Inadmissibility of constitutional exception seeking legislative amendment to extend absolute nullity grounds for failure to hear defendant

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 15 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020, printre altele, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin cererea de sesizare formulată, inculpatul A. a solicitat să se constate neconstituţionalitatea soluţiilor legislative cuprinse în:

- art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la dreptul la apărare, prin neascultarea inculpatului, prin intermediul unei declaraţii, din cauze neimputabile acestuia;

- art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care nu reglementează, în categoria motivelor pentru care în apel se dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă, cazurile pentru care se poate formula calea de atac a contestaţiei în anulare, prin raportare la hotărârea instanţei de fond;

- art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care nu reglementează, în categoria motivelor pentru care în apel se dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă, ipoteza în care aceasta nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă.

S-a mai menţionat că, în susţinerea cererii, inculpatul a arătat că garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sunt afectate în ipoteza rejudecării cauzei de către instanţa de apel, atunci când inculpatul, deşi prezent, nu a fost ascultat în cursul cercetării judecătoreşti în fond, situaţie care se regăseşte printre motivele de contestaţie în anulare, în condiţiile în care această cale extraordinară de atac poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate în apel. A opinat că audierea inculpatului în faţa instanţei de apel nu constituie un remediu procesual adecvat care să acopere lipsa declaraţiei ce ar fi trebuit să fie dată în fond, având în vedere că depoziţia acuzatului constituie mijloc de probă din care pot decurge alte drepturi procesuale de care acesta poate uzita ori alte mijloace de probă.

Totodată, a apreciat că dreptul la un recurs efectiv recunoscut de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale presupune eficienţa procesuală a căii de atac din perspectiva legiuitorului comunitar, or, acest drept este încălcat dacă nu se procedează la trimiterea dosarului la instanţa de fond, ci cauza se rejudecă de către instanţa de apel.

Examinând cererea formulată de inculpat, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că excepţia invocată de acesta nu vizează o lege sau o dispoziţie dintr-o lege, aşa cum impun prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ci ceea ce se critică este lipsa unei reglementări cu privire la anumite aspecte, solicitându-se, practic, adăugarea unor noi motive de nulitate absolută şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, aspect care, însă, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.

În atare situaţie, a apreciat că nu este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv ca excepţia de neconstituţionalitate să privească legi sau ordonanţe ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind inadmisibilă.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din 15 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020, în termen legal, a formulat recurs inculpatul A., invocând dispoziţiile art. 488 pct. 4 (când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti), pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), pct. 6 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) şi pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) C. proc. civ.. În esenţă, recurentul a învederat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În acest sens, a arătat că în cuprinsul cererii au fost invocate dispoziţiile considerate a fi neconforme cu legea fundamentală, şi anume:

"soluţia legislativă cuprinsă în art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la dreptul la apărare prin neascultarea inculpatului, prin intermediul declaraţiei acestuia, din cauze neimputabile acestuia; soluţia legislativă cuprinsă în art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care nu reglementează în categoria motivelor pentru care instanţa de apel dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă cazurile pentru care se poate formula calea de atac a contestaţiei în anulare (prin raportare la hotărârea instanţei de fond); soluţia legislativă cuprinsă în art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care nu reglementează în categoria motivelor pentru care instanţa de apel dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă ipoteza în care instanţa de fond nu a procedat la audierea inculpatului prezent, deşi audierea era legal posibilă". Sub acest aspect, a precizat că, atâta timp cât cererea este motivată şi conţine elementele necesare efectuării controlului de constituţionalitate (astfel cum acestea au fost menţionate în decizia nr. 1313 din 04 octombrie 2011 a instanţei de contencios constituţional), pe calea excepţiei prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pot fi invocate şi omisiuni legislative, atunci când acestea au relevanţă constituţională (în acest sens fiind considerentele deciziei nr. 107 din 27 februarie 2014). Or, verificarea acestui aspect intră în competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale şi nicidecum a instanţei în faţa căreia se ridică excepţia.

Totodată, a apreciat că este îndeplinită şi condiţia "legăturii cu soluţionarea cauzei", astfel cum această cerinţă a fost clarificată prin decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, în considerentele căreia s-a arătat că o astfel de legătură "au toate dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii". Astfel, a învederat că obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. a fost ridicată în considerarea faptului că în faţa primei instanţe inculpatului nu i s-a luat o declaraţie, iar una din criticile invocate în apel vizează tocmai acest aspect, solicitându-se constatarea nulităţii absolute a sentinţei atacate. De asemenea, neconstituţionalitatea reglementărilor legale în baza cărora instanţa de apel poate dispune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare nu poate fi invocată decât în cadrul cererii de apel, pentru că în ipoteza admiterii excepţiei inculpatul ar beneficia de dublul grad de jurisdicţie, care în actuala codificare este încălcat. A considerat că este de natura evidenţei că motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. h) C. proc. pen. poate constitui şi caz de apel, iar faptul că acest argument a fost respins de către instanţa de apel în şedinţa anterioară celei în care a fost formulată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale confirmă faptul că instanţele de judecată pot aprecia că lipsa audierii inculpatului nu constituie de la sine un motiv de admitere a apelului şi de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Ca urmare, recurentul a apreciat că, prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile invocate, care reprezintă o vădită încălcare a accesului liber la justiţie, curtea de apel şi-a depăşit propria competenţă şi a nesocotit regulile de procedură, excesul de putere al acesteia fiind sancţionabil cu nulitatea absolută a hotărârii pronunţate în aceste condiţii. Deopotrivă, a opinat că, în speţă, s-a produs o eroare judiciară conform art. 96 alin. (3) lit. a) şi art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar, în măsura în care soluţia nu a fost motivată, este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Examinând recursul formulat de recurentul A., prin raportare la criticile invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, pentru motivele arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile din C. proc. civ. ce reglementează calea extraordinară de atac a recursului în materie civilă şi, în consecinţă, nici cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aşa cum a susţinut recurentul în cererea scrisă, prezentul recurs fiind guvernat de prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Astfel, cu privire la natura juridică a acestei căi de atac, în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017 (paragraful 21), s-a reţinut că "dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât şi penală, acesta îşi menţine natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcţie de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau penală şi nici apel, contestaţie sau plângere în sensul C. proc. pen..".

Analizând, în continuare, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (care reglementează cazul de nulitate absolută constând în încălcarea dispoziţiilor privind prezenţa suspectului sau inculpatului, când participarea acestuia este obligatorie potrivit legii) şi art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (indicat în mod eronat ca fiind art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi care se referă la motivele pentru care se dispune, în situaţia admiterii apelului, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă), formulată de inculpatul A. în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că, în mod corect, această instanţă a respins ca inadmisibilă respectiva solicitare, însă apreciază că, în speţă, nu este încălcată a două cerinţă prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ci cea de-a treia condiţie menţionată în textul de lege, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii excepţiei cu cauza.

Astfel, reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă (alin. (1) şi (2); să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare (alin. (1); să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale (alin. (3) şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia (alin. (1).

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

În acest sens, s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Constituţională (deciziile nr. 1.512 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 28 ianuarie 2011, nr. 347 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 13 iunie 2012, nr. 105 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 21 mai 2013, nr. 714 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 18 aprilie 2018, nr. 546 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 14 octombrie 2020), prilej cu care a reţinut că "dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Aşadar, această procedură face posibilă doar pronunţarea în situaţiile date asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată având rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi".

În virtutea acestui rol, instanţa de judecată nu realizează, însă, doar o analiză formală a îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.

Verificând, din această perspectivă, solicitarea de sesizare a instanţei de contencios constituţional formulată în faţa Curţii de Apel Bucureşti de către recurentul A., Înalta Curte constată că cererea întruneşte doar unele din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, întrucât, deşi au fost invocate de o parte din dosar, în faţa unei instanţe de judecată şi se referă la prevederi (art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.) aflate în vigoare care nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituţionale, excepţiile de neconstituţionalitate nu au legătură cu cauza în care au fost invocate, recurentul neridicând obiecţiuni apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se constată că recurentul A. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât acestea sancţionează cu nulitatea absolută doar încălcarea normelor privind prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, iar nu şi ipoteza în care, deşi prezent, instanţa nu procedează la ascultarea efectivă a acestuia prin luarea unei declaraţii consemnate în scris, fapt ce, în opinia sa, creează o situaţie de discriminare, fiind nesocotite prevederile art. 1 alin. (3), art. 15 şi art. 16 din Constituţia României. Totodată, a apreciat că sunt neconstituţionale şi soluţiile legislative din cuprinsul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. care nu reglementează în categoria motivelor pentru care se dispune, în apel, rejudecarea cauzei de către prima instanţă cazurile prevăzute de art. 426 C. proc. pen. pentru care se poate formula calea de atac a contestaţiei în anulare (prin raportare la hotărârea dată în fond) şi, în special, ipoteza în care această instanţă nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă. Referitor la acest aspect, a arătat că, în situaţia neascultării inculpatului în cursul cercetării judecătoreşti în fond, remediul procesual adoptat în practică constă în acoperirea viciului prin audierea în faţa instanţei de apel, însă, în această situaţie, nu mai poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. h) C. proc. pen.. Având în vedere natura contestaţiei în anulare şi efectele acesteia, recurentul a apreciat că apelul, ce reprezintă o cale ordinară de atac, trebuie să includă în cuprinsul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi ipoteza prevăzută de art. 426 lit. h) C. proc. pen., în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 15, art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 129 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul A. a arătat că, în faţa judecătorului de la fond, nu i s-a luat o declaraţie în care să expună elementele de natură a-i proba nevinovăţia, iar, la al doilea termen în apel, prin apărătorul ales, a invocat nulitatea sentinţei primei instanţe, considerând că judecata nu mai poate continua câtă vreme a fost lipsit de un grad de jurisdicţie, depoziţia sa putând schimba soluţia de condamnare din hotărârea atacată, cerere care a fost respinsă cu motivarea că "există posibilitatea rejudecării cauzei prin sentinţă".

Din examinarea acestor argumente, dar şi a celor expuse în cuprinsul motivelor de recurs (pag. 8-9), Înalta Curte observă, însă, că, deşi formal condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei pare a fi îndeplinită, având în vedere că, în apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, inculpatul A. a ridicat excepţia nulităţii absolute a hotărârii atacate, nulitate generată, în opinia apărării, de neascultarea sa de către judecătorul de la fond, aspect care ar avea drept consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în realitate invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. nu s-a realizat în vederea verificării conformităţii acestor norme legale cu legea fundamentală a României, ci exclusiv în scopul obţinerii unui punct de vedere care să infirme opinia exprimată de Curtea de Apel Bucureşti în cuprinsul încheierii de şedinţă din 17 iunie 2021, când a apreciat că respectiva critică nu ar reprezenta o veritabilă excepţie, în sensul legii procesuale, ci un motiv de apel care urmează a fi susţinut pe parcursul judecării căii de atac şi cu ocazia dezbaterilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile menţionate în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (deciziile nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15; nr. 230 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 05 iulie 2019, paragraful 15). Or, în urma acestei verificări, Înalta Curte constată că, în speţă, nu este îndeplinită cerinţa necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, căci, aşa cum s-a arătat anterior, prin ridicarea acesteia recurentul A. nu a urmărit, de fapt, examinarea corespondenţei normelor legale criticate cu prevederile constituţionale, ci ca instanţa de contencios constituţional să dea o anumită dezlegare aspectelor susţinute de acesta în apel cu referire la nulitatea hotărârii atacate, lucru inadmisibil din perspectiva dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, în considerentele deciziei nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a constatat că "în exercitarea atribuţiilor sale conferite de Legea fundamentală, procedează la analiza conformităţii textelor din legi sau ordonanţe cu prevederile Constituţiei. O astfel de analiză presupune, în primul rând, stabilirea conţinutului acestora, fără de care este imposibilă aprecierea conformităţii cu dispoziţiile Legii fundamentale. Aceasta nu presupune însă şi implicarea Curţii Constituţionale asupra anumitor aspecte de fapt ce sunt puse în discuţie în litigiile în cadrul cărora se invocă excepţia de neconstituţionalitate". De altfel, în mod constant, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Mai mult decât atât, prin aspectele invocate în cererea scrisă, se critică şi modul în care sunt reglementate motivele de nulitate absolută şi cele care impun desfiinţarea în apel a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. Astfel, recurentul este nemulţumit de faptul că textul art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu prevede, ca motiv de nulitate absolută, şi situaţia în care, deşi prezent, inculpatul nu este ascultat de către instanţa de fond, iar textul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. nu stipulează că aceeaşi ipoteză constituie motiv care determină, în mod obligatoriu, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Cu alte cuvinte, ceea ce se invocă este lipsa unor texte de lege care să reglementeze un nou caz de nulitate absolută şi, în consecinţă, un nou motiv de trimitere în apel a cauzei spre rejudecare la prima instanţă, constând în neaudierea inculpatului prezent în faţa instanţei de fond, recurentul urmărind, practic, completarea dispoziţiilor legale menţionate pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate.

În acest context, Înalta Curte, având în vedere şi prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, subliniază că o astfel de excepţie trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul activ al legislaţiei, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale, cu consecinţa introducerii unor noi motive de nulitate absolută şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă ca urmare a admiterii apelului, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţiile invocate nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, instanţa de control judiciar apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

În acest sens, s-a pronunţat în jurisprudenţa sa şi Curtea Constituţională (deciziile nr. 862 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008; nr. 828 din 08 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 05 august 2008; nr. 1612 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 03 februarie 2012; nr. 1395 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 30 ianuarie 2012; nr. 392 din 06 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragrafele 56 şi 57; nr. 163 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2020, paragraful 22).

Astfel, prin decizia nr. 862 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, Curtea a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. (1968), criticate pentru nereglementarea în cuprinsul acestora şi a altor situaţii (cum ar fi nerespectarea dispoziţiilor privind asistarea altor persoane decât învinuitul sau inculpatul ori nerespectarea prevederilor legale privind sesizarea organului de urmărire penală) care să atragă nulitatea absolută. Întrucât respectiva critică viza "completarea textului de lege, soluţia legislativă în cauză nemulţumindu-i pe autorii excepţiei din perspectiva a ceea ce nu cuprinde", Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată, reţinând că în competenţa sa nu intră modificarea actului supus controlului în sensul dorit de autori.

Aceeaşi soluţie a fost pronunţată şi prin decizia nr. 828 din 08 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 05 august 2008, în care Curtea a răspuns criticii potrivit căreia dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. (1968) sunt lipsite de finalitate juridică întrucât nu prevăd posibilitatea invocării nulităţii absolute şi după rămânerea definitivă a deciziei de condamnare. Curtea a constatat că, în realitate, autorul excepţiei solicita completarea dispoziţiilor legale, în sensul reglementării şi a acelei posibilităţi, motiv pentru care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată, reţinând că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, are competenţa de a se pronunţa numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurent în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, se constată că excepţia invocată nu respectă toate cerinţele reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care se apreciază că, în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă cererea formulată de acesta de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele expuse mai sus, constatând că soluţia atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din 15 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din 15 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 septembrie 2021.

Procesat de GGC - LM