţinut că aceasta era competentă a efectua urmărirea penală.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că actul de sesizare cuprinde o descriere completă a situaţiei de fapt ce permite identificarea tuturor actelor materiale, modalitatea de săvârşire a acestora, perioada de desfăşurare a activităţii infracţionale, precum şi stabilirea implicării şi a contribuţiei fiecărui inculpat, fiind respectate dispoz. art. 328 şi art. 329 din C. proc. pen.

3. În ceea ce priveşte incidenţa prescripţiei răspunderii penale pentru toate faptele reţinute, Curtea a analizat acest motiv după examinarea celorlalte critici.

4. În ceea ce priveşte neaplicarea de către instanţă a principiului ne bis in idem, cu referire la decizia de impunere nr. x/22.03.2006 a D.G.F.P. Dolj rămasă definitivă ca urmare a respingerii contestaţiilor formulate de apelantul inculpat împotriva acesteia prin sentinţa nr. 217/2009 a Curţii de Apel Craiova, definitivă prin decizia nr. 1746/2020 a I.C.C.J., instanţa de apel a apreciat şi acest motiv de apel, ca nefondat.

Pentru a se putea invoca incidenţa ne bis in idem, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei hotărâri definitive cu privire la fondul cauzei penale; existenţa unei duble proceduri "în materie penală" de sancţionare (bis); noul proces penal să se îndrepte în contra aceleiaşi persoane: noul proces penal să privească fapte identice ori fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi (idem factum).

Prin noţiunea de "idem factum", Curtea Europeană a considerat aşa cum rezultă din cauza Sergey Zolotukhin contra României, că analiza ce trebuie efectuată în determinarea noţiunii de "idem" trebuie să se raporteze la criteriul faptei identice sau fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi, trebuie axată pe acele fapte care constituie un set de împrejurări factuale concrete privind pe acelaşi acuzat şi care sunt indisolubil legate în timp şi spaţiu.

În primul rând, dat fiind faptul că hotărârea invocată de apelantul inculpat nu este una penală, trebuie mai întâi menţionat că jurisprudenţa CEDO şi CJUE a stabilit o serie de criterii în funcţie de care se poate determina dacă o încălcare fiscală de natură administrativă are caracter penal în sensul autonom european, respectiv: destinatarii sancţiunii, scopul normei respective şi interesul juridic protejat prin dispoziţia naţională de sanţionare.

Prin jurisprudenţa sa relevantă (Âklagaren c.Hans Âkerberg Fransson, procedurile penale c.Massimo Orsi şi Luciano Baldetti), CJUE a arătat că art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte de nerespectare a obligaţiilor declarative în domeniul TVA-ului, o combinaţie de sancţiuni fiscale şi penale, acesta a arătat că atunci când sancţiunea fiscală îmbracă un caracter penal în sensul art. 50 din Carta şi este rămasă definitivă, pentru aceleaşi fapte, nu se poate desfăşura o urmărire penală împotriva aceleiaşi persoane.

Fără a face o analiză largă a tuturor acestor criterii în cauza de faţă trebuie analizat în primul rând dacă faptele ce au făcut obiectul deciziei administrative invocate de apelantul inculpat sunt aceleaşi cu cele ce fac obiectul prezentei cauze.

Din observarea deciziei nr. 30037 a DGFP Dolj, rezultă faptul că prin aceasta s-a dispus atragerea răspunderii solidare a contribuabililor A., RR., SS., TT. şi E. F..

Referitor la inculpatul A. s-a reţinut că S.C. BB. S.R.L. a vândut în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2004 şi a facturii fiscale nr. x/29.11.2004 către S.C. JJ. S.A. suprafaţa de teren de 159.942,25 m.p. situată în Craiova, zona Cernele, tarlaua x, parcela x la preţul de 170.000 RON RON, respectiv 1,06 RON/mp. Prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.06.2006 s-a constatat că în 13.12.2004 S.C. JJ. Sa a vândut către A. suprafaţa de 159.942,25 mp, preţul tranzacţiei fiind de 200.000 RON RON, respectiv 1,25 RON/mp.

Prin actele de control încheiate de organele fiscale s-a stabilit totodată faptul că valoarea respectivului teren era de 27.705.676,37 RON RON, prin raportare la tranzacţii similare cu terenuri în zona Cernele.

S-a avut în vedere faptul că printr-o altă tranzacţie încheiată cu S.C. CC. S.R.L. către S.C. QQQ. S.A., s-a vândut un teren din aceeaşi tarla ca cel menţionat mai sus, la preţul de 44,44 euro/mp, în data de 19.07.2005.

Faţă de cele arătate mai sus, s-a considerat că S.C. JJ. S.A. şi implicit S.C. K. a fost prejudiciată cu suma de 27.505.673,37 RON RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea reală de piaţă a terenului şi valoarea simulată a contractului de vânzare-cumpărare către A..

Organele fiscale au constatat, totodată, că apelantul inculpat A. controla, atât S.C. JJ. S.A., cât şi S.C. BB., atât direct, fiind acţionar principal la prima cu o cotă de 30%, iar la cea de a doua cu

55% din acţiunile acestora, cât şi indirect, cele două societăţi fiind controlate prin grupul de interese din care făcea parte acesta, E. - care a deţinut calitatea de administrator la cele două societăţi, C., etc.

S-a stabilit, astfel, că A. a avut, atât calitatea de cumpărător al terenului, dar a deţinut şi controlul asupra societăţilor care au înstrăinat terenul, aspecte faţă de care s-a considerat că acesta a achiziţionat cu rea-credinţă respectivul teren, ceea ce a provocat starea de insolvabilitatee a debitorului S.C. K..

Organele fiscale au considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar persoanele fizice şi juridice care, în cei 3 ani anteriori declarării insolvabilităţii dobândesc cu rea-credinţă, în orice mod active de la debitor şi le provoacă astfel insolvabilitatea, precum şi administratorii, asociaţii, acţionarii sau alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă sub orice formă a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.

Prin prezenta cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată, alături de inculpaţii G., D. şi E. F. pentru faptul că în perioada 2003-2006 nu au înregistrat în contabilitatea S.C. BB. S.R.L. veniturile realizate din vânzarea terenului în suprafaţă de 23,50 ha, cauzând, astfel un prejudiciu bugetului de stat (acuzaţia de la pct. 23 din rechizitoriu).

Chiar dacă terenul ce a făcut obiectul deciziei nr. 30037/22.03.2007 a DGFP Dolj face parte din terenul de 23.50 ha ce face obiectul acuzaţiei de la pct. 23 din rechizitoriu, este evident din cele arătate mai sus că faptele imputate inculpatului A. prin cele două acte sunt diferite.

Dacă decizia administrativă a vizat atragerea răspunderii patrimoniale a acestuia pentru provocarea insolvabilităţii S.C. K. prin achiziţionarea de active cu rea-credinţă, în prezenta cauză, acuzaţia adusă inculpatului A. în prezenta cauză vizează neînregistrarea în contabilitatea societăţii S.C. BB. S.R.L. a veniturilor obţinute în urma vânzării unei suprafeţe de teren (teren în care era inclusă şi suprafaţa ce a făcut indirect obiectul atragerii răspunderii în solidar cu alte persoane considerate că au contribuit prin diferite acte la insolvabilitatea S.C. K.).

De asemenea (chiar dacă faptele ce au făcut obiectul deciziei administrative menţionate mai sus, sunt în mod evident diferite de cele din prezenta cauză şi nu ar fi necesară şi analizarea şi a celorlalte condiţii), Curtea a mai reţinut şi că respectiva decizie viza recuperarea unui prejudiciu, nefiind o sancţiune administrativă pecuniară care să poată intra eventual sub incidenţa principiului ne bis in idem, dat fiind faptul că nu îmbrăca un caracter penal, în sensul art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

5. O altă critică a vizat faptul că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut autoritatea de lucru judecat reprezentată de rezoluţia din data de 23.10.2007 dispusă în dosarul nr. x/2007, de decizia nr. 2947/18.10.2011 a Curţii de Apel

Craiova şi respectriv de rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dispuse în dosarul nr. x/2012.

Prin autoritate de lucru judecat se înţelege puterea sau forţa acordată de lege, hotărârii judecătoreşti definitive, de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt. Este adevărat că jurisprudenţa CEDO (Mihalache c.României, hotărârea din 8 iulie 2019) şi a CJUE (în special cauzele M.(5 iunie 2014) şi Kossowski (29 iunie 2016), au arătat că autoritatea de lucru judecat nu trebuie legată numai de hotărâri judecătoreşti definitive, ci poate fi ataşată şi soluţiilor definitive asupra fondului cauzei dispuse prin actele procurorului.

În privinţa condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o hotărâre/rezoluţie a procurorului pentru a putea fi reţinută autoritatea de lucru judecat, acestea au fost arătate mai sus cu ocazia analizării incidenţei principiului ne bis in idem invocată la pct. 4 din motivele de apel.

În ceea ce priveşte criteriul de fapte identice în mod constant instanţele europene au precizat că acestea trebuie să fie substanţial aceleaşi, fără a avea vreo relevanţă încadrarea juridică a faptelor.

Pentru a putea beneficia de autoritatea de lucru judecat trebuie ca prin hotărârea definitivă autoritatea competentă să se fi pronunţat asupra fondului cauzei, în sensul de a stabili dacă acuzaţia penală formulată este temeinică sau nu, în urma unei evaluări a circumstanţelor cauzei.

O rezoluţie de clasare/neîncepere a urmăririi penale, chiar nesupusă controlului judiciar constituie o "hotărâre definitivă" care poate fi invocată în temeiul ne bis in idem dacă sunt îndeplinite următoarele cerinţe: să existe o anchetă aprofundată a faptei sesizate (administrarea de probe, audierea victimei ori a eventualilor martori etc.); soluţia de netrimitere în judecată să antameze fondul acuzaţiei penale (să vizeze una dintre condiţiile impeditive care lipsesc de temei acţiunea penală, iar nu pe cele care o lipsesc de obiect); să fie satisfăcute cerinţele eadem persoane-aceleaşi persoane şi idem factum - aceleaşi fapte; acţiunea penală, să fi fost stinsă în mod definitiv, caracterul definitiv al stingeii nu este afectat de posibilitatea redeschiderii urmăririi penale ca urmare a descoperirii unor fapte sau împrejurări noi ori de posibilitatea anulării ulterioare a acesteia.

În ceea ce priveşte rezoluţia din data de 23.10.2007 dispusă în dosarul nr. x/2007, aceasta a vizat fapte de corupţie şi respectiv conexe infracţiunilor de corupţie, vizând modul în care s-a stins reconstituierea dreptului de proprietate asupra terenului de 23,5 ha din com. Cernele, anterior dobândirii acestuia de către S.C. BB., inculpatul A. fiind acuzat de săvârşirea infracţiunilor de complicitate la săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev.de art. 26 din C. pen. rap.la art. 215 alin. (1),(2) şi (5) din C. pen. (respectiv că acesta alături de alte persoane în calitate de reprezentanţi ai S.C. BB. şi respectiv proprietari i-ar fi sprijinit pe numiţii JJJ. şi KKK. să inducă în eroare şi să prejudicieze statul român, respectiv Agenţia Domeniilor Statului) şi de săvârşirea infracţiunii de dare de mită (constând în aceea că alături de alte persoane ar fi promis, oferit sau dat sume de bani sau alte foloase funcţionarilor din cadrul comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar sau ai Primăriei Craiova, implicaţi în procedurile de soluţionare a cererilor de restituire a terenurilor preluate abuziv de autorităţile comuniste, judecătorilor de la instanţele din Craiova care au soluţionat respectivele plângeri sau procurorilor de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj care au soluţionat plângerile petenţilor).

Or, în prezenta cauză, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, faptele cercetate vizează săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală şi spălare de bani, ulterior momentului dobândirii respectivului teren în suprafaţă de 23,5 ha de către S.C. BB..

Dat fiind faptul că aceste infracţiuni nu au fost cercetate în dosarul nr. x/2007, nu au fost administrate probe cu privire la existenţa sau nu a acestora, nefiind făcute cercetări cu privire la acestea, nu se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în dosarul nr. x/2012, invocată, de asemenea, de apelantul inculpat ca şi autoritate de lucru judecat, aceasta a vizat aceeaşi stare de fapt ca şi cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 al D.N.A., referitoare la modul de dobândire a suprafeţei de 23,5 ha din zona Cernele.

Prin respectiva rezoluţie, în data de 7.09.2013 s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile prev.de art. 7 din Legea 39/2003, art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) din C. pen. şi art. 29 din Legea 656/2002, faţă de mai mulţi făptuitori, printre care şi inculpatul A.. Cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva acestei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, procurorul şef Direcţie al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală, a reţinut că respectivul dosar viza, atât aspectul iniţial al scoaterii din domeniul public a suprafeţei de 23,5 a din zona Cernele - Craiova, aspect ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 al D.N.A. şi cu privire la soluţia pronunţată în acesta (de neîncepere a urmăririi penale), nu mai poate fi analizată, cât şi circuitul ulterior al acestei suprafeţe între societăţile comerciale unde făptuitorii erau administratori, asociaţi sau acţionari, sau între acestea şi persoane fizice din aria de interes a respectivelor societăţi comerciale, dar că acestea din urmă aspecte făceau obiectul de cercetare penală în dosarul nr. x/2006 şi care în acel moment era în faza de cercetare penală.

Prin urmare, cum în dosarul nr. x/2012 nu au fost cercetate aspectele vizând săvârşirea infracţiunilor de iniţiere/constituirea unui grup infracţional organizat, prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. şi spălare de bani prev.de art. 29 pct. 1 lit. b), c) din Legea 656/2002 rep., cu aplic.art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplic.art. 33 lit. a) din C. pen., referitoare la circuitul ulterior al suprafeţet de 23,5 ha din Cernele - Craiova, - pentru acestea fiind constituit un dosar separat (nr. x/2006 ce face obiectul prezentei cauze), este evident că nu se poate vorbi de fapte identice care să poată pune în discuţie o eventuală autoritate de lucru judecat. Contrar celor susţinute de inculpat, respectiva rezoluţie confirmată ulterior prin înceheierea nr. 47/20.03.2015 a Curţii de Apel Craiova, nu a concluzionat cu privire la inexistenţa, atât a faptei cercetate, cât şi a oricăror alte fapte, adică infracţiuni în legătură cu tranzacţiile respective, lucru care, de altfel, nici nu ar fi fost posibil, în condiţiile în care soluţia pronunţată în respectivul dosar a menţionat expres faptele ce făceau obiectul acestuia.

Curtea a mai reţinut faptul că o parte din inculpaţii din cauză au fost cercetaţi în dosarul nr. x/2007 în legătură cu modul de dobândire a terenului menţionat şi că faţă de aceştia s-a stabilit în mod definitiv că nu se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor ce formau obiectul dosarului (aspect recunoscut şi ulterior ori de câte ori această soluţie a fost atacată şi analizată), nu echivaleează cu un drept de impunitate al acestora cu privire la orice alte fapte săvârşite ulterior în legătură cu respectivul teren, fapte care nefiind reclamate la acel moment nici nu au fost cercetate de organele de urmărire penală.

În consecinţă, cât timp o faptă nu a fost cercetată de organele de urmărire penală şi implicit faţă de aceasta nu s-a dispus vreo soluţie, este evident că nu se poate vorbi de existenţa autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte decizia nr. 2947/18.10.2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia Contencios Administrator şi Fiscal, în dosarul nr. x/2010, aceasta a vizat anularea unor decizii de impunere care îl priveau pe inculpatul I. şi nu pe apelantul A.. În plus, respectiva decizie de impune viza transferul dreptului de proprietate în baza contractului nr. x/5.07.2005 care nu a făcut obiectul vreunei acuzaţii penale în prezenta cauză.

De asemenea, respectiva decizie viza recuperarea unui prejudiciu, nefiind o sancţiune administrativă pecuniară care să poată intra eventual sub incidenţa principiului ne bis in idem, dat fiind faptul că nu îmbrăca un caracter penal, în sensul art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Împrejurarea că o instanţă civilă a apreciat că tranzacţia încheiată de inculpatul I. a fost una reală, deşi nu intră sub incidenţa autorităţii de lucru judecat referitor la apelantul inculpat A., trebuie apreciată ca şi o probă alături de alte probe, în aprecierea realităţii preţurilor trecute în tranzacţiile ce formează obiectul prezentei cauze, acesta susţinând că dacă preţul menţionat în aceasta a fost unul corect, trebuie avut în vedere la compararea acestuia alte vânzări similare cu privire la terenuri cu destinaţie identică.

În consecinţă, nici acest aspect nu este întemeiat în ceea ce priveşte existenţa autorităţii de lucru judecat.

6. În ceea ce priveşte motivul de apel vizând nulitatea titlurilor executorii menţionate în rechizitoriu, filele x şi filele x, precum şi inexistenţa unor titluri executorii valide ca şi condiţie premisă a prejudiciului, instanţa îl apreciază ca nefondat, urmând a-l respinge pentru următoarele considerente:

Inculpatul a invocat aceste aspecte şi în faţa instanţei de fond, care prin încheierea din data de 02.12.2019 le-a respins ca nefondate.

În esenţă, apelantul inculpat a susţinut că toate titlurile executorii şi somaţiile emise în dosarul x/2006 ce au stat la baza emiterii rechizitoriului sunt nule, întrucât nu respectă condiţiile de formă impuse prin ordinul Ministerului Finanţelor nr. 585/2005, în vigoare la data emiterii acestora.

În mod corect instanţa de fond a apreciat din perspectiva dispoziţiilor art. 52 din C. proc. pen., faptul că pentru a putea analiza ca şi chestiune prealabilă nulitatea respectivelor titluri executorii, trebuie, mai întâi să se stabilească o interdependenţă între soluţia ce vizează cererea respectivă şi soluţia ce ar putea fi dată pe fondul cauzei, respectiv efectele pe care constatarea eventualei nulităţi le-ar produce cu privire la latura penală sau civilă a cauzei.

Fără a nega faptul că pentru valorificarea creanţelor fiscale principale sau accesorii se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, în prezenta cauză, stabilirea eventualei răspunderi penale şi implicit a unui prejudiciu, nu se realizează pe baza respectivelor titluri excutorii, ci prin administrarea altor mijloace de probă. Astfel, verificarea contabilităţii societăţilor administrate de către inculpaţi, respectarea dispoziţiilor contabile şi financiare de către aceştia, precum şi prejudiciul cauzat ca urmare a înregistrării în contabilitate a unor cheltuieli nereale (cheltuieli stabilite ca fiind nereale prin administrarea de probe cu acte şi înscrisuri) s-a realizat prin efectuarea unei expertize financiar contabile.

Prin urmare, deoarece respectivele titluri executorii nu au fost avute în vedere la stabilirea vinovăţiei acestuia cu privire la infracţiunile pentru care instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia, precum nici pentru stabilirea prejudiciului la care a fost obligat, nu se impunea şi nici nu se impune a fi analizată nulitatea respectivelor titluri executorii, acestea nefiind avute în vedere la soluţionarea cauzei.

7. Un alt motiv de apel a vizat nulitatea actelor de urmărire penală prin neindicarea în concret a momentului săvârşirii infracţiunilor, a datei săvârşirii fiecărui act material, susţinând că faţă de aceste aspecte nu se pot calcula datele de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Deoarece toate aspectele referitoare la controlul vizând legalitatea sesizării instanţei, competenţa acesteia, legalitatea administrării probelor şi efectuării urmăririi penale, se efectuează exclusiv în procedura de cameră preliminară, iar această etapă a fost depăşită în cauză, aceste aspecte nu mai pot fi reanalizate în cursul judecăţii, întrucât s-ar eluda dispoziţiile art. 342 din C. proc. pen. şi s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în cauză de judecătorul de cameră preliminară.

Aspectele invocate de apelant vizând neindicarea datei săvârşirii fiecărui act material reţinut în sarcina sa, a datei de săvârşire a infracţiunilor, puteau fi invocate doar în procedura de cameră preliminară.

Odată parcursă această etapă, aceste împrejurări urmează să fie lămurite exclusiv de instanţa de judecată care stabileşte în funcţie de probele administrate în cauză data săvârşirii fiecărui act material, în cazul infracţiunilor continuate, respectiv data săvârşirii infracţiunilor în formă simplă.

Faţă de cele arătate, Curtea urmează a respinge acest motiv de apel, ca nefondat.

8. O altă critică a vizat greşita încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, sub aspectul legii penale mai favorabile, precum şi cu privire la aplicarea legii penale în timp, neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale mai favorabile, iar aceasta va analizată după examinarea celorlalte motive de apel.

9. Un alt motiv de apel a vizat solicitarea apelantului inculpat de a se constata nulitatea actelor de urmărire penală şi implicit a întregii cercetări judecătoreşti, ca urmare a faptului că referatul cu propunerea de începere a urmăririi penale cuprinde o descriere greşită şi incompletă a faptei, iar ordonanţa de începere a urmăririi penale cuprinde o altă infracţiune decât cea care i se impută în mod real.

Faţă de aceste deficienţe ale actelor de urmărire penală, inculpatul a apreciat că întreaga cercetare judecătorească a fost afectată, acest fiind în imposibilitatea de a-şi face o apărare corespunzătoare.

Aşa cum s-a arătat cu prilejul analizării motivului de apel de la pct. 7, toate criticile ce vizau actele de urmărire penală trebuiau formulate în procedura de cameră preliminară. Fiind depăşită această etapă procesuală, instanţa de judecată nu mai putea analiza în ce măsură actele de urmărire penală au fost sau nu corect întocmite.

Rechizitoriul trebuie privit ca un act unitar, astfel că din cuprinsul acestuia - existând trimiteri la materialul probator administrat în toată secţiunea " în fapt", pentru ca inculpatul să poată înţelege învinuirea ce i se aduce de către organele de urmărire penală - a avut toate elementele necesare pentru a-şi pregăti în mod concret şi efectiv apărarea.

În descrierea stării de fapt, procurorul a indicat în concret faptele pe care le-a reţinut în sarcina acestuia, iar încadrarea juridică a fost indicată, atât la secţiunea "în drept", din rechizitoriu, cât şi în cuprinsul dispozitului acestuia.

În consecinţă, nu se poate susţine că acesta nu a cunoscut învinuirea care i se aduce pentru a-şi putea realiza o apărare corespunzătoare.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că şi acest motiv este nefondat, urmând a fi respins.

10. Un alt motiv de apel a vizat faptul că în mod greşit s-a reţinut că inculpatul ar fi săvârşit faptele pentru care a fost condamnat, în condiţiile în care nu există probe care să susţină existenţa acestor infracţiuni.

Preliminar, analizării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti, precum şi a apărărilor inculpatului din perspectiva faptului că acestea nu dovedesc săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost condamnat de instanţa de fond, Curtea face o scurtă analiză a conţinutului constitutiv al acestor infracţiuni.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală prev.de dispoz.art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005, elementul material al acestei infracţiuni constă în omsiunea în tot sau în parte a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor economice efectuate sau a veniturilor realizate.

Prin acte contabile sau alte documente legale se înţelege, atât documentele justificative (facturi, avize de însoţire a mărfii), cât şi documentele de evidenţă contabilă (registrul jurnal, jurnal pentru cumpărături, jurnal pentru vânzări) şi declaraţiile fiscale (decont de TVA, declaraţia privind obligaţiile de plată, declaraţia privind impozitul pe profit) sau orice alte documente cu relevanţă în domeniul fiscal.

Termenul de omisiuni se referă, atât la situaţia în care documentul în sine este întocmit, dar nu sunt evidenţiate în tot sau în parte operaţiunile economice efectuate sau veniturile realizate, cât şi situaţia în care documentul nu este întocmit.

În ceea ce priveşte infracţiunea prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 este o incriminare pereche a infracţiunii de la art. 9 alin. (1) lit. b) şi vizează exclusiv evidenţa contabilă şi fiscală a cheltuielilor - contabilitatea pasibilă. Contribuabilul are obligaţia să evidenţieze în contabilitatea sa în mod corect şi concret toate operaţiunile economic-financiare cu relevanţă contabilă şi fiscală.

Îndeplinirea acestor obligaţii de o manieră nereală sau fisctivă, constituie infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005.

Noţiunea de "cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale", desemnează operaţiunile economic-financiare neexistente în realitatea juridică, despre care contribuabilul face vorbire în situaţiile sale contabile şi financiare. Este vorba de o cheltuială inexistentă faptic sau juridic dar transpusă în realitatea scripitică. Noţiunea de "operaţiuni fictive", dsemnează ansamblul operaţiunilor imaginare sau fără legătură cu contribuabilul. Definiţia acestei noţiuni se regăseşte în textul art. 2 lit. f) din Legea 241/2005, potrivit căruia acestea reprezintă "disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care,în fapt, nu există".

În ambele variante normative pentru existenţa infracţiunii este necesar ca faptele să fie comise cu intenţie directă.

Probele administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, au demonstrat faptul că inculpatul A. a exercitat asupra societăţilor comerciale S.C. BB., S.C. K., S.C. EE. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH., S.C. FF., S.C. CC. S.R.L. şi S.C. AA., un control direct al activităţii acestora, deşi nu deţinea calitatea de administrator în drept al firmelor, această calitate fiind deţinută de ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză. Acest control al modului de întocmire a contabilităţii în cadrul acestor societăţi, achiziţiile, vânzările efectuate de acesta şi chiar dacă în concret respectivele activităţi erau desfăşurate de alte persoane, tot inculpatul A. era cel care stabilea scopul final al tuturor activităţilor executate de aceştia, în cadrul circuitului economic conceput de el.

Curtea a mai constatat că inculpatul A. nu a contestat calitatea de administrator de fapt al societăţilor în cauză, declarând că deşi a numit persoane de încredere ca administratori la societăţile unde nu era însuşi administrator, el era cel care trasa linia directoare, le coordona şi controla în privinţa managementului.

Calitatea de administrator de fapt a inculpatului a rezultat şi din declaraţia inculpatului B. dată în faza de urmărire penală în care acesta arăta că factorul decizional pentru toate firmele era inculpatul A., fiind ajutat îndeaproape de inculpaţii C. şi E. F. .

- declaraţiile inculpatului H. şi G. date în faza de urmărire penală în care a arătat că inculpatul A. era cel care decidea cu privire la activităţile firmelor, care erau recunoscute ca fiind firmele lui A. .

- declaraţia martorului QQQQ. dată în faza de urmărire penală din care a rezultat că inculpatul A. se ocupa îndeaproape de activitatea acestora. De asemenea, din declaraţia aceluiaşi martor a rezultat că, inculpatul A. alegea ca administratori în acte diverse persoane apropiate, pe care le putea uşor manipula, conform declaraţiei martorului, fiind indicaţi în acest sens inculpaţii B., H., G., inculpatul A. fiind cele care dispunea efectiv cu privire la activitatea respectivelor societăţi.

Cu ocazia audierii şi martora FFF. a arătat că inculpatului A. îi aparţinea decizia de încheiere diferitelor înscrisuri, acesta, realizând managementul întregului grup de firme, fiind fondatorul tuturor societăţilor şi că exista o consultare prealabilă, însă inculpatul A. lua deciziile.

Practic, din declaraţiile acestora rezultă că inculpatul A. a coordonat şi controlat activitatea societăţilor comerciale implicate în cauză, acestea fiind cunoscute, de altfel, ca fiind grupul de firme patronate de A.. Inculpatul era cel care adopta deciziile din cadrul firmelor, dădea dispoziţii, solicita a se efectua acte, diverse operaţiuni, punea administratorii să semneze, ţinea actele firmelor în birou personal, sub cheie, stabilea detaliile şi condiţiile în care se dăsfăşura orice activitate din cadrul acestora.

Inculpatul a susţinut, însă că nu avea responsabilitatea evidenţierii în contabilitate a operaţiunilor desfăşurate de societăţi, că a respectat dispoziţiile legale, având contabili angajaţi în acest sens, consilieri juridici şi avocaţi, prin aceasta urmărind exonerarea sa de răspundere penală.

Susţinerile inculpatului că nu avea responsabilitatea evidenţierii în contabilitate nu pot fi primite având în vedere că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 (forma la data încheierii operaţiunilor comerciale), răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective, or inculpatul a exercitat în fapt administrarea societăţilor în cauză.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că acesta exercita funcţia de administrator al acestora.

Susţinerea apelantului inculpat, potrivit căreia în mod greşit că ar fi exercitat această calitate în cadrul societăţilor, în realitate fiind vorba de efectuarea unei tranzacţii între respectivele societăţi, ce erau de fapt persoane afiliate, este neîntemeiată.

Astfel, potrivit dispoz. art. 7 pct. 21 din Legea 571/2003, prin persoane afiliate se înţelege că "o persoană este afiliată cu o altă persoană, dacă relaţia dintre ele este definită de cel puţin unul dintre următoarele cazuri:

a) - o persoană fizică este afiliată cu o altă persoană fizică dacă acestea sunt rude până la gradul III, inclusiv;

b) - o persoană este afiliată cu o persoană juridică dacă deţine în mod direct sau indirect, inclusiv deţinerile persoanelor afiliate, minim 33% din valoarea acestora sau numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot deţinute la persoana juridică, ori dacă controlează în mod efectiv persoana juridică.

c) - o persoană juridică este afiliată cu o altă persoană juridică, dacă orice altă persoană deţine direct sau indirect, inclusiv deţinerile persoanelor afiliate, minim 33% din valoarea sau numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot deţinute la fiecare persoană juridică, ori dacă controlează în mod efectiv fiecare persoană juridică; în înţelesul acestei definiţii o asociere fără personalitate juridică se consideră persoană juridică".

Faţă de cele arătate mai sus, dată fiind situaţia juridică a societăţilor comerciale administrate în fapt de apelantul inculpat, este evident că nu se poate reţine că acestea ar putea fi considerate persoane juridice afiliate, în sensul dispoziţiilor legale menţionate mai sus, nefiindu-le, deci, aplicabile dispoziţiile legale menţionate de acesta (art. 11 alin. (2) din Legea 571/2003).

Apelantul inculpat a mai susţinut că din probele existente la dosarul cauzei a rezultat faptul că toate operaţiunile comerciale efectuate de societăţile din prezenta cauză au fost reale, tranzacţiile imobiliare au fost încheiate prin acte autentice, veniturile obţinute fiind în mod corect evidenţiate în contabilitatea acestora.

I. În ceea ce priveşte tranzacţiile imobiliare având ca obiect activele situate pe terenul din mun. Craiova, str. x, jud. Dolj.

II. Succesiunea actelor juridice prin care terenul şi contrucţiile aferente au fost dobândite de S.C. K., au fost prezentate pe larg în considerentele hotărârii penale atacate, considerente pe care la instanţa de apel şi le însuşeşte şi nu le va mai relua, urmând a puncta doar aspectele importante şi respectiv, cele contestate de apelantul inculpat.

Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x S.C. GG. a vândut activele aferente imobilului menţionat (post RAFO, baraca magazie tablă, birouri, etc.) către S.C. K., cu preţul de 319.000.000 ROL (aprox. 7.900 Euro), active pe care le dobândise anterior, la data de 5.07.2003, de la S.C. DDD. S.A., pentru un preţ de 100.000.000 ROL (aprox. 2.400 euro).

Ulterior, aceleaşi active au fost vândute prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.02.2004 de către S.C. K. către S.C. GGG., preţul vânzării stabilit de comun acord de către părţi fiinde 40.000 Euro +TVA echivalentul sumei de 1.638.960.000 ROL +TVA, la cursul mediu interbancar al BNR de 40.974 ROL/Euro.

Aceste tranzcaţii privind vânzarea-cumpărarea activelor nu au fost înregistrate în contabilitatea S.C. GG. S.R.L..

Analizând preţurile trecute în contractele menţionate mai sus, se remarcă că în doar 26 de zile (15.01.2004-10.02.2004), valoarea activelor a crescut de la 7.900 Euro la 40.000 Euro.

În mod corect instanţa de fond a apreciat ca real preţul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C. GGG., aceasta fiind o societate terţă, nefăcând parte din grupul de societăţi controlat de inculpat.

Pe cale de consecinţă, obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat în legătură cu tranzacţia activelor respective, sunt cele stabilite în expertiza fiscală, efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, în cuantum de 30.563,96 RON.

La data respectivă administrator în drept era Mitran E., iar administrator în fapt era inculpatul A., acestea fiind persoanele care, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991, aveau obligaţia evidenţierii în contabilitate a veniturilor realizate din vânzarea respectivelor active.

Întrucât Mitran E. a decedat la data de 11.11.2008, în mod corect instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. este singura persoană care răspunde pentru neînregistrarea veniturilor.

Nu există o motivare contradictorie, aşa cum a susţinut apelantul inculpat, dat fiind faptul că această acuzaţie a privit neînregistrarea veniturilor în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi nu S.C. K., iar aşa cum s-a reţinut anterior, susţinerile acestuia, că respectivele societăţi erau, de fapt, persoane afiliate, sunt neîntemeiate.

II. Tranzacţiile imobiliare având ca obiect terenul în suprafaţă de 23,50 ha situat în comuna Cernele, judeţul Dolj (pct. 23 din secţiunea în drept a rechizitoriului).

Din actele existente rezultă că în patrimoniul S.C. BB. se afla suprafaţa de 23,5 ha teren agricol situat în extravilanul mun. Craiova, zona Cernele, compus din 3 corpuri:

- corpul de proprietate C1, în suprafaţă de 17,2 ha, situat în tarlaua x parcela x,

- corpul de proprietate C2, în suprafaţă de 4,8 ha, situat în tarlaua x parcela x şi

- corpul de proprietate C3, în suprafaţă de 1,5 ha, situat în tarlaua x parcela x.

În privinţa Corpului de proprietate C1, se reţine că, la data de 17.11.2004, prin actul de dezmembrare nr. 9317 autentificat de către BNP CCC., S.C. BB. a dezmembrat suprafaţa de 17,20 ha după cum urmează:

- în corpul de proprietate 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp,

- în corpul de proprietate 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp,

- în corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp şi

- în corpul de proprietate 1/4 S, în suprafaţă de 159.942,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 159.920 mp.

La data de 29.11.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP MMM., S.C. BB., reprezentată prin împuternicit C., a vândut terenul în suprafaţă de 159.942,25 mp (159.920 mp din măsurători) către S.C. JJ., reprezentată prin împuternicit FFF., preţul consemnat în contract fiind de 1.700.000.000 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 13.12.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. BB., reprezentată de C., a vândut corpurile de proprietate 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) şi 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către martorul SS., preţul consemnat în contract fiind de 60.000 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 20.01.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. BB., reprezentată de FFF., a vândut corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către martora RR., preţul consemnat în contract fiind de 300.000.000 RON (ROL), sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

Referitor la Corpul de proprietate C2, se reţine că, la data de 9.12.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP MMM., S.C. BB., reprezentată de FFF., a vândut terenul în suprafaţă de 48.000 mp şi 47.925 mp din măsurători către numitul TT., preţul consemnat în contract fiind de 840.336.135 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

Ulterior, Corpul de proprietate C1 a făcut obiectul mai multor contracte succesive de vânzare-cumpărare şi unor acte de dezmembrare (traseul juridic fiind reţinut şi descris în mod corect de instanţa de fond), pentru ca, în final, o parte din teren să ajungă în patrimoniul S.C. CC. (57.379 m.p.), iar o altă parte, către S.C. CC. (114.621 m.p.).

La data de 19.07.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC., reprezentată de administrator G. a vândut către S.C. QQQ. S.A., suprafaţa totală de 57.379 m.p., preţul fiind de 2.550.000 Euro, sumă ce urma a fi achitată astfel: 637.500 Euro în termen de 48 de ore de la data autentificării actului, iar 1.912.500 Euro, în termen de 30 de zile de la data autentificării actului.

La data de 19.01.2006, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC. S.R.L., reprezentată de administrator G. a vândut către RRR., teren în suprafaţă de 38.199 mp (din măsurători 38.200 mp), preţul total consemnat în contract fiind de 900.000 dolari americani, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel: suma de 125.000 dolari americani la data autentificării actului, iar restul în sumă de 775.000 dolari americani, în 7 rate lunare, până la data de 15 august 2006, astfel:

- rata I în sumă de 125.000 dolari americani, până la data de 15 februarie 2006, inclusiv,

- rata II în sumă de 125.000 dolari americani, până la data de 15 martie 2006, inclusiv,

- rata III în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 aprilie 2006, inclusiv,

- rata IV în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 mai 2006, inclusiv,

- rata V în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 iunie 2006, inclusiv,

- rata VI în sumă de 115.000 dolari americani, până la data de 15 iulie 2006, inclusiv şi

- rata VII în sumă de 85.000 dolari americani, până la data de 15 august 2006, inclusiv.

La data de 3.08.2006, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC. S.R.L., reprezentată prin H. a vândut către S.C. SSS. S.R.L., teren în suprafaţă de 68.745,5 mp (din măsurători 68.761 mp) şi teren în suprafaţă de 7.657,5 mp (din măsurători 7.654 mp), preţul total consemnat în contract fiind de 11.462.250 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel: 25 % din preţ, respectiv suma de 2.865.562,5 Euro, echivalent RON la cursul RON/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la data autentificării actului, 50 % din preţ, respectiv suma de 5.731.125 Euro, echivalent RON la cursul RON/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la obţinerea dovezilor de trecere a terenurilor din extravilan în intravilan, de schimbare a categoriei de folosinţă a dovezilor de avizare şi aprobare a PUZ-ului pentru terenuri, a declaraţiilor autentice de la vecinii terenurilor privind renunţarea retroactivă la dreptul de preemţiune, a certificatului de urbanism şi a dovezilor de avizare şi aprobare a PUD-ului iar 25% din preţ, respectiv suma de 2.865.562,50 Euro, echivalent ron la cursul Ron/Euro comunicat de BNR, în 5 zile de la obţinerea autorizaţiei de construire pentru terenuri de către cumpărător, dar nu mai târziu de 18 luni.

În mod corect, faţă de succesiunea actelor de proprietate menţionate, s-a reţinut că S.C. BB., nu a înregistrat în contabilitate venituri rezultate în urma vânzării suprafeţei de 22 ha teren, cauzându-se prin acesta un prejudiciu bugetului consolidat al statului, în cuantum total de 18.240.910 RON RON.

Deşi acuzaţia formulată în rechizitoriu viza suprafaţa de 23,5 ha, în mod corect dat fiind faptul că suprafaţa de 1,5 ha (15.075 m.p.), Corpul de proprietate C3, potrivit procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile din 29.05.2006, aceasta a fost scăzută din această suprafaţă. Totodată, deşi prin rechizitoriu s-a reţinut că tranzacţiile imobiliare efectuate de S.C. BB., au avut loc în perioada 2003-2006, în mod corect faţă de operaţiunile comerciale evidenţiate mai sus, s-a stabilit că activitatea infracţională s-a desfăşurat în perioada 29.11.2004-20.01.2005.

Din observarea succesiunii de acte juridice încheiate de către S.C. BB., iar apoi de societăţile controlate de inculpatul A., se observă că această societate a achiziţionat respectivul teren la o valoare de 0,2979 RON RON/m.p., a dezmembrat terenul în mai multe corpuri de proprietate, pe care le-a vândut către diferite persoane, inclusiv către inculpat, după care aceste persoane le-au revândut către societăţi controlate de acelaşi apelant-inculpat, în final, ajungând ca acestea să fie deţinute de S.C. CC. şi S.C. CC. S.R.L., societăţi care ulterior le vând către terţe persoane, preţul final obţinut fiind de 45 Euro/m.p.

În mod corect s-a apreciat că S.C. BB., nu a înregistrat în contabilitate veniturile reale rezultate în urma vânzării respectivei suprafeţe de teren.

Apelantul inculpat a apreciat că instanţa de fond în mod greşit ar fi considerat ca nereale preţurile stabilite prin contractele de vânzare-cumpărare intermediare, fără a avea în vedere evoluţia pieţei, aspecte ce au fost lămurite de expertiza întocmită de expert LLLLL..

Instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, remarcă că preţurile practicate în lanţ până la obţinerea preţului final au fost unele fără variaţii deosebite, mult mai mici decât preţurile practicate pe piaţă.

SC BB. a vândut ternul în suprafaţă de 159.942,25 m.p. către S.C. JJ. S.A., la preţul de 1,06 RON m.p., acesta vânzând-l ulterior către A. la preţul de 1,25 RON m.p.

După ce terenul este dezmembrat şi revândut către S.C. P. S.A., care la rândul său îl dezmembrează în mai multe corpuri de proprietate, îl vinde către S.C. CC. şi S.C. CC. S.R.L. (sumele trecute ca şi preţ în aceste tranzacţii fiind foarte apropiate de cele menţionate anterior).

Ulterior, la circa 3 luni, de când terenul fusese cumpărat de către S.C. P. S.A. cu suma de 2.200.000.000 ROL (220.000 RON), respectiv la data de 19.07.2005, S.C. CC. către S.C. QQQ. S.A., cu preţul de 2.550.000 Euro.

Faţă de acest circuit al terenurilor (un circuit similar având şi celelalte bucăţi de teren) şi faţă de preţurile trecute în actele de înstrăinare ca preţuri de vânzare-cumpărare, este evident că exceptând preţurile din tranzacţiile finale (tranzacţii care fiind încheiate cu terţi, în afara sferei de influenţă a inculpatului, au fost unele reale), au fost preţuri nereale simulate.

În raport cu existenţa preţurilor din tranzacţiile finale, vizavi de care se stabileşte cuantumul veniturilor ce trebuiau încasate de S.C. BB., sunt irelevante rapoartele de expertiză tehnică de evaluare întocmite în anul 2005 şi anul 2008, de evaluatorii YYYYY. şi ZZZZZ. şi raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit în dosarul nr. x/2007 al Curţii de Apel Craiova, în privinţa valorii terenurilor înstrăinate.

Susţinerile inculpatului conform căruia preţul final ar fi fost mult mai mare ca urmare a faptului că era vorba de un teren intravilan construibil, faţă de faptul că terenul cumpărat iniţial era un teren extravilan cu destinaţia de teren agricol, nu pot fi reţinute, dat fiind faptul că în toate contractele terenul figurează ca extravilan, având acceaşi destinaţie de teren agricol.

Contrar susţinerilor apelantului inculpat, terenul cumpărat de S.C. BB., era identic cu cele cumpărate de S.C. QQQ. S.A., RRR. şi S.C. SSS. S.A., neintervenind până în acel moment nicio schimbare a regimului său juridic, chiar dacă acesta făcuse diferite demersuri în acest sens.

Prin urmare, nefiind trecută valoarea reală a terenului vândut în contabilitatea S.C. BB., bugetul de stat a fost prejudiciat cu sumele reprezentând impozit pe profit şi TVA colectat aferente sumei reale ce ar fi trebuit să figureze în contabilitatea acestei societăţi şi implicit să fie virată organelor fiscale.

III. În privinţa neevidenţierii veniturilor realizate ca urmare a cesiunii de părţi sociale de către S.C. TTT. S.R.L., S.C. P. S.A. şi S.C. KK. către S.C. CC., Curtea a reţinut că criticile inculpatului-apelant sunt neîntemeiate.

Astfel, prin motivele de apel formulate referitor la aceste acte materiale reţinute în sarcina sa de instanţa de fond, acesta a susţinut că nu este vorba de nevidenţiere a veniturilor, ci de calculul şi reţinerea impozitului aferent acestor cesiuni de părţi sociale.

Deşi, apelantul inculpat recunoaşte că la data respectivă obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revenea dobânditorului de părţi sociale - cesionar (conform dispoz.art. 67 alin. (3) lit. c) din Legea 571/2003 forma în vigoare la data săvârşirii faptelor), acesta apreciază că ulterior legislaţia fiscală s-a modificat, respectivele obligaţii revenind cedentului. În consecinţă, a apreciat că modificarea legislativă, cu toate că vizează aspecte ce ţin de dreptul fiscal, ar trebui să-i profite, deoarece atrage o răspundere penală.

Această apărare nu este întemeiată. Atâta timp cât la data respectivă impozitul aferent dobândirii de părţi sociale trebuia plătit de dobânditorul acestora - cesionar, iar acesta nu a evidenţiat în contabilitatea societăţii respectiva cesiune de părţi sociale, nu are nicio importanţă din punct de vedere penal faptul că ulterior s-a dispus ca aceste obligaţii să fie suportate de cedent şi nu de dobânditor. Ceea ce este sancţionat prin incriminarea infracţiunii de evaziune fiscală este faptul că urmarea neevidenţierii unor operaţiuni financiare în contabilitatea societăţii, nu se pot calcula şi implicit executa sumele de bani datorate bugetului de stat. Ceea ce este incriminat prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legera 241/2005, este neevidenţierea anumitor operaţiuni comerciale sau a veniturilor realizate în contabilitatea societăţii, nu modul în care o persoană a calculat (corect sau incorect) impozitele datorate bugetului de stat.

Atâta timp cât S.C. CC. nu a declarat respectivele venituri realizate, chiar în ipoteza în care urmarea unor modificări legislative, aceasta nu ar mai fi datorat vreo sumă de bani bugetului de stat (şi aceste sume ar fi fost datorate de cedentul de părţi sociale) organele fiscale nu ar fi putut să stabilească obligaţiile fiscale în sarcina cedentului, întrucât nu aveau cunoştinţă de existenţa respectivelor venituri.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica apelantului inculpat, în sensul că expertiza ar fi modificat evaluarea făcută de părţi cu ocazia tranzacţiilor menţionate, deoarece expertiza a avut în vedere tocmai valoarea de cesiune stabilită de părţi, din care a scăzut, însă, valoarea contabilă a părţilor sociale tranzacţionate (stabilită prin raportare la capitalul social al fiecăreia din firmele cedente) şi a aplicat la suma rezultată cota de impozitare de 1%.

IV. Aceeaşi este situaţia şi în cazul cesiunii de părţi sociale descrise la pct. 25 al secţiunii în drept a rechizitoriului, unde S.C. K., în luna noiembrie 2004, nu a înregistrat în evidenţa contabilă veniturile realizate în urma cesiunii de acţiuni deţinute de inculpatul A. la S.C. BB. către S.C. K., criticile formulate de apelant fiind identice cu cele analizate anterior.

V. De asemenea şi în privinţa cesiunii de părţi sociale descrise la pct. 26 al sescţiunii în drept a rechizitoriului (vizând S.C. BB., care în luna noiembrie 2004, nu a înregistrat în evidenţa contabilă veniturile realizate în urma cesiunii de acţiuni - ale S.C. DD. S.A. Craiova - de la S.C. BB. către S.C. YY.), apelantul a invocat aceleaşi apărări, caracterul netemeinic al acestora, rezultând din argumentele expuse anterior.

VI. Curtea a reţinut că este întemeiată critica apelantului inculpat în ceea ce priveşte actul material descris pct. 27 al secţiunii în drept a rechizitoriului, constând în evidenţierea greşită a unor cheltuieli ce nu au avut la bază operaţiuni reale în contabilitatea S.C. K..

Astfel, elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, constă, fie în evidenţierea în contabilitate sau în alte acte legale a unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuuni reale, fie evidenţierea unor operaţiuni fictive.

În privinţa facturii nr. x/29.12.2004 emisă de S.C. HH. S.A., având ca obiect prestări servicii lucrări manuale la Peco, cu valoare totală de 442.579.903 ROL (din care TVA în sumă de 71.664.018 ROL) şi a facturii nr. x/12.10.2004 emisă de YYY. S.A., reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, având ca obiect deviere conductă de gaze naturale, în valoare totală de 102.631.631 ROL (din care TVA în sumă de 16.386.562 ROL), înscrise în contabilitatea S.C. K., nu s-a susţinut şi nu a rezultat din niciuna din probele administrate, atât în cursul judecăţii că acestea nu ar avea la bază operaţiuni reale şi că respectivele cheltuieli ar fi fost unele fictive.

Faptul că aceste facturi au fost înregistrate într-un alt cont, respectiv în contul 628 în loc de contul 231, întrucât reprezentau achiziţii ce urmau să majoreze valoarea investiţiilor este o eroare contabilă, care nu prezintă relevanţă din punct de vedere penal.

Noţiunea de "operaţiune fictivă" poate consta, printre altele, în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale, ori în cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care nu sunt înregistrate în documente legale.

Înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative, privind o operaţiune fictivă urmată de înscrierea ei în documentele legale, fie prin înscrierea în documentele legale a unor operaţiuni fictive pentru care nu există documente justificative.

Aşa cum s-a reţinut anterior, în speţă, nu rezultă că cheltuielile menţionate în cele două facturi nu ar fi avut la bază operaţiuni reale, respectiv S.C. K. nu ar fi beneficiat de serviciile prestate de S.C. HH. S.R.L. şi S.C. YYY. S.A..

În consecinţă, înregistrarea acestora într-un alt cont nu este de natură a realiza elementele constitutive ale infracţiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, nefiind prevăzută de legea penală, astfel că instanţa de apel va dispune excluderea acestui act material din conţinul infracţiunii continuate (ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. dacă ar fi fost o infracţiune distinctă).

VII. Referitor la actul material de la pct. 28 a secţiunii în drept a rechizitoriului, respectiv evidenţierea în contabilitatea EE. S.R.L. a cheltuielilor ce nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/31.07.2003 emisă de AA., Curtea a apreciat că motivele invocate de inculpat nu sunt întemeiate.

Astfel, în acord cu instanţa de fond, Curtea a constatat că respectiva factură care nu conţine decât semnătura şi amprenta - ştampilă din partea furnizorului, fără nicio referinţă privind expediţia, semnătura de primire, tipul serviciilor, structura acestora şi, de asemenea, nu are ataşat un deviz din care să reiasă tipul serviciilor, structura acestora, locul şi serviciul care au necesitat publicitate.

Pe de altă parte, între cele două persoane juridice nu există un contract încheiat în formă scrisă aşa cum rezultă din disp.art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002 (potrivit cărora cheltuielile nedeductibile sunt: s)cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, prestări de servicii sau asistenţă, în situaţia în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă şi pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată) fiind nerespectate şi dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 345/2002.

Deciziile Curţii de Justiţie invocate de apelant nu sunt incidente în speţă, pentru că acestea au ca şi situaţie premisă existenţa unei facturi fiscale legal emise, adică o factură ce cuprinde toate elementele cerute de legislaţia statului emitent.

Aşa cum s-a reţinut anterior, factura menţionată nu cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de lege pentru ca acest document să fie considerat document justificativ, iar atâta timp cât nu este nici măcar menţionat obiectul acesteia sau scopul în care a fost emisă, în mod corect s-a reţinut că în contabilitatea S.C. EE. s-au înregistrat cheltuieli ce nu au avut la bază operaţiuni reale.

Practic, cu privire la această operaţiune fictivitatea rezultă nu din inexistenţa unor documente justificative sau din inactivitatea societăţii emitente ci din lipsa elementelor de bază obligatorii ale respectivei facturi înregistrate în contabilitatea societăţii

Prin urmare, nu se poate susţine că în mod greşit i s-ar fi refuzat societăţii deducerea TVA-ului în baza unor simple bănuieli de fraudă, în condiţiile în care respectiva factură nu cuprinde informaţiile prev.de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Curtea a mai reţinut că decizia ICCJ invocată de apelant nu este incidentă în cauză, întrucât respectiva factură nici măcar nu precizează achiziţia la care se referă pentru a aprecia dacă este o operaţiune taxabilă sau o operaţiune rezultată în urma unei activităţi economice.

VIII. Curtea a mai constatat că sunt întemeiate criticile apelantului inculpat vizând actul material descris la pct. 29 al secţiunii în drept a rechizitoriului.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A., administrator în fapt, împreună cu inculpatul G., administrator în drept, în luna noiembrie 2004 nu au declarat şi achitat impozitele în cuantum de 12.771,2 RON, aferente pentru un număr de 179 de persoane corespunzătoare activităţii de tipărire a voturilor, decurgând din contractul nr. x/12.11.2004, cu acest obiect, încheiat între societate şi Prefectura Judeţului Dolj, ca autoritate contractantă.

S-a mai reţinut că personalul care a realizat activitatea de tipărire, împachetare şi distribuire a buletinelor de vot, ar fi trebuit încadrat în relaţii contractuale de muncă reglementate de Codul muncii şi, de asemenea, după încheierea cu aceştia a unor contracte de muncă, societatea ar fi trebuit să calculeze, să reţină, să declare şi să plătească obligaţiile fiscale către bugetul de stat, lucru care nu s-a întâmplat.

În contabilitatea societăţii s-a înregistrat suma de 241.852.152 RON ROL, ca şi cheltuială cu manopera celor 179 de muncitori, care a fost trecută în contul 628 "alte cheltuieli cu servicii executate de terţi", fără ca societatea să reţină şi să plătească contribuţiile salariale şi impozitul pe salariu plătit acestora.

Infracţiunea prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 presupune existenţa unei omisiuni de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a unor operaţiuni comerciale efectuate sau a unor venituri realizate în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Se constată că, în speţă, operaţiunea comercială a fost înregistrată în contabilitate fiind trecută ca sumă plătită celor 179 de muncitori, cu titlul de manoperă.

Faptul că societatea nu a calculat, nu a reţinut şi nu a plătit contribuţiile salariale şi impozitul pe salariu pe sumele plătite cu acest tilu, nu echivalează cu o omisiune de evidenţiere în contabilitate a unor operaţiuni comerciale în sensul textului de lege menţionat anterior.

Termenul de omisiune se referă, atât la situaţia în care documentul în sine este întocmit, dar nu sunt evidenţiate în tot sau în parte operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate, cât şi la ipoteza în care documentul nu este întocmit.

Atâta timp cât nu se contestă că societatea ar fi plătit muncitorilor suma menţionată ca şi manoperă, respectiv nu se suţine că sumele efectiv plătite ar fi fost mai mari sau mai mici, nu se poate susţine că operaţiunea respectivă nu există, dar a fost înregistrată în contabilitate.

Prin urmare, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, în realitate, acuzaţia vizând evidenţierea greşită şi nu nereală a unei operaţiuni comerciale în contabilitatea societăţii, activitate ce nu este prevăzută de legea penală, organele fiscale având posibilitatea de a calcula şi a impune societăţii plata respectivelor contribuţii salariale şi a impozitului stabilit.

În consecinţă, Curtea a dispus excluderea acestui act material din conţinul infracţiunii continuate (ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., dacă ar fi fost o infracţiune distinctă).

IX. Referitor la acuzaţiile privind înregistrarea în evidenţa contabilă a S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K. a veniturilor realizate în urma tranzacţionării cantităţii de 100.000 kg carcasă de porc (pct. 210 a secţiunii în drept a rechizitoriului), Curtea a constatat următoarele:

Deşi, conform contractului nr. x/14.03.2005 încheiat între S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea - DDDD., s-a stabilit vânzarea-cumpărarea canitărţii de 100.000 kh carcasă de porc la preţul unitar de 75.000 RON ROL/kg, în realitate S.C. CCCC. a livrat către S.C. GG. S.R.L., doar 64.132 kg, iar această din urmă societate nu a plătit contravaloarea mărfii livrate, respectiv 5.723.781.000 RON ROL.

SC GG. S.A. a vândut către S.C. EEEE. S.R.L., 15.570 kg carne, către S.C. FFFF. S.R.L., 20.262 kg carne, către S.C. GGGG. S.A., 2.700 KG CARNE, către S.C. HHHH. S.R.L., 1.541 kg carne şi către S.C. AA. canitatea de 22.967 kg carne, contra unui preţ inferior celui de achiziţie, contrar dispoziţiilor art. 18 şi 19 din O.G. nr. 99/2000.

Totodată, aceste operaţiuni comerciale au fost iniţiate de S.C. GG. S.A., după radierea sa de la ORC, ca urmare a fuziunii prin absorbţie, iar S.C. K., societate absorbantă a folosit şi emis în numele primei societăţi facturi de vânzare-cumpărare a cărnii, după momentul radierii acesteia.

Prin urmare, în contabilitatea celor două societăţi nu au fost evidenţiate veniturile realizate, din comercializarea acestei mărfi, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat, cu sumele, reprezentând impozit pe profit şi TVA, aferente acestor operaţiuni comerciale.

Or, aşa cum s-a arătat cu prilejul motivelor de apel anterioare, nevidenţierea în actele contabile sau în documentele legale a veniturilor realizate în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, reprezintă infracţiunea de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea 241/2005.

Chiar dacă, aşa cum susţine apelantul inculpat, respectivele operaţiuni comerciale au fost reale, atâta timp cât veniturile realizate în urma efectuării acestora nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţilor (neînregistrarea fiind făcută în scopul menţionat anterior), fapta constituie infracţiune, răspunderea penală pentru aceasta revenind administratorilor în fapt şi respectiv, în drept, a societăţii.

În consecinţă, nu se pot reţine susţinerile apelantului inculpat, în sensul că fapta nu ar reprezenta nici măcar o contravenţie, în sensul art. 80 din O.G. nr. 99/2000, deoarece nu este vorba doar de vânzarea sub preţul de achiziţie şi nici că ar fi în discuţie doar o simplă determinare incorectă de către inculpat a TVA.

X. Un alt motiv de apel a vizat greşita reţinere a actului material de la pct. 211 a secţiunii în drept a rechizitoriului, constând în evidenţierea în contabilitatea S.C. GG. S.R.L., a unor cheltuieli ce nu au avut la bază opeaţiuni reale, respectiv cheltuielile aferente facturii fiscale nr. x/3.03.2003.

Apelantul a susţinut că operaţiunea respectivă a fost una reală, iar faptul că nu există alte documente în afara facturii fiscale, care să ateste existenţa acestor operaţiunii, nu este suficient pentru a considera că este vorba despre o operaţiune fictivă, deoarece pentru deductibilitatea TVA-ului, nu este necesar ca factura să fie însoţită de alte documente justificative.

Dimpotrivă, Curtea a apreciat că împrejurarea că respectiva operaţiune este una fictivă, nu rezultă doar din faptul că exceptând factura respectivă vizând achiziţia de către S.C. GG. a unui număr de 600 de abonamente la cotidianul HH. pentru perioada februarie - decembrie 2003, în valoare totală de 90.000.000 ROL de la S.C. AA., nu există alte documente legale.

În realitate, fictivitatea acestei operaţiuni comerciale rezultă şi din aceea că nu s-a putut stabili şi nici inculpaţii nu au arătat care ar fi fost destinaţia respectivelor abonamente raportat la obiectul de activitate al S.C. GG..

Este adevărat, aşa cum a susţinut apelantul că instanţa europeană a arătat că pentru a beneficia de deducere, persoana impozabilă nu trebuie să prezinte alte documente justificative, cu excepţia facturii sau că persoana impozabilă trebuia să se fi asigurat că furnizorul dispunea de bunurile livrate sau de mijloacele logistice pentru a asigura transportul acestora, însă toate aceste considerente se referă la situaţia că bunurile sau serviciile au fost efectiv livrate/cumpărate.

Or, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei efective a acestor bunuri, plecându-se de la faptul că achiziţia nu are nicio explicaţie faţă de obiectul de activitate al S.C. GG.. Mai mult, având în vedere că ambele societăţi făceau parte din grupul de firme controlat de inculpatul A., consideraţiile făcute de instanţele europene cu privire la obligaţiile persoanei impozabile, nu sunt incidente în cauză, dată fiind tocmai legătura dintre cele două societăţi.

În consecinţă, nu se poate reţine că este în discuţie doar o determinare incorectă a TVA-ului de plată aferent respectivei facturi, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prev.de art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea 241/2005.

XI. Referitor la acuzaţia vizând neevidenţierea în contabilitatea S.C. AA. a cheltuielilor ce nu au avut la bază operaţiuni reale (pct. 212 al secţiunii în drept din rechizitoriu), apelantul a susţinut că este vorba doar de o înregistrare eronată în contabilitate şi că, astfel, nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că S.C. II. S.A. a fost radiată ca urmare a fuziunii prin absorbţie cu S.C. AA., în baza actului 51471/20.10.2004, societatea absorbantă preluând cu ocazia fuziuni denumirea societăţii absorbite.

În luna octombrie 2004 S.C. II. S.A. a înregistrat în evidenţa contabilă o pierdere în sumă de 70.125.211 RON ROL, această sumă fiind dedusă de S.C. AA., ca şi cheltuială efectuată pentru fuziune.

Este adevărat, aşa cum a susţinut apelantul, că potrivit art. 26 din Codul fiscal, pierderea anuală a unei societăţi se recuperează din profituri impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi, dar, în cauză, deoarece societatea respectivă şi-a încetat existenţa ca urmare a fuziunii, această pierdere nu se recuperează de la contribuabili noi înfiinţaţi.

Cu toate acestea, nu se poate reţine că ar fi vorba doar despre o eroare de înregistrare contabilă (respectiv aprecierea greşită ca şi cheltuială deductibilă), eroare ce putea fi corectată de organul fiscal, care ar fi putut-o retracta şi stabili obligaţii suplimentare în sarcina acestei societăţi, deoarece această sumă a fost înregistrată în contabilitatea societăţii absorbante ca şi cheltuială efectiv efectuată de aceasta cu fuziunea, deşi este evident că acest lucru nu corespunde realităţii, nefăcându-se o astfel de cheltuială.

Pe de altă parte, deoarece S.C. II. S.A. fusese radiată, iar respectiva pierdere exista anterior fuziunii cu S.C. AA., nu se poate susţine că această din urmă societate nu ştia că sumele trecute ca şi cheltuială cu fuziunea nu au fost efectuate în realitate.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat de către instanţa de fond că prin înregistrarea acestor cheltuieli fictive a fost afectat rezultatul fiscal al societăţii, cu consecinţa diminuării sumelor datorate bugetului de stat.

XII. În privinţa actului material descris la pct. 213 a secţiunii în drept a rechizitoriului, respectiv neînregistrarea în perioada 2003 - martie 2005, în evidenţa contabilă a S.C. HH. S.R.L., veniturile realizate din contractele încheiate la data de 01.07.2003 şi 30.12.2003, Curtea a reţinut următoarele:

Între S.C. HH. (prestator) şi S.C. AA. au fost încheiate contractele de prestări servicii nr. x/01.07.2003 şi nr. y/30.12.2003, primul pe o durată de 6 luni de la 01.07.2002 până la data de 31.12.2002, tariful lunar fiind stabilit la suma de 189.034.000 RON ROL/lună, inclusiv TVA, reprezentând valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate, iar cel de-al doilea pe o durată de 12 luni, de la 01.01.2004 până la 31.12.2004, tariful lunar fiind stabilit la suma de 140.757.700 RON ROL/lună, inclusiv TVA, reprezentând valoarea totală a salariilor datorate de prestator personalului angajat pentru realizarea activităţilor specificate.

În esenţă, s-a reţinut prin expertiza fiscală că S.C. HH. a avut costuri de editarea cotidianului de 8.300.849.952 RON ROL, în perioada menţionată, s-a aplicat o cotă de profit de 8,3% şi s-a dedus din suma obţinută valoarea contractelor ce ar fi trebuit înregistrate ca venituri în baza celor două contracte (3.890.030.750 ROL), iar în raport cu veniturile ce ar fi trebuit obţinute şi evidenţiate în contabilitate, s-a stabilit impozitul pe profit şi TVA-ul care ar fi trebuit calculat şi plătit sume cu care a fost prejudiciat bugetul de stat.

Aşa cum s-a arătat şi cu prilejul analizării celorlalte motive de apel, în condiţiile în care veniturile societăţii, nu au fost evidenţiate în actele contabile sau în documentele în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat, fapta reprezintă infracţiunea de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005.

Critica apelantului, în sensul că în mod greşit s-a procedat la o recalculare, deoarece respectivele societăţi erau societăţi afiliate nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut anterior, dată fiind situaţia juridică a societăţilor comerciale administrate în fapt de apelantul inculpat, este evident că nu se poate reţine că acestea ar putea fi considerate persoane juridice afiliate, în sensul dispoziţiilor legale menţionate mai sus, nefiindu-le, deci, aplicabile dispoziţiile legale menţionate de acesta (art. 11 alin. (2) din Legea 571/2003).

XIII. În privinţa actului material descris la pct. 214 a secţiunii în drept a rechizitoriului, constând în neînregistrarea în contabilitatea S.C. AA., în perioada 2004 - 31 decembrie 2006 a veniturilor realizate din închirierea de spaţii comerciale, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate criticile inculpatului, vizând inexistenţa faptei, dar sunt întemeiate susţinerile sale privind încetarea activităţii infracţionale la o dată anterioară datei de 31 decembrie 2006.

Astfel, la data de 20.03.2003, prin contractul de închiriere nr. x, încheiat pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 20.03.2003, până la data de 20.03.2008 (în contract a fost consemnat în mod eronat 2005), S.C. AA., reprezentată legal de administrator, inculpatul J., în calitate de proprietar a închiriat societăţii comerciale IIII. (devenită ulterior S.C. HH. SRL), reprezentată de administrator, inculpatul B., în calitate de locatar (chiriaş), activul situat în mun. Craiova, str. x, cu destinaţia de sediu - societate, în suprafaţă de 50 mp, cuantumul chiriei fiind de 50 USD/lună plus TVA, la cursul BNR din ziua plăţii, actul fiind încheiat pentru ca societatea S.C. IIII. să facă dovada existenţei sediului, înregistrarea la Registrul Comerţului a acestei societăţi fiind ulterioară, respectiv la data de 08.04.2003.

La data de 16.02.2004, prin contractul de închiriere nr. x, încheiat pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 16.02.2004, până la data de 16.02.2009, S.C. AA., reprezentată legal de administrator, inculpatul J., în calitate de proprietar a închiriat societăţii comerciale FF. S.R.L., reprezentată de administrator, inculpatul G., în calitate de chiriaş, activul situat în mun. Craiova, str. x, cu destinaţia de sediu - societate, în suprafaţă de 315.51 mp, cuantumul chiriei fiind de 200 USD/lună plus TVA, la cursul BNR din ziua plăţii, actul fiind încheiat pentru ca societatea S.C. FF. S.R.L. să facă dovada existenţei sediului, înregistrarea la Registrul Comerţului a acestei societăţi fiind ulterioară, respectiv la data de 25.02.2004.

Se constată că ambele contracte de închiriere au avut ca obiect acelaşi imobil, suprafaţa de 50 m.p. din primul contract făcând parte din suprafaţa totală de 315,51 m.p., ce a făcut obiectul celui de-al doilea contract.

Curtea a mai reţinut că cele două societăţi chiriaşe au intrat într-o fuziune cu alte societăţi, în urma fuziunii prin contopire a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ.

Plazza S.R.L. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate înserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

Societatea rezultată din contopire S.C. K., CUI x a încheiat la rândul său cu S.C. AA., contractul de închiriere nr. x/20.02.2005, pentru activul situat în mun. Craiova, str. x, cu destinaţia de sediu - societate, în suprafaţă de 315.51 mp, cuantumul chiriei fiind de 200 USD/lună plus TVA, la cursul BNR din ziua plăţii, actul fiind încheiat pentru ca societatea S.C. K. să facă dovada existenţei sediului, înregistrarea la Registrul Comerţului a acestei societăţi fiind ulterioară, respectiv la data de 29.03.2005.

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

Analizând cu prioritate criticile inculpatului, în sensul, că infracţiunea de evaziune fiscală nu ar exista, deoarece S.C. AA. nu ar fi încasat chiria aferentă contractelor nr. x/20.03.2003 şi nr. y/16.02.2004 şi că nu ar exista o ascundere a sursei impozabile, deoarece contractele de chirie au fost depuse la Registrul Comerţului, Curtea a reţinut că sunt neîntemeiate, întrucât, atâta timp cât contractele au fost valabile, S.C. AA. avea venituri de încasat pe care nu le-a înregistrat în contabilitate şi nu a achitat impozitul aferent, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005.

Sub aspectul existenţei faptei este irelevantă împrejurarea că actele de închiriere au fost depuse la registrul comerţului, fiind opozabile părţilor sau că S.C. AA. nu ar fi emis facturi şi nu ar fi încasat efectiv sumele ce i se cuveneau cu tilul de chirie.

Totuşi, Curtea a reţinut că respectivele acte (nr. 2/20.03.2003 şi nr. 36/16.02.2004), deşi au fost încheiate pe durate de 5 ani, în perioadele menţionate anterior, încetarea efectelor acestor contracte nu s-a produs la data de 31.12.2006, ci la data de 29.03.2005, în momentul în care societăţile chiriaşe S.C. HH. şi S.C. FF. S.R.L. şi-au încetat existenţa ca subiecţi de drept, urmarea fuziunii prin contopire.

Astfel, conform celor reţinute anterior, cele trei contracte de chirie au avut acelaşi obiect, respectiv suprafaţa de 315,51 m.p. situată în mun. Craiova, str. x şi în consecinţă deşi, din punct de vedere formal S.C. K., CUI x, a preluat şi contractele de închiriere nr. x/20.03.2003 şi nr. y/16.02.2004 ale societăţilor participante la fuziune, totuşi, în condiţiile în care aceasta încheiase propriul contract de închiriere, respectiv contractul nr. x/20.02.2005, nu există niciun motiv legal ca începând cu data fuziunii - 29.03.2005 (dată la care societăţile chiriaşe S.C. HH. şi S.C. FF. S.R.L. şi-au încetat existenţa ca subiecţi de drept), societatea rezultată din contopire să plătească trei contracte de închiriere pentru acelaşi bun.

Practic, în această situaţie se poate reţine că actul de închiriere nr. 18/20.02.2005 conţine nu numai voinţa expresă a părţilor contractante S.C. AA. şi S.C. K. - CUI x, de a închiria suprafaţa de 315,51 m.p. situat în mun. Craiova, str. x, dar şi voinţa tacită a aceloraşi părţi contractante ca la momentul realizării fuziunii (29.03.2005) să înceteze efectele contractelor de închiriere nr. x/20.03.2003 şi nr. y/16.02.2004, încheiate de societăţile participante la fuziune.

Mai mult, soluţia rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la infracţiunea de evaziune prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, deoarece în ipoteza în care unicul subiect de drept existent după fuziune - S.C. K., CUI x, ar fi plătit trei contracte de închiriere pentru acelaşi bun, două din plăţile făcute în temeiul contractelor de chirie preluate de la societăţile participante la fuziune ar fi reprezentat cheltuieli fictive.

Se poate constata că, dacă s-ar considera că cele două contracte de închiriere şi-au produs în continuare efecte, alături de contractul de închiriere nr. x/20.02.2005, atunci, fie societatea proprietară a imobilului - S.C. AA. S.A. ar săvârşi infracţiunea de evaziune fiscală, prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005, dacă nu ar înregistra în contabilitate veniturile, fie societatea chiriaşă S.C. K. ar săvârşi infracţiunea de evaziune prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, dacă ar achita trei chirii pentru acelaşi bun, ceea ce este inacceptabil.

În plus, Curtea a mai reţinut că şi dacă s-ar aprecia că cele două contracte de închiriere şi-au produs efecte şi după data realizării fuziunii, 29.03.2005, totuşi acestea nu puteau să producă efecte până la data de 31 decembrie 2006, în condiţiile în care S.C. AA. a vândut imobilul închiriat la data de 12.12.2005 către S.C. VALORIFICARE CREANŢE S.A. Craiova, prin contractul autentificat sub nr. x/12.12.2005, vânzarea fiind înscrisă pentru opozabilitate în cartea funciară.

În această situaţie după data de 12.12.2005 S.C. AA. nu mai avea dreptul legal de a încasa chirii, acest drept aparţinând S.C. VALORIFICARE CREANŢE S.A. Craiova şi, deci, nu mai poate fi vorba de neînregistrarea veniturilor în contabilitate.

În consecinţă, pentru toate argumentele menţionate anterior, Curtea a reţinut că actul material descris la pct. 214 al secţiunii în drept a rechizitoriului a fost săvârşit în perioada 2004 - 29 martie 2005, critica apelantului în acest sens fiind întemeiată.

11. Curtea a mai constatat că şi critica privind nemotivarea hotărârii, motiv de nelegalitate este nefondată.

Legat de acest aspect, al motivării hotărârii, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. "motivarea soluţiei reprezintă o componentă a dreptului la un proces echitabil, iar argumentele decisive în soluţionarea unei cauze trebuie să-şi găsească reflectarea în hotărâre", a se vedea - hotărârile din 9 decembrie 1994 pronunţate în cauzele Hiro Balani contra Spaniei şi respectiv Riuz Torija contra Spaniei.

Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. La examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întâlni contestaţii referitoare la probatoriu, mai exact asupra legalităţii acestuia şi trebuie să examineze de asemenea valoarea probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru soluţionarea litigiului. Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă aplicarea regulilor de drept naţional, european şi internaţional şi trebuie neapărat să facă referire la prevederile constituţionale relevante şi la dreptul naţional sau european şi internaţional aplicabil.

Obligaţia de motivare a hotărârii, judecătoreşti serveşte la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.

În cauză nu poate fi reţinută o astfel de critică, întrucât obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia. În speţă, Curtea a constatat că instanţa de fond nu a reţinut afirmaţiile de nevinovăţie ale inculpaţilor, explicând de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată creează transparenţă asupra silogismului judiciar, care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.

Prin urmare, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului.

Interpretarea într-o altă modalitate, decât cea agreată de parte, a elementelor bazei factuale, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare şi nu poate atrage nelegalitatea hotărârii pronunţate,

Hotărârea ce a stat la baza adoptării soluţiei pronunţată în cauză are la bază toate aceste norme, este clară, convingătoare, neechivocă şi cuprinde nu numai elementele determinante care au stat la baza pronunţării soluţiei, ci şi elemente de detaliu apte să formeze convingerea unui observator independent că în cauză s-au analizat toate elementele de fapt şi drept invocate de părţi.

Toate aspectele determinante se regăsesc cu prisosinţă în hotărârea atacată, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, aceasta respectă rigorile unei hotărâri conforme cu regulile aplicabile în materie în ceea ce priveşte cerinţa obligatorie de respectare a calităţii unei hotărâri sub aspectul motivării sale, aşa încât acest motiv de apel nu este aplicabil în speţa de faţă.

12. Referitor la critica apelantului inculpat, în sensul că hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, în susţinerea acestui motiv de apel, inculpatul a arătat că, în speţă, lipseşte cercetarea judecătorească, deoarece aceasta s-a fundamentat pe procesele-verbale întocmite de ANAF, care, însă, sunt nule, şi pe raportul de expertiză fiscală şi suplimentul la acesta, care la rândul lor sunt nule, atât pentru vicii proprii, cât şi pentru faptul că s-au întemeiat pe actele menţionate menţionate întocmite de ANAF.

Curtea a reţinut, în primul, că cercetarea judecătorească nu a presupus doar administrarea probei cu expertiză fiscală, iar hotărârea pronunţată se întemeiază pe ansamblul probelor administrate, nu doar pe această expertiză.

În plus, în motivele de apel nu s-au indicat care ar fi viciile proprii care ar atrage nulitatea, iar Curtea a constatat că nu există nicio cauză de nulitate în privinţa raportului şi suplimentului la expertiza fiscală întocmite.

Contrar susţinerilor inculpatului, expertiza fiscală întocmită nu a avut în vedere doar procesele-verbale, rapoartele de inspecţie fiscală şi deciziile fiscale întocmite de ANAF, ci toate înscrisurile existente la dosarul cauzei şi nu s-a limitat doar la obiectivele solicitate de partea civilă, ci a răspuns tuturor obiectivelor, inclusiv a celor propuse de inculpat.

De asemenea, împrejurarea că din punctul de vedere al apelantului, experta nu a putut să formuleze răspunsuri clare şi precise cu ocazia audierii sale, iar instanţa a interpretat într-un alt mod decât cel agreat de acesta probele administrate, nu atrage nelegalitatea hotărârii pronunţate.

În ceea ce priveşte nulitatea proceselor-verbale întocmite de ANAF cu ocazia analizării criticilor formulate la pct. 6 din cadrul motivelor de apel, Curtea a reţinut, deja, că deoarece respectivele titluri executorii nu au fost avute în vedere la stabilirea vinovăţiei acestuia cu privire la infracţiunile pentru care instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia, precum nici pentru stabilirea prejudiciului la care a fost obligat, nu se impunea şi nici nu se impune a fi analizată nulitatea respectivelor titluri executorii, acestea nefiind avute în vedere la soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de apel invocat la pct. 13, Curtea îl va analiza cu ocazia verificării apelurilor declarate în cauză sub aspectul laturii civile.

Ulterior, inculpatul a depus motive de apel restructurate (de două ori aceleaşi motive restructurate), invocând, în esenţă, aceleaşi apărări, dar într-o altă ordine.

Astfel, criticile formulate la pct. 1 în cadrul motivelor de apel (instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei, nefiindu-i adus la cunoştinţă inculpatului faptul că, în ipoteza în care înţelege să folosească procedura simplificată, poate beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, aspecte de natură a-i produce o vătămare), au fost reluate la pct. 1 în cadrul motivelor de apel restructurate, cele de la pct. 2 (urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent material, respectiv D.I.I.C.O.T., din perspectiva deciziei nr. 302/2007 a Curţii Constituţionale, apelantul apreciind că această competenţă revenea D.N.A.), au fost reluate la pct. 2 în cadrul motivelor de apel, cele de la pct. 3 (incidenţa prescripţiei pentru toate faptele reţinute), au fost reluate la pct. 4.1, 4.2 în motivele restructurate (dosar apel), cele de la pct. 4 (lipsa acordării de eficienţă a principiului ne bis in idem), au fost reluate la pct. 3 din motivele de apel restructurate, cele de la pct. 5 (greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit.

i) C. proc. pen. şi a excepţiei prescripţiei generale şi speciale) au fost reluate la pct. 5 din motivele de apel restructurate, cele de la pct. 6 (nulitatea titlurilor executorii menţionate în rechizitoriu filele x şi dosar urmărire penală), au fost reluate la pct. 6.1 din motivele de apel restructurate, cele de la pct. 7 (nulitatea actelor de urmărire penală pentru neindicarea în concret a momentului săvârşirii infracţiunii pentru ca, în raport, cu aceasta se pot stabili momentele de la care începe cursul prescripţiei coroborat cu neindicarea şi neintificarea punctuală a fiecărui act material, au fost reluate la pct. 6.2 din motivele de apel restructurate, cele de la pct. 8 (stabilirea în mod greşit a încadrării juridice, indiferent de solicitările părţilor sub aspectul legii penale mai favorabile, precum şi aplicarea legii penale în timp, nerectroactivitatea şi retroactivitatea legii penale mai favorabile) au fost reluate la pct. 4.3 din motivele de apel restructurate şi pct. 4.4 din motivele de apel restructurate, cele de pct. 9 (nulitatea actelor de urmărire penală şi a întregii cercetări judecătoreşti) au fost reluate la pct. 6.3 din cadrul motivelor de apel restructurate, cele de la pct. 10 (contradicţia evidentă între considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul, că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea 241/2005, precum şi critici pe fondul existenţei sau inexistenţei faptei - dosar apel) au fost reluate la pct. 8 şi pct. 9 din motivele de apel restructurate, cele de la pct. 11 (nemotivarea hotărârii, atât cu privire la cererile părţilor şi excpeţiilor invocate, cât şi cu privire la aspecte ce ţin de fondul cauzei, convingerea instanţei şi probele pe care se întemeiază soluţia din punct de vedere al judecătorului.

Argumente de practică judiciară şi sancţiunea nemotivării hotărârii) au fost reluate la pct. 7 din motivele de apel restructurate, cele de la pct. 12 (hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei) au fost reluate la pct. 10 din motivele de apel restructurate, iar cele de la pct. 13 (cu privire la latura civilă a cauzei instanţa a soluţionat netemeinic această latură, atât din punct de vedere al stabilirii prejudiciului, cât şi din punct de vedere al menţinerii măsurilor asiguratorii, ineficienţa acordată plăţilor făcute până în acel moment de către inculpat sau părţile responsabile civilmente, fapt ce atrage după sine nulitatea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare) au fost reluate la pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate, cu menţiunea că acest ultim punct va fi analizat ulterior.

În cadrul motivelor de apel restructurate la pct. 5, inculpatul a invocat în plus şi existenţa autorităţii de lucru judecat, în raport cu soluţia de clasare faţă de numiţii RRR. şi CCCCC. şi, în raport cu soluţia adoptată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Dolj, vizând închiderea procedurii de insolvenţă a S.C. AA..

Curtea nu va mai relua condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o hotărâre/rezoluţie a procurorului pentru a putea fi invocată autoritatea de lucru judecat şi nici condiţiile pentru incidenţa principiului ne bis in idem, acestea fiind expuse cu ocazia analizării criticilor de la pct. 4 şi 5 din motivele de apel, însă, se va raporta la acestea.

În ceea ce priveşte soluţia de clasare faţă de numiţii RRR. şi CCCCC., şi faţă de alte persoane pentru săvârşirea infracţiunilor ce au format obiectul actului de sesizare al instanţei dispusă prin rechizitoriu, Curtea a constatat că nu este satisfăcută cerinţa de a viza aceleaşi persoane ca cele trimise în judecată, astfel că nu poate opera autoritatea de lucru judecat.

Referitor la soluţia adoptată în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Dolj, vizând închiderea procedura de insolvenţă a S.C. AA., Curtea a constatat că respectiva procedură nu a vizat aceleaşi fapte ca cele care formează obiectul acuzaţiei penale (actele materiale descris la pct. 212 şi 214), nefiind respectată cerinţa idem factum - aceleaşi fapte.

Astfel, potrivit art. 138 din Legea 85/2006:

"(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) au facut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;

g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se platească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.

(2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlatură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni.

(3) Comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul sau asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin. (1) şi răspunderea persoanelor la care se referă alin. (1) ameninţă să se prescrie.

(4) În caz de pluralitate, răspunderea persoanelor prevăzute la alin. (1) este solidară, cu condiţia că apariţia stării de insolvenţă să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul ori în care au deţinut poziţia care ar fi putut cauza insolvenţa. Persoanele în cauză se pot apăra de solidaritate dacă, în organele colegiale de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori faptele care au cauzat insolvenţa sau au lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat insolvenţa şi au facut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziţia lor la aceste decizii".

În consecinţă, chiar dacă în raportul final al lichidatorului judiciar nu s-au identificat fapte de natura celor prevăzute la art. 138 din Legea 85/2006, iar acest aspect a fost confirmat de instanţă, în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care acuzaţia penală vizează alte fapte.

Mai mult, chiar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlatură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni.

În cadrul motivelor restructurate la pct. 6.4 a mai invocat că fără a face obiectul cercetării penale în rechizitoriu au apărut tranzacţiile din anul 2006, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.01.2006, unde CC. S.R.L. a vândut numitei RRR. terenul în suprafaţă de 38.199 m.p. şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x/3.08.2006, unde aceeaşi societate a vândut firmei SSS. S.R.L., suprafaţa de 76.422 m.p.

Aşa cum s-a arătat cu prilejul analizării motivului de apel de la pct. 7, toate criticile ce vizau actele de urmărire penală trebuiau formulate în procedura de cameră preliminară. Fiind depăşită această etapă procesuală, instanţa de judecată nu mai putea analiza în ce măsură actele de urmărire penală au fost sau nu corect întocmite.

De asemenea la pct. 6 şi 5 a invocat critici ce vizează latura civilă, acestea fiind analizate cu ocazia verificării motivelor de apel ce vizează această latură.

În cadrul motivelor suplimentare depuse la pct. 1, inculpatul A. a invocat faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la existenţa infracţiunii prev.de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, enumerând doar actele materiale, aşa cum au fost reţinute în rechizitoriu.

Contrar acestor critici, Curtea a reţinut că instanţa de fond a avut în vedere la stabilirea situaţiei de fapt, atât în privinţa actelor materiale descrise la pct. 31, cât şi în privinţa actelor materiale descrise la pct. 32 ale secţiunii în drept, înscrisurile existente din care au rezultat contractele încheiate, astfel cum au fost expuse.

În acord cu instanţa de fond şi Curtea a apreciat că din însăşi conţinutul acestora reiese caracterul păgubitor pentru S.C. CC. (cazul actelor materiale descrise la pct. 32), având în vedere că prin cedarea cu titlul gratuit a unor acţiuni, prin cesionarea unei creanţe la un preţ egal cu valoarea creanţei (fără ca aceasta să fie valorificată), ca şi prin acordarea unor împrumuturi (fără ca societatea să fie o instituţie de credit), sumele de bani din patrimoniul acestei societăţi, au fost folosite într-un scop contrar intereselor sale, finalitatea fiind ieşirea lor integrală din patrimoniul societăţii, fără ca ulterior să fie recuperate în vreun fel.

Aceeaşi este situaţia şi în cazul actelor materiale descrise la pct. 31, în condiţiile în care raportul de expertiză fiscală întocmit în cauză a concluzionat că S.C. K. prin cele două contracte încheiate la data de 20.12.2004, a achiziţionat de la S.C. AA. acţiuni la preţuri mult supraevaluate, suma plătită pentru cesionarea acestora de 650.000 RON, fiind folosită într-un scop contrar intereselor S.C. K., în beneficiul S.C. AA..

În ceea ce priveşte motivele suplimentare de la pct. 2-5, Curtea se va pronunţa asupra lor, cu ocazia analizării apelurilor declarate în cauză, sub aspectul laturii civile.

Reţinând vinovăţia inculpatului A. în comiterea actelor materiale descrise la 21, 23, 24,25, 26, 28, 210, 211, 212, 213 şi 214, Curtea va analiza criticile inculpatului invocate la pct. 8 din cadrul motivelor de apel vizând greşita încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, sub aspectul legii penale mai favorabile, precum şi cu privire la aplicarea legii penale în timp, neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale mai favorabile.

În prealabil, Curtea a reţinut că în raport cu datele de săvârşire a actelor materiale menţionate anterior, ultimul act săvârşit care reprezintă şi momentul epuizării infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, a fost comis la data de 31.08.2005, dată la care inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpatul G., în calitate de administrator în drept, ai S.C. CC., nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma cesiunilor de acţiuni realizate prin contractul încheiat la data de 31.08.2005 cu S.C. KK. (act material descris la pct. 24 al secţiunii în drept a rechizitoriului).

În susţinerea acestui motiv de apel s-a arătat, în principiu, faptul că judecătorul fondului a considerat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prev.de art. 9 lit. b) com.cu alin. (3) şi lit. c) din Legea 241/2005, forma în vigoare în perioada 27.08.2005-23.06.2010, cu aplic.art. 5 şi art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969. Acesta a arătat că, întrucât actele materiale corespunzătoare acestei infracţiuni, sunt cele vizând neevidenţierea în perioada noiembrie 2004- ianuarie 2005 în contabilitatea societăţii S.C. BB., a veniturilor rezultate din vânzarea terenului în suprafaţă de 23,5 ha, în mod greşit s-a dispus aplicarea dispoziţiilor Legii 241/2005, intrate în vigoare la data de 26.08.2005, în condiţiile în care fapta fusese epuizată în ianuarie 2005, aspect considerat o încălcare a principiului legalităţii sancţiunilor penale.

De altfel, la termenul de judecată din data de 19.11.2021, apelantul inculpat A. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) comb cu alin. (3) şi lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen., de la 1969, în infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen., de la 1969, cu aceeaşi motivare, cererea fiind respinsă prin încheierea de la respectivul termen.

Contrar celor susţinute de apelant, s-a constatat că faptele inculpatului descrise la pct. 2 din rechizitoriu, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev.de art. 9 lit. b) com.cu alin. (3) şi lit. c) din Legea 241/2005, forma în vigoare în perioada 27.08.2005-23.06.2010, cu aplic.art. 5 şi art. 41 alin. (2) din C. pen. de la 1969, iar acestea sunt constituite nu doar din actele materiale vizând neînregistrarea în contabilitatea societăţii S.C. BB., a veniturilor rezultate din vânzarea terenului în suprafaţă de 23,5 ha, ci şi din alte acte materiale, printre care şi acela de a nu înregistra în evidenţa contabilă a societăţii S.C. CC., veniturile realizate în urma cesiunilor de acţiuni realizate prin contractul încheiat la data de 31.08.2005 (act material descris la pct. 24 al secţiunii în drept a rechizitoriului).

Întrucât, infracţiunea continuată se epuizează la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni din componenţa infracţiunii, Curtea a constatat că data a epuizării infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, data de 31.08.2005.

Faptul că dispoziţiile alin. (3) ale art. 9 din Legea 241/2005 au fost reţinute ca urmare a săvârşirii actului material la care face referire inculpatul (vizând neînregistrarea în contabilitatea societăţii S.C. BB., a veniturilor rezultate din vânzarea terenului în suprafaţă de 23,5 ha), nu determină o altă dată a săvârşirii infracţiunii, activitatea infracţională fiind analizată în ansamblu şi nu pe acte materiale separate.

Este adevărat că la data consumării respectivului act material infracţiunea de evaziune fiscală era reglementată de Legea 87/1994, fără a avea ca şi agravantă producerea unui prejudiciu mai mare de 100.000 Euro, dar nu se poate reţine că prin introducerea acestei agravante s-ar aduce atingere principiului legalităţii incriminării.

Din examinarea reglementărilor legale a conţinutului infracţiunii de evaziune fiscală, conform Legii 87/1994 (art. 11 alin. (1) lit. a) şi potrivit dispoziţiilor Legii 241/2005 (art. 9 alin. (1) lit. b), s)-a constatat că valorile sociale ocrotite sunt identice şi cu scop final comun, respectiv stabilirea unei situaţii reale fiscale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor şi care nu diferă niciun mod ca sancţiune şi conţinut.

Faptul că după momentul consumării unui act material, făptuitorul mai săvârşeşte şi alte acte materiale în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, iar între momentele comiterii celor două acte materiale intervine o schimbare legislativă ce prevede o agravare a pedepsei (în cazul de faţă aplicarea unei pedepse mai mari, în cazul în care prejudiciul produs este mai mare de o anumită sumă de bani), nu echivalează cu o retroactivare a legii penale noi (nepermisă de dispoziţiile legale), atâta timp cât acesta neputând invoca necunoaşterea legii penale a continuat să comită fapte în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Împrejurarea că în cazul infracţiunii continuate se are în vedere legea în vigoare la momentul epuizării acesteia, este o prevedere legală ce nu a suferit modificări legislative care să pună în discuţie eventual imposibilitatea prevederii de către făptuitor la data săvârşirii acesteia, a consecinţelor ce decurg din continuarea activităţii infracţionale.

Chiar dacă hotărârea CEDO invocată de apelantul inculpat A. Rohlena împotriva Republicii Cehe), a stabilit faptul că instanţele interne au condamnat o persoană pentru o infracţiune introdusă cu ocazia unei reforme a

C. pen., ţinând seama de fapte anterioare intrării în vigoare a acestei reforme şi încadrată ca infracţiune continuată în dreptul intern, nu reprezintă o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea inculpatului, atâta timp cât infracţiunea continuată este analizată conform legislaţiei interne ca acţiune unică, a cărei încadrare trebuie apreciată în funcţie de normele în vigoare la data la care s-a încheiat ultima manifestare a infracţiunii, cu condiţia ca faptele săvârşite sub imperiul legii anterioare să fie, de asemenea, sancţionate.

Prin urmare, se reţine ca dată a epuizării infracţiunii, data de 31.08.2005, dată în raport cu care se va face aplicarea dispoziţiilor legale incidente, inclusiv cele privind prescripţia răspunderii penale.

În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului conform căreia urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 până la o intervenţie legislativă asupra dispoiziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. nu mai există cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/25.06.2018 publicată în M.O. nr. 518/25.06.2018, s-a statuat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională.

În conformitate cu această decizie a Curţii Constituţionale cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale prevăzută în art. 155 alin. (1) din C. pen., operează prin îndeplinirea actelor de procedură care potrivit legii trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. În cauze aflate pe ROL, în aplicarea art. 5 din C. pen., actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei menţionate au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, numai dacă potrivit legii trebuiau comubnicate suspectului sau inculpatului.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/25.06.2018 nu s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., ci instanţa de contencios constituiţional a oferit o interpretare sintagmei respective prin trimiterea făcută la reglementarea din cuprinsul art. 123 alin. (1) din C. pen. de la 1969, care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale neîndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, statuând, astfel, că în această înterpretare legea devine previzibilă.

Aşadar, prin decizia nr. 297/25.06.2018, Curtea Constituţională nu a înţeles să considere că nu ar mai exista instituţia prescripţiei speciale a răspunderii penale sau acte de procedură întrerupătoare de prescripţie, ci a statuat că norma trebuie interpretată în sensul prevederilor art. 123 alin. (1) din C. pen. de la 1969, context în care răspunde inclusiv criticilor aduse de recurent prin excepţia de neconstituiţionalitate a dispoz.art. 155 alin. (1) şi alin. (3) din C. pen.

Decizia instanţei de control neconstituţional a lipsit de orice efect juridic cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, constând în "efectuarea oricărui act de procedură", şi fiind vorba de o dispoziţie cu caracter de lege penală mai favorabilă, efectele deciziei retroactivează şi sunt aplicabile cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată chiar dacă, potrivit Legii 47/1992 "deciziile Curţii Constituţionale a României produc efecte doar pentru viitor".

Concluzionând, prin decizia menţionată, nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului legal în integralitatea sa, ci doar a unei părţi a acesteia, instituiţia întreruperii cursului prescripţiei fiind, în esenţă, constituţională. Instanţa de control constituţional a statuat că întreruperea cursului termenului de precripţie devine eficientă producându-şi efectele într-o manieră perfectă doar în condiţiile existenţei unor pârgii legale, de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie.

Referitor la incidenţa prescripţiei răspunderii penale pentru toate faptele reţinute invocate la pct. 3 din cadrul motivelor de apel, Curtea a apreciat că acest motiv este întemeiat.

Faţă de faptul că din probele existente se reţine că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, respectiv că acesta în calitate de administrator de fapt al societăţilor S.C. GG., AC BB., S.C. CC., S.C. K., S.C. FF. S.R.L., S.C. AA. şi S.C. HH. S.R.L., nu a evidenţiat în contabilitatea respectivelor societăţi veniturile realizate în urma tranzacţiilor descrise la punctele 21, 23- 26, 29 -210, 213 şi 214 din rechizitoriu şi respectiv a înregistrat în contabilitatea societăţilor S.C. K., S.C. EE. S.R.L., S.C. GG. şi S.C. AA., unor cheltuieli ce nu au avut la bază operaţiuni reale, descrise la punctele 27, 28, 211 şi 212 din rechizitoriu, rezultă că activitatea infracţională nu s-a încheiat la data de 20.01.2005 (data încheierii ultimului contract de vânzare-cumpărare a suprafeţelor dezmembrate din terenul de 23,5 ha ce a făcut obiectul acuzaţiei la pct. 23 din rechizitoriu), ci la data de 31.08.2005, la care ar fi trebuit evidenţiate în contabilitatea societăţii S.C. CC., veniturile realizate în urma cesiunilor de acţiuni realizate prin contractul încheiat la data de 31.08.2005 cu S.C. KK. (act material descris la pct. 24 al secţiunii în drept a rechizitoriului).

Prin urmare, legea aplicabilă la data respectivă era Legea nr. 241/2005, nu Legea 87/1994 în raport cu care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) era cuprinsă între 5 şi 11 ani închisoare. În raport cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen., 1969 (reţinută în mod corect şi de instanţa de fond, ca lege penală mai favorabilă), care prevăd un termen de prescripţie de 10 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea între 10 şi 15 ani, precum şi de dispoziţiile art. 124 din C. pen. 1969, în raport cu care termenul de prescripţie specială este de 15 ani (termenul de prescripţie depăşit cu încă jumătate), Curtea a constatat că data intervenirii prescrierii răspunderii penale pentru această infracţiune este 31.08.2020.

Curtea a mai apreciat că, în mod corect instanţa de fond a reţinut date diferite de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru inculpaţii B., G. şi J., faţă de cel reţinut pentru apelantul inculpat A., deoarece s-a avut în vedere datele săvârşirii de fiecare în parte a actelor materiale reţinute în sarcina acestora, respectiv datele la care aceştia au încetat a mai fi administratori de drept ai respectivelor societăţi.

În raport cu aceste aspecte, Curtea a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului, în speţă, impunându-se încetarea procesului penal.

În consecinţă, va admite apelul inculpatului şi în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., va înceta procesul penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 1, 2 indice 3, 2 indice 4, 2 indice 5, 2 indice 6, 2 indice 8, 2 indice 10, 2 indice 11, 2 indice 12, 2 indice 13, 2 indice 14, cu excluderea actelor materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la punctele 2 indice 2, 2 indice 7 şi 2 indice 9).

3. Curtea a constatat că, în speţă, sunt incidente dispoz. art. 419 din C. proc. pen., impunându-se extinderea efectelor apelului inculpatului A. şi în privinţa inculpatului G..

Analizând actele şi materialul probator al cauzei, Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul G. a fost trimis în judecată pentru pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) comb.cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (un număr de 5 acte materiale descrise la pct. 21, 22, 23, 24 şi 29 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen..(acte materiale descrise la pct. 32 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1 lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 42 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 23.03.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., E. F., C., H., G. este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpatului astfel:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Prin sentinţa penală atacată în mod legal şi temeinic, pentru motivele expuse anterior, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni).

De asemenea, în mod corect, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt, încadrarea juridică a faptelor şi a dispus încetarea procesului penal în privinţa infracţiunii prev.de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială.

În acest sens, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi legea penală mai favorabilă (C. pen. de la 1969), instanţa de fond a stabilit corect, atât termenul de prescripţie generală ca fiind 5 ani, cât şi termenul de prescripţie specială ca fiind 7 ani şi 6 luni (conform art. 124 rap. la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. de la 1969), a indicat momentul epuizării infracţiunii continuate (22.12.2005 - data contractului de creditare încheiat între S.C. CC. şi S.C. NN.) şi a constatat că termenul de prescripţie specială s-a împlinit (22 iunie 2013).

În privinţa infracţiunii de evaziune fiscală, Curtea a reţinut că în mod just prima instanţă a înlăturat actul material descris la pct. 22, considerând că acesta nu există (în condiţiile în care din raportul de expertiză fiscală rezultă că în anul 2004 S.C. K. S.R.L. a dedus nejustificat TVA de 8.705,06 RON, aferent actului material indicat la pct. 27, neexistând o înregistrare fictivă de cheltuieli în contabilitatea societăţii, aferentă vânzării activelor imobilului situat în mun. Craiova, str. x - ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă) şi actele materiale descrise la pct. 21 şi 23, întrucât inculpatul nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al societăţilor S.C. GG. şi S.C. BB. la momentul săvârşirii faptelor, iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective (ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă.

De altfel, excluderea actelor materiale, descrise la pct. 21, 22 şi 23 ale secţiunii în drept a rechizitoriului, nu a fost criticată în motivele de apel formulate de către parchet.

Curtea a mai constatat că au fost reţinute în sarcina inculpatului G. actele materiale descrise la pct. 24 şi 29, dar în privinţa acestui ultim act (săvârşit de inculpaţii A. şi G., cu ocazia analizării apelului declarat de inculpatul A., s-a apreciat că nu este prevăzut de legea penală (ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă), astfel că sunt aplicabile dispoz. art. 419 din C. proc. pen., conform cărora:

"Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea."

În consecinţă, se impune extinderea apelului inculpatului A. în privinţa inculpatului G., în sensul excluderii din conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată şi a actului material descris la pct. 29 a secţiunii în drept, alături de actele materiale deja excluse de instanţa de fond, de la pct. 21, 22 şi 23.

În privinţa actului material rămas prev.la pct. 24, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi legea penală mai favorabilă (C. pen. de la 1969), Curtea a apreciat că termenul de prescripţie generală este de 8 ani, iar termenul de prescripţie specială este de 12 ani (conform art. 124 rap.la art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. de la 1969), stabileşte momentul epuizării infracţiunii continuate - 31.08.2005 (data contractului de cesiune acţiuni prin care inculpatul E. F., în calitate de acţionar al S.C. KK. a cesionat către S.C. CC. un număr de 150 acţiuni ale S.C. KK., reprezentând 15% din capitalul social al societăţii, preţul total menţionat în contract fiind de 300.000 RON, pe care cedentul urma să îl primească în termen de 2 zile de la încheierea contractului) şi a constatat că termenul de prescripţie specială s-a împlinit la data de 31.08.2017.

În consecinţă, sub aspectul laturii penale, va dispune în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul G. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 4, cu excluderea actelor materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 1, 2 indice 2, 2 indice 3, 2 indice 9, iar sub aspectul laturii civile în privinţa prejudiciului decurgând din comiterea actului material descris la pct. 29 al secţiunii în drept, Curtea va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă având ca obiect obligarea la plata sumei de 12.771,20 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

În legătură cu modul de soluţionare al cauzelor penale, având ca obiect o infracţiune continuată, în condiţiile în care pentru unele din actele materiale ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii, sunt incidente dispoz.art. 16 din C. proc. pen.., în practică s-au conturat două opinii.

Într-o primă opinie, pentru soluţionarea unei astfel de cauze este necesar, mai întâi, a se dispune schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune în formă continuată în două sau mai multe infracţiuni în concurs, urmând ca pentru infracţiunea sau infracţiunile pentru care sunt incidente dispoz.art. 16 din C. proc. pen. să se dispună achitarea sau încetarea procesului penal (ceea ce ar presupune în speţă schimbarea încadrării juridice în 4 infracţiuni de evaziune fiscală - una vizând actul de la pct. 22, pentru care s-ar dispune o soluţie de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., una vizând actele materiale de la pct. 21 şi 23 pentru care s-ar dispune o soluţie de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., una vizând actul material de la pct. 29 pentru care s-ar dispune o soluţie de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi una referitoare la actul material de la pct. 24 pentru care s-ar dispune o soluţie de încetare a procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei.

În cea de a doua opinie, s-a apreciat că actele materiale pentru care este incident art. 16 din C. proc. pen., să fie excluse doar în considerente.

Curtea în acord cu instanţa de fond, care a procedat în aceeaşi manieră, împărtăşeşte cea de a doua opinie, excluzând actele materiale în considerentele hotărârii, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale Nr. 250/16.04.2019 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoz. art. 377 alin. (4) teza I şi art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare, printr-o hotărârire judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.

Având în vedere această decizie, în speţă, schimbarea încadrării juridice a faptei în modul menţionat anterior printr-o încheiere, ar însemna, de fapt, ca instanţa de apel să analizeze aspectele legate de vinovăţia inculpatului, soluţionând, practic, latura penală a cauzei înainte de pronunţarea unei decizii, achitarea în temeiurile precizate devenind una formală.

În plus, în condiţiile în care inculpatul G. nu a formulat apel, în privinţa acestuia operând o extindere a efectelor apelului altui inculpat, procedând în acest mod, ar însemna, practic, ca instanţa de apel să extindă efectele apelului prin încheiere înainte de pronunţarea deciziei.

4. Analizând apelul declarat de inculpatul E. F., Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (un număr de 5 acte materiale descrise la pct. 23, 24, 25, 26 şi 27 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1), lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 31 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 42 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 23.03.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., E. F., C., H., G. este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpatului astfel:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. (l) lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Prin sentinţa penală atacată în mod legal şi temeinic, pentru motivele expuse anterior, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003 cu aplic.art. 5 C. pen. şi art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni).

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt, încadrarea juridică a faptelor şi a dispus încetarea procesului penal în privinţa infracţiunii prev.de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială.

În acest sens, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi legea penală mai favorabilă (C. pen. de la 1969), instanţa de fond a stabilit corect, atât termenul de prescripţie generală ca fiind 5 ani, cât şi termenul de prescripţie specială ca fiind 7 ani şi 6 luni (conform art. 124 rap.la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. de la 1969), a indicat momentul epuizării infracţiunii continuate (20.12.2004 - data contractelor de cesiune acţiuni de la AA. către S.C. K.) şi a constatat că termenul de prescripţie specială s-a împlinit (20 iunie 2012).

În privinţa infracţiunii de evaziune fiscală, Curtea a reţinut că în mod just prima instanţă a înlăturat actele materiale descrise la pct. 24 şi 27, întrucât inculpatul nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al societăţilor S.C. CC. şi S.C. K. la momentul săvârşirii faptelor, iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective (ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă), şi a reţinut vinovăţia inculpatului în comiterea actelor materiale descrise la pct. 23, 25 şi 26., dispunând încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială.

De altfel, excluderea actelor materiale, descrise la pct. 24 şi 27 ale secţiunii în drept a rechizitoriului, nu a fost criticată în motivele de apel formulate de către parchet.

Curtea a mai reţinut că apelul declarat de inculpat a vizat soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 5 şi 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (un număr de 3 acte materiale descrise la pct. 23, 25 şi 26 ale secţiunii în drept din rechizitoriu).

Analizând criticile acestuia Curtea a reţinut că motivele de apel invocate sunt identice cu cele ale inculpatului A., după cum urmează:

Astfel:

- criticile formulate la pct. 1 în cadrul motivelor de apel (instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei, nefiindu-i adus la cunoştinţă inculpatului faptul că, în ipoteza în care înţelege să folosească procedura simplificată, poate beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, aspecte de natură a-i produce o vătămare), sunt identice cu cele de la pct. 1 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A.;

- cele de la pct. 2 (nulitatea actelor de urmărire penală şi a întregii cercetări judecătoreşti pentru neindicarea în concret a momentului săvârşirii infracţiunii pentru ca în raport cu aceasta se pot stabili momentele de la care începe cursul prescripţiei coroborat cu neindicarea şi neidentificarea punctuală a fiecărui act material) sunt identice cu cele de la pct. 7 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A.;

- cele de la pct. 3 (urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent material, respectiv D.I.I.C.O.T., din perspectiva deciziei nr. 302/2007 a Curţii Constituţionale, apelantul apreciind că această competenţă revenea

D.N.A.), sunt identice cu cele de la pct. 2 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A.;

- cele de la pct. 4 şi 5 (greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., a excepţiei prescripţiei generale şi speciale şi lipsa acordării de eficienţă, principiul non bis in idem cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecinţele ce decurg din aplicarea acestui principiu) sunt identice cu cele de la pct. 5 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A.;

- cele de la pct. 6 (hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei) sunt identice cu cele de la pct. 12 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A. (dosar apel);

- criticile de la pct. 7 (cu privire la fapta de a evidenţia, în luna august 2005, în contabilitatea S.C. K. a cheltuielilor care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activului "Staţie Distribuţie Carburanţi", cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 8705,6 RON, reprezentând TVA dedus în mod nelegal (acte materiale al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005), nu au fost motivate distinct, ci motivarea se regăseşte la pct. 8 din cadrul motivelor de apel;

- cele de la pct. 8 (contradicţia evidentă între considerentele şi dispozitivul sentinţei, în sensul că în considerente motivarea soluţiei de condamnare nu este specifică analizei tipicităţii infracţiunii de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea 241/2005, precum şi critici pe fondul existenţei sau inexistenţei faptei), sunt identice cu cele de la pct. 10 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A., cu precizarea că inculpatul E. F. nu a făcut referire la toate actele materiale la care făcuse trimitere celălalt inculpat ci doar la cele care îl vizau pe el;

- cele de la pct. 9 (nemotivarea hotărârii, atât cu privire la cererile părţilor şi excepţiilor invocate, cât şi cu privire la aspecte ce ţin de fondul cauzei, convingerea instanţei şi probele pe care se întemeiază soluţia din punct de vedere al judecătorului. Argumente de practică judiciară şi sancţiunea nemotivării hotărârii) sunt identice cu cele de la pct. 11 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A.;

- criticile regăsite la fila x al instanţei de apel, în sensul că hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă, sunt identice cu motivele indicate la pct. 6 din motivele de apel şi, totodată, sunt identice cu cele de la pct. 12 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A. (dosar apel);

- cele de la pct. 10 (cu privire la latura civilă a cauzei instanţa a soluţionat netemeinic această latură, atât din punct de vedere al stabilirii prejudiciului, cât şi din punct de vedere al menţinerii măsurilor asiguratorii, ineficienţa acordată plăţilor făcute până în acel de către inculpat sau părţile responsabile civilmente, fapt ce atrage după sine nulitatea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare)

sunt identice cu cele de la pct. 13 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A., urmând a se pronunţa asupra lor cu ocazia analizării apelurilor formulate în cauză, sub aspectul laturii civile.

Având în vedere această identitate, în condiţiile în care apelul inculpatului A. a fost admis sub aspectul laturii penale doar în privinţa actelor materiale descrise la pct. 27 şi 29, şi a momentului săvârşirii actului material descris la pct. 214, iar pentru primul dintre acestea s-a reţinut anterior că inculpatul nu a participat la săvârşirea sa şi cel de al doilea şi al treilea nu îl vizează, Curtea a constatat că apelul inculpatului E. F. este nefondat sub aspectul solicitării inculpatului de dispunere a unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (actele materiale descrise la pct. 23, 25 şi 26), argumentele cu care instanţa de control judiciar a înlăturat criticile inculpatului A., fiind valabile şi în cazul inculpatului E. F..

Referitor la criticile formulate în motivele suplimentare de apel, Curtea a reţinut că primul motiv invocat - instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la existenţa infracţiunii prev. şi ped. de art. 271 alin. (1) din Legea 31/1990, este identic cu cel invocat de inculpatul A. (în motivele suplimentare ale acestuia), fiind neîntemeiat pentru considerentele expuse cu ocazia analizării apelului acestuia din urmă.

În ceea ce priveşte motivele de la pct. 2-5, identice, de asemenea, cu motivele suplimentare invocate de inculpatul A., Curtea se va pronunţa asupra lor, cu ocazia analizării apelurilor declarate în cauză, sub aspectul laturii civile.

În consecinţă, Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului în comiterea actelor materiale descrise la pct. 23, 25 şi 26., dispunând încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială.

În privinţa actelor materiale rămase prev.la pct. 23, 25 şi 26, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi legea penală mai favorabilă (C. pen. de la 1969), în mod corect instanţa de fond a stabilit că termenul de prescripţie generală este de 10 ani, iar termenul de prescripţie specială este de 15 ani (conform art. 124 rap.la art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. de la 1969), a stabilit momentul epuizării infracţiunii continuate - 20.01.2005 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de CCC.) şi a constatat că termenul de prescripţie specială s-a împlinit la data de 20.01.2020.

Curtea a mai reţinut că argumentele expuse anterior în cazul extinderii apelului faţă de inculpatul G., vizând împărtăşirea punctului de vedere exprimat în practică, în sensul excluderii actelor materiale din considerentele hotărârii în locul unei schimbări de încadrare juridică, sunt valabile şi în cazul inculpatului E. F..

Curtea a reţinut din oficiu, că, deşi, instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului în mod corect, pentru actele menţionate (excluzând în considerente actele descrise la pct. 24 şi 27), totuşi, în dispozitivul hotărârii nu a indicat expres actele materiale rămase pentru care se dispune soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale şi cele excluse.

În consecinţă, va admite apelul şi în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., Curtea a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. F. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 3, 2 indice 5, 2 indice 6, cu excluderea actelor materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 4, 2 indice 7).

5. Analizând apelul declarat de inculpata D., Curtea a reţinut următoarele:

Inculpata a fost trimisă în judecată pentru pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (un număr de 2 acte materiale descrise la pct. 23 şi 27 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1 lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 42 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 25.05.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce o priveşte pe inculpata D., este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpatei astfel:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Prin sentinţa penală atacată în mod legal şi temeinic, pentru motivele expuse anterior, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatei pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni).

În privinţa infracţiunii de evaziune fiscală, Curtea a reţinut că în mod just prima instanţă a înlăturat actul material descris la pct. 23, întrucât inculpata nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al societăţii S.C. BB. la momentul săvârşirii faptei, iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. (1) (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective (ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă).

De altfel, excluderea actului material, descrise la pct. 23 al secţiunii în drept a rechizitoriului, nu a fost criticată în motivele de apel formulate de către parchet.

În mod greşit, însă, a reţinut actul material descris la pct. 27 al secţiunii în drept din rechizitoriu şi a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei, în condiţiile în care acest act nu este prevăzut de legea penală.

Curtea a mai reţinut că apelul declarat de inculpată a vizat soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) comb. cu alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (actul material descris la pct. 27 al secţiunii în drept din rechizitoriu).

Analizând criticile acesteia, Curtea a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din data de 9.12.2021, apelanta inculpată a invocat nelegala constituire a completului de judecată, susţinând că la dosarul cauzei nu ar exista înscrisuri cu privire la modul de desemnare a domnului judecător Veselin Florin G..

Aceste critici nu sunt întemeiate, în condiţiile în care prin hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului Dolj nr. 13/6.07.2018 s-a decis că începând cu data de 1.08.2018 se repartizează la secţia Penală şi Pentru cauze cu

Minori domnul judecător Veselin Florin G. şi că acesta va fi repartizat ca şi judecător titular al completelor de judecată C11 şi CDL 11 şi va prelua atribuţiile de serviciu delegate doamnei judecător BBBBBB..

Întrucât cauza fusese repartizată spre soluţionate Completului C11, nu era necesară o repartizare ciclică sau manuală a dosarului, aşa cum a susţinut apelanta.

1. Cu privire la motivul de apel invocat la pct. 1 constând în încălcarea dreptului la apărare, întrucât la termenul din data de 14.12.2020 când s-a acordat cuvântul în dezbateri apărătorul ales a lipsit justificat (pe motive medicale), cererea de amânare i-a fost respinsă, iar apărătorul desemnat din oficiu, a arătat că nu poate face o apărare pertinentă şi eficientă, Curtea a constatat că este nefondat.

Astfel, potrivit art. 91 alin. (2) din C. proc. pen.:"În tot cursul procesului penal, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea şi refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheierea de şedinţă. În cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea şi refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării."

Având în vedere aceste dispoziţii legale, în mod corect instanţa de fond a respins cererea de amânare şi a asigurat asistarea inculpatei, cu avocatul desemnat din oficiu, în condiţiile în care apărătorul ales nu îşi asigurase substituirea, chiar dacă lipsa sa era justificată de înscrisuri medicale.

De asemenea, Curtea a constatat că la termenul din 21.09.2020, cauza a fost amânată, iar inculpaţilor D. şi C., li s-a desemnat apărător din oficiu, astfel că de la această dată până la termenul din 14.12.2020, avocatul desemnat a avut posibilitatea să studieze dosarul şi să pregătească apărarea.

În plus, contrar criticilor inculpatei, apărătorul desemnat din oficiu nu a susţinut că nu poate pune concluzii pe fondul cauzei sau că nu a studiat dosarul, ci a arătat că nu poate face o apărare la acelaşi nivel de eficienţă ca şi apărătorul ales, şi că poate efectua apărarea în calitate de avocat din oficiu, chiar dacă a solicitat, iniţial, acordarea unui termen pentru prezentarea apărătorului ales.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că dreptul la apărare al inculpatei nu a fost încălcat şi nu sunt incidente dispoz.art. 281 din C. proc. pen., referitoare la nulitatea absolută.

În ceea ce priveşte motivele de apel invocate la pct. 2-7, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate, fiind identice cu cele ale inculpatului A., după cum urmează:

- criticile formulate la pct. 2 în cadrul motivelor de apel (instanţa de fond nu a dat citire actului de sesizare al instanţei, nefiindu-i adus la cunoştinţă inculpatului faptul că, în ipoteza în care înţelege să folosească procedura simplificată, poate beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, aspecte de natură a-i produce o vătămare), sunt identice cu cele de la pct. 1 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A.;

- cele de la pct. 3 (nulitatea actelor de urmărire penală şi a întregii cercetări judecătoreşti pentru neindicarea în concret a momentului săvârşirii infracţiunii pentru ca în raport cu aceasta se pot stabili momentele de la care începe cursul prescripţiei coroborat cu neindicarea şi neintificarea punctuală a fiecărui act material) sunt identice cu cele de la pct. 7 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A.;

- cele de la pct. 4 (urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent material, respectiv D.I.I.C.O.T., din perspectiva deciziei nr. 302/2007 a Curţii Constituţionale, apelantul apreciind că această competenţă revenea D.N.A.), sunt identice cu cele de la pct. 2 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A.;

- cele de la pct. 5 şi 6 (greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în considerarea art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen. a excepţiei prescripţiei generale şi speciale şi lipsa acordării de eficienţă, principiul non bis in idem cu privire la faptele din rechizitoriu şi consecinţele ce decurg din aplicarea acestui principiu) sunt identice cu cele de la pct. 5 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A.;

- cele de la pct. 7 (hotărârea apelată este nefondată, întrucât instanţa de fond a soluţionat în mod netemeinic, atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei) sunt identice cu cele de la pct. 12 în cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul A. . De asemenea, tot în cadrul acestui motiv de apel, inculpata a invocat şi nemotivarea hotărârii, critică invocată la pct. 11 al motivelor de apel invocate de inculpatul A..

Aceste critici au fost apreciate, ca nefondate, de instanţa de control judiciar, iar argumentele expuse cu ocazia analizării apelului declarat de inculpatul A., sunt valabile şi pentru motivele de apel de la pct. 2-7 ale inculpatei D..

Referitor la motivul de apel de la pct. 8, Curtea a apreciat că este întemeiat, actul material descris la pct. 27 al secţiunii în drept din rechizitoriu, nefiind prevăzut de legea penală, aşa cum s-a reţinut cu ocazia analizării apelului declarat de inculpatul A., fiind incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă.

Având în vedere şi cele arătate anterior, referitor la actul material descris la pct. 23 al secţiunii în drept a rechizitoriului, precum şi cele reţinute cu privire la actul material descris la pct. 27 al secţiunii în drept din rechizitoriu, Curtea va admite apelul şi în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 şi lit. c) din C. proc. pen.., va dispune achitarea inculpatei D. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) comb. cu alin. (3), art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (art. 16 alin. (1) lit. b) teza

1 din C. proc. pen. vizând actul material descris la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 7 şi art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. vizând actul material descris la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 3).

Sub aspectul laturii civile, în privinţa prejudiciului decurgând din comiterea actului material descris la pct. 23 al secţiunii în drept, Curtea a apreciat că nu se impune obligarea inculpatei la plata vreunei sume de bani, iar referitor la prejudiciul decurgând din comiterea actului material descris la pct. 27 al secţiunii în drept, va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă având ca obiect obligarea la plata sumei de 8705,6 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

Având în vedere soluţia dispusă faţă de inculpată, Curtea a apareciat că nu se mai impune analiza criticilor formulate în motivele suplimentare de apel (critica de la pct. 6 vizând achitarea a fost admisă, cea de la pct. 1 viza infracţiunea prev.de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, de care inculpata nu era acuzată, iar cele de la pct. 2-5 vizau latura civilă a cauzei).

6. Analizând apelul declarat de inculpatul C., Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (un număr de 2 acte materiale descrise la pct. 24 şi 28 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1 lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 42 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 23.03.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., E. F., C., H., G. este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpatului astfel:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Prin sentinţa penală atacată în mod legal şi temeinic, pentru motivele expuse cu ocazia analizării apelului declarat de Parchetul de pe lângă ICCJ - DIICOT- Serviciul Teritorial Craiova, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003 cu aplic.art. 5 din C. pen., art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni) şi art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.);

Analizând criticile acestuia, Curtea a reţinut că motivele de apel invocate sunt identice cu cele ale inculpatei D., de la pct. 1 la pct. 7 (şi implicit identice cu cele ale inculpatului A. - mai puţin pct. 1), identitatea existând şi în privinţa criticii formulată la termenul din data de 9.12.2021 şi sunt nefondate pentru considerente expuse de instanţă anterior.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa motivelor suplimentare de apel, Curtea apreciind că sunt nefondate, în condiţiile în care cel de la pct. 1 viza infracţiunea prev.de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990, de care inculpatul nu este acuzat, cel de la pct. 6 se refera doar la inculpata D., iar cele de la pct. 2-5 vizează latura civilă a cauzei şi inculpatul nu a fost obligat la plata vreunui prejudiciu, ca urmare a soluţiei de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, se va respinge apelul formulat de inculpatul C., ca nefondat.

7. Analizând apelul declarat de inculpatul H., Curtea a reţinuturmătoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (un număr de 4 acte materiale descrise la pct. 21, 22, 210 şi 212 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 42 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 23.03.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., E. F., C., H., G., este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpatului H. astfel:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Prin sentinţa penală atacată în mod legal şi temeinic, pentru motivele expuse anterior, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003 cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni).

În privinţa infracţiunii de evaziune fiscală, Curtea a reţinut că în mod just prima instanţă a înlăturat actul material descris la pct. 22, considerând că acesta nu există (în condiţiile în care din raportul de expertiză fiscală rezultă că în anul 2004 S.C. K. a dedus nejustificat TVA de 8.705,06 RON, aferent actului material indicat pct. 27, neexistând o înregistrare fictivă de cheltuieli în contabilitatea societăţii, aferentă vânzării activelor imobilului situat în mun. Craiova, str. x - ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă) şi actele materiale descrise la pct. 21 şi 212, întrucât inculpatul nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al societăţilor S.C. GG. şi S.C. AA. la momentul săvârşirii faptelor, iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective (ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă).

De altfel, excluderea actelor materiale, descrise la pct. 21, 22 şi 212 ale secţiunii în drept a rechizitoriului, nu a fost criticată în motivele de apel formulate de către parchet.

Curtea a mai reţinut că apelul declarat de inculpat a vizat soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (actul material descris la pct. 210 al secţiunii în drept din rechizitoriu).

Curtea a apreciat că, în mod greşit prima instanţă a reţinut actul material descris la pct. 210 al secţiunii în drept din rechizitoriu şi a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care acest act material nu este săvârşit de acest inculpat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Cu privire la acest act material Tribunalul a reţinut, în mod corect starea de fapt şi totodată că, potrivit raportului de expertiză fiscală, paguba adusă bugetului de stat este:

Trimestrul I 2005: impozit pe venitul microîntreprinderii 3% (valoarea minima pe care ar fi trebuit să o obţină din vânzare) = (2.661.300.000+474.750.0003)*3% = 3.136.050.000*3% = 94.081.500 ROL = 9.408,15 RON (RON);

Trimestrul II 2005: impozit pe profit aferent diferenţei vândute sub preţul de achiziţie:

- Cost marfa achiziţie de la S.C. CCCC.: 1.673.850.000 ROL;

- Valoare vânzare marfă: 1.306.765.000 + 75.826.696 = 1.382.591.696 ROL

- Impozit pe profit pe diferenţa de preţ = 1.673.850.000 - 1.382.591.696 = 291.258.304 ROL la care se aplică cota de 16% = 46.601.328,64 ROL = 4.660,13 RON (RON)

- TVA aferent diferenţei de preţ = 291.258.304 ROL * 19% = 55.339.077,76 ROL = 5.533,91 RON (RON).

S-a concluzionat că paguba totală cu care a fost prejudiciat bugetul de stat urmare a tranzacţiilor cu carne de porc este de 19.602,19 RON (RON) compusă din impozit pe venitul microîntreprinderii 3% = 9.408,15 RON, impozit pe profit = 4.660,13 RON şi TVA = 5.533,91 RON.

Se constată că în trimestrele I şi II ale anului 2005, (perioadă reţinută şi în actul de sesizare ca fiind perioada infracţională) administrator de drept al S.C. GG. a fost numitul Mitran E. (decedat) până la data de 24.03.2005, iar ulterior fuziunii, administrator de drept al S.C. K. a fost inculpata D., în perioada 29.03.2005-27.07-2005 - care nu a fost acuzată de comiterea acestui act material, iar inculpatul H. a devenit administrator de drept al S.C. K. la data de 27.07.2005 (08.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj). De asemenea, din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul A. şi în cazul acestor societăţi a avut calitatea de administrator de fapt.

Deşi prima instanţa a reţinut, în mod corect, că inculpatul H. a devenit administrator de drept al S.C. K. în trimestrul al III- lea al anului 2005, iar actul material de evaziune fiscală a fost comis anterior acestui moment, Curtea a apreciat că în mod greşit a fost reţinută vinovăţia sa în comiterea acestuia, de vreme ce acesta nu avea calitatea cerută de lege, conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), potrivit cărora răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

În atare situaţie criticile apelantei parte civilă care a solicitat reţinerea vinovăţiei inculpatului H. pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată pentru care a fost trimis în judecată, nu au suport legal şi probator.

Mai mult, cu ocazia audierii inculpatul H. a susţinut că a figurat doar scriptic ca administrator al S.C. K. (rezultată în urma fuziunii), nu a efectuat niciun act de dispoziţie cu privire la aceste societăţi şi că inculpatul A. se ocupa efectiv de administrarea S.C. K., atât înainte, cât şi ulterior fuziunii. În legătură cu tranzacţiile privind carnea de porc, inculpatul a arătat că nu a semnat nimic în legătură cu aceste tranzacţii, aspect ce este confirmat de înscrisurile existente la dosar. (filele x instanţă).

Faţă de cele expuse anterior, având în vedere că soluţia primei instanţe sub aspectul laturii penale a cauzei este legală şi temeinică, cu excepţia reţinerii vinovăţiei inculpatului în comiterea actului material de evaziune fiscală menţionat la punctul 2 indice 10 al secţiunii în drept a rechizitoriului, va fi admis apelul declarat de inculpat şi în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din C. proc. pen. se va dispune achitarea inculpatului H. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. vizând actul material descris la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 2 şi art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. vizând actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 1, 2 indice 10, 2 indice 12).

Având în vedere cele expuse anterior, Curtea a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate de apelant.

8. Analizând apelul declarat de inculpatul B., Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (un număr de 4 acte materiale descrise la pct. 21, 22, 210 şi 213 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 31 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1 lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 41 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 25.05.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B. este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpatului astfel:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Prin sentinţa penală atacată în mod legal şi temeinic, pentru motivele expuse anterior, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003 cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni).

În privinţa infracţiunii de evaziune fiscală, Curtea a reţinut că în mod just prima instanţă a înlăturat actele materiale descrise la pct. 22, considerând că acesta nu există (în condiţiile în care din raportul de expertiză fiscală rezultă că în anul 2004 S.C. K. a dedus nejustificat TVA de 8.705,06 RON, aferent actului material indicat pct. 27, neexistând o înregistrare fictivă de cheltuieli în contabilitatea societăţii, aferentă vânzării activelor imobilului situat în mun. Craiova, str. x - ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă) şi 21, întrucât inculpatul nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept ordonator de credite sau gestionar al societăţii S.C. GG., iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective (ar fi fost incident cazul de achitare reglementat de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., dacă ar fi fost în discuţie o infracţiune distinctă).

De altfel, excluderea actelor materiale, descrise la pct. 21 şi 22 ale secţiunii în drept a rechizitoriului, nu a fost criticată în motivele de apel formulate de către parchet.

Curtea a mai reţinut că apelul declarat de inculpat a vizat soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 5 şi 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (un număr de 2 acte materiale descrise la pct. 210

şi 213 ale secţiunii în drept din rechizitoriu), dar şi soluţia de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, ambele ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie al răspunderii penale.

Curtea a apreciat, însă că, în mod greşit prima instanţă a reţinut vinovăţia inculpatului în comiterea actelor materiale descrise la pct. 210 şi 213 ale secţiunii în drept din rechizitoriu şi a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care se apreciază că aceste acte nu au fost săvârşite de inculpat, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Astfel, în ceea ce priveşte acuzaţia adusă inculpatului B. la punctul 2 indice 10 al secţiunii în drept a rechizitoriului, Curtea a apreciat, în sens contrar celor reţinute de prima instanţă, că simpla reprezentare a S.C. GG. de către inculpat la încheierea contractului cu S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea, nu este suficientă pentru a se concluziona că acesta a avut calitatea de administrator de fapt al societăţii şi îi erau incidente prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 (forma la data încheierii operaţiunilor comerciale), conform cărora răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Se constată că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. 2 dintre S.C. GG. şi S.C. CCCC. Râmnicu Vâlcea, având ca obiect cantitatea de 100.000 kg carcasă de porc, administrator de drept al S.C. GG. era numitul Mitran E. (decedat) până la data de 24.03.2005, iar ulterior fuziunii prin contopire, administrator de drept al S.C. K. a fost inculpata D. - care nu a fost acuzată de comiterea acestui act material, iar inculpatul H. a devenit administrator de drept al S.C. K. la data de 27.07.2005 (08.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj).

În atare situaţie, criticile inculpatului B. sunt fondate, în cauză nefiind făcută dovada că acesta a fost implicat efectiv în administrarea S.C. GG., neavând astfel obligaţia şi nici posibilitatea de a face demersuri în sensul evidenţierii contabile a veniturilor obţinute prin vânzarea ulterioară a cantităţii de carcasă de porc. Mai mult, din probele administrate în cauză a rezultat că şi în cazul acestor societăţi inculpatul A. a avut calitatea de administrator de fapt.

În ceea ce priveşte acuzaţia de evaziune fiscală adusă inculpatului B. la pct. 2 indice 13 la secţiunea în drept a rechizitoriului, Curtea a constatat că susţinerile inculpatului, în sensul, că nu a fost implicat în activitatea infracţională sunt coroborate de concluziile expertizelor criminalistice existente la dosar, dar şi de declaraţiile martorilor la care se va face referire în continuare.

Se constată că în esenţă, prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt, sub aspectul derulării celor două contracte de prestări servicii între S.C. HH. S.R.L. şi AA., ce a fost expusă şi anterior în prezenta decizie, cu excepţia faptului că în mod greşit s-a reţinut că inculpatul B. a avut calitatea de administrator de drept al S.C. HH. S.R.L., pentru următoarele considerente:

Inculpatul B. a figurat ca administrator de drept al S.C. HH. S.R.L. în perioada 02.04.2003- 24.03.2005.

Iniţial societatea s-a numit S.C. IIII.. Prin actul adiţional x/09.06.2003 autentificat la ORC Dolj sub nr. x/20.06.2003 s-a schimbat denumirea în S.C. HH. S.R.L..

Potrivit raportului de expertiză criminalistică nr. 192/16. 06.2017 întocmit de CCCCCC. în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Dolj, aflat la filele x instanţă, se reţine că semnăturile ce i-au fost atribuite inculpatului B. pe înscrisurile analizate - specimen de semnătură dat pentru administratorul S.C. IIII., declaraţie privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru exercitarea calităţii de administrator unic/asociat la S.C. IIII. (denumită ulterior S.C. HH. SRL) din data de 01.04.2003, actul constitutiv al S.C. IIII.- Statut de Societate, cu încheiere de dată certă nr. 6 din 14 martie 2002 la Cabinet avocat DDDDDD. (n.r. anul corect fiind cel mai probabil 2003, nu 2002), contract de închiriere nr. x din 20.03.2003 între S.C. AA. şi S.C. IIII., nu au fost executate de acesta.

De asemenea, conform raportului de expertiză criminalistică nr. 53/07.06.2019 întocmit de INEC - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Craiova, menţiunile olografe " B." poziţionate la rubrica " ADMINISTRATOR", pe înscrisurile denumite "Bilanţ la data de 30.11.2004" al S.C. HH. S.R.L., "Contul de profit şi pierdere la data de 30.11.2004" şi " Date informative la data de 30.06.2004", nu au fost scrise de inculpatul B..

Potrivit aceluiaşi raport de expertiză, cererea de radiere înregistrată sub nr. x/24.03.2005 la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dolj, privind S.C. HH. S.R.L., nu a fost semnată de inculpatul B.. (dosar fond).

În opinia Curţii, împrejurarea că inculpatul B. a oferit explicaţii cu privire la activitatea S.C. HH. S.R.L. cu ocazia controlului efectuat la data de 03.05.2006, aşa cum a reţinut prima instanţă, nu este suficientă pentru reţinerea vinovăţiei sale, având în vedere concluziile celor două rapoarte de expertiză criminalistică, care susţin declaraţiile inculpatului, în sensul că nu a fost implicat în administrarea S.C. HH. S.R.L., calitate în care se suţine că a comis actul material de evaziune fiscală de mai sus.

De asemenea, declaraţiile martorilor FFF. şi QQQQ., reţinute de prima instanţă, sunt contrazise de concluziile rapoartelor criminalistice care atestă că inculpatul nu a semnat nici măcar actul constitutiv al S.C. HH. S.R.L..

Faptul că inculpatul figura ca administrator de drept la S.C. HH. S.R.L. la data încheierii contractelor de prestări servicii cu S.C. AA. (01.07.2003 şi 30.12.2003) şi apare în contracte ca administrator al acestei societăţi, în lipsa altor probe care să confirme implicarea sa în derularea acestor contracte sau în administrarea societăţii şi având în vedere concluziile rapoartelor de expertiză criminalistică arătate mai sus, care pun la îndoială chiar deţinerea de acesta a calităţii de administrator de drept al societăţii S.C. HH. S.R.L., nu este suficient pentru angajarea răspunderii penale.

Mai mult, din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul A. a exercitat în fapt calitatea de administrator al S.C. IIII. - denumită ulterior S.C. HH. S.A..

Curtea a apreciat că sub acelaşi aspect sunt relevante şi declaraţiile martorilor EEEEEE. (filele x instanţă), angajat al S.C. HH. S.R.L., care a arătat că inculpatul B. nu a avut nicio atribuţie în cadrul S.C. HH. şi S.C. K.. Mai mult, chiar martorul QQQQ., care a ocupat funcţia de contabil la S.C. K. la care face referire prima instanţă, a arătat că inculpatul B. se ocupa cu administrarea vechiului stadion de fotbal. (filele x instanţă).

În atare situaţie, Curtea a apeciat că nu s-a stabilit dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpatul B. a avut calitatea de administrator al S.C. HH. S.R.L., în care se susţine că a comis actul material de evaziune fiscală expus la punctul 2 indice 13 al secţiunii în drept a rechizitoriului şi în lipsa unei astfel de calităţi nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), conform cărora răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective, fiind incident principiul in dubio pro reo, care atrage art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Faţă de cele expuse, criticile inculpatului B. sunt întemeiate, iar criticile apelantei - parte civilă care a solicitat reţinerea vinovăţiei inculpatului pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată pentru care a fost trimis în judecată, nu au suport legal şi probator.

Pe cale de consecinţă, va fi admis apelul inculpatului şi în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din C. proc. pen., se va dispune achitarea inculpatului B. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. vizând actul material descris la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 2 şi art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. vizând actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 1, 2 indice 10, 2 indice 13).

Cu privire la acuzaţia adusă inculpatului B. de la punctul 3 indice 1 al secţiunii în drept a rechizitoriului, Curtea a reţinu următoarele:

Inculpatul B. a figurat ca administrator de drept al S.C. K. în perioada 08.01.2003- 31.05.2004.

Cu ocazia audierii, inculpatul B. a declarat că nu a semnat contractul de asociere dintre S.C. K. şi S.C. AA. şi nici contractul de împrumut dintre S.C. K. şi S.C. BB..(filele x instanţă).

Se constată că la data de 25.03.2004, când a fost încheiat contractul de asociere între S.C. K. şi S.C. AA., inculpatul B. figura ca administrator de drept al S.C. K..

La data de 30.06.2004, când a fost încheiat contractul de împrumut între S.C. BB. (reprezentată de inculpatul E. F.) şi S.C. K. (în privinţa căreia se menţionează că este reprezentată de inculpatul B.), acesta din urmă nu mai figura ca administrator de drept al S.C. K., ci inculpatul E. F. avea această calitate, funcţie pe care a exercitat-o până la data de 24.03.2005.

Conform raportului de expertiză criminalistică nr. 192/16. 06.2017 întocmit de CCCCCC. în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Dolj, aflat la filele x instanţă, s-a reţinut că semnăturile ce i-au fost atribuite inculpatului B. pe înscrisurile analizate - declaraţie privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru exercitarea calităţii de administrator al S.C. K. din data de 08.01.2003, declaraţie privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru exercitarea calităţii de asociat la S.C. K. din data de 23.03.2005, Statut de Societate S.C. K. atestat de consilier juridic FFF. la data de 22.02.2005, privind declaraţia acţionarilor de fuziune a societăţilor într-o societate distinctă - S.C. K.-, nu au fost executate de acesta.

De asemenea, conform raportului de expertiză criminalistică nr. 53/07.06.2019 întocmit de INEC - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Craiova, semnăturile plasate la rubrica " Administrator" de pe bilanţul la data de 30.11.2004 al S.C. K., respectiv de pe înscrisurile denumite "Contul de profit şi pierdere la data de 30.11.2004" şi "Date informative la data de 30.06.2004", privind S.C. K., nu au fost executate de inculpatul B.. (dosar fond).

Având în vedere concluziile celor două rapoarte de expertiză criminalistică şi declaraţiile inculpatului B., care a susţinut că nu a exercitat funcţia de administrator al S.C. K., Curtea a apreciat că nu se poate stabili dincolo de orice dubiu rezonabil că acesta este autorul faptei imputate.

Se reţine că declaraţiile martorilor QQQQ. şi FFF. la care prima instanţă a făcut referire la reţinerea vinovăţiei inculpatului nu sunt suficiente în opinia Curţii pentru stabilirea răspunderii penale, având în vedere că acesţia au relatat că inculpatul B. semna documentele financiar contabile ale societăţii, or din raportul de expertiză criminalistică a reieşit că unele înscrisuri nu au fost semnate de acesta, inclusiv cele prin care se susţine că a dobândit calitatea de administrator al S.C. K..

Cu toate că rapoartele de expertiză criminalistică au avut ca obiect o parte din actele ce se presupune a fi semnate cu ocazia administrării unei societăţi comerciale, Curtea a apreciat că există dubii cu privire la realizarea din partea inculpatului B. a unei activităţi de administrare a S.C. K., luând în considerare şi faptul că actele ce i-ar fi conferit acestuia calitatea de administrator al societăţii, cu referire la declaraţia privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru exercitarea calităţii de administrator din data de 08.01.2003, nu au fost semnate de acesta.

Mai mult, Curtea a mai reţinut că infracţiunea de care este acuzat inculpatul este una cu subiect activ calificat, pentru care legea impune îndeplinirea unei anumite calităţi la data comiterii faptei şi anume aceea de fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii.

Faţă de acuzaţia adusă inculpatului prin actul de sesizare, astfel cum aceasta este menţionată la secţiunea în drept - "fapta inculpaţilor A., B., E. F., J., care, în anul

2004, în mod nejustificat, au achiziţionat la preţuri supraevaluate acţiuni la S.C. JJ. S.A. şi S.C. KK., diminuând în acest fel capitalul S.C. K. cu suma de 660. 000 RON -, se constată că inculpatul B., pe o parte, nu a realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii (nu a achiziţionat acţiuni) şi pe altă parte, nici nu avea calitatea cerută de lege pentru a fi subiect activ al acestei infracţiuni şi anume fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii păgubite S.C. K. la data realizării elementului material - achiziţionarea acţiunilor la preţuri supraevaluate-, calitate pe care o aveau inculpatul A. (administrator de fapt al S.C. K.) şi E. F. (administrator de drept al S.C. K.).

Faţă de cele expuse, Curtea a apreciat că inculpatul nu a comis fapta de mai sus astfel că, apelul va fi admis si sub aspect şi în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. va fi achitat inculpatul B. pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969. (faptă descrisă la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 3 indice 1).

Având în vedere cele expuse anterior, Curtea a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate de apelant.

9. Analizând apelul declarat de inculpatul J., (filele x apel) Curtea a reţinut următoarele:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) şi (2), cu aplic. art. 5 din C. pen.

- evaziune fiscală, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1), lit. b) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (actele materiale descrise la pct. 214 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. şi ped. de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea 31/1990 rep., cu aplic. art. 5 şi 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 31 al secţiunii în drept din rechizitoriu);

- spălare a banilor, prev. şi ped. de art. 29 pct. 1, lit. b) din Legea 656/2002 rep., cu aplic. art. 5 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (acte materiale descrise la pct. 41 ale secţiunii în drept din rechizitoriu);

- toate cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 23.03.2020 (îndreptată potrivit încheierii din 16.11.2020), tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îl priveşte pe inculpatul J. este legea penală în vigoare în prezent, iar în baza art. 386 alin. (1) a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpatului astfel:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1), cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 pct. l lit. b) din Legea nr. 656/2002 - rep., aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 129/2019, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea din 04.11.2020, tribunalul a constatat că legea penală mai favorabilă în ceea ce îl priveşte pe inculpatul J. este legea penală în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 (data intrării în vigoare a legii nr. 241/2005) - 23.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 prin care a fost modificată Legea nr. 39/2003), iar, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina acestuia, astfel:

- din infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în forma anterioară datei de 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma din perioada 27.08.2005 - 21.03.2013), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 - rep., cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma anterioară datei de 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma anterioară datei de 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969.

Prin sentinţa penală atacată în mod legal şi temeinic, pentru motivele expuse anterior, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplic.art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru ambele infracţiuni).

Curtea a mai reţinut că apelul declarat de inculpat a vizat, atât soluţia de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, cât şi soluţia de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (în forma anterioară datei de 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

De asemenea, acesta a criticat cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat de prima instanţă, solicitând reducerea acestora.

Cu titlu prioritar, Curtea va analiza critica inculpatului referitoare la incidenţa nulităţii absolute a sentinţei apelate decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 374 din C. proc. pen. de către prima instanţă, apreciind că este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 374 alin. (1) din C. proc. pen. la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia.

Se constată că încălcarea acestei dispoziţii legale de către prima instanţă nu se încadrează în cazurile de nulitate absolută, care sunt strict şi limitativ prevăzute de lege (art. 281 din C. proc. pen.), în sens contrar celor susţinute de inculpat. În atare situaţie ar putea fi incidentă sancţiunea nulităţii relative, care însă nu poate fi reţinută în cauză, deoarece conform art. 281 alin. (4), (5) din C. proc. pen.., aceasta s-a acoperit prin aceea că nu a fost invocată de apelant până la următorul termen de judecată cu procedura completă care a avut loc la data de 11 iulie 2017.

Analizând nerespectarea dispoziţiilor legale ale art. 374 din C. proc. pen. prin prisma dreptului la un proces echitabil, Curtea a apreciat că, în condiţiile în care inculpatului i-a fost comunicat actul de sesizare a instanţei, cauza a parcurs procedura camerei preliminare, acesta luând cunoştinţă de conţinutul rechizitoriului, fiind informat oficial de natura şi cauza acuzaţiei penale formulate împotriva sa, nu se poate susţine că a suferit vreo vătămare sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil prin faptul că prima instanţă de judecată nu ar fi dispus citirea actului de sesizare sau prezentarea succintă a acestuia.

Dreptul la un proces echitabil este reglementat de art. 6 din C.E.D.O. ca garanţie procedurală a drepturilor şi libertăţilor persoanei. În conţintul dreptului la un proces echitabil trebuie reţinut: dreptul de acces la o instanţă independentă şi imparţială, egalitatea armelor, termenul rezonabil al procedurii, dreptul inculpatului, suspectului, martorului de a păstra tăcerea şi de nu se autoincrimina, dreptul la apărare, dreptul la informare, publicitatea procesului, dreptul de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării, principiul contradictorialităţii, legalitatea şi administrarea probelor, dreptul la traducere şi interpretare, obligaţia motivării hotărârilor de către instanţe etc.

Curtea a apreciat că echitatea procedurii trebuie analizată în ansamblu, or în cauză nu se poate susţine în mod rezonabil că aceasta a fost încălcată, inculpatul fiind informat oficial despre acuzaţia adusă prin comunicarea rechizitoriului, în procedura camerei preliminare nu au intervenit modificări ale actului de sesizare şi nici cu privire la celelalte aspecte care au făcut obiectul analizei judecătorului de cameră preliminară, a fost audiat de prima instanţă, a fost informat cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are, inclusiv cu privire la acuzaţia adusă, după cum reiese din declaraţia dată chiar la termenul de judecată din data de 20 iunie 2017 (dosar fond), a participat la şedinţele de judecată, la audierea martorilor şi a celorlalţi inculpaţi, a solicitat probe, a beneficiat de asistenţă juridică din partea unui avocat ales, astfel că, necitirea actului de sesizare de către grefier sau prezentarea succintă a acestuia, nu este de natură a afecta echitatea procedurii în componenta sa a dreptului la apărare, aşa cum se susţine.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului J., expusă la pct. 2 indice 14 al secţiunii în drept a rechizitoriului, Curtea a apreciat că solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa este nefondată pentru următoarele considerente:

SC AA., al cărei obiectul principal de activitate inserat în statut era "editarea de programe", a avut ca administrator în perioada 14.05.2002-20.10.2004, pe inculpatul J., după care, din data de 20.10.2004 (dată la care a avut loc fuziunea acesteia cu S.C. II. S.A., societatea nou formată având denumirea de S.C. AA.), administratori au fost: J. (în perioada 20.10.2004 - 4.01.2005), C. (în perioada 20.04.2004 - 4.01.2005) şi E. F. (în perioada 20.10.2004 - 31.12.2006).

Starea de fapt reţinută de instanţa de control judiciar cu privire la această acuzaţie a fost expusă anterior cu ocazia analizării apelului declarat de inculpat A., astfel că nu va mai fi reluată.

Deşi, prima instanţă în mod corect a reţinut că inculpatului J. la data de 4.01.2005 i-a încetat calitatea de administrator al S.C. AA., dată de la care a apreciat că se calculează şi termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru această faptă, sub aspectul laturii civile a dispus obligarea acestuia, în solidar cu inculpatul A., la plata sumei de 4.968,28 RON (RON), reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat calculat până în luna decembrie 2006.

Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută vinovăţia inculpatului J. ulterior încetării calităţii de administrator al S.C. AA., criticile inculpatului fiind întemeiate sub acest aspect, deoarece ulterior acestui moment nu îi mai erau aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 (forma la data încheierii operaţiunilor comerciale), conform cărora răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

În consecinţă, sub aspectul laturii civile se impune angajarea răspunderii inculpatului J. doar la plata prejudiciului cauzat prin neînregistrarea veniturilor din chirii în contabilitate în anul 2004.

În acord cu prima instanţă, Curtea nu poate reţine apărarea inculpatului J., în sensul, că nu se face vinovat de comiterea acestei fapte, întrucât neevidenţierea veniturilor rezultate din chirii s-ar datora neglijenţei angajaţilor serviciului contabilitate, invocând în esenţă lipsa formei de vinovăţie cerute de lege pentru reţinerea infracţiunii de evaziune fiscală - intenţie directă calificată prin scop - având în vedere aceleaşi dispoziţii ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 (forma la data încheierii operaţiunilor comerciale), conform cărora răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective, calitate pe care acesta o avea.

De asemenea, susţinerile inculpatului, în sensul, că cele două contracte de închiriere au fost înregistrate în evidenţele societăţii, au fost depuse la ORC, sursa de venit nefiind ascunsă, nu exonera societatea de evidenţierea şi înregistrarea în contabilitate a sumelor de bani constând în chirii, urmată de plata impozitului aferent. Totodată, aşa cum s-a reţinut şi în cazul inculpatului A., nu prezintă relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii, împrejurarea că nu au fost emise facturi şi nu s-ar fi încasat astfel chiria aferentă, deoarece atâta vreme cât cele două contracte erau valabile, S.C. AA. unde inculpatul avea calitatea de administrator, avea venituri de încasat pe care nu le-a înregistrat în contabilitate şi nu a achitat impozitul aferent, activitate infracţională ce se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005.

Constatând că în cauză nu este incident niciunul din cazurile prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., care prevăd achitarea şi având în vedere că pentru infracţiunea de evaziune fiscală de mai sus imputată inculpatului J. termenul de prescripţie generală de 8 ani reglementat de art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969 a început să curgă de la data de 4.01.2005 (când acestuia i-a încetat calitatea de administrator al S.C. AA.), fiind împlinit la data de 4.01.2013, înainte de îndeplinirea primului act ce ar întrerupe cursul prescripţiei (ordonanţa de începere a urmăriri penale in personam din februarie 2013), în contextul în care acesta a solicitat continuarea procesului penal, în mod corect prima instanţă, în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

De altfel, în cauză s-a împlinit şi termenul de prescripţie specială.

Solicitarea inculpatului de a lăsa nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cauză nu are suport legal, faţă de dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., conform cărora, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f), - cu excepţia prescripţiei -, i), şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 reţinută în sarcina inculpatului J. (faptă descrisă la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 3 indice 1), Curtea a reţinut că sunt fondate criticile apelantului pentru următoarele considerente:

Infracţiunea de care este acuzat inculpatul este una cu subiect activ calificat, pentru care legea impune îndeplinirea unei anumite calităţi la data comiterii faptei şi anume aceea de fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii.

Faţă de acuzaţia adusă inculpatului prin actul de sesizare, astfel cum aceasta este menţionată la secţiunea în drept - "fapta inculpaţilor A., B., E. F., J., care, în anul 2004, în mod nejustificat, au achiziţionat la preţuri supraevaluate acţiuni la S.C. JJ. S.A. şi S.C. KK., diminuând în acest fel capitalul S.C. K. cu suma de 660.000 RON -, Curtea a constatat că inculpatul J., pe o parte, nu a realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii (nu a achiziţionat acţiuni, ci S.C. AA. unde inculpatul J. avea calitatea de administrator a vândut acţiunile) şi pe altă parte, nici nu avea calitatea cerută de lege pentru a fi subiect activ al acestei infracţiuni şi anume fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societăţii păgubite S.C. K. la data realizării elementului material - achiziţionarea acţiunilor la preţuri supraevaluate-, calitate pe care o aveau inculpatul A. (administrator de fapt al S.C. K.) şi E. F. (administrator de drept al S.C. K.).

În atare situaţie, s-a constatat că acesta nu este autorul faptei menţionate, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Faţă de cele expuse, având în vedere că inculpatul a solicitat continuarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie al răspunderii penale, va fi admis apelul declarat de inculpat şi în baza art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. va fi achitat inculpatul J. pentru săvârşirea infractiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969. (faptă descrisă la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 3 indice 1).

De asemenea, având în vedere soluţia de achitare a inculpatului pentru comiterea infractiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în formă continuată (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010), cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (faptă descrisă la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 3 indice 1), dar şi celelate soluţii de achitare dispuse faţă de acesta şi meţinute de instanţa de control judiciar, Curtea a redus suma la care a fost obligat inculpatul J. cu titlu de cheltuieli judiciare către stat de la 11.000 RON la 2000 RON, apreciind ca fiind fondate criticile apelantului sub acest aspect şi faţă de dispoziţiile art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen. şi art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.

Curtea nu se va pronunţa asupra cererilor de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţii D., E. F. şi A., întrucât acestea au fost formulate după încheierea dezbaterilor.

De asemenea, Curtea a constatat că nu există un motiv întemeiat pentru repunerea cauzei pe rol, solicitată de aceiaşi inculpaţi, întrucât plăţile făcute după închiderea dezbaterilor nu ar putea determina o soluţie de încetare a procesului penal, ca urmare a existenţei cauzei de nepedepsire prev.de art. 10 alin. (11) în cazul inculpaţilor E. F. şi A., deoarece s-au plătit doar prejudiciile majorate cu 20%, precum şi accesoriile aferente unor acte materiale din conţinutul contitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală rămânând şi alte acte materiale al căror prejudiciu nu a fost achitat.

În plus, faptele fiind prescrise, soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a prescripţiei acestora are prioritate faţă de aceeaşi soluţie pronunţată ca urmare a existenţei unei cauze de nepedepsire.

Acest ultim argument este valabil şi în cazul inculpatului J., în condiţiile în care a fost achitat prejudiciul majorat cu 20%, precum şi accesorii decurgând din săvârşirea faptei descrise la pct. 214, dar a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În privinţa inculpatei D., soluţia de achitare are prioritate faţă de soluţia de încetare a procesului penal.

10. Analizând sub aspectul laturii civile apelurile declarate de inculpaţi şi de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F - prin mandatar D.G.F.P.R. Craiova, Curtea a reţinut că sunt admisibile în parte după cum urmează:

Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen.:

"Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale", iar conform art. 66 din C. proc. pen..:"Persoana care potrivit legii civile are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente."

De asemenea, potrivit art. 397 alin. (1) din C. proc. pen.:

"Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile", iar conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.:"În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I, lit. e), lit. f) cu excepţia prescripţiei, lit. i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) din C. pen., instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, dar şi modul în care Curtea a reţinut răspunderea penală a inculpaţilor în săvârşirea actelor materiale din conţinutul infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată prevăzute la punctele 21 - 214 ale secţiunii în drept din rechizitoriu, soluţiile dispuse faţă de aceştia sub aspectul laturii penale, precum şi probele administrate, Curtea a apreciat că în baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen., se impune admiterea în parte a acţiunii civile formulate şi precizate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru partea civilă Statul Român prin A.N.A.F., după cum urmează:

1. În cazul actului material descris la pct. 21 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi Mitran E., în calitate de administrator în drept (în prezent decedat), ai S.C. GG., în perioada ianuarie - februarie 2004, nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma vânzării activelor corespondente imobilului situat în mun. Craiova, str. x, cauzând un prejudiciu de 30.563,96 RON bugetului de stat, conform rapoartelor de expertiză fiscală întocmite în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.

De asemenea, a stabilit că inculpaţii G., H. şi B., nu au participat la săvârşirea acestei fapte, întrucât nu aveau calitatea de administratori în fapt sau în drept, ordonatori de credite sau gestionari ai S.C. GG., iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Totodată, contrar criticilor formulate de partea civilă în motivele de apel, faptul că cei trei inculpaţi au participat, fie la încheierea contractului dintre S.C. GG. şi S.C. K., din care au rezultat veniturile neînregistrate, fie la încheierea unor acte anterioare sau ulterioare acestuia, aceste activităţi nu reprezintă nicio formă de ajutor şi nu contribuie cu nimic la săvârşirea actului de evaziune fiscală de către inculpaţii A. şi Mitran E..

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica părţii civile care a solicitat obligarea şi a acestori trei inculpaţi la plata prejudiciului.

Curtea a mai constatat că în urma fuziunii prin contopire a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate inserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

În consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, precum şi aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că S.C. K. (CUI x), societatea juridică nou înfiinţată a preluat drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice participante la fuziune, inclusiv a S.C. GG., având, deci, calitatea de parte responsabilă civilmente în privinţa prejudiciului cauzat prin acest act material (critica părţii civile în acests sens fiind întemeiată, în condiţiile în care instanţa de fond nu a dispus obligarea acesteia în solidar cu inculpatul A.).

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, contrar criticilor inculpatului A., în sensul achitării parţiale sau totale a acestui debit (acesta susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate şi faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă) din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpat, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de insolvenţă a S.C. K., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

Pentru toate aceste motive, îl va obliga pe inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 30.563,96 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

2. În cazul actului material descris la pct. 22 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, în rechizitoriu s-a reţinut că inculpaţii A., G., H. şi B., în perioada ianuarie - februarie 2004, au înregistrat în contabilitatea S.C. K. cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente vânzării activelor imobilului situaţia în mun. Craiova, str. x, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 10.899,40 RON (deduceri TVA).

În privinţa acestei acuzaţii, Curtea a reţinut că în mod just prima instanţă a înlăturat actul material descris la pct. 22 al secţiunii în drept al rechizitoriului, considerând că acesta nu există (în condiţiile în care din raportul de expertiză fiscală rezultă că în anul 2004 S.C. K. S.R.L. a dedus nejustificat TVA de 8.705,06 RON, aferent actului material indicat pct. 27, neexistând o înregistrare fictivă de cheltuieli în contabilitatea societăţii, aferentă vânzării activelor imobilului situat în mun. Craiova, str. x.

De altfel, nici nu au fost indicate în actul de acuzare care ar fi fost cheltuielile fictive înregistrate.

În consecinţă, se va respinge capătul de cerere privind obligarea în solidar a inculpaţilor A., G., H. şi B. şi a părţii responsabile civilmente S.C. K. la plata sumei de 10899,40 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, ca nefondat.

3. În cazul actului material descris la pct. 23 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi E. F., în calitate de administrator în drept, ai S.C. BB., nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma vânzării suprafeţei de 22 ha teren prin cele 4 tranzacţii încheiate la datele de 29.11.2004, 13.12.2004, 20.01.2005 şi 9.12.2004, cauzând un prejudiciu de 18.240.910 RON bugetului de stat (impozit pe profit şi TVA), conform raportului de expertiză fiscală întocmit în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.

De asemenea, a stabilit că inculpaţii G. şi D., nu au participat la săvârşirea acestei fapte, întrucât nu aveau calitatea de administratori în fapt sau în drept, ordonatori de credite sau gestionari ai S.C. BB., iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Totodată, contrar criticilor formulate de partea civilă în motivele de apel, faptul că cei doi inculpaţi au participat la încheierea actelor succesive de vânzare-cumpărare a terenurilor obţinute prin dezmembrarea suprafeţei totale de 22 ha, aceste activităţi nu reprezintă nicio formă de ajutor şi nu contribuie cu nimic la săvârşirea actului de evaziune fiscală de către inculpaţii A. şi E. F..

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica părţii civile care a solicitat obligarea şi a acestor doi inculpaţi la plata prejudiciului.

Curtea a mai constatat că în urma fuziunii prin contopire a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate înserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

În consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, precum şi aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că S.C. K. (CUI x), societatea juridică nou înfiinţată a preluat drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice participante la fuziune, inclusiv a S.C. BB., având, deci, calitatea de parte responsabilă civilmente în privinţa prejudiciului cauzat prin acest act material (critica părţii civile în acest sens fiind întemeiată, în condiţiile în care instanţa de fond nu a dispus obligarea acesteia în solidar cu inculpaţii A. şi E. F.).

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, analizând criticile inculpaţilor A. şi E. F., în sensul achitării paţiale sau totale a acestui debit (primul susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate, iar cel de al doilea la pct. 10 din cadrul motivelor de apel faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă), Curtea a constatat că din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că în cadrul procedurii de insolvenţă a S.C. K., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

De asemenea, din aceeaşi adresă rezultă că în executarea silită a Deciziei de atragerea răspunderii solidare nr. x/22.03.2007 au fost încasate următoarele sume de bani:

- pentru debitorul A. s-a încasat suma de 210.061 RON în perioada 2009-2021;

- pentru debitorul TT. s-a încasata suma de 26.620 RON;

- pentru debitorul SS. s-a suma de 268 RON;

- pentru debitoarea RR. s-a încasat suma de 200 RON, în total suma de 237.149 RON.

Curtea a reţinut cu ocazia soluţionării apelurilor vizând latura penală a cauzei că în privinţa acestei decizii de impunere nu operează principiul ne bis in idem.

Totodată, Curtea a reţinut că acţiunea vizând anularea acestei decizii, a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin s.c. nr. 217/5.06.2009 a Curţii de Apel Craiova, soluţie irevocabilă prin respingerea recursului prin d.c. nr. 1746/30.03.2010 a I.C.C.J., întrucât nu s-a urmat procedura prealabilă a contestării deciziei în cadrul unei proceduri administrativ fiscale prealabile.

Potrivit art. 28 alin. (2) din C. proc. pen.:"Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă, nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."

Raportând aceste dispoziţii legale la speţă, s-a constatat că prin decizia de impunere (care oricum nu este o hotărâre definitivă a unei instanţe civile), nu s-a soluţionat acţiunea civilă din prezenta cauză, care decurge din săvârşirea actului material al infracţiunii de evaziune fiscală descris anterior, ci o chestiune de atragere a răspunderii solidare a persoanelor care au provocat insolvabilitatea S.C. K., astfel că existenţa acestei decizii nu împiedică soluţionarea acţiunii civile, având ca obiect repararea prejudiciului cauzat la actul de la pct. 23.

Totuşi, în condiţiile în care în răspunsul la obiecţiunile formulate, expertul a precizat că natura obligaţiilor bugetare stabilite ca prejudiciu prin raportul de expertiză contabilă ce a fost avut în vedere la întocmirea rechizitoriului, sunt aceleaşi cu cele care au făcut obiectul deciziei de antrerare a răspunderii solidare nr. x/22.03.2007, Curtea va scădea din prejudiciul de 18.240.910 RON suma recuperată prin executare silită de 237.149 RON.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantului inculpat A., în sensul că S.C. CC. şi S.C. CC. S.R.L., ar fi plătit taxe şi impozite aferente tranzacţiilor cu S.C. QQQ. S.A., RRR. şi S.C. SSS. S.R.L., care ar fi trebuit deduse din valoarea prejudiciului cauzat de S.C. BB. (conform răspunsului expertului desemnat în faza judecării cauzei), Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, din adresa nr. x/3.12.2021 esmisă de ANAF DGRFP Craiova, rezultă că cele două societăţi nu au depus declaraţii, situaţii şi raportări financiare aferente anilor în care au avut loc tranzacţiile (SC CC. pentru anul 2005 şi S.C. CC. S.R.L. pentru anul 2006), astfel, că nu au fost stabilite obligaţii fiscale pentru tranzacţiile menţionate şi implicit nu au fost plătite astfel de sume.

De asemenea, din aceeaşi adresă rezultă că pentru cele două firme nu au fost stabilite obligaţii fiscale aferente vânzărilor de terenuri prin procese-verbale de control, deoarece pentru a evita dubla impunere obligaţiile fiscale aferente tranzacţiilor nu s-au stabilit decât o singură dată, în cazul tranzacţiilor efectuate de S.C. BB. (tocmai datorită acestui principiu nefiind stabilite obligaţii fiscale nici în sarcina celorlalte societăţi, respectiv S.C. JJ. şi S.C. P., care au deţinut terenurile pe lanţul circuitului juridic al tranferului dreptului de proprietate de la S.C. BB. către S.C. CC. şi S.C. CC. SRL).

În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului E. F., în sensul că în executarea silită a aceleiaşi decizii a fost recuperată şi de la el suma de 193.150 RON (decurgând din vânzarea silită a unui bun imobil), Curtea a apreciat-o, ca neîntemeiată, în condiţiile în care, deşi, executarea silită s-a realizat în baza deciziei menţionate, totuşi, suma de bani menţionată obţinută din vânzarea imobilului, nu a fost distribuită către partea civilă, ci către un creditor ipotecar cu rang preferat, conform adresei ANAF.

Pentru aceste motive, va obliga în solidar inculpaţii A., E. F. şi partea responsabilă civilmente S.C. K. la plata sumei de 18.003.761 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

4. În cazul actului material descris la pct. 24 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpatul G., în calitate de administrator în drept, ai S.C. CC., nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma cesiunilor de acţiuni realizate prin contracte încheiate la data de 20.07.2005, 17.08.2005 şi 31.08.2005, cauzând prejudicii de 21359,2 RON, 2901 RON, 2996 RON, conform rapoartelor de expertiză întocmite în cauză.

De asemenea, a stabilit că inculpaţii E. F., I. şi C., nu au participat la săvârşirea acestei fapte, întrucât nu aveau calitatea de administratori în fapt sau în drept, ordonatori de credite sau gestionari ai S.C. CC. S.R.L., iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Totodată, contrar criticilor formulate de partea civilă în motivele de apel, faptul că cei trei inculpaţi au participat, la încheierea celor trei contracte de cesiune în calitate de reprezentanţi ai societăţilor cedente de acţiuni către S.C. CC. S.R.L. nu reprezintă nicio formă de ajutor şi nu contribuie cu nimic la săvârşirea actului de evaziune fiscală de către inculpaţii A. şi G., în condiţiile în care, potrivit art. 71 alin. (3) lit. c) din Legea 571/2003, în vigoare la data cesiunilor, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului şi implicit a evidenţierii revenea persoanei dobânditoare a acţiunilor, respectiv S.C. CC. S.R.L..

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica părţii civile care a solicitat obligarea şi a acestor trei inculpaţi la plata prejudiciului.

Curtea a mai reţinut că nu este întemeiată nici critica părţii civile, în sensul obligării S.C. K. (CUI x), în calitate de parte responsabilă civilmente, în solidar cu inculpaţii A. şi E. F. la plata prejudiciului, deoarece conform celor reţinute anterior S.C. CC. S.R.L. nu a fuzionat cu alte societăţi, fiind radiată în data de 19.06.2013, ca urmare a falimentului, conform înscrisurilor existente la dosarul cauzei, inclusiv a răspunsului ANAF depus cu ocazia soluţionării apelurilor.

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, contrar criticii inculpatului A., în sensul achitării paţiale sau totale a acestui debit (acesta susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate şi faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă), din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de faliment a S.C. CC. S.R.L., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

După închiderea dezbaterilor la dosarul cauzei a fost depus un ordin de plată a sumei de 5.452 RON, reprezentând majorarea de 20% a debitelor principale, însă la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio dovadă privind achitarea acestora şi a accesoriilor fiscale, astfel că, în consecinţă, îi va:

- obliga în solidar pe inculpaţii A. şi G., la plata sumei de 21.359,2 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale,

- obliga în solidar pe inculpaţii A. şi G., la plata sumei de 2.901 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale;

- obliga în solidar pe inculpaţii A. şi G., la plata sumei de 2.996 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale;

5. În cazul actului material descris la pct. 25 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi E. F., în calitate de administrator în drept, ai S.C. K., în luna noiembrie 2004, nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma cesiunii de acţiuni de la S.C. BB. către S.C. K., cauzând un prejduciu de 5986,25 RON, conform raportului de expertiză fiscală întocmit în cursul cercetării judecătoreşti.

Critica părţii civile, în sensul, că cei doi inculpaţi şi partea responsabilă civilmente trebuiau obligaţi în solidar la plata sumei de 59.862,50 RON, nu este întemeiată, întrucât potrivit art. 71 alin. (3) lit. d) din Legea 571/2003, în vigoare la data cesiunii, impozitul se stabileşte prin calcularea unei cote de 1% asupra câştigului din transferul titlurilor de valoare (…), astfel că în mod corect expertiza efectuată în cursul cercetării judecătoreşti a stabilit prejudiciul ca fiind de 5986,25 RON, faţă de expertiza efectuată în cursul urmăririi penale care aplicate în mod greşit o cotă de impozitare de 10%, ceea ce conducea la suma solicitată de partea civilă.

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, contrar criticilor inculpaţilor A. şi E. F., în sensul achitării parţiale sau totale a acestui debit (primul susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate, iar cel de al doilea la pct. 10 din cadrul motivelor de apel, faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă), din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de insolvenţă a S.C. K., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

După închiderea dezbaterilor la dosarul cauzei s-a depus ordin de plată a sumei de 26.652,20 RON, reprezentând debit majorat cu 20% şi accesorii fiscale calculate până la data de 31.12.2021, prejudiciul fiind astfel achitat.

Pentru toate aceste motive, Curtea a luat act că s-a achitat prejudiciul în cuantum de 5.986,25 RON inclusiv dobânzile şi penalităţile aferente.

6. În cazul actului material descris la pct. 26 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi E. F. în calitate de administrator în drept, ai S.C. BB., în luna noiembrie 2004 nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate în urma cesiunii de acţiuni (ale S.C. DD. S.A. Craiova) de la S.C. BB. către S.C. YY., cauzând un prejudiciu de 50.262,75 RON bugetului de stat.

Curtea a mai constatat că în urma fuziunii prin contopire a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate inserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

În consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, precum şi aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că S.C. K. (CUI x), societatea juridică nou înfiinţată a preluat drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice participante la fuziune, inclusiv a S.C. BB., având, deci, calitatea de parte responsabilă civilmente în privinţa prejudiciului cauzat prin acest act material (critica părţii civile în acest sens fiind întemeiată, în condiţiile în care instanţa de fond nu a dispus obligarea acesteia în solidar cu inculpaţii A. şi E. F.).

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, contrar criticilor inculpaţilor A. şi E. F., în sensul achitării paţiale sau totale a acestui debit (primul susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate, iar cel de al doilea la pct. 10 din cadrul motivelor de apel faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă), din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de insolvenţă a S.C. K., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

Pentru toate aceste motive, îi va obliga în solidar pe inculpaţii A., E. F. şi partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 50.262,75 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

7. În cazul actului material descris la pct. 27 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpata D., în calitate de administrator în drept, ai S.C. K., în perioada iunie - august 2005 au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi în mod incorect în contul 628 "Cheltuieli cu serviciile executate de terţi", factura nr. x/29.12.2004 emisă de S.C. HH. S.R.L., având ca obiect prestări servicii lucrări manuale la Peco, cu valoare totală de 442.579.903 ROL (din care TVA în sumă de 71.664.018 ROL) şi factura nr. x/12.10.2004 emisă de YYY. S.A., reprezentând contravaloarea lucrărilor executate având ca obiect deviere conducta de gaze naturale, în valoare totală de 102.631.631 ROL (din care TVA în sumă de 16.386.562 ROL). Aceste facturi ar fi trebuit să fie înregistrate în contul 231 "Imobilizări în curs", întrucât reprezentau achiziţii care urmau să majoreze valoarea investiţiei.

De asemenea, cu ocazia analizării apelurilor declarate de inculpaţii A. şi D., Curtea a reţinut că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispoz.art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I din C. proc. pen.

Totodată, a stabilit că inculpatul E. F., nu a participat la săvârşirea acestei fapte, întrucât nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al S.C. K., iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Prin urmare, contrar criticilor formulate de partea civilă în motivele de apel, faptul că inculpatul E. F. ar fi participat la încheierea unor acte, nu este de natură a-i atribui vreo contribuţie la săvârşirea unei fapte care oricum nu este prevăzută de legea penală.

Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

După închiderea dezbaterilor la dosarul cauzei s-a depus ordin de plată a sumei de 36.939 RON, reprezentând debit majorat cu 20% şi accesorii fiscale calculate până la data de 31.12.2021, însă, având în vedere soluţia pronunţată sub aspectul laturii penale, în sensul achitării inculpatei D. şi excluderii acestui act material din conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală în cazul inculpatului A. - fapta nefiind prevăzută de legea penală -, Curtea nu va avea în vedere plata efectuată care putea determina o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a unei cauze de nepedepsire, ci va face aplicarea dispoz.art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

În consecinţă, în baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă exercitată împotriva inculpaţilor A., D. şi părţii responsabile civilmente S.C. K., având ca obiect obligarea acestora la plata sumei de 8.705,6 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

8. În cazul actului material descris la pct. 28 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi Mitran E. (în prezent decedat), în calitate de administrator în drept, ai S.C. EE. S.R.L., în luna iulie 2003,au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/2003, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 4518,49 RON bugetului de stat, conform rapoartelor de expertiză fiscală efectuate în cauză.

De asemenea, a stabilit că inculpatul C. nu a participat la săvârşirea acestei fapte, întrucât nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al S.C. EE. S.R.L., iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Totodată, contrar criticilor formulate de partea civilă în motivele de apel, din probele administrate nu rezultă că inculpatul C. ar fi realizat vreo activitate de natură a ajuta sau facilita săvârşirea actului de evaziune fiscală de către inculpatul A. şi numitul Mitran E..

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica părţii civile care a solicitat obligarea şi a acestui inculpat la plata prejudiciului.

Curtea mai constată că în urma fuziunii prin contopire a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate înserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

În consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, precum şi aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că S.C. K. (CUI x), societatea juridică nou înfiinţată a preluat drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice participante la fuziune, inclusiv a S.C. EE. S.R.L., având, deci, calitatea de parte responsabilă civilmente în privinţa prejudiciului cauzat prin acest act material (critica părţii civile în acest sens fiind întemeiată, în condiţiile în care instanţa de fond nu a dispus obligarea acesteia în solidar cu inculpatul A.).

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, analizând criticile inculpatului A., în sensul achitării parţiale sau totale a acestui debit (acesta susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate şi faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă), Curtea a constatat că din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de insolvenţă a S.C. K., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

Pentru aceste motive, îl va obliga în solidar pe inculpatul A. cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 4.518,49 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

9. În cazul actului material descris la pct. 29 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpatul G., în calitate de administrator în drept, ai S.C. FF. S.R.L., în luna noiembrie 2004 nu au declarat şi achitat impozitele în cuantum de 12.771,2 RON, aferente pentru un număr de 179 de persoane corespunzătoare activităţii de tipărire a voturilor, decurgând din contractul nr. x/12.11.2004, cu acest obiect, încheiat între societate şi Prefectura Judeţului Dolj, ca autoritate contractantă.

De asemenea, cu ocazia analizării apelului declarat de inculpatul A., Curtea a reţinut că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispoz.art. 16 alin. (1) lit. b) Teza I din C. proc. pen.

În aceste condiţii, sub aspectul laturii penale a extins efectele apelului inculpatului A. şi în privinţa inculpatului G., extinderea operând şi sub aspectul laturii civile.

Curtea a mai constatat că în urma fuziunii prin contopire a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate înserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

În consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, precum şi aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că S.C. K. (CUI x), societatea juridică nou înfiinţată a preluat drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice participante la fuziune, inclusiv a S.C. FF. S.R.L., având, deci, calitatea de parte responsabilă civilmente în privinţa prejudiciului cauzat prin acest act material (critica părţii civile în acest sens fiind întemeiată).

Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

În consecinţă, în baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă exercitată împotriva inculpaţilor A., G. şi părţii responsabile civilmente S.C. K., având ca obiect obligarea acestora la plata sumei de 12771,20 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

10. În cazul actului material descris la pct. 210 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt al S.C. GG. S.R.L. şi S.C. K., în trimestrul I şi II al anului 2005, nu a înregistrat în contabilitatea acestor societăţi veniturile realizate în urma tranzacţionării cantităţii de 64.132 kg carcasă de porc, cauzând un prejudiciu de 19.602,2 RON bugetului de stat, conform rapoartelor de expertiză fiscală întocmite în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.

De asemenea, Curtea cu ocazia analizării apelurilor a stabilit că inculpaţii H. şi B., nu au participat la săvârşirea acestei fapte, întrucât nu aveau calitatea de administratori în fapt sau în drept, ordonatori de credite sau gestionari ai S.C. GG., iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Curtea a mai constatat că în urma fuziunii prin contopire a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate înserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

În consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, precum şi aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că S.C. K. (CUI x), societatea juridică nou înfiinţată a preluat drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice participante la fuziune, inclusiv a S.C. GG., având, deci, calitatea de parte responsabilă civilmente în privinţa prejudiciului cauzat prin acest act material (critica părţii civile în acest sens fiind întemeiată, în condiţiile în care instanţa de fond nu a dispus obligarea acesteia în solidar cu inculpatul A.).

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, analizând criticile inculpatul A., în sensul achitării paţiale sau totale a acestui debit (acesta susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate şi faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă), Curtea a constatat că din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de insolvenţă a S.C. K., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

Pentru aceste motive, îl va obliga în solidar pe inculpatul A. cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 19602,2 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

11. În cazul actului material descris la pct. 211 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi Mitran E. (în prezent decedat), în calitate de administrator în drept, ai S.C. GG., în perioada februarie - decembrie 2003 au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale aferente facturii nr. x/3.03.2003, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 1437 RON bugetului de stat, conform rapoartelor de expertiză fiscală efectuate în cauză.

Curtea a mai constatat că în urma fuziunii prin contopire S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate înserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

În consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, precum şi aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că S.C. K. (CUI x), societatea juridică nou înfiinţată a preluat drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice participante la fuziune, inclusiv a S.C. GG., având, deci, calitatea de parte responsabilă civilmente în privinţa prejudiciului cauzat prin acest act material (critica părţii civile în acest sens fiind întemeiată, în condiţiile în care instanţa de fond nu a dispus obligarea acesteia în solidar cu inculpatul A.).

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, analizând criticile inculpatului A., în sensul achitării parţiale sau totale a acestui debit (acesta susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate şi faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă), Curtea a constatat că din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de insolvenţă a SC

K., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

Pentru aceste motive, îl va obliga în solidar pe inculpatul A. cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 1437 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

12. În cazul actului material descris la pct. 212 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt al S.C. AA., în luna octombrie 2004 a înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale corespunzătoare fuziunii cu S.C. II. S.A., cauzând un prejudiciu de 1753,13 RON, conform rapoartelor de expertiză întocmite în cauză.

De asemenea, a stabilit că inculpatul H., nu a participat la săvârşirea acestei fapte, întrucât nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al S.C. AA., iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Totodată, contrar criticilor formulate de partea civilă în motivele de apel, din probele administrate nu rezultă că inculpatul H. ar fi realizat vreo activitate de natură a ajuta sau facilita săvârşirea actului de evaziune fiscală de către inculpatul A. sau ceilalţi administratori în drept ai societăţii cărora, însă, nu le-a fost imputată săvârşirea acestei fapte

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica părţii civile care a solicitat obligarea şi a acestui inculpat la plata prejudiciului.

Curtea a mai reţinut că nu este întemeiată nici critica părţii civile, în sensul obligării S.C. K. (CUI x), în calitate de parte responsabilă civilmente, în solidar cu inculpatul A. la plata prejudiciului, deoarece conform celor reţinute anterior S.C. AA. nu a fuzionat cu alte societăţi, fiind radiată în data de 13.10.2011, ca urmare a falimentului, conform înscrisurilor existente la dosarul cauzei, inclusiv a răspunsului ANAF depus cu ocazia soluţionării apelurilor.

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, contrar criticilor inculpatului A., în sensul achitării paţiale sau totale a acestui debit (acesta susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate şi faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă), din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nici o sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de faliment a S.C. AA., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

Chiar dacă la dosarul cauzei există raportul lichidatorului din care rezultă că a fost plătită suma de 1.093.974 RON, în urma procedurii de insolvenţă, totuşi, atât timp cât ANAF a folosit această sumă pentru stingerea altor datorii ale societăţii, nu şi pentru achitarea sumei de 1753,13 RON decurgând din săvârşirea faptei din prezenta cauză (conform adresei menţionate anterior), instanţa nu se poate substitui părţii civile în realizarea imputaţiei plăţii.

Pentru toate aceste motive, îl va obliga pe inculpatul A., la plata sumei de 1.753,13 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

13. În cazul actului material descris la pct. 213 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt al S.C. HH. S.R.L., în perioada 2003-2005 nu a înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate din contractele încheiate la data de 01.07.2003 şi 30.12.2003, cauzând un prejudiciu de 198.595,31 RON bugetului de stat, conform rapoartelor de expertiză fiscală întocmite în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.

De asemenea, Curtea cu ocazia analizării apelurilor a stabilit că inculpatul B., nu a participat la săvârşirea acestei fapte, întrucât nu avea calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al S.C. HH. S.R.L., iar conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991 (forma la data încheierii tranzacţiilor), răspunderea penală, organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

Curtea a mai constatat că în urma fuziunii prin contopire a S.C. K. (CUI x), S.C. EE. S.R.L., S.C. FF. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH. S.R.L., S.C. BB., S.C. VV. S.R.L. şi S.C. JJ. a rezultat S.C. K., având ca obiect principal de activitate înserat în statut "comerţul cu ridicata al combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi" al cărei administrator, a fost D., iar de la data de 27.07.2005 (8.08.2005 - data înscrierii menţiunii la ORC Dolj - fila x d.u.p.), administrator a fost numit H..

Potrivit art. 238 din Legea 31/1990 în vigoare la momentul fuziunii:

"(1) Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

(2) Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(3) Societatea nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

(4) Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

(5) Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, iar conform art. 240:

"Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite".

De asemenea, potrivit art. 249 din Legea 31/1990:

"Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:

a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante".

În consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, precum şi aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că S.C. K. (CUI x), societatea juridică nou înfiinţată a preluat drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice participante la fuziune, inclusiv a S.C. HH. S.R.L., având, deci, calitatea de parte responsabilă civilmente în privinţa prejudiciului cauzat prin acest act material (critica părţii civile în acest sens fiind întemeiată, în condiţiile în care instanţa de fond nu a dispus obligarea acesteia în solidar cu inculpatul A.).

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2005, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, analizând criticile inculpatul A., în sensul achitării paţiale sau totale a acestui debit (acesta susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate şi faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă). Curtea a constatat că din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de insolvenţă a SC

K., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

Pentru aceste motive, îl va obliga în solidar pe inculpatul A. cu partea responsabilă civilmente S.C. K., la plata sumei de 198.595,31 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

14. În cazul actului material descris la pct. 214 al secţiunii în drept din cadrul rechizitoriului, Curtea a reţinut că inculpatul A. în calitate de administrator în fapt şi inculpatul J., în calitate de administrator în drept (până la data de 4.01.2005) ai S.C. AA., în perioada 2004-29 martie 2005 nu au înregistrat în evidenţa contabilă a acestei societăţi veniturile realizate din închirierea de spaţii comerciale în baza contractelor nr. x/16.02.2004 şi nr. y/20.03.2003, cauzând un prejudiciu de 2559,51 RON (impozit pe profit), conform rapoartelor de expertiză întocmite în cauză.

În acest sens, cu ocazia soluţionării apelului declarat de inculpatul A., sub aspectul laturii penale, Curtea a reţinut că fapta a fost săvârşită în perioada 2004-29 martie 2005 şi nu în perioada 2004-2006.

De asemenea, cu ocazia soluţionării apelului declarat de inculpatul J., Curtea a stabilit că acesta a avut calitatea de administrator al S.C. AA., până la data de 4.01.2005, astfel că neînregistrarea veniturilor aferente anului 2005 (până în luna martie, inclusiv), nu-i poate fi imputată acestui inculpat, răspunderea sa operând doar pentru neînregistrarea veniturilor aferente anului 2004.

Practic, după data de 04.01.2005, acesta nu a mai avut calitatea de administrator în fapt sau în drept, ordonator de credite sau gestionar al S.C. AA., pentru a-i fi angajată răspunderea penală sau civilă, conform art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991.

Potrivit rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, în cursul anului 2004 veniturile realizate în baza celor două contracte de închiriere au fost de 8.861,62 RON, impozitul fiind de 2.215,41 RON (1795,69 RON aferent contractului nr. x/16.02.2004 şi 419,72 RON aferent contractului nr. x/20.03.2003), la care ar fi putut fi obligaţi în solidar inculpaţii J. şi A..

În cursul anilor 2005-2006 veniturile ce ar fi putut fi realizate ar fi fost de 17205,47 RON, impozitul ar fi fost de 2.752,87 RON (2203,64 RON aferent contractului nr. x/16.02.2004 şi 549,23 RON aferent contractului nr. x/20.03.2003) şi întrucât Curtea a stabilit cele două contracte de chirie şi-au încetat efectele la data de 29.03.2005, rezultă că impozitul aferent lunilor ianuarie, februarie şi martie 2005, este de 344,1 RON (2752,87 RON împărţit la 24 luni, este egal cu 114,70 şi înmulţind această sumă cu 3 luni rezultă 344,1 RON), la care ar fi putut fi obligat inculpatul A..

Curtea a mai reţinut că nu este întemeiată nici critica părţii civile, în sensul obligării S.C. K. (CUI x), în calitate de parte responsabilă civilmente, în solidar cu inculpaţii A. şi J. la plata prejudiciului, deoarece conform celor reţinute anterior S.C. AA. nu a fuzionat cu alte societăţi, fiind radiată în data de 13.10.2011, ca urmare a falimentului, conform înscrisurilor existente la dosarul cauzei, inclusiv a răspunsului ANAF depus cu ocazia soluţionării apelurilor.

De asemenea, Curtea a mai constatat că instanţa de fond a dispus obligarea la plata accesoriilor fiscale aferente acestui prejudiciu, de la data producerii până la data achitării integrale a sumei datorate, fără a indica, conform art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2015, natura acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Totodată, contrar criticilor inculpaţilor A. şi J., în sensul achitării paţiale sau totale a acestui debit (primul susţinând la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate şi faptul că partea civilă ar fi confirmat încasarea unor sume de bani şi că nu s-ar cunoaşte situaţia creanţelor recuperate din dosarele de insolvenţă), din adresa înaintată de partea civilă cu ocazia judecării apelurilor, rezultă că nu s-a achitat nicio sumă în mod voluntar de către inculpaţi, că nu s-a recuperat nimic prin executare silită şi că în cadrul procedurii de faliment a S.C. AA., debitul nu a fost achitat prin executare silită sau în urma falimentului.

Chiar dacă la dosarul cauzei există raportul lichidatorului din care rezultă că a fost plătită suma de 1.093.974 RON, în urma procedurii de insolvenţă, totuşi, atât timp cât ANAF a folosit această sumă pentru stingerea altor datorii ale societăţii, nu şi pentru achitarea sumei de 2.559,51 RON decurgând din săvârşirea faptei din prezenta cauză (conform adresei menţionate anterior), instanţa nu se poate substitui părţii civile în realizarea imputaţiei plăţii.

După închiderea dezbaterilor la dosarul cauzei s-a depus ordin de plată a sumei de 20.267 RON, reprezentând debit majorat cu 20% şi accesorii fiscale calculate până la data de 31.12.2021, prejudiciul fiind astfel achitat.

Pentru toate aceste motive, Curtea a luat act că s-a achitat prejudiciul în cuantum de 2.559,51 RON, inclusiv dobânzile şi penalităţile aferente.

Curtea a mai constatat că la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv la pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate formulate de inculpatul A. şi la pct. 10 din cadrul motivelor de apel formulate de inculpatul E. F., aceştia au solicitat efectuarea unei noi expertize, însă cererea a fost respinsă prin încheierea de la termenul din 12 noiembrie 2021, argumentele regăsindu-se în cadrul acestui act, fără a mai fi reluate.

De asemenea, în cadrul aceloraşi motive, cei doi inculpaţi au mai susţinut că a intervenit prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale al părţii civile, însă, aceste critici sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu titlu prioritar, Curtea a apreciatg că dispoziţiile art. 110 din Codul de procedură fiscală invocate de apelanţi nu sunt incidente în cauză, ci sunt aplicabile în situaţia în care de exemplu instanţa penală care a soluţionat acţiunea penală nu a dispus şi cu privire la acţinunea civilă.

Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia că ar fi incidente în cauză dispoziţiile legale invocate, se reţine că, potrivit art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, termenele de prescripţie prevăzute la art. 110, la care fac referire apelanţii, se întrerup:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;

Potrivit art. 111 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, termenele de prescripţie prevăzute la art. 110, se suspendă pe perioada cuprinsă între data comunicării către organele de urmărire penală a procesului-verbal de sesizare a organelor de urmărire penală sau a procesului-verbal întocmit ca urmare a solicitării organelor de urmărire penală adresată organelor fiscale de a efectua constatări cu privire la faptele care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează şi data rămânerii definitive a soluţiei de rezolvare a cauzei penale.

Or, având în vedere că în cauză a fost exercitată acţiunea civilă de către partea civilă, nu se poate susţine că s-a împlinit termenul de prescripţie la care face referire apelantul.

Curtea a mai apreicat că nu este întemeiată critica formulată la pct. 2 din cadrul motivelor suplimentare de apel de către inculpaţii A. şi E. F., în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea D.G.F.P., având ca obiect soluţionarea acţiunii civile.

Astfel, chiar dacă latura civilă a fost reformată în sensul celor arătate anterior, analizând hotărârea pronunţată de instanţa de fond, s-a constatat că acţiunea civilă a fost admisă în parte şi soluţionată, potrivit vinovăţiei inculpaţilor, astfel cum a fost stabilită în analiza laturii penale.

Cei doi inculpaţi au mai invocat la pct. 3 din cadrul motivelor de apel suplimentare faptul că instanţa de fond nu a stabilit în ce constau accesoriile fiscale şi dacă au ca temei prevederile Codului de procedură fiscală sau ale C. proc. civ.

De asemenea, în cadrul aceluiaşi punct, au mai susţinut că nu puteau fi incidente dispoz. art. 173, art. 176 din Codul de procedură fiscală (Legea 207/2015), deoarece acestea reprezentau dispoziţii ulterioare ce nu puteau fi aplicabile la data tranzacţiilor în litigiu, aspecte invocate, de altfel şi la pct. 13 din cadrul motivelor de apel, respectiv pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate de către inculpatul A. şi la pct. 10 din cadrul motivelor de apel de către inculpatul E. F..

În privinţa neindicării naturii accesoriilor fiscale, Curtea a reţinut temeinicia acestui motiv, conform celor menţionate anterior, fiind întemeiate, atât criticile ANAF, cât şi criticile celor doi inculpaţi şi a stabilit că reprezintă dobânzi şi penalităţi de întârziere.

În privinţa calculării dobânzilor şi penalităţilor conform Codului de procedură fiscală (Legea 207/2005, intrată în vigoare la 01.01.2016), Curtea a constatat că nivelul acestora este potrivit art. 174 alin. (5) de 0,02% pentru dobânzi/zi de întârziere şi potrivit art. 176 de 0,01% pentru penalităţi/zi de întârziere, iar în perioada 01.01.2004 - 01.01.2016, prin acte normative succesive (H.G. nr. 64/2004, H.G. nr. 784/2005, O.G. nr. 92/2003, OG26/2001, O.G. nr. 61/2002, Legea 210/2015, etc.), s-a reglementat un nivel al acestora mult mai ridicat.

În aceste condiţii, calcularea acestora conform actelor normative succesive, nu numai că ar fi în detrimentrul inculpaţilor, deoarece ar duce la un cuantum al accesoriilor fiscale mai mare decât cel rezultat din aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, dar ar conduce şi la încălcarea principiului disponibilităţii, Curtea neputând acorda în soluţionarea laturii civile mai mult decât a cerut partea civilă, chiar dacă inculpaţii ar solicita acest lucru.

Prin urmare, această critică este întemeiată doar în sensul reţinut anterior, referitor la natura accesoriilor fiscale.

Cei doi inculpaţi au mai susţinut la pct. 4 din motivele suplimentare că nu s-a stabilit data exactă de la care curge obligaţia de plată a debitului şi de la care se calculează accesorii fiscale.

Nici această critică nu este întemeiată, în condiţile în care s-a precizat că acestea curg de la data producerii prejudiciului, această sintagmă fiind suficientă pentru stabilirea momentului de la care se calculează dobânzi şi penalităţi de întârziere, cât timp pentru fiecare act material în parte (cu ocazia soluţionării laturilor penală şi civilă), s-a indicat momentul comiterii sale.

În cadrul motivelor suplimentare la pct. 5 (ca de altfel şi în cadrul motivelor restructurate ale inculpatului A., la pct. 6.6), cei doi inculpaţi au mai susţinut că în mod greşit nu au fost conceptate şi citate ca părţi civile şi/sau părţi responsabile civilmente, S.C. CC., S.C. AA., S.C. MM. S.A. şi S.C. LL. S.A..

Curtea a reţinut că, potrivit art. 19 alin. (2) din C. proc. pen.:"Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente", iar conform art. 21 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen.:"Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc la cererea părţii îndreptăţile potrivit legii civile în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)." "Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei."

De asemenea, art. 19 alin. (3) din C. proc. pen., reglementează situaţia când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că instanţa nu poate din oficiu să concepteze şi să citeze ca parte civilă sau ca parte responsabilă civilmente vreo persoană fizică sau juridică.

În plus, deşi S.C. CC. şi S.C. AA., teoretic ar fi putut avea calitatea de părţi responsabile civilmente (pentru actele materiale descrise la pct. 24, 212 şi 214), iar prima societate chiar şi calitatatea de parte civilă în raport cu infracţiunea de folosire fără drept a creditului societăţii, descrisă la pct. 32 al secţiunii în drept din rechizitoriu, nu numai că nu au fost respectate preved.art. 19 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 21 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., dar aceste societăţi şi-au încetat existenţa ca subiect de drept, prima societate fiind radiată la data de 19.06.2013, iar cea de a doua la data de 13.10.2011, ca urmare a falimentului.

În privinţa celorlalte două societăţi, S.C. MM. S.A. şi S.C. LL. S.A., nu numai că nu au solicitat să participe în cauză ca părţi civile sau ca părţi responsabile civilmente şi nici nu s-a exercitat împotriva lor acţiunea civilă, în sensul textelor legale menţionate anterior, dar în raport de natura infracţiunilor comise, nici nu ar fi putut avea aceste calităţi.

Apelanţii inculpaţi A. şi E. F. au mai criticat în cadrul motivelor de apel, primul la pct. 13, respectiv la pct. 11 din cadrul motivelor de apel restructurate şi cel de-al doilea la pct. 10, menţinerea măsurilor asiguratorii dispuse, însă Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică faţă de soluţiile dispuse în privinţa laturii civile a cauzei.

Inculpatul A. a mai susţinut că nu mai este proprietarul unora din bunurile imobile sechestrate, însă această critică este neîntemeiată.

Astfel, de esenţa naturii juridice a măsurilor asiguratorii este faptul că pe durata de funcţionare a acestora este suspendat doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra bunurilor aparţinând proprietarului, de unde rezultă că singurul care are un interes real cu privire la ridicarea sau desfiinţarea măsurii asiguratorii instituite în procesul penal este proprietarul imobilului sechestrat.

În consecinţă, chiar dacă bunurile sau o parte din bunuri asupra cărora s-a instituit măsura sechestrului asigurator nu ar aparţine inculpatului, singurii care pot justifica o eventuală vătămare prin indisponibilizarea lor temporară şi care au un interes în contestarea măsurilor asiguratorii, sunt proprietarii imobilelor şi nu inculpatul.

Având în vedere modul de soluţionare al laturii penale şi a laturii civile a cauzei, precum şi dispoz.art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. Curtea a dispus asupra măsurilor asigurătorii, astfel:

1. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va ridica măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului H.:

- sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 15.05.2012;

- sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.03.2006;

- autoturism marca x, serie motor x, serie saşiu x.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va ridica măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului H., până la concurenţa sumei de 19602,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

2. În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatei D.:

- sumele de bani la T. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.05.2008;

- sumele de bani la M. S.A. în contul bancar deschis la data de 25.03.2004;

- sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 20.09.2007;

- autoturism marca x, seria motor x, serie saşiu x;

- 120 părţi sociale, în valoare de 90 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale

- imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din apartament cu 4 camere şi dependinţele aferente, cu o suprafaţă totală de 82,31 RON şi cota indiviză din dreptul de coproprieate forţată şi perpetuă asupra părţilor din imobil care se folosesc în comun de toţi coproprietarii acestuia, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiei, nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova;

- imobil situat în Craiova, cartier Rovine, judeţul Dolj, constând în apartament cu 3 camere, precum şi dreptul de proprietate continuă asupra părţilor comune, nr. cadastral provizoriu x, înscris în CFI nedefinitivă nr. 26496 a municipiului Craiova, până la concurenţa sumei de 8705,6 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatei D.,D., până la concurenţa sumei de 8705,6 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

3. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului G.:

- sumele de bani la R. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.10.2010;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în comuna Afumaţi, satul Afumaţi, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 1300 mp şi construcţie-locuinţă plus anexă, identificate cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x (30068) a comunei Afumaţi, jud. Dolj, până la concurenţa sumei de 27256,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului G., până la concurenţa sumei de 27256,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

În temeiul art. 397 alin. (5) rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului G.:

- sumele de bani la R. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.10.2010;

- 20 părţi sociale, în valoare de 200 RON, din capitalul social al S.C. K., recum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în comuna Afumaţi, satul Afumaţi, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 1300 mp şi construcţie-locuinţă plus anexă, identificate cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x (30068) a comunei Afumaţi, jud. Dolj, până la concurenţa sumei de 12771,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 397 alin. (5) rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului G., până la concurenţa sumei de 12771,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

4. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va ridica măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului B.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 8.05.2012;

- sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 19.03.2003;

- sumele de bani la R., în contul bancar deschis la data de 24.10.2012;

- 1 parte socială, în valoare de 10 RON, din capitalul social al S.C. K. S.R.L.În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va ridica măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului B., până la concurenţa sumei de 218197,51 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

5. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., ridică măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului J., până la concurenţa sumei de 4968,28 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale.

6. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului E. F.:

- sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 28.07.2003;

- 180 părţi sociale, în valoare de 135 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 6 părţi sociale, în valoare de 60 RON, din capitalul social al S.C. S. S.R.L.,precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- 332 părţi sociale, în valoare de 3320 RON, din capitalul social al S.C. K., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

- imobil situat în Craiova, str. x (fostă str. x), judeţul Dolj, compus din 3 camere şi dependinţe, precum şi cota indiviză din dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor din bloc care se folosesc în comun de toţi coproprietarii şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei, pe toată durata existenţei construcţiei, cu nr. cadastral provizoriu x, CFI nedefinitivă 42461 a municipiului Craiova, până la concurenţa sumei de 18.054.023,75 RON (compusă din sumele de 18.003.761 RON şi 50262,75 RON), la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, la care se mai adaugă şi dobânzile şi penalităţile aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului inculpatului E. F., până la concurenţa sumei de 18.054.023,75 RON (compusă din sumele de 18.003.761 RON şi 50262,75 RON), la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, la care se mai adaugă şi dobânzile şi penalităţile aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

7. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului A.:

-sumele de bani la L., în contul bancar deschis la data de 17.04.2009;

-sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2005;

-sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 30.05.2001;

-sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 16.12.2008;

- 313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-540 părţi sociale, în valoare de 405 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-97735 părţi sociale, în valoare de 977350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud. Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter - 15 încăperi, etajul I - 27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 1 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CFI 49222 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 2 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI 49223 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI 49224 a municipiului Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv C1 având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp, până la concurenţa sumei sumei de 18.337.750,04 RON (compusă din sumele de 30.563,96 RON, 18.003.761 RON, 21.359,2 RON, 2901 RON, 2996 RON, 50.262,75 RON, 4518,49 RON, 19.602,2 RON, 1437 RON, 1753,13 RON, 198.595,31 RON), la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, la care se mai adaugă şi dobânzile şi penalităţile aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurenţa sumei de 18.337.750,04 RON (compusă din sumele de 30.563,96 RON, 18.003.761 RON, 21.359,2 RON, 2901 RON, 2996 RON, 50.262,75 RON, 4518,49 RON, 19.602,2 RON, 1437 RON, 1753,13 RON, 198.595,31 RON), la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, la care se mai adaugă şi dobânzile şi penalităţile aferente sumei achitate de 237.149 RON calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării acestei sume.

În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin ordonanţa emisă la data de 29.08.2013 în dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului A.:

-sumele de bani la L., în contul bancar deschis la data de 17.04.2009;

-sumele de bani la M. S.A., în contul bancar deschis la data de 4.03.2005;

-sumele de bani la N., în contul bancar deschis la data de 30.05.2001;

-sumele de bani la O. S.A., în contul bancar deschis la data de 16.12.2008;

-313.322 părţi sociale, în valoare de 3.133.220 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-540 părţi sociale, în valoare de 405 RON, din capitalul social al S.C. P. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-97735 părţi sociale, în valoare de 977350 RON, din capitalul social al S.C. Q. S.A., precum şi asupra cotei de participare la beneficii aferentă acestor părţi sociale;

-imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din teren intravilan în suprafaţă indiviză de 717,36 mp, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x a municipiului Craiova, jud. Dolj şi construcţie compusă din subsol - cu 29 încăperi, parter - 15 încăperi, etajul I - 27 încăperi, etajul II - 34 încăperi şi etajul III - 31 încăperi, identificat cu nr. cadastral provizoriu x, înscris în Cartea Funciară nr. x Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 1 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 76.661 mp, având nr. cadastral x, CFI 49222 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 2 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 65.865 mp, având nr. cadastral x, CFI 49223 a municipiului Craiova;

-imobil situat în municipiul Craiova, cartier Craioviţa Nouă, Amplasamentul 3 Balta Craioviţei, compus din teren intravilan în suprafaţă de 16.861 mp, având nr. cadastral x, CFI 49224 a municipiului Craiova;

- imobil situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, nr. cadastral provizoriu 7424, CFI 8717 a municipiului Craiova, compus din teren curţi-construcţii în suprafaţă de 1.581,58 mp şi trei corpuri de construcţii, respectiv C1 având destinaţie de sediu administrativ în suprafaţă de 288,6 mp, C2 având destinaţie de birouri şi magazie în suprafaţă construită de 149,29 mp şi utilă de 106,78 mp şi C3, având destinaţie de magazie, cu o suprafaţă construită de 182,36 mp şi o suprafaţă utilă de 165,05 mp, până la concurenţa sumei de 21476,8 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul 397 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, asupra patrimoniului inculpatului A., până la concurenţa sumei de 21476,8 RON la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

8. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi la art. 249 din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului părţii responsabile civilmente S.C. K., prin lichidator judiciar U.., până la concurenţa sumei de 19.602,2 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale

În temeiul art. 397 alin. (5) rap. la art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., va menţine măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit prin încheierea din 07 august 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Dolj definitivă prin decizia penală nr. 404/18.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova asupra patrimoniului părţii responsabile civilmente S.C. K., prin lichidator judiciar U. până la concurenţa sumei de 8705,6 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, calculate potrivit Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a obligaţiilor fiscale, în condiţiile art. 397 alin. (5) teza a II-a din C. proc. pen. în sensul că acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Având în vedere soluţiile de achitare a inculpaţilor D., H. şi B., Curtea:

A înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatei D. la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 26.000 RON către stat.

A înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului H. la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 11.000 RON către stat.

A înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului B. la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 11.000 RON către stat.

De asemenea, având în vedere argumentele expuse cu prilejul analizării apelului formulat de inculpatul J., Curtea a redus suma la care a fost obligat acesta de la 11.000 RON la 2000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, Curtea a constatat că instanţa de fond a indicat greşit temeiul juridic al cheltuielilor judiciare la care au fost obligaţi inculpaţii A. şi E. F., astfel că, în baza art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen. l-a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 151.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare la fond către stat.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen. îl-a obligat pe inculpatul E. F. la plata sumei de 31.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare la fond către stat.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a obligat apelantul-inculpat C. la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu au rămas în sarcina statului.

A majoarat onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul G., la 2.506 RON.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. celelalte cheltuieli judiciare din apel au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în casaţie, inculpatul A., prin apărător ales, împotriva deciziei penale nr. decizia penală nr. 1684 din 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2014, în latură penală numai cu privire la soluţia de încetare a procesului penal în baza art. 396 alin. (8) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. circumscrisă la 11 din cele 14 acte materiale din conţinutul infracţiunii continuate de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. referitor la care instanţa de apel prealabil constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale a statuat că sunt fapte prevăzute de legea penală specială şi anume dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 ca legea penală mai favorabilă [actele matriale de la pct. 21- 23, 24, 25, 26-28-210, 211, 212, 213,214 din rechizitoriu, astfel cum au fost reţinute în expunerea deciziei atacate]; în latura civilă: cu privire la soluţia în apel după rejudecarea cauzei pe fond în rezolvarea acţiunii civile acceosrii formulată de partea civilă statul român A.N.A.F. prin reprezentant convenţional D.G.R.F.P. Craiova circumscrisă la prejudiciile cauzate bugetului de stat prin cele 11 acte infracţionale aratate la lit. a) şi anume obligarea inculpatului în solidar cu ceilalţi coautori la despăgubiri civil-delictuale în sumă totală de 18.337.750,04 RON cu dobânzi şi penalităţi aferente conform art. 120 din O.G. nr. 92/2003 Codul de procedură fiscală, aflate la dosarul curţii de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, sub aspectul admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. prin apărătorul ales a menţionat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 440 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, cererea este introdusă în termenul de 30 zile de la comunicarea hotărârii instanţei de apel (art. 435 din C. proc. pen.); cererea vizează exclusiv decizia de încetare greşită a procesului penal conform art. 438 pct. 8 din C. proc. pen. cu solicitarea de a se adopta rezolvare juridică schimbată în temeiul art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. [fatpa nu este prevăzută de legea penală] rap. la art. 16 lit. b) teza I sau II din C. proc. pen. ["fapta nu este prevăzută de legea penală"/"ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege"]; cererea este formulată de inculpatul apelant care a avut formulate la judecata în apel motive de netemeinicie şi nelegalitte vizând pronunţarea soluţiei schimbate de achitare în baza art. 16 lit. b) teza I sau II din C. proc. pen. conform art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. cererea este formulată în scris, motivată în funcţie de cazurile de casare combinate prevăzute de art. 438 pct. 8 şi 7 din C. proc. pen. dovedite cu decizia atacată, documentatul procedural şi materialul probator aflat la dosar [art. 437 din C. proc. pen..].

În dezvoltarea motivelor de temeinicie a motivelor de casare, inculpatul prin apărător ales a menţionat câteva aspecte teoretice cu privie la scopul recursului în casaţie, respectiv a invocat dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., recursul în casaţie urmărind să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pe calea recursului în casaţie se verifică legalitatea hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în apel în vederea asigurării respectării principiului legalităţii, indiferent dacă este vorba despre incriminare, pedeapsa sau procedura.

Aceasta cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabilir a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

În raport cu D. C. civ. 517/2017 şi doctrina de specialitate în situaţia juridică în care la momentul încetării nelegale a procesului penal existau deja probe care justificau pronunţarea unor soluţii de achitare [ de exemplu fapta nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă] recursul în casaţie este admisbil şi trebuie întemeiat pe dispoziţiile combinate ale art. 438 alin. (81) pct. 7 alături de pct. 8, urmând a fi criticată soluţia de încetare a procesului penal [ care ar fi presupus pentru a filegală lipsa de obiect a acţiunii penale] soluţia care nu putea fi pronunţată câtă vreme acţiunea penală a rămas fără temei context legal care s-ar fi impus soluţia de achitare.

Chiar dacă art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se referă la soluţia de condamnare nu şi de încetare a procesului penal având în vedere ca, atât nelegaliatea soluţiei de condamnare, cât şi a celei de încetare

a procesului penal sunt determinate de aceeaşi cauză [fapta nu este prevăzută de legea penală ceea ce înseamnă lipsa de temei a acţiunii penale] în virtutea principiului ubi et eadem ratio ibi et eadem solutio/idem jus esse debet acest caz de casare este incident şi în ipoteza în discuţie care se regăseşte şi în cauza penală pendinte.

Prin fapta care nu este prevăzută de legea penală, în sensul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se înţelege o faptă care nu este tipică [fapta concret reţinută prin hotărârea definitivă nu este incriminată sau nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de norma de incriminare ] a se vedea în acest sent I.C.C.J. secţia penală decizia 250/RC/din 14.10.2014.

Omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale este incriminată după data de 01.08.2005 [conform art. 78 din Constituţia României, Legea 241/2005 privind evaziunea fiscală din M.O. 27.07.2005[ prin art. 9 alin. (1) lit. b) al legii amintite ce a preluat aproape integral dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea 87/1994 anterioară a evaziunii fiscale după modificările aduse de Legea 161/2003. Până la apariţia Legii nr. 161/2003 infracţiunea era reglemntată în art. 13 din Legea 87/1994 care folosea expresia "operaţiuni economico financiare" care nu a mai fost preluată ci înlocuită cu expresia restrictivă"operaţiuni comerciale".

Norma de incriminare art. 9 alin. (1) lit. b) constă în "omisiunea, în tot cau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a venituilor realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale". Noţiunea juridică de "operaţiune comercială" ridică probleme serioase de constituţionalitate, întrucât nu este definită şi nici nu se mai regăseşte în legisalţia în vigoare ca urmare abrogării Codului comercial Carol al II prin art. 230 lit. c) şi i) din Legea nr. 271/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 C. civ.

Mai mult decât atât art. VII din O.U.G. nr. 79/2011 pentru inrarea în vigoare a Legii 287/2009 prevede că la ata intrării în vigoare acestei legi expresia "contract comercial" sau "contracte comerciale" se înlocuieşte cu expresia "contract civil" sau după caz "contracte civile" iar expresia "contracte sau acte de comerţ" cu noţiunea contracte.

Aşadar, dacă până la intrarea în vigoare a noului C. civ. 1/10/2011, expresia de "operaţiune comercilă" avea un înţeles normativ determinat şi determinabil prin prisma dispoziţiilor Codului comercial în prezent această expresie nu îşi mai găseşte aplicabilitatea.

Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a expresiei "operaţiune comercială" din cuprinsul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 contravine principiului legalităţii incriminării. În acest sens s-a pronunţat D. C. civ. 603/2015 prin care s-a constatat că sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul art. 301 alin. (1) din C. pen. este neconstituţional.

Subiectul activ al infracţiunii este calificat fiind o persoană fizică sau juridică cu atribuţii de evidenţiere în documentele legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau veniturilor realizate în sensul art. 1 alin. (1), (4) şi (5) şi art. (10) din Legea nr. 80/1991a contabilităţii. Persoana calificată în sensul dispoziţiilor legale amintite [director economic, contabil şef care are studii economice superioare şi atribuţii privind conducerea contabilităţii entităţii] întocmeşte documentul justificativ, îl ănregistrează în evidenţele contabile şi fiscale, întocmeşte declaraţiile fiscale, declară obligaţiile fiscale privind t.v.a. şi impozitul pe profit.

Elementul material constă în omisiunea de a evidenţia în tot sau în parte în documentele legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate. Deci fapta constă într-o inacţiune.

Nu constituie omisiune în sensul legii penale înregistrareqa şi evidenţierea în documentele legale a operaţiunilor efectuate sau veniturilor realizate în situaţia în care ulterior pe baza acestor date organul fiscal reîncadrarea operaţiunii comerciale modificarea bazei de impunere şi stabilirea de obligaţii suplimentare conform art. 11 din Legea nr. 571/2003 conform jurisprudenţei constante a instanţelor judecătoreşti cu referire la decizia 274/2014 a Î.C.C.J, secţia penală [în cuprinsul căreia s-a mai reţinut că "în cazul înregistrării în actele contabile a operaţiunilor de vânzare efectuate şi a veniturilor realizate, având în vedere că organele fiscale au posibilitatea de a verifica şi constata operaţiunile de vânzare efectuate realizate şi sursa acestora, precum şi de a stabili felul obligaţiilor fiscale determinarea t.v.a. constituie exclusiv o chestiune de natură fiscală, neputând constitui infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005".

În acelaşi sens şi sentinţa penală nr. 78/2017 a Tribunalului Hunedoara, secţia penală ambele citate cu nota aprobativă în FFFFFF. "Infracţiunile de evaziune fiscală" Editura C.H. Beck, Bucureşti 2020, pag. 218.

Elementul subiectiv îl constituie intenţia directă calificată prin scop fapta fiind săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Lipsa acestui scop atage nerealizarea elementului material al laturi obiective jurisprudenţa instanţei supreme fiind consecventă şi constantă în acest sens [a se vedea exemplificativ decizia penală 438/RC/2017 a Î.C.C.J. secţia penală].

Dispoziţiile relevante în soluţionarea favorabilă a recursului în casaţie ale O.G. nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială sunt următoarele:

Art. 1"Actele şi serviciile notariale, care se îndeplinesc de către notarii publici, sunt supuse taxelor de timbru prevăzute la pct. I din anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă."

Art. 4"(1) Autentificarea actelor între vii, transaltive ale dreptului de proprietate şi ale altor depturi reale, care au ca obiect bunuri imobile, se taxează la valoarea declarată de părţi în actul autentic. Dacă există o disproporţie vădită valoarea declarată de părţi şi valoarea de circulaţie, notarul va amâna autentificarea actului până la stabilirea valorii de circulaţie, prin expertiza efectuată la cererea Camerei notarilor publici, pe cheltuiala acesteia; în acest caz, autentificarea se taxează la valoarea astfel stabilită."

Art. 6 "Este nulă vânzarea prin care părţile se înţeleg, printr-un act secret, să se plătească un preţ mai mare decât cel care se declară în actul autentic. (2) Nulitatea prevăzută la alin. (1) se extinde atât asupra actului secret, cât şi asupra actului autentic."

Anexa B "Evaluarea bunurilor imobile se va face în funcţie de valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin decât valoarea stabilită potrivit art. 4 alin. (1) din prezenta ordonanţă, iar a bunurilor mobile, în funcţie de valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de 25.000 RON."

Din decizia atacată şi documentarul procedural al dosarului rezultă în mod necontroversat atipicitatea faptelor concret săvârşite de inculpat astfel cum ele sunt indicate la pct. 21- 23, 24, 25, 26-28-210, 211, 212, 213,214 şi preluate nemodificate în expunerea sentinţei şi a deciziei având în vedere că:

- cele 11 fapte concret pretins săvârşite de inculpat şi deduse judecăţii ca ilicit penal fiscal referitor la care s-a pronunţat în apel soluţia de încetare a procesului penal nu constituie omisiuni în sensul conţinutului legal şi câmpului de aplicare al dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 [dar nici al referenţialului penal incriminatoriu anterior art. 11 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 87/1994] dar nici "operaţiuni fictive" sau "cheltuieli nereale", în sensul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 [respectiv art. 11 alin. (1) lit. c) teza II şi 11 alin. (1) lit. b) teza III din Legea nr. 87/1994];

- lipsa calităţii de subiect activ în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1), (4) şi (5) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii ce prevăd ca "răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie împreună cu personalul din subordine" [inculpatul având doar calitatea de acţionare doar la societăţile ale căror operaţiuni comerciale sunt incriminate pentru omisiune şi desemnate pentru organizarea şi conducerea contabilităţii persoane în specialităţile anterior amintite];

- tranzacţiile cu terenuri agricole din intravilan incriminate în cauza penală pendinte sunt încheiate prin acte civile autentice anterior intrării în vigoare a Legii 241/2005, astfel că nu constituie "operaţiuni comerciale", în sensul dispoziţiilor Codului comercial în vigoare la momentul respectiv dar nici al dispoziţiilor art. 9 lit. b) din legea nr. 241/2005 sau art. 11 alin. (1) lit. c) teza i din Legea nr. 87/1994;

- acuzaţia penală de evaziune fiscală privind tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan pct. 2, 3 fila x din rechizitoriu este contrară dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 18/1991 care defineşte destinaţia terenurilor grupele de folosinta agricole şi neagricole/art. 23 din Legea 50/1991 cu privire la introducerea terenurilor agricole din extravilan în intravilan după obţinerea avizelor A.N.I.F. şi O.C.P.I. şi ale Legii nr. 350/2001 privind angajarea teritoriului şi urbanismul pct. 7 din anexa 1 care defineşte suprafaţa agricolă dar şi a dispoziţiilor art. 37 şi 93 din Codul de procedură fiscală în condiţiile în care impozitul pe teren se face venit la bugetul local şi se realizează prin organul fiscal local [pentru terenurile agricole în speţa fiind emisă decizie de impunere de D.A.T.L. la altă valoare de impozitare care a fost avută în vedere în baza certificatului fiscal la notar dar ignorată şi neverificată de organul de urmărire penală/acuzaţia penală se bazează pe decizii de impunere cu baza de impunere diferită fără ca A.N.A.F. să aibă calitate şi compentenţa să modifice categoriade folosinţă şi impozitare a terenului agricol extravilan stabilită de autoritatea administrativă locală];

- fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan pct. 2, 3 fila x din rechizitoriu este contrară dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 571/2003 din Codul fiscal şi a normei metodologice de aplicare aprobată prin H.G. nr. 44/2004/dar şi a dispoziţiilor art. 1125 din Legea 571/2003 [ tranzacţiile cu terenurilor agricole extravilane amintite s-au derulat între persoane fizice române afiliate/pe baza de contracte autentitice/sau emis documente fiscale s-au înregistrat în contabilitate şi s-au declarat T.V.A. şi impozite aferente];

- lipsa elementului materiale al laturii obiective având în vedere ca elementele patrimoniale ale tranzacţiilor civile amintite menţionate în actele autentice de vânzare-cumpărare [ valoare teren, preţ încasat plătit, t.v. a, impozit pe venit[ au fost înregistrate întocmai şi în totalitate în evidenţele contabile fiind declarate în mod corespunzător obligaţiile fiscale aferente, reîncadrarea ulterioară a acestor operaţiuni civile de vânzare-cumpărare prin R.I.F. x din 27.06.2006 încheiat de D.G.R.F.P. Craiova activitatea de inspecţie fiscală ca operaţiuni comerciale prin stabilire de bază de impozitare suplimentară şi calculare de obliaţii suplimentare în baza art. 11 din Legea nr. 571/2003 fiind făcută pe baza înregistrărilor contabile şi declaraţiilor fiscale ale contribuabililor persoane juridice;

- lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a expresiei "operaţiuni comerciale" din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din cuprinsul Legii nr. 241/2005 în raport cu D. C. civ. 603/2015 care a constatat că sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul art. 301 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională reîncadrarea actelor civile de vânzare-cumpărare în anul 2006 de către organul fiscal fiind făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţia României privind principiul legalităţii incriminării;

- lipsa intenţiei infracţionale având în vedere considerentele anterior expuse;

- acuzaţia penală de evaziune fiscală privind tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan pct. 2, 3 fila x din rechizitoriu este contrară şi jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti locale în materie [ a se vedea expertizele de evaluare a proprietăţilor imobiliare în extravilan efectuate în dosarul nr. x/2007 al Curţii de Apel Craiova raport de evaluare de către GGGGGG./dar şi a grilei de evaluare folosită de notari din raza teritorială a Judecătoriei Craiova];

- operaţiunile comerciale efectuate după 25 august 2005 sunt operaţiuni reale bazate pe înregistrări în documente justificative reale emise legal nefiind aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005.

În concluzie a solicitat admiterea recursului în casaţie în conformitate cu dispoziţiile combinate ale art. 438 alin. (8) şi (7) din C. proc. pen. rap. la art. 440 alin. (4) şi 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., în sensul înlocuirii soluţiei actuale de încetare a procesului penal în baza art. 16 lit. f) din C. proc. pen. cu aceea de achitare în baza art. 16 lit. b) teza I sau II din C. proc. pen. şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile conform art. 347 rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

În baza art. 441 din C. proc. pen. consecutiv admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie inculpatul prin apărător ale a solicitat şi suspendarea executării deciziei penale nr. 1684 din 17 decembrie 2021 pe latura civilă cu privire la obligarea la despăgubiri civile delictuale în sumă de 18.337.750,04 RON cu dobânzi şi penalităţi conform art. 120 din O.G. nr. 92/2003 din Codul de procedură fiscală.

A fost anexat ca documentar procedural în sprijinul admiterii recursului în casaţie R.I.F. x din data de 27.07.2006 [parţial], decizia 1684/2021 [parţial].

Se va ataşa dosarul nr. x/2014 în care se afla decizia atacată în integralitate, actele autentice de vânzare-cumpărare şi documentarul procedural invocat în sprijinul admiterii recursului în casaţie.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 24 martie 2022.

Prin încheierea de şedinţă de Cameră de Consiliu din 24 martie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, aflată la dosarul Înaltei Curţi, completul, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. a admis în principiu cerere de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1684 din data de 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

S-a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A..

S-a fixat termenul la data de 7 aprilie 2022, ora 9:00, pentru când se vor cita părţile, cu încunoştinţarea telefonică a apărătorului ales al inculpatului.

Pentru a se dispune astfel, completul a reţinut în sinteză ceea ce au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, precum şi aspectele mai sus menţionate din raportul magistratului asistent.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 30 decembrie 2021.

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit pentru acesta la data de 25 ianuarie 2022, cererea de recurs în casaţie fiind formulată la data de 25 ianuarie 2022 (data înregistrării - dosar nr. x/2014 al Curţii de Apel

Craiova), cu respectarea dispoziţiilor art. 435 din C. proc. pen. fiind formulată în termenul prevăzut de lege.

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de lege, în sensul că a fost formulată în scris şi semnată de avocatul care a redactat-o, recurentul a indicat datele de stare civilă şi domiciliul, invocând cazurile de casare prevăzut de art. 438 pct. 7- inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi 8- în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal din C. proc. pen.

În motivarea recursului în casaţie inculpatul a criticat decizia penală nr. 1684 din 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori atât cu privire la latura penală [numai cu privire la soluţia de încetare a procesului penal în baza art. 396 alin. (8) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. circumscrisă la 11 din cele 14 acte materiale din conţinutul infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1)

lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior], cât şi cu privire la latura civilă a cauzei (cu privire la soluţia dată în apel după rejudecarea cauzei pe fond cu privire la rezolvarea acţiunii civile accesorii formulată de partea civilă Statul Român prin ANAF circumscrisă la prejudiciile cauzate bugetului de stat prin cele 11 acte infracţionale, respectiv obligarea inculpatului în solidar cu ceilalţi coautori la despăgubiri civil-delictuale în cuantum de 18.337.750,04 RON cu dobânzi şi penalităţi aferente, conform art. 120 din O.G. nr. 92/2003, Codul de procedură fiscală.

Pentru cazurile comune de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 pct. 7 şi 8 din C. proc. pen., a precizat că vizează acuzaţia de evaziune fiscală în formă continuată în perioada anilor 2004-2005 prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, circumscrisă celor 14 acte materiale ce au cauzat prejudiciul antemenţionat a invocat următoarele motive de nelegalitate:

a) aplicarea nelegală în cauză de organul fiscal a procedurii de reîncadrare a tranzacţiillor cu terenurile agricole din extravilan efectuate prin acte autentice civile de vânzare cumpărare bunuri imobile incriminate în cauză ca infracţiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 prevăzută de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 571/2003, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile legale speciale ale O.G. nr. 12/1998 art. 1 şi 4 şi Anexa pct. I. nota B conform cărora notarul este obligat să autentifice actul doar după stabilirea valorii de circulaţie prin expertiza efectuată la cererea camerei notarilor publici fiind nulă vânzarea prin care părţile se înţeleg printr-un act secret să plătească un preţ mai mare decât cel care se declara în actul autentic conform art. 6 din aceeaşi ordonanţă.

b) lipsa calităţii de subiect activ a inculpatului apelant cu privire la toate cele 11 fapte concret săvârşite reţinute ca ilicit penal fiscal prin decizie în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1), (4) şi (5) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii ce prevăd că "răspunderea pentru aplicarea necorespunzatoare a reglementarilor contabile revine directorului economic, contabilului şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie împreună cu personalul din subordine";

c) lipsa de tipicitate obiectivă a faptelor concret săvârşite indicate la pct. 23 din rechizitoriu astfel cum acestea au fost reţinute ulterior în expunerea deciziei tranzacţiile cu terenuri agricole din extravilan dată de lipsa corespondentei vânzării şi cumpărării de terenuri agricole sus menţionate cu modelul legal incriminatoriu "omisiunea în tot sau în parte a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau veniturilor realizate..." prevăzut de art. 13 teza I din Legea nr. 87/1994 în vigoare la momentul săvârşirii faptelor preluat după data de 01.09.2005 prin art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 reţinut ca lege mai favorabilă întrucât actele civile de vânzare-cumpărare de terenuri agricole din extravilan sunt încheiate în formă autentică cu respectarea condiţiilor de procedură şi de fond pentru încheierea valabilă a acestora la momentul anilor 2004-2005 fiind notificate la momentul încheierii lor de notar către autorităţile fiscale, fiind calculate de către notar şi obigaţiile fiscale corespunzătoare care au şi fost plătite şi virate către bugetul de stat sau local tranzacţiile civile autentice amintite fiind înregistrate ulterior întocmai în contabilitatea şi evidenţele legale ale comercianţilor persoane juridice părţi cocontractante.

- tranzacţiile cu terenuri agricole din extravilan incriminate în cauza penală pendinte sunt incheiate prin acte autentice civile contracte de vânzare- cumpărare bunuri imobile incheiate anterior intrării in vigoare a Legii 241/2005 astfel că nu constituie " operaţiuni comerciale " în sensul dispoziţiilor art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 [acest motiv de nelegalitate se bazează şi pe lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a expresiei "operaţiuni comerciale " din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din cuprinsul Legii nr. 241/2005 în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 603/2015 care a constatat că sintagma "raporturi comerciale " din cuprinsul art. 301 alin. (1) din C. pen. este neconstitutională reîncadrarea actelor civile de vânzare-cumpărare în anul 2006 de către organul fiscal fiind făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţia României privind principiul legalităţii incriminării];

- acuzaţia penală de evaziune fiscală privind tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan pct. 2, 3 fila x din rechizitoriu este contrară dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 18/1991 care defineşte destinaţia terenurilor grupele de folosinţa agricole si neagricole/art. 23 din Legea nr. 50/1991 cu privire la introducerea terenurilor agricole din extravilan in intravilan după obţinerea avizelor A.N.I.F.si O.C.P.I. şi ale Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul pct. 7 din anexa 1 care defineşte suprafaţa agricolă dar şi a dispoziţiilor art. 37 şi 93 din Codul de procedură fiscală în condiţiile în care impozitul pe teren se face venit la bugetul local şi se realizează prin organul fiscal local [ pentru terenurile agricole în speţă fiind emisă decizie de impunere de D.A. T.L. la altă valoare de impozitare care a fost avută în vedere în baza certificatului fiscal la notar dar ignorată şi neverificată de organul de urmărire penală/acuzaţia penală se bazează pe decizii de impunere cu baza de impunere diferită fără ca A.N.A.F. să aibă calitate şi competenţă să modifice categoria de folosinţă şi impozitare a terenului agricol extravilan stabilită de autoritatea administrativă locală];

- fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan pct. 2, 3 fila x din rechizitoriu este contrar dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 571/2003, Codul fiscal şi a normei metodologice de aplicare aprobată prin H.G.44/2004/dar şi a dispoziţiilor art. 1125 din Legea nr. 571/2003 tranzacţiile cu terenurile agricole extravilane amintite s-au derulat intre persoane fizice romane AFILIATE];

- lipsa elementului material al laturii obiective având în vedere că elementele patrimoniale ale tranzacţiilor civile amintite menţionate în actele autentice de vânzare cumpărare au fost înregistrate întocmai şi în totalitate în evidenţele contabile fiind declarate în mod corespunzător obligaţiile fiscale aferente, reîncadrarea ulterioară a acestor operaţiuni civile de vânzare-cumpărare prin R.I.F. x din 27.06.2006 încheiat de D.G.R.F.P.Craiova activitatea de inspecţie fiscală ca operaţiuni comerciale prin stabilire de bază de impozitare suplimentară şi calculare de obligaţii suplimentare în baza art. 11 din Legea nr. 571/2003 fiind făcută pe baza înregistrărilor contabile şi declaraţiilor fiscale ale contribuabilor persoane juridice;

- acuzaţia penală de evaziune fiscală privind tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan pct. 2, 3 fila x din rechizitoriu este contrară şi jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti locale în materie;

- statuarea nelegală a instanţei de apel cu privire la cele 10 operaţiuni comerciale de la pct. 2l.24.25.26-28-210.211.213.214 ca fiind fapte prevăzute de legea penală în sensul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, întrucât sunt operaţiuni reale bazate pe înregistrări în documente justificative reale emise legal nefiind aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005;

d) lipsa tipicităţii subiective/lipsa elementului subiectiv intenţie calificată prin scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale cu privire la toate cele 13 acte infracţionale de la pct. 2l.24.25.26-28-210.211.213.214 ce au format obiectul judecăţii în fond ca fapte prevăzute de legea penală de către instanţa de apel.

În motivarea căii extraordinare de atac, inculpatul a susţinut că, în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 517/2017 şi doctrina de specialitate, în situaţia juridică în care, la momentul încetării nelegale a procesului penal existau deja probe care justificau pronunţarea unor soluţii de achitare, recursul în casaţie este admisibil şi trebuie întemeiat pe dispoziţiile combinate ale art. 438 alin. (1) pct. 7 alături de pct. 8, urmând a fi criticată soluţia de încetare a procesului penal soluţie care nu putea fi pronunţată câtă vreme acţiunea penală a rămas fără temei, context legal care s-ar fi impus soluţia de achitare.

A mai susţinut că, deşi art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. se referă la soluţia de condamnare nu şi la soluţia de încetare a procesului penal, având în vedere că, atât nelegalitatea soluţiei de condamnare, cât şi a celei de încetare a procesului penal sunt determinate de aceeaşi cauză (fapta nu este prevăzută de legea penală), în virtutea principiului ubi et eadem ratio ibi et eadem solutio/idem jus esse debet, în opinia recurentului, acest caz de casare este incident şi în ipoteza în discuţie, care se regăseşte şi în cauza penală pendinte.

În continuare, a susţinut că omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale a fost incriminată după data de 01 august 2005, prin art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2007 privind evaziunea fiscală, text de lege ce a preluat aproape integral dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 87/1994, iar noţiunea de "operaţiune comercială" nu mai este definită în legislaţia în vigoare. Astfel, a apreciat că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a expresiei "operaţiune comercială" din cuprinsul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 contravine principiului legalităţii incriminării, invocând în acest sens considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 603/2015 prin care s-a constatat că sintagma

"raporturi comerciale" din cuprinsul art. 301 alin. (1) din C. pen. este neconstituţional.

A mai susţinut, cu referire la elementul material al infracţiunii, că acesta constă în omisiunea de a evidenţia în tot sau în parte în documentele legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate. De asemenea, că nu constituie omisiune, în sensul legii penale, înregistrarea şi evidenţierea în documentele legale a operaţiunilor efectuate sau veniturilor realizate în situaţia în care ulterior, pe baza acestor date, organul fiscal reîncadra ca şi operaţiunii comerciale modificarea bazei de impunere şi stabilirea de obligaţii suplimentare conform art. 11 din Legea nr. 571/2003 conform jurisprudentei constante a instanţelor judecătoreşti cu referire la decizia nr. 274/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (în cuprinsul căreia s-a mai reţinut că în cazul înregistrării în actele contabile a operaţiunilor de vânzare efectuate şi a veniturilor realizate, având în vedere că organele fiscale au posibilitatea de a verifica şi constata operaţiunile de vânzare efectuate, veniturile realizate şi sursa acestora precum şi de a stabili felul obligaţiilor fiscale determinarea t.v.a. constituie exclusiv o chestiune de natură fiscală neputând constitui infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Pe cale de consecinţă, a susţinut că din cuprinsul deciziei recurate, dar şi din probatoriile administrate rezultă atipicitatea faptelor concret săvârşite de inculpat, respectiv cele 11 fapte deduse judecăţii nu constituie omisiuni în sensul conţinutului legii şi câmpului de aplicare al dispoziiilor art. 9 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 241/2005, dar nici operaţiuni fictive sau cheltuieli nereale, în sesnul lit.

c) al aceluiaşi articolo, lipsa calităţii de subiect activ, în raport cu dispoziţiile art. (1) alin. (1), (4) şi (5) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii ce prevăd că "răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie împreună cu personalul din subordine" [inculpatul având doar calitatea de acţionar doar la societăţile ale căror operaţiuni comerciale sunt incriminate pentru omisiune şi desemnate pentru organizarea şi conducerea contabilităţii persoane în specialităţile anterior amintite], tranzacţiile cu terenuri agricole din intravilan incriminate în cauza penală pendinte sunt încheiate prin acte civile autentice anterior intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005 astfel că nu constituie "operaţiuni comerciale" în sensul dispoziţiilor Codului comercial în vigoare la momentul respectiv dar nici al dispoziţiilor art. 9 lit.

b) din Legea nr. 241/2005 sau art. 11 alin. (1) lit.

c) teza I din Legea 87/1994, acuzaţia penală de evaziune fiscală privind tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan pct. 2, 3 fila x din rechizitoriu este contrară dispoziţiilor art. 2 din Legea 18/1991 care defineşte destinaţia terenurilor grupele de folosinţa agricole si neagricole/art. 23 din Legea nr. 50/1991 cu privire la introducerea terenurilor agricole din extravilan în intravilan după obţinerea avizelor A.N.I.F.şi O.C.P.I. şi ale Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul pct. 7 din anexa I care defineşte suprafaţa agricolă dar şi a dispoziţiilor art. 37 şi art. 93 din Codul de procedură fiscală în condiţiile în care impozitul pe teren se face venit la bugetul local şi se realizează prin organul fiscal local, fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan pct. 2, 3 fila x din rechizitoriu este contrară dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 571/2003 din Codul fiscal şi a normei metodologice de aplicare aprobată prin H.G. nr. 44/2004 dar şi a dispoziţiilor art. 1125 din Legea nr. 571/2003 (tranzacţiile cu terenurile agricole extravilane amintite s-au derulat intre persoane fizice romane afiliate/pe baza de contracte autentice/s-au emis documente fiscale s-au înregistrat în contabilitate şi sau declarat T.V.A.

şi impozite aferente), lipsa elementului material al laturii obiective, având în vedere că elementele patrimoniale ale tranzacţiilor civile amintite menţionate în actele autentice de vânzare-cumpărare au fost înregistrate întocmai şi în totalitate în evidenţele contabile fiind declarate în mod corespunzător obligaţiile fiscale aferente, reîncadrarea ulterioară a acestor operaţiuni civile de vânzare-cumpărare prin R.I.F. x din 27.06.2006 încheiat de D.G.R.F.P. Craiova, activitatea de inspecţie fiscală ca operaţiuni comerciale prin stabilire de bază de impozitare suplimentară şi calculare de obligaţii suplimentare în baza art. 11 din Legea nr. 571/2003 fiind făcută pe baza înregistrărilor contabile şi declaraţiilor fiscale ale contribuabililor persoane juridice, lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a expresiei "operaţiuni comerciale " din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit.

b) din cuprinsul Legii nr. 241/2005 în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 603/2015 care a constatat că sintagma "raporturi comerciale " din cuprinsul art. 301 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională reîncadrarea actelor civile de vânzare-cumpărare în anul 2006, de către organul fiscal, fiind făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţia României privind principiul legalităţii incriminării, lipsa intenţiei infracţionale, având în vedere considerentele anterior expuse, acuzaţia penală de evaziune fiscală privind tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan pct. 2, 3 fila x din rechizitoriu este contrară şi jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti locale în materie, operaţiunile comerciale efectuate după 25.08.2005 sunt operaţiuni reale bazate pe înregistrări în documente justificative reale emise legal nefiind aplicabile dispoziţiile art. 2 lit.

f) din Legea nr. 241/2005.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului în casaţie în conformitate cu dispoziţiile combinate ale art. 438 pct. 8 şi 7 din C. proc. pen. raportat la art. 440 alin. (4) şi art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., în sensul înlocuirii soluţiei actuale de încetare a procesului penal în baza art. 16 lit. f) din C. proc. pen., cu aceea de achitare în baza art. 16 lit. b) teza I sau II din C. proc. pen. şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile conform art. 347 rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Consecutiv admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie, în temeiul dispoziţiilor art. 441 din C. proc. pen., a solicitat şi suspendarea executării deciziei penale nr. 1684 din 17.12.2021 pe latură civilă cu privire la obligarea la despăgubiri civil delictuale în sumă de 18.337.750,04 RON cu dobânzi şi penalităţi conform art. 120 din O.G. nr. 92/2003 codul de procedura fiscală.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen.

Cererea de reucurs în casaţie a fost comunicată la data de 28 ianuarie 2022 inculpaţilor I., G. şi E. F., iar la data de 31 ianuarie 2022 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-DIICOT- Serviciul Teritorial Craiova.

În termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. în care procurorul sau părţile puteau depune concluzii scrise nu au fost formulate concluzii.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25 februarie 2022, când judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererilor, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen.

La data de 21 martie 2022 a fost întocmit raportul de faţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în raport, cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către curtea de apel.

Prin recursul în casaţie este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casaţie vizează, aşadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalităţii, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile legale.

Potrivit art. 440 din C. proc. pen. admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menţionate numele şi prenumele inculpaţilor, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura apărătorilor aleşi ai inculpaţilor care au exercitat calea de atac, în numele acestora.

Condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. rezultă din indicarea temeiul de drept pe care se întemeiază recursurile în casaţie, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen.

Cu referire la motivul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi constată că motivele arătate nu pot fi subsumate cazului invocat, întrucât acestea nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, astfel cum se impune în situaţia exercitării acestei căi extraordinare de atac.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situaţiilor în care s-a pronunţat o soluţie definitivă de condamnare, nu de încetare a procesului penal, cum este cazul în speţă, situaţie în care criticile în sensul că fapta nu ar întruni elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare pot fi analizate în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocat de asemenea de recurentul condamnat A..

Astfel, prin cererea de recurs în casaţie, cu referire la dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a arătat că în mod greşit s-a dispus soluţia de încetare a procesului penal în baza art. 396 alin. (8) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., circumscrisă la 11 din cele 14 acte materiale din conţinutul infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, aspecte cu privire la care judecătorul de filtru din cadrul instanţei supreme constată că se cirscumscriu acestui caz de casare.

În acelaşi sens, sunt avute în vedere şi considerentele deciziei nr. 699 din 29 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., prin care Curtea Constituţională a statuat în paragraful 26 că "în situaţia în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, nu numai procurorul şi partea civilă pot invoca motivul de casare prevăzut de textul de lege criticat - vizând o soluţie de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei -, ci şi inculpatul poate formula recurs în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în scopul obţinerii însă a unei soluţii de achitare.", inculpatul având calitatea de titular al căii de atac.

Cât priveşte cererea formulată de recurentul inculpat privind suspendarea executării hotărârii recurate, judecătorul de filtru reţine că, potrivit art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii.

Aşadar, textul de lege invocat prevede posibilitatea instanţei, care admite în principiu cererea de recurs în casaţie, să suspende executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei.

În considerarea acestor dispoziţii legale, în raport cu motivele invocate în susţinerea cererilor de recurs în casaţie, împrejurările concrete ale cauzei şi stadiul procesual al cauzei, când se analizează doar îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., instanţa consideră că nu se justifică suspendarea executării hotărârii atacate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1684 din data de 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia Penală şi pentru

Cauze cu Minori şi a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., fixând termen la data de 07 aprilie 2022, ora 09:00, pentru când s-a dispus citarea părţile, cu încunoştinţa telefonic a apărătorului ales al inculpatului.

La dosarul cauzei au fost depuse concluzii scrise din partea recurentului inculpat A. prin apărătorul ales, în mai multe exemplare, aflate la filele x; 141-146; 166-177, precum şi fotocopiile unor înscrisuri aflate la dosarul Înaltei Curţi, în care au fost prezentate scurte precizări privind acuzaţii penale şi decizia instanţei de apel, observaţii prealabile cu privire la Legea nr. 241/2005 reţinută ca lege mai favorabilă în cauză Legea anterioară 87/1994 a evaziunii fiscale în a cărei perioadă de activitate au fost comise faptele deduse judecăţii, motivele recursului în casaţie fiind circumscrie cazurilor combinate invocate prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen. şi se referă în concret la erori de judecată în drept astfel cum acestea sunt precizate şi indicate în continuare.

a) în special faptele concret săvârşite descrise la pct. 23 [cele 4 vântări de terenuri agricole din extravilan efectuate de S.C. BB. la datele de 29.11.2004, 09.12.2004, 13.12.2004 şi 20.01.2005[ astfel cum au fost preluate în expunerea deciziei după modificări şi completări faţă de rechizitoriu şi sentinţa cinfigurate obiectiv "faptele inculpatului A. împreună cu O.G.C., N.N.A. şi J.G. S [administratorii de drept ai SC. BB. conform expunerii sentinţei şi deciziei[ în perioada 2003-2006 [ ianuarie 2005 conform deciziei] nu au înregistrat în contabilitate SC. BB. S.A.. veniturile rezultate în urma vânzării suprafeţei de 23,50 ha teren [agricol extravilan conform datelor din expunerea deciziei] cauzând prin aceasta bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 21.127.721,26 RON [18.240.910 RON conform datelor din expunerea deciziei] impozit pe venit şi T.V.A." sunt constatate prin sentinţa şi decizie - în aplicarea dispoziţiilor art. 17 şi 18 din C. proc. pen., ca fiind fapte infracţionale prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior 1969 contrar legii respectiv:

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 1169 din C. civ. ce reglementează şi confirmă dreptul părţilor de a contracta reglementările din C. civ. având prioritate în domeniu [reglementările nu trebuie să intervină în a decide clauzele unui contract civil, impozitarea fiind subrogată clauzelor contractuale agreate de bunca-credinţa de către părţi];

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 258 alin. (1) din Codul fiscal Legea nr. 571/2003 [conform cărora regimul economic al terenurilor agricole din extravilan se stabileşte conform încadrării făcute de Consiliul Local ] art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului [conform cărora "Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracteri obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al impbilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investitţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii"], art. 2 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991 privind executarea şi autorizarea construcţiilor [ ce definesc destinaţia terenurilor agricole introducerea acestora în intravilan pentru a putea fi construibile şi taxabile pentru t.v.a ]. În esenţă legal există o singură bază de impunere la terenurile agricole extravilane şi anume aceea stabilită de Consiliul Local cu privire la impozit pe teren, impozitul pe venitul din tranzacţia imobiliară şi t.v. a. completată cu dispoziţiile art. 1169 din C. civ. şi acelea ale O.G. nr. 12/1998 privind taxele notariale de timbru Norma metodologică 443/C din 17.07.1999, art. 12 alin. (1) lit. a) a autentificarea contractelor de vânzare-cumpărare bunuri imobile;

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 din Codul fiscal pe care s-a bazat judecata de tipicitate obiectivă efectuată prin sentinţa [întrucât contractele de vânzare-cumpărare nu au fost încheiate între persoane române afiliate a se vedea neaplicarea în cauză a acestor dispoziţii legale statuată prin decizie];

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din aceiaşi lege conform cărora " la stabilirea sumei unui impozit autorităţiel fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are scop economic…[întrucât reîncadrarea tranzacţiei în baza acestui text de lege efectuată pentru prima dată şi în mod definitiv în camera de consiliu cu ocazia pronunţării deciziei nu era permisă în anii 2004, 2005,2006 în lipsa de reglementare a procedurii de încadrare de dispoziţiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind certitudinea impunerii prin elaborarea de norme juridice clare care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar la momentul pronunţării sentinţei şi deciziei de dispoziţiile art. 11 alin. (13) din Codul fiscal conform cărora procedura de reîncadrare a unei tranzacţii se stabileşte prin Ordin al Preşedintelui A.N.A.F. care nu exista la momentul anului 2004],

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 52 din C. proc. pen. chestiuni prealabile cu referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 102 din 17.02.2021

[ având în vedere autoritatea de lucru judecat cu privire la preţurile de vânzare în anul 2004 ale terenurilor agricole din extravilan a deciziei penale nr. 2947/2011 a Curţii de Apel Craiova ce are ca obiect chiar terenuri dintre cele tranzacţionate de SC. BB. la pct. 4];

- lipsa obiectului juridic şi material al infracţiunilor de la art. 11 lit. b) teza I din Legea nr. 87/1994 constând în încălcarea relaţiilor sociale privind stabilirea corectă a stării de fapt fiscle prin evidenţierea completă şi corectă a ansamblului activităţii contribuabilului şi a veniturilor realizate în situaţia contabilă în speţă a impunerilor în regim real [conform documentarului procedural, expertizelor, ordonanţelor de clasare date de D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Craiova operaţiunile comerciale incriminate au fost evidenţiate şi declarate complet şi corect din punct de vedere contabil şi fiscal/exclusiv în baza acestor înregistrări fiind stabilită o bază impozabile diferită de organul fiscal];

b) în general toate cele 11 fapte concret săvârşite descrise la pct. 21- 23, 24, 25, 26-28-210, 211, 212, 213, 214 astfel cum au fost preluate în expunerea deciziei după modificări şi completări faţă de rechizitoriu şi sentinţa sunt constatate prin sentinţă şi decizie - în aplicarea dispoziţiilor art. 17 şi 18 din C. proc. pen. - ca fiind fapte infracţionale prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b), c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior 1969 contrar legii respectiv:

- lipsa calităţii de subiect activ al infracţiunii de la art. 11 lit. b) teza i şi II din Legea nr. 87/1994 în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1), (4) şi (5) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii ce prevăd că !răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie împreună cu personalul din subordine";

- lipsa elementului material al laturii obiective prevăzut de art. 11 lit. b) teza I şi II din Legea nr. 87/1994 [sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul obţinerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile (.) ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operaţiuni fictive].

Operaţiunile comerciale incriminate în cauză sunt operaţiuni reale bazate pe înregistrări în documente justificative reale emise legal nefiind aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005;

- lipsa elementului subiectiv intenţie cu rea-credinţă;

- lipsa urmării socialmente periculoase ori starea de pericol ori existenţa unui prejudiciu.

Norma de incriminare art. 11 lit. b) teza I din Legea 87/1994 constă în

"omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în acele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate [din operaţiuni comerciale n.a.] în scopul sustrageerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale."

Codul comercil din 10.05.1887 în vigoare în perioada 2004-2005/Cartea I despre comerţ în general/dispoziţii generale Art. 1 "în comerţ se aplică legea de faţă". Titlul II despre faptele de comerţ Art. 3 "Legea considera ca fape de comerţ": 1. "Cumpărăturile de producte sau mărfuri spre a se revinde." Articolul 4 "Se socotesc, afară, de acestea, cu fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul."

Actele juridice civile de vânzare-cumpărare cu terenurile agricole din extravilan nu sunt operaţiuni comerciale în sensul Codului comercial. Din acest motiv Legea nr. 571/2003 din Codul fiscal anterior prin art. 141 alin. (2) lit. f) exceptează din cadrul operaţiunilor taxabile vânzările de terenuri agricole din extravilan. În acelaşi sens este şi Codul fiscal actual Legea nr. 227/2015.

Noţiunea juridică de "operaţiune comercială" din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 ridică astfel probleme serioase de constituţionalitate, întrucât nu este difinită propriu în Codul fiscal fiind obligatorie semnificaţiei juridice din Codul comercial cu privire la tranzacţiile cu terenuri agricole din extravilan.

Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a expresiei "operaţiune comercială" din cuprinsul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005 contravine principiului legalităţii incriminării dar şi principiului certitudinii impunerii prevăzut de art. 3 lit. b) din Codul fiscal. În acest sens s-a pronunţat D. C. civ. 603/2015 prin care s-a constatat ca sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul art. 301 alin. (1) din C. pen. este neconstituţional.

Subiectul activ al infracţiunii este calificat fiind o persoană fizică sau juridică cu atribuţii de evidenţiere în documentele legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau veniturilor realizate în sensul art. 1 alin. (1), (4) şi (5) şi art. 10 din Legea nr. 80/1991 a contabilităţii. Persoana calificată în sensul dispoziţiilor legale amintite [director economic, contabil şef care are studii economice superioare şi atribuţii privind conducerea contabilităţii entităţii] întocmeşte documentul justificativ, îl înregistrează în evidenţele contabile şi fiscale, întocmeşte declaraţiile fiscale, declară obligaţiile fiscale privind t.v.a. şi impozitul pe profit.

Elementul material constă în omisiunea de a evidenţia în tot sau în parte în documentele legale operaţiunile comerciale efectuate sau veniturile realizate. Deci fapta constă într-o inacţiune.

Nu constituie omisiune, în sensul legii penale înregistrarea şi evidenţierea în documentele legale a operaţiunilor efectuate sau veniturilor realizate în situaţia în care ulterior pe baza acestor date organul fiscal reîncadrarea operaţiunii comerciale, modificarea bazei de impunere şi stabilirea de obliaţii suplimentare conform art. 11 din Legea nr. 571/2003 conform jurisprudenţei constante a instanţelor judecătoreşti cu referire la decizia 274/2014 a Î.C.C.J. secţia penală [în cuprinsul căriea s-a mai reţinut că "în cazul înregistrării în actele contabile a operaţiunilor de vânzare efectuate şi a veniturilor realizate având în vedere că organele fiscale au posibilitatea de a verifica şi constata operaţiunile de vânzare efectuate vniturile realizate şi sursa acestora, precum şi de a stabilit felul obligaţiilor fiscale determinarea t.v.a. constituie exclusiv o chestiune de natură fiscală (.) neputând constitui infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005".

În acelaşi sens şi sentinţa penală 78/2017 a Tribunalului Hunedoara, secţia penală ambele citate cu notă aprobativă în FFFFFF. "Infracţiunile de evaziune fiscală", Editura C.H. Beck Bucureşti 2020 pag. 218.

Elementul subiectiv îl constituie intenţia directă calificată prin scop fapta fiind săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Lipsa acestui scop atrage nerealizarea elementului material al laturii obiective jurisprudenţa instanţei supreme fiind consecventă şi constantă în acest sens [ a se vedea exemplificativ decizia penală 438/RC/2017 a Î.C.C.J., secţia penală].

Materialitatea faptelor reţinute prin decizie nu relevă existenţa elementului subiectiv în condiţiile în care documentarul procedural al dosarului atestă în mod necontroversat că toate societăţile comerciale la care inculpatul era acţionar conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 82/1991 aveau desemnaţi administraori de drept, directori economici, contabili jurişti şi alt personal de specialitate geranţi legali sau contractuali ai derulării în condiţii legale a activităţilor comerciale.

În concluzie, inculpatul A. prin apărătorul ales a solicitat instanţei supreme de control de legalitate a deciziei atacate admiterea ca întemeiate a motivelor de recurs invocate astfel cum au fost precizate prin concluziile actuale, admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei şi a sentinţei şi pronunţarea de soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., lăsând nesoluţionată acţiunea civilă.

De asemenea, recurentul inculpat prin apărătorul său ales a depus la dosar şi concluzii scrise suplimentare, aflate în două exemplare la dosarul Înaltei Curţi în care se solicită cu privire la recurentul inculpat în calitate de administrator de fapt al societăţilor comerciale implicate în tranzacţiile civile şi comerciale incriminate prin decizie de a constata întemeiate motivele recursului în casaţie împotriva deciziei penale nr. 1864 din 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi implicit şi a sentinţei penale nr. 8 din 13 februarie 2021 şi de a pronunţa în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. soluţia legală de admitere a recursului în casaţie şi achitarea inculpatului recurent A. în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru toate cele 11 fapte infracţionale prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b), c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 indicate la pct. 21-23, 24, 25, 26-28-210, 211, 212, 213, 214 [ ori numai pentru fapta infracţională prevăzută de la pct. 23], lăsând nesoluţionată acţiunea civilă conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Pentru motivele substanţiale de nelegalitate erori de judecată în drept circumscrise cazurilor combinate de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. pen. referitoare la:

- Atipicitatea obiectivă şi subiectivă a celor 11 fapte concret săvârşite în perioada martie 2003 - august 2005;

- în raport cu referenţialul penal în vigoare la momentul respectiv şi anume dispoziţiile incriminatorii ale art. 11 lit. c) ipoteza I şi II din legea anterioară 87/1994 a evaziunii fiscale ulterior modificărilor intervenite prin Legea 161/2003 publicată în M.O. la data 21.04.2003 [iar nu 11 lit. b) teza I şi III cum s-a trecut din eroare în precizarea ceerii de recurs în casaţie], astfel cum acestea sunt prezentate alături de argumentele justificative de ordin material legal expuse în continuare:

a) lipsa obiectului juridic şi material al infracţiunilor de la art. 11 lit. c) ipoteza I din Legea 87/1994 modificată referitor la fapta concret săvârşită la pct. 23, constând în încălcarea relaţiilor sociale privind stabilirea corectă a stării de fapt fiscale prin evidenţierea completă şi corectă a ansamblului activităţii contribuabilului şi a veniturilor realizate în situaţia contabilă în speţă a impunerilor în regim real [conform documentarului procedural, expertizelor, ordonanţelor de clasare date de D.I.I.C.O.T Serviciul Teritorial Craiova, operaţiunile comerciale incriminate au fost evidenţiate şi declarate complet şi corect din punct de vedere contabil şi fiscal/exclusiv în baza acestor înregistrări fiins stabilită o bază impozabilă diferită de organul fiscal];

b) lipsa calităţii de subiect activ coautor al infracţiunilor prevăzut de la art. 11 lit. c) ipoteza I şi II din Legea 87/1994 cu privie la toate cele 11 fapte infracţionale săvârşite reţinute prin decizie [în raport cu dispoziţiile relevante în speţa art. 1 alin. (1), (4) şi (5) şi art. 10 alin. (1) din Legea 82/1991 a contabilităţii ce prevăd ca "răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie împreună cu personalul din subordine"/dispoziţiile relevante ale art. 46 alin. (1) şi (2) din C. pen. rap. la art. 17 din C. pen./şi jurisprudenţa relevantă sub acest aspect a instanţei supreme şi celorlalte instanţele judecătoreşti];

c) lipsa elementului material al laturii obiective al infracţiunii prevăzută de art. 11 lit. c) ipoteza I din Legea 87/1994 cu referire la fapta infracţională prevăzută la pct. 23 [ actele juridice civile de înstrăinare terenuri agricole din extravilan încheiate în cursul anului 2004 nu sunt acte de comerţi şi nici operaţiuni comerciale în sensul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu sunt acte de comerţ şi nici de a evidenţia în parte în actele contabile şi alte documente legale veniturile realizate din cele 4 acte civile juridice de înstrăinare terenuri agricole din extravilan încheiate de S.C. BB. în perioada 2004 - ianuarie 2005 nu există în cauză, întrucât documentarul procedural, expertizele, ordonanţele de clasare date de D.I.I.C.O.T. Serviciu Teritorial Craiova probează în mod necontroversat că operaţiunile juridice civile amintite şi elementele patrimoniale ale acestora inclusiv obligaţiile fiscale aferente preţurilor din contractele de vânzare cumpărare achitate de cumpărători au fost evidenţiate şi declarate complet şi corect din punct de vedere contabil şi fiscal exclusiv în baza acestor înregistrări fiind stabilită o bază impozabilă diferită de organul fiscal];

- în plus caracterul de fapt infracţionale reţinut prin decizie cu privire la vânzările de terenuri agricole din extravilan amintite este contrar legii:

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 1169 din C. civ. ce reglementează şi confirmă dreptul părţilor de a contracta reglementările din C. civ. având prioritate în domeniu [reglementările administrativ fiscale nu trebuie să intervină unilateral în lipsa unor dispoziţii legale de excepţie în acest sens în a decide clauzele unui contract civil, impozitarea fiins subordonată clauzelor contractuale agreate cu bună-credinţă de către părţi];

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 258 alin. (1) din Codul fiscal, Legea 571/2003 [conform cărora regimul economic al terenurilor agricole din extravilan se stabileşte conform încadrării făcute de Consiliul Local];

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (81) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului [conorm cărora "Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii"];

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Legea 18/1991 a fondului funciar şi art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991 privind executarea şi autorizarea construcţiilor [ce definesc destinaţia terenurilor agricole introducerea acestora în intravilan pentru a putea fi construibile şi taxabile pentru t.v.a.]; în esenţă legal există o singură bază de impunere la terenurile agricole extravilane şi anume aceea stabilită de Consiliul Local cu privire la impozit pe teren, impozitul pe venitul din tranzacţia imobiliară şi t.v.a. completată cu dispoziţiile art. 1169 din C. civ. şi acelea ale O.G. nr. 12/1998 privind taxele notariale de timbru, Norma metodologică 443/C din 17.07.1999, art. 12 alin. (1) lit. a) autentificarea contractelor de vânzare-cumpărare bunuri imobile;

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea 571/2003 din Codul fiscal pe care s-a bazat judecata de tipicitate obiectivă efectuată prin sentinţa [întrucât contractele de vânzare-cumpărare nu au fost încheiate între persoane române afiliate a se vedea neaplicarea în cauză a acestor dispoziţii legale statuată prin decizie];

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din aceiaşi lege conform "la stabilirea sumei unui impozit autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are scop economic…"[întrucât reîncadrarea tranzacţiei în baza acestui text de lege efectuată pentru prima dată şi în mod definitiv în camera de consiliu cu ocazia pronunţării deciziei nu era permisa în anii 2004, 2005, 2006 în lipsa de reglementare a proceurii de încadrare de dispoziţiile art. 3 lit. b) din Legea 571/2003 privind certitudinea impunerii prin elaborarea de norme juridice clare care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar la momentul pronunţării sentinţei şi deciziei de dispoziţiile art. 11 alin. (13) din Codul fiscal conform cărora procedura de reîncadrare a unei tranzacţii se stabileşte prin Ordin al Preşedintelui A.N.A.F. care nu exista la momentul anului 2004];

- cu încălcarea dispoziţiilor art. 52 din C. proc. pen. chestiuni cu referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 102 din 17.02.2021 [ avân d în vedere autoritatea de lucru judecat cu privire la preţunrile de vânzare în anul 2004 ale terenurilor agricole din extravilan a deciziei penale nr. 2947/2011 a Curţii de Apel Craiova ce are ca obiect chiar terenuri dintre cele tranzacţionate de SC. BB. la pct. 4];

d) lipsa urmării socilamente periculoase existenţa unui prejudiciu fiscal în cauză cu privire la faptele infracţionale de la pct. 23;

e) lipsa elementului subiectiv intenţie rea-credinţă în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale cu privire la toate cele 11 fapte infracţionale în ceea ce priveşte pe recurentul inculpat coautor ca administrator de fapt alături de administratorii de drept şi personalul de specialitate prevăzut de art. 6 şi 10 din Legea 82/1991 a contabilităţii.

La termenul de astăzi, apărătorul ales al recurentului inculpat A., avocat HHHHHH., având cuvântul, în concluziile orale, în dezbateri

a solicitat, în principal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie şi înlocuirea soluţiei de încetare a procesului penal pentru toate cele 11 fapte infracţionale de evaziune fiscală cu aceea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., lăsând nesoluţionată acţiunea civilă, conform art. 25 alin. (5) raportat la art. 397 din C. proc. pen.

În subsidiar, a solicitat înlocuirea soluţiei de încetare a procesului penal dispusă în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. cu privire la fapta infracţională indicată la punctul 23 din rechizitoriu vizând tranzacţiile cu terenuri agricole din extravilan cu aceea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., lăsând nesoluţionată acţiunea civilă.

A susţinut că, în esenţă, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie pentru cazul prev. de 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Preşedintele completului a pus în vedere apărătorului ales al recurentului inculpat A. că a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie pentru cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., fiind ţinut de limita admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie.

Apărătorul ales al recurentului inculpat A. a susţinut că lipsa de tipicitate obiectivă este dată de faptul că lipseşte, atât elementul material al laturii obiective, cât şi calitatea de subiect activ.

A arătat că a dezvoltat în cererea de recurs în casaţie şi în concluziile scrise argumentele pentru care apreciază că lipseşte elementul material al laturii obiective al infracţiunii vizând tranzacţiile cu terenuri agricole din extravilan, întrucât acestea sunt acte juridice civile, reglementate la nivelul anului 2004 de C. civ.. A susţinut că elementele patrimoniale ale actelor autentice de vânzare-cumpărare au fost înregistrate în evidenţele contabile şi declarate la organele fiscale, fiind calculat impozit pe profit şi TVA în anul 2004. Ulterior, în anul 2006 organul fiscal a procedat la reîncadrarea acestor tranzacţii civile (care nu sunt operaţiuni comerciale în sensul Codului comercial) şi a stabilit obligaţii suplimentare. A susţinut că în sensul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 241/2005 omisiunea înregistrării în actele contabile a veniturilor se referă la operaţiuni şi venituri care existau la momentul încheierii contractelor autentice de vânzare-cumpărare. Or, conform ordonanţei procurorului pe care a depus-o la dosar, aşa cum se recunoaşte, de altfel, în sentinţă şi decizie, acestea au fost înregistrate corect, declarate potrivit preţului din contract, fiind impozitate în mod corespunzător. Faptul că în 2006 s-a revenit şi s-a făcut o reîncadrare în baza art. 11 alin. (1) din nr. Legea 571/2003, aceasta, din punctul de vedere al apărării, nu atrage răspundere penală, nefiind vorba de o faptă penală.

A susţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) pentru că reîncadrarea operaţiunilor civile de vânzare-cumpărare s-a făcut de organul fiscal, de primă instanţă şi de instanţa de apel în baza art. 11 alin. (2) care se referă la societăţi afiliate. În opinia apărării, nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 11 alin. (1) pentru că tranzacţiile cu terenurile agricole din extravilan la nivelul anului 2004 erau acte civile, elementele patrimoniale şi preţul fiind stabilite, în raport, cu legea specială, respectiv, în raport, cu ordonanţa specială care stabileşte modul de taxare al vânzării prin act autentic.

Or, art. 1, art. 2, art. 3 şi art. 4 din Ordonanţa privind taxele de timbru în legătură cu încheierea contractelor civile de vânzare-cumpărare de terenuri din extravilan prevăd că aceste terenuri sunt supuse la valoarea de impozitare dată de certificatul de urbanism şi de adeverinţele eliberate de consiliu local pe baza cărora s-a calculat şi s-a plătit impozitul pe teren. A arătat că aceste adeverinţe se află la dosar, sunt recunoscute de organul fiscal, fiind avute în vedere la stabilirea taxelor de timbru şi a impozitelor şi, de asemenea, au fost recunoscute cu ocazia exercitării dreptului de preemţiune la valoarea respectivă.

Ca atare, în speţă se aplică legea specială, nu legea generală, care este Codul fiscal în legătură cu caracterul economic al unei tranzacţii.

În situaţia în care existau anumite probleme în legătura cu preţul declarat în contract, legea specială prevede că poate fi introdusă acţiunea în anulare, organul fiscal este încunoştinţat cu ocazia eliberării certificatului fiscal, având dreptul de a-şi exercita prerogativele legale în legătură cu preţul şi modul în care s-au încheiat aceste tranzacţii în anul 2004. În plus, chiar dacă această ordonanţă a fost infirmată în anul 2013 în mod nelegal, în opinia apărării, de către un procuror din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (care nu era procuror ierarhic superior în sensul dispoziţiilor art. 335 din C. proc. pen. actual), aceste tranzacţii au fost investigate de către Direcţia Naţională Anticorupţie, care a dispus o soluţie prin care s-a constatat că dobândirea terenului în anul 2004 de către S.C. BB. la preţul de 70.000 de RON este legală, că S.C. BB. dobândit legal terenul (soluţie confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât în primă instanţă, cât şi de Completul de 9 judecători). Vânzările ulterioare după dezmembrare sunt la preţuri superioare preţului de 70.000 RON care a fost înregistrat şi declarat. Mai mult, până în anul 2013 tranzacţiile cu terenuri agricole din extravilan au fost investigate de două ori de către un procuror din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, fiind dispuse soluţii de scoatere de sub urmărire penală pe considerentul că preţurile sunt reale, legale în 2004, când s-au făcut vânzările. A susţinut că majorarea de preţ a intervenit în anul 2005 ca urmare a schimbării destinaţiei terenului din teren agricol extravilan în teren intravilan cu destinaţie de teren construibil.

În plus, art. 35 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede în legătură cu reîncadrarea tranzacţiilor că nu se pot considera tranzacţii lipsite de scop economic tranzacţiile la care au intervenit modificări ca urmare a unor reglementări administrative. Aceasta era norma de aplicare a art. 11 din Legea nr. 571/2003 în anul 2004, regimul juridic al terenului schimbându-se în vara anului 2005 când Primăria Municipiului Craiova a decis schimbarea regimului juridic al terenului din extravilan în intravilan şi a stabilit un alt regim juridic de impozitare. Sub acest aspect, tranzacţiile cu terenuri din intravilan sunt operaţiuni corecte, legale, înregistrate, declarate şi fiscalizate în anul 2004 la preţurile corecte. Prin urmare, soluţia care se impune în cauză nu poate fi alta decât aceea de achitare.

Din punctul de vedere al apărării, nu este îndeplinită condiţia calităţii de subiect activ al infracţiunii prev. de art. 11 din Legea nr. 87/1994 cu privire la toate cele 11 fapte infracţionale de evaziune fiscală pentru care s-a dispus încetarea procesului penal. A arătat că toate faptele sunt comise până în luna august 2005, iar în mod normal trebuiau să fie reţinute dispoziţiile art. 11 lit.

c) teza I şi teza a II-a din Legea nr. 87/1994 modificate prin Legea nr. 161/2003. Din punctul său de vedere, procurorul de caz şi instanţele au preluat mecanic aplicarea legii penale mai favorabile şi şi-au asumat răspunderea penală doar în baza art. 9 alin. (1) lit. b) şi 9 alin. (1) lit. c). A susţinut că pentru a putea fi reţinută comiterea unei fapte penale prin omisiune trebuie să existe o obligaţie legală sau contractuală de a face un anumit lucru, inculpatul fiind acuzat în calitate de administrator de fapt, or, în această calitate nu avea nicio obligaţie legală de a administra patrimoniul societăţii.

A susţinut că inculpatul nu are nici contract de muncă, nici alt tip de contract de reprezentare cu S.C. BB. şi nici cu societăţile celelalte. Ca atare, fiind vorba de comiterea faptei prin omisiune nu poate să existe calitatea de subiect activ atâta timp cât inculpatul nu are o calitatea legală în legătură cu aceste înregistrări. În plus, potrivit art. 6 şi art. 10 din Legea nr. 82/1991 subiectul activ este o persoană calificată la înregistrarea în contabilitate şi declararea obligaţiilor fiscale pentru că aceste obligaţii presupun o succesiune de fapte.

Mai întâi, întocmirea documentului justificativ, ulterior înregistrarea în contabilitate, după care înregistrarea documentului justificativ în evidenţele contabile generale şi declaraţiile fiscale. Or, nu orice persoană poate face aceste înregistrări şi declaraţii pentru că organul fiscal pentru a înregistra obligaţiile în fişa sintetică de plătitor are nevoie de specimenele de semnătură ale reprezentanţilor care au obligaţia de a face declaraţiile fiscale, contribuabilul fiind reprezentat în relaţia cu organele fiscale de reprezentantul legal, de administratorul de drept sau de persoanele care au contract de muncă pentru a efectua anumite operaţiuni.

Din punctul său de vedere, administratorul de fapt nu are nicio responsabilitate sub acest aspect şi nu angajează societatea în relaţia cu organul fiscal în măsura în care nu are aceste calităţi.

În plus, conform doctrinei de specialitate "calitatea de coautor presupune în mod nemijlocit potrivit lui 46 alin. (2) să execuţi în mod material şi nemijlocit elementul material al laturii obiective, adică fapta prevăzută de legea penală" (profesorul Streteanu). Fapta prevăzută de legea penală înseamnă să ai obligaţia legală să faci aceste înregistrări, declaraţii şi să le transmiţi către organul fiscal, or, inculpatul nu a făcut nimic, din actele dosarului rezultând că toate declaraţiile şi înregistrările sunt întocmite şi semnate de administratorii de drept, de contabili şi de jurişti, care erau angajaţi cu contract de muncă.

Din punctul de vedere al apărării, între incriminarea prevăzută de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea 87 şi cea prevăzută de art. 9 alin (1) lit. b) şi lit. c) există o diferenţă juridică. Astfel, potrivit art. 11 scopul presupune o situaţie premisă, respectiv omisiunea înregistrării în evidenţele contabile în scopul de a diminua venitul sau de a nu face plata, iar, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) scopul constă în sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Ca atare, cele două noţiuni nu au aceeaşi accepţiune pentru că prima formulare presupune ca situaţie premisă existenţa unui venit anterior care prin omisiunea înregistrării să nu fie plătit sau să fie diminuat, iar cea de a doua formulare nu mai prevede o situaţie premisă, ci doar sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale la modul generic.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat, în principal, admiterea recursului în casaţie pentru toate cele 11 fapte infracţionale şi înlocuirea soluţiei de încetare a procesului penal cu aceea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., iar, în subsidiar, numai pentru fapta de la pct. 23 din rechizitoriu.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă raportat la temeiul achitării, a solicitat să fie lăsată nesoluţionată latura civilă, deşi din actele dosarului rezultă că aceasta este vădit inadmisibilă, existând deciziile de impunere care au fost valorificate în procedura de faliment.

Apărătorul ales al recurentului inculpat A., avocat UU., având cuvântul, în concluziile orale, în dezbateri a susţinut că tranzacţiile având ca obiect vânzarea de terenuri agricole situate în extravilanul localităţii nu erau taxabile la nivelul anilor 2004-2005 potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, această normă fiind preluată ulterior în noul Codul fiscal în cuprinsul art. 292 din Legea nr. 227/2015. În atare condiţii, recalificarea nelegală a tranzacţiilor efectuată de către organele fiscale în temeiul art. 11 din Legea nr. 571/2003 vizează 2 aspecte: conţinutul comercial al tranzacţiilor şi preţul, care în opinia organelor fiscale ar fi trebuit practicat prin raportare la preţul practicat în zonă. A solicitat să se aibă în vedere faptul că organele fiscale nu au recalificat natura juridică a terenului, întrucât nu au această atribuţie şi nici competenţă în acest sens.

În ceea ce priveşte calitatea de subiect activ al infracţiunii, de persoană calificată cu atribuţii în evidenţierea actelor contabile, a susţinut că inculpatul A. nu avea această calitate, fapt care rezultă din actele emise Registrul Comerţului, din documentele existente la dosarul cauzei şi din amplu probatoriu administrat, atât în faza de cercetare penală, cât şi în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţei de apel.

A solicitat admiterea recursului în casaţie formulat de recurentul inculpat A..

Concluziile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D., G., B., H., I., E. F., J., C., reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în casaţie declarat de recurentul inculpat A., precum şi poziţia din ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport, cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., aşa cum s-a stabilit prin încheierea de admitere în principiu a recursului în casaţie de la 24 martie 2022, Înalta Curte constată recursul declarat de inculpat ca fiind nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Prealabil analizei recursului în casaţie al parchetului se impun a fi făcute câteva scurte consideraţii de ordin teoretic cu privire la natura juridică a recursului în casaţie şi referitor la cazul de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Astfel, prin C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, recursul în casaţie a devenit o cale de atac extraordinară, având ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Altfel spus pe calea recursului în casaţie nu se pot remedia o greşită apreciere a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penale incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, nu se judecă procesul propriu-zis, ci se verifică numai dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazul de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este incident când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Potrivit art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen. încetarea procesului penal se pronunţă în următoarele cazuri: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Pentru a constata acest motiv de nelegalitate, respectiv existenţa sau nu a cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Din analiza deciziei instanţei de apel, Înalta Curte constată că aceasta a stabilit situaţia de fapt pentru infracţiunea de evaziune fiscală, expunând fiecare act material al infracţiunii continuate şi a înlăturat motivat criticile inculpatului A. cu privire la subiectul activ al acestei infracţiuni, constatând că acesta a comis infracţiunea în calitate de administrator de fapt, apreciind ca fiind îndeplinite şi celelalte condiţii obiective ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în forma în vigoare în perioada 27.08.2005- 23.06.2010 cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi a dispus în mod legal soluţia încetării procesului penal în ceea ce-l priveşte pe inculpat în temeiul art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 21, 23, 24,25, 26, 28, 210, 2 11, 212, 213, 214 cu excluderea actelor materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la punctele 22, 27 şi 29.

Astfel, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, ca instanţă de apel a reţinut "…Preliminar, analizării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti, precum şi a apărărilor inculpatului din perspectiva faptului că acestea nu dovedesc săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost condamnat de instanţa de fond, Curtea face o scurtă analiză a conţinutului constitutiv al acestor infracţiuni.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală prev.de dispoz.art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005, elementul material al acestei infracţiuni constă în omsiunea în tot sau în parte a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor economice efectuate sau a veniturilor realizate.

Prin acte contabile sau alte documente legale se înţelege, atât documentele justificative (facturi, avize de însoţire a mărfii), cât şi documentele de evidenţă contabilă (registrul jurnal, jurnal pentru cumpărături, jurnal pentru vânzări) şi declaraţiile fiscale (decont de TVA, declaraţia privind obligaţiile de plată, declaraţia privind impozitul pe profit) sau orice alte documente cu relevanţă în domeniul fiscal.

Termenul de omisiuni se referă, atât la situaţia în care documentul în sine este întocmit, dar nu sunt evidenţiate în tot sau în parte operaţiunile economice efectuate sau veniturile realizate, cât şi situaţia în care documentul nu este întocmit.

În ceea ce priveşte infracţiunea prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 este o incriminare pereche a infracţiunii de la art. 9 alin. (1) lit. b) şi vizează exclusiv evidenţa contabilă şi fiscală a cheltuielilor - contabilitatea pasibilă. Contribuabilul are obligaţia să evidenţieze în contabilitatea sa în mod corect şi concret toate operaţiunile economic-financiare cu relevanţă contabilă şi fiscală.

Îndeplinirea acestor obligaţii de o manieră nereală sau fisctivă, constituie infracţiunea de evaziune fiscală în modalitatea prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005.

Noţiunea de "cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale", desemnează operaţiunile economic-financiare neexistente în realitatea juridică, despre care contribuabilul face vorbire în situaţiile sale contabile şi financiare. Este vorba de o cheltuială inexistentă faptic sau juridic dar transpusă în realitatea scripitică. Noţiunea de "operaţiuni fictive", dsemnează ansamblul operaţiunilor imaginare sau fără legătură cu contribuabilul. Definiţia acestei noţiuni se regăseşte în textul art. 2 lit. f) din Legea 241/2005, potrivit căruia acestea reprezintă "disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care,în fapt, nu există".

În ambele variante normative pentru existenţa infracţiunii este necesar ca faptele să fie comise cu intenţie directă.

Probele administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, au demonstrat faptul că inculpatul A. a exercitat asupra societăţilor comerciale S.C. BB., S.C. K., S.C. EE. S.R.L., S.C. GG., S.C. HH., S.C. FF., S.C. CC. S.R.L. şi S.C. AA., un control direct al activităţii acestora, deşi nu deţinea calitatea de administrator în drept al firmelor, această calitate fiind deţinută de ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză. Acest control al modului de întocmire a contabilităţii în cadrul acestor societăţi, achiziţiile, vânzările efectuate de acesta şi chiar dacă în concret respectivele activităţi erau desfăşurate de alte persoane, tot inculpatul A. era cel care stabilea scopul final al tuturor activităţilor executate de aceştia, în cadrul circuitului economic conceput de el.

Curtea a mai constatat că inculpatul A. nu a contestat calitatea de administrator de fapt al societăţilor în cauză, declarând că deşi a numit persoane de încredere ca administratori la societăţile unde nu era însuşi administrator, el era cel care trasa linia directoare, le coordona şi controla în privinţa managementului.

Calitatea de administrator de fapt a inculpatului a rezultat şi din declaraţia inculpatului B. dată în faza de urmărire penală în care acesta arăta că factorul decizional pentru toate firmele era inculpatul A., fiind ajutat îndeaproape de inculpaţii C. şi E. F. .

- declaraţiile inculpatului H. şi G. date în faza de urmărire penală în care a arătat că inculpatul A. era cel care decidea cu privire la activităţile firmelor, care erau recunoscute ca fiind firmele lui A. .

- declaraţia martorului QQQQ. dată în faza de urmărire penală din care a rezultat că inculpatul A. se ocupa îndeaproape de activitatea acestora. De asemenea, din declaraţia aceluiaşi martor a rezultat că, inculpatul A. alegea ca administratori în acte diverse persoane apropiate, pe care le putea uşor manipula, conform declaraţiei martorului, fiind indicaţi în acest sens inculpaţii B., H., G., inculpatul A. fiind cele care dispunea efectiv cu privire la activitatea respectivelor societăţi.

Cu ocazia audierii şi martora FFF. a arătat că inculpatului A. îi aparţinea decizia de încheiere diferitelor înscrisuri, acesta, realizând managementul întregului grup de firme, fiind fondatorul tuturor societăţilor şi că exista o consultare prealabilă, însă inculpatul A. lua deciziile.

Practic, din declaraţiile acestora rezultă că inculpatul A. a coordonat şi controlat activitatea societăţilor comerciale implicate în cauză, acestea fiind cunoscute, de altfel, ca fiind grupul de firme patronate de A.. Inculpatul era cel care adopta deciziile din cadrul firmelor, dădea dispoziţii, solicita a se efectua acte, diverse operaţiuni, punea administratorii să semneze, ţinea actele firmelor în birou personal, sub cheie, stabilea detaliile şi condiţiile în care se dăsfăşura orice activitate din cadrul acestora.

Inculpatul a susţinut, însă că nu avea responsabilitatea evidenţierii în contabilitate a operaţiunilor desfăşurate de societăţi, că a respectat dispoziţiile legale, având contabili angajaţi în acest sens, consilieri juridici şi avocaţi, prin aceasta urmărind exonerarea sa de răspundere penală.

Susţinerile inculpatului că nu avea responsabilitatea evidenţierii în contabilitate nu pot fi primite având în vedere că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 (forma la data încheierii operaţiunilor comerciale), răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 (între care sunt incluse şi societăţile comerciale) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective, or inculpatul a exercitat în fapt administrarea societăţilor în cauză.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că acesta exercita funcţia de administrator al acestora.

Susţinerea apelantului inculpat, potrivit căreia în mod greşit că ar fi exercitat această calitate în cadrul societăţilor, în realitate fiind vorba de efectuarea unei tranzacţii între respectivele societăţi, ce erau de fapt persoane afiliate, este neîntemeiată.

Astfel, potrivit dispoz. art. 7 pct. 21 din Legea 571/2003, prin persoane afiliate se înţelege că "o persoană este afiliată cu o altă persoană, dacă relaţia dintre ele este definită de cel puţin unul dintre următoarele cazuri:

a) - o persoană fizică este afiliată cu o altă persoană fizică dacă acestea sunt rude până la gradul III, inclusiv;

b) - o persoană este afiliată cu o persoană juridică dacă deţine în mod direct sau indirect, inclusiv deţinerile persoanelor afiliate, minim 33% din valoarea acestora sau numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot deţinute la persoana juridică, ori dacă controlează în mod efectiv persoana juridică.

c) - o persoană juridică este afiliată cu o altă persoană juridică, dacă orice altă persoană deţine direct sau indirect, inclusiv deţinerile persoanelor afiliate, minim 33% din valoarea sau numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot deţinute la fiecare persoană juridică, ori dacă controlează în mod efectiv fiecare persoană juridică; în înţelesul acestei definiţii o asociere fără personalitate juridică se consideră persoană juridică".

Faţă de cele arătate mai sus, dată fiind situaţia juridică a societăţilor comerciale administrate în fapt de apelantul inculpat, este evident că nu se poate reţine că acestea ar putea fi considerate persoane juridice afiliate, în sensul dispoziţiilor legale menţionate mai sus, nefiindu-le, deci, aplicabile dispoziţiile legale menţionate de acesta (art. 11 alin. (2) din Legea 571/2003).

Apelantul inculpat a mai susţinut că din probele existente la dosarul cauzei a rezultat faptul că toate operaţiunile comerciale efectuate de societăţile din prezenta cauză au fost reale, tranzacţiile imobiliare au fost încheiate prin acte autentice, veniturile obţinute fiind în mod corect evidenţiate în contabilitatea acestora.

I. În ceea ce priveşte tranzacţiile imobiliare având ca obiect activele situate pe terenul din mun. Craiova, str. x, jud. Dolj.

II. Succesiunea actelor juridice prin care terenul şi contrucţiile aferente au fost dobândite de S.C. K., au fost prezentate pe larg în considerentele hotărârii penale atacate, considerente pe care la instanţa de apel şi le însuşeşte şi nu le va mai relua, urmând a puncta doar aspectele importante şi respectiv, cele contestate de apelantul inculpat.

Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x S.C. GG. a vândut activele aferente imobilului menţionat (post RAFO, baraca magazie tablă, birouri, etc.) către S.C. K., cu preţul de 319.000.000 ROL (aprox. 7.900 Euro), active pe care le dobândise anterior, la data de 5.07.2003, de la S.C. DDD. S.A., pentru un preţ de 100.000.000 ROL (aprox. 2.400 euro).

Ulterior, aceleaşi active au fost vândute prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.02.2004 de către S.C. K. către S.C. GGG., preţul vânzării stabilit de comun acord de către părţi fiinde 40.000 Euro +TVA echivalentul sumei de 1.638.960.000 ROL +TVA, la cursul mediu interbancar al BNR de 40.974 ROL/Euro.

Aceste tranzcaţii privind vânzarea-cumpărarea activelor nu au fost înregistrate în contabilitatea S.C. GG. S.R.L..

Analizând preţurile trecute în contractele menţionate mai sus, se remarcă că în doar 26 de zile (15.01.2004-10.02.2004), valoarea activelor a crescut de la 7.900 Euro la 40.000 Euro.

În mod corect instanţa de fond a apreciat ca real preţul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C. GGG., aceasta fiind o societate terţă, nefăcând parte din grupul de societăţi controlat de inculpat.

Pe cale de consecinţă, obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat în legătură cu tranzacţia activelor respective, sunt cele stabilite în expertiza fiscală, efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, în cuantum de 30.563,96 RON.

La data respectivă administrator în drept era Mitran E., iar administrator în fapt era inculpatul A., acestea fiind persoanele care, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea 82/1991, aveau obligaţia evidenţierii în contabilitate a veniturilor realizate din vânzarea respectivelor active.

Întrucât Mitran E. a decedat la data de 11.11.2008, în mod corect instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. este singura persoană care răspunde pentru neînregistrarea veniturilor.

Nu există o motivare contradictorie, aşa cum a susţinut apelantul inculpat, dat fiind faptul că această acuzaţie a privit neînregistrarea veniturilor în contabilitatea S.C. GG. S.R.L. şi nu S.C. K., iar aşa cum s-a reţinut anterior, susţinerile acestuia, că respectivele societăţi erau, de fapt, persoane afiliate, sunt neîntemeiate.

II. Tranzacţiile imobiliare având ca obiect terenul în suprafaţă de 23,50 ha situat în comuna Cernele, judeţul Dolj (pct. 23 din secţiunea în drept a rechizitoriului).

Din actele existente rezultă că în patrimoniul S.C. BB. se afla suprafaţa de 23,5 ha teren agricol situat în extravilanul mun. Craiova, zona Cernele, compus din 3 corpuri:

- corpul de proprietate C1, în suprafaţă de 17,2 ha, situat în tarlaua x parcela x,

- corpul de proprietate C2, în suprafaţă de 4,8 ha, situat în tarlaua x parcela x şi

- corpul de proprietate C3, în suprafaţă de 1,5 ha, situat în tarlaua x parcela x.

În privinţa Corpului de proprietate C1, se reţine că, la data de 17.11.2004, prin actul de dezmembrare nr. 9317 autentificat de către BNP CCC., S.C. BB. a dezmembrat suprafaţa de 17,20 ha după cum urmează:

- în corpul de proprietate 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp,

- în corpul de proprietate 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp,

- în corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 3997 mp şi

- în corpul de proprietate 1/4 S, în suprafaţă de 159.942,25 mp, din măsurători rezultând suprafaţa de 159.920 mp.

La data de 29.11.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP MMM., S.C. BB., reprezentată prin împuternicit C., a vândut terenul în suprafaţă de 159.942,25 mp (159.920 mp din măsurători) către S.C. JJ., reprezentată prin împuternicit FFF., preţul consemnat în contract fiind de 1.700.000.000 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 13.12.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. BB., reprezentată de C., a vândut corpurile de proprietate 1/1 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) şi 1/2 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către martorul SS., preţul consemnat în contract fiind de 60.000 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

La data de 20.01.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. BB., reprezentată de FFF., a vândut corpul de proprietate 1/3 S, în suprafaţă de 4019,25 mp (3997 mp din măsurători) către martora RR., preţul consemnat în contract fiind de 300.000.000 RON (ROL), sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

Referitor la Corpul de proprietate C2, se reţine că, la data de 9.12.2004, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP MMM., S.C. BB., reprezentată de FFF., a vândut terenul în suprafaţă de 48.000 mp şi 47.925 mp din măsurători către numitul TT., preţul consemnat în contract fiind de 840.336.135 ROL, sumă referitor la care s-a menţionat că a fost achitată la data autentificării actului.

Ulterior, Corpul de proprietate C1 a făcut obiectul mai multor contracte succesive de vânzare-cumpărare şi unor acte de dezmembrare (traseul juridic fiind reţinut şi descris în mod corect de instanţa de fond), pentru ca, în final, o parte din teren să ajungă în patrimoniul S.C. CC. (57.379 m.p.), iar o altă parte, către S.C. CC. (114.621 m.p.).

La data de 19.07.2005, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC., reprezentată de administrator G. a vândut către S.C. QQQ. S.A., suprafaţa totală de 57.379 m.p., preţul fiind de 2.550.000 Euro, sumă ce urma a fi achitată astfel: 637.500 Euro în termen de 48 de ore de la data autentificării actului, iar 1.912.500 Euro, în termen de 30 de zile de la data autentificării actului.

La data de 19.01.2006, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC. S.R.L., reprezentată de administrator G. a vândut către RRR., teren în suprafaţă de 38.199 mp (din măsurători 38.200 mp), preţul total consemnat în contract fiind de 900.000 dolari americani, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel: suma de 125.000 dolari americani la data autentificării actului, iar restul în sumă de 775.000 dolari americani, în 7 rate lunare, până la data de 15 august 2006, astfel:

- rata I în sumă de 125.000 dolari americani, până la data de 15 februarie 2006, inclusiv,

- rata II în sumă de 125.000 dolari americani, până la data de 15 martie 2006, inclusiv,

- rata III în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 aprilie 2006, inclusiv,

- rata IV în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 mai 2006, inclusiv,

- rata V în sumă de 110.000 dolari americani, până la data de 15 iunie 2006, inclusiv,

- rata VI în sumă de 115.000 dolari americani, până la data de 15 iulie 2006, inclusiv şi

- rata VII în sumă de 85.000 dolari americani, până la data de 15 august 2006, inclusiv.

La data de 3.08.2006, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x de BNP CCC., S.C. CC. S.R.L., reprezentată prin H. a vândut către S.C. SSS. S.R.L., teren în suprafaţă de 68.745,5 mp (din măsurători 68.761 mp) şi teren în suprafaţă de 7.657,5 mp (din măsurători 7.654 mp), preţul total consemnat în contract fiind de 11.462.250 Euro, sumă referitor la care s-a menţionat că urmează a fi achitată astfel: 25 % din preţ, respectiv suma de 2.865.562,5 Euro, echivalent RON la cursul RON/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la data autentificării actului, 50 % din preţ, respectiv suma de 5.731.125 Euro, echivalent RON la cursul RON/Euro comunicat de BNR, în termen de 5 zile de la obţinerea dovezilor de trecere a terenurilor din extravilan în intravilan, de schimbare a categoriei de folosinţă a dovezilor de avizare şi aprobare a PUZ-ului pentru terenuri, a declaraţiilor autentice de la vecinii terenurilor privind renunţarea retroactivă la dreptul de preemţiune, a certificatului de urbanism şi a dovezilor de avizare şi aprobare a PUD-ului iar 25% din preţ, respectiv suma de 2.865.562,50 Euro, echivalent ron la cursul Ron/Euro comunicat de BNR, în 5 zile de la obţinerea autorizaţiei de construire pentru terenuri de către cumpărător, dar nu mai târziu de 18 luni.

În mod corect, faţă de succesiunea actelor de proprietate menţionate, s-a reţinut că S.C. BB., nu a înregistrat în contabilitate venituri rezultate în urma vânzării suprafeţei de 22 ha teren, cauzându-se prin acesta un prejudiciu bugetului consolidat al statului, în cuantum total de 18.240.910 RON RON.

Deşi acuzaţia formulată în rechizitoriu viza suprafaţa de 23,5 ha, în mod corect dat fiind faptul că suprafaţa de 1,5 ha (15.075 m.p.), Corpul de proprietate C3, potrivit procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile din 29.05.2006, aceasta a fost scăzută din această suprafaţă. Totodată, deşi prin rechizitoriu s-a reţinut că tranzacţiile imobiliare efectuate de S.C. BB., au avut loc în perioada 2003-2006, în mod corect faţă de operaţiunile comerciale evidenţiate mai sus, s-a stabilit că activitatea infracţională s-a desfăşurat în perioada 29.11.2004-20.01.2005.

Din observarea succesiunii de acte juridice încheiate de către S.C. BB., iar apoi de societăţile controlate de inculpatul A., se observă că această societate a achiziţionat respectivul teren la o valoare de 0,2979 RON RON/m.p., a dezmembrat terenul în mai multe corpuri de proprietate, pe care le-a vândut către diferite persoane, inclusiv către inculpat, după care aceste persoane le-au revândut către societăţi controlate de acelaşi apelant-inculpat, în final, ajungând ca acestea să fie deţinute de S.C. CC. şi S.C. CC. S.R.L., societăţi care ulterior le vând către terţe persoane, preţul final obţinut fiind de 45 Euro/m.p.

În mod corect s-a apreciat că S.C. BB., nu a înregistrat în contabilitate veniturile reale rezultate în urma vânzării respectivei suprafeţe de teren.

Apelantul inculpat a apreciat că instanţa de fond în mod greşit ar fi considerat ca nereale preţurile stabilite prin contractele de vânzare-cumpărare intermediare, fără a avea în vedere evoluţia pieţei, aspecte ce au fost lămurite de expertiza întocmită de expert LLLLL..

Instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, remarcă că preţurile practicate în lanţ până la obţinerea preţului final au fost unele fără variaţii deosebite, mult mai mici decât preţurile practicate pe piaţă.

SC BB. a vândut ternul în suprafaţă de 159.942,25 m.p. către S.C. JJ. S.A., la preţul de 1,06 RON m.p., acesta vânzând-l ulterior către A. la preţul de 1,25 RON m.p.

După ce terenul este dezmembrat şi revândut către S.C. P. S.A., care la rândul său îl dezmembrează în mai multe corpuri de proprietate, îl vinde către S.C. CC. şi S.C. CC. S.R.L. (sumele trecute ca şi preţ în aceste tranzacţii fiind foarte apropiate de cele menţionate anterior).

Ulterior, la circa 3 luni, de când terenul fusese cumpărat de către S.C. P. S.A. cu suma de 2.200.000.000 ROL (220.000 RON), respectiv la data de 19.07.2005, S.C. CC. către S.C. QQQ. S.A., cu preţul de 2.550.000 Euro.

Faţă de acest circuit al terenurilor (un circuit similar având şi celelalte bucăţi de teren) şi faţă de preţurile trecute în actele de înstrăinare ca preţuri de vânzare-cumpărare, este evident că exceptând preţurile din tranzacţiile finale (tranzacţii care fiind încheiate cu terţi, în afara sferei de influenţă a inculpatului, au fost unele reale), au fost preţuri nereale simulate.

În raport cu existenţa preţurilor din tranzacţiile finale, vizavi de care se stabileşte cuantumul veniturilor ce trebuiau încasate de S.C. BB., sunt irelevante rapoartele de expertiză tehnică de evaluare întocmite în anul 2005 şi anul 2008, de evaluatorii YYYYY. şi ZZZZZ. şi raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit în dosarul nr. x/2007 al Curţii de Apel Craiova, în privinţa valorii terenurilor înstrăinate.

Susţinerile inculpatului conform căruia preţul final ar fi fost mult mai mare ca urmare a faptului că era vorba de un teren intravilan construibil, faţă de faptul că terenul cumpărat iniţial era un teren extravilan cu destinaţia de teren agricol, nu pot fi reţinute, dat fiind faptul că în toate contractele terenul figurează ca extravilan, având acceaşi destinaţie de teren agricol.

Contrar susţinerilor apelantului inculpat, terenul cumpărat de S.C. BB., era identic cu cele cumpărate de S.C. QQQ. S.A., RRR. şi S.C. SSS. S.A., neintervenind până în acel moment nicio schimbare a regimului său juridic, chiar dacă acesta făcuse diferite demersuri în acest sens.

Prin urmare, nefiind trecută valoarea reală a terenului vândut în contabilitatea S.C. BB., bugetul de stat a fost prejudiciat cu sumele reprezentând impozit pe profit şi TVA colectat aferente sumei reale ce ar fi trebuit să figureze în contabilitatea acestei societăţi şi implicit să fie virată organelor fiscale…".

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte constată că faţă de baza factuală reţinută, cu caracter definitiv, criticile inculpatului invocate în calea ordinară de atac a apelului cu privire la subiectul activ al infracţiunii de evaziune fiscală şi celelalte condiţii de ordin obiectiv au fost analizate de instanţa de apel, iar reiterarea lor în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu pot fi avută în vedere, întrucât tind spre modificarea situaţiei de fapt deja stabilită cu caracter definitiv, ceea ce excedează naturii şi specificului recursului în casaţie.

Totodată, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel în mod amplu aşa cum s-a şi arătat în considerentele mai sus expuse a argumentat faţă de caracterul continuat al infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului A. data epuizării infracţiunii, 31.08.2005.

De asemenea, instanţa de apel a adus argumente cu referire şi la dispoziţiile alin. (3) ale art. 9 din Legea nr. 241/2005, Legea nr. 87/1994, evidenţiind "faptul că după momentul consumării unui act material, făptuitorul mai săvârşeşte şi alte acte materiale în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, iar între momentele comiterii celor două acte materiale în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionael, iar între momentele comiterii celor două acte materiale intervine o schimbare legislativă ce prevede o agravare a pedepsei (în cazul de faţă aplicarea unei pedepse mai mari, în cazul în care prejudiciul produs este mai mare de o anumită sumă de bani), nu echivalează cu o retroactivare a legii penale noi (nepermisă de dispoziţiile legale), atâta timp cât acesta neputând invoca necunoaşterea legii penale a continuat să comită fapte în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Împrejurarea că în cazul infracţiunii continuate se are în vedere legea în vigoare la momentul epuizării acesteia, este o prevedere legală ce nu a suferit modificări legislative care să pună în discuţie eventual imposibilitatea prevederii de către făptuitor la data săvârşirii acesteia, a consecinţelor ce decurg din continuarea activităţii infracţionale."

Referitor la incidenţa prescripţiei răspunderii penale pentru toate faptele reţinute invocate la pct. 3 din cadrul motivelor de apel, curtea de apel a apreciat că aceste motiv este întemeiat, astfel, că a reţinut că "Faţă de faptul că din probele existente se reţine că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, respectiv că acesta în calitate de administrator de fapt al societăţilor S.C. GG., AC BB., S.C. CC., S.C. K., S.C. FF. S.R.L., S.C. AA. şi S.C. HH. S.R.L., nu a evidenţiat în contabilitatea respectivelor societăţi veniturile realizate în urma tranzacţiilor descrise la punctele 21, 23- 26, 29 -210, 213 şi 214 din rechizitoriu şi respectiv a înregistrat în contabilitatea societăţilor S.C. K., S.C. EE. S.R.L., S.C. GG. şi S.C. AA., unor cheltuieli ce nu au avut la bază operaţiuni reale, descrise la punctele 27, 28, 211 şi 212 din rechizitoriu, rezultă că activitatea infracţională nu s-a încheiat la data de 20.01.2005 (data încheierii ultimului contract de vânzare-cumpărare a suprafeţelor dezmembrate din terenul de 23,5 ha ce a făcut obiectul acuzaţiei la pct. 23 din rechizitoriu), ci la data de 31.08.2005, la care ar fi trebuit evidenţiate în contabilitatea societăţii S.C. CC., veniturile realizate în urma cesiunilor de acţiuni realizate prin contractul încheiat la data de 31.08.2005 cu S.C. KK. (act material descris la pct. 24 al secţiunii în drept a rechizitoriului).

Prin urmare, legea aplicabilă la data respectivă era Legea nr. 241/2005, nu Legea 87/1994 în raport cu care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea prev.de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) era cuprinsă între 5 şi 11 ani închisoare. În raport cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen., 1969 (reţinută în mod corect şi de instanţa de fond, ca lege penală mai favorabilă), care prevăd un termen de prescripţie de 10 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea între 10 şi 15 ani, precum şi de dispoziţiile art. 124 din C. pen. 1969, în raport cu care termenul de prescripţie specială este de 15 ani (termenul de prescripţie depăşit cu încă jumătate), Curtea a constatat că data intervenirii prescrierii răspunderii penale pentru această infracţiune este 31.08.2020.

Curtea a mai apreciat că, în mod corect instanţa de fond a reţinut date diferite de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru inculpaţii B., G. şi J., faţă de cel reţinut pentru apelantul inculpat A., deoarece s-a avut în vedere datele săvârşirii de fiecare în parte a actelor materiale reţinute în sarcina acestora, respectiv datele la care aceştia au încetat a mai fi administratori de drept ai respectivelor societăţi.

În raport cu aceste aspecte, Curtea a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului, în speţă, impunându-se încetarea procesului penal.

În consecinţă, va admite apelul inculpatului şi în baza art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., va înceta procesul penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. pentru săvârşirea infractiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma în vigoare în perioada 27.08.2005 - 23.06.2010) cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (actele materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la pct. 2 indice 1, 2 indice 3, 2 indice 4, 2 indice 5, 2 indice 6, 2 indice 8, 2 indice 10, 2 indice 11, 2 indice 12, 2 indice 13, 2 indice 14, cu excluderea actelor materiale descrise la secţiunea în drept a rechizitoriului la punctele 2 indice 2, 2 indice 7 şi 2 indice 9)."

În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod judicios a constatat incidenţa îndeplinirii prescripţiei răspunderii penale pentru faptele reţinute la pct. 3 în sarcina inculpatului A. şi a dispus soluţia încetării procesului penal faţă de inculpat în temeiul art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Aşadar, criticile din recursul în casaţie cu privire la greşita încetare a procesului penal şi în consecinţă solicitarea de achitare a inculpatului A. în temeiul art. 16 lit. b) teza I sau II din C. proc. pen. şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile conform art. 347 rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. nu pot fi avute în vedere, întrucât condiţiile obiective, atât cu privire la subiectul activ, precum şi celelalte condiţii obiective statuate în conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală, reţinută în sarcina inculpatului sunt îndeplinite, în raport cu situaţia de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanţa de apel, fiind incidente, însă dispoziţiile legale mai sus menţionate, cu privire la prescripţia răspunderii penale, în condiţiile expuse.

Altfel spus, instanţa de apel a constatat în mod legal incidenţa prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A. în condiţiile arătate, aşa încât nu sunt fondate criticile invocate şi analizate prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., caz analizat în limita stabilită prin încheierea de admitere în principiu a recursului în casaţie de la 24 martie 2022.

De asemenea, nu pot fi examinate nici criticile invocate, în concluziile orale, de cel de-al doilea apărător ales referitoare la netaxarea terenurilor agricole situate în extravilanul localităţii prin prsima dispoziţiilor legale invocate, întrucât instanţa de apel a argumentat în detaliu aşa cum s-a arătat mai sus, în considerente, iar aspectele menţionate tind spre modificarea situaţiei de fapt stabilită cu caracter definitiv, ceea ce excedează recursului în casaţie.

Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de apel a stabilit în mod legal obligarea la despăgurbiri civile, în raport, cu modul de rezolvare al laturii penale, aşa încât criticile formulate în recursul în casaţie nu se pot analiza, întrucât ar tinde spre modificarea situaţiei de fapt, faţă de aspectele vizând condiţiile obiective ale faptei penale, aşa încât excedează specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.

Totodată, Înalta Curte nu poate analiza criticile invocate de inculpat prin apărătorul ales cu privire la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 87/1994, ca lege penală mai favorabilă, întrucât stabilirea legii penale mai favorabile şi reţinerea Legii nr. 241/2005 a fost examinată în detaliu, aşa cum s-a arătat în considerentele deciziei instanţei de apel, iar, pe de altă parte, modul de aplicare a legii penale mai favorabile excedează verificării în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

De asemenea, Înalta Curte pe calea recursului în casaţie, nu poate analiza criticile invocate de recurentul inculpat printr-o reanalizare a mijloacelor de probă administrate şi nici a înscrisurilor depuse, anexate recursului în casaţie la dosarul Înaltei Curţi, întrucât aceasta este o cale extraordinară de atac, în raport, cu apelul, cale ordinară de atac, în cadrul căruia pot fi administrate mijloace de probă faţă de efectul devolutiv al acestuia, potrivit art. 417 din C. proc. pen., în care inculpatul, de altfel s-a prevalat.

Înalta Curte nu poate avea în vedere pe calea recursului în casaţie, nici apărările invocate cu privire la faptele descrise la pct. 23, din concluziile suplimentare, aflate la dosarul Înaltei Curţi, întrucât instanţa de apel a stabilit cu caracter definitiv situaţia de fapt şi a analizat în apel aceleaşi critici invocate de inculpat, care sunt reiterate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie şi care nu pot fi analizate, întrucât tind spre modificarea situaţiei de fapt, ceea ce excedează recursului în casaţie.

De altfel, nici aspectele de ordin subiectiv cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului nu se pot analiza pe calea cazului de recurs în casaţie invocat, întrucât prin niciun caz de recurs în casaţie nu se poate examina condiţii de ordin subiectiv ale unei incriminări, întrucât legiuitorul a limitat analiza unor asemenea condiţii într-o cale extraordinară de atac, cum este recursul în casaţie, inculpatul putând numai în calea ordinară a apelului să invoce critici sub acest aspect.

De asemenea, nici criticile invocate cu privire la neclaritatea, imprecizia şi neprevizibilitatea unei condiţii obiective, respectiv " operaţiuni comerciale" din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu pot fi analizate pe calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

De altfel, pornind de la specificul şi natura căii extraordinare a recursului în casaţie, criticile formulate de recurentul inculpat A. nu ar putea fi analizate prin niciun alt caz de recurs în casaţie.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1684 din data de 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D., G., B., H., E. F., J. şi C., în sumă de câte 627 RON, vor rămâne în sarcina statului şi se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul paţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat I., în sumă de 160 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1684 din data de 17 decembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D., G., B., H., E. F., J. şi C., în sumă de câte 627 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul paţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat I., în sumă de 160 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 07 aprilie 2022.