Criminal liability for EU fund fraud under Art. 181 Law 78/2000 for presenting falsified tax clearance at administrative compliance stage

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Prin sentinţa penală nr. 487 din 26.11.2019, Tribunalul Constanţa a hotărât:

În baza art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de administrator în cadrul unei persoane juridice) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, a suspendat condiţionat executarea pedepsei de 2 ani aplicate inculpatului A. pe o durată de 4 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 83 din C. pen. din 1969, termen ce va curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 din C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiul drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) şi lit. c) (dreptul de a ocupa funcţia de administrator în cadrul unei persoane juridice) din C. pen. din 1969, cu începere de la data rămânerii definitive a sentinţei.

În baza art. 71 alin. (5) din C. proc. pen., a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

În baza art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a aplicat inculpatei societate comercială S.C. B. S.R.L., pedeapsa amenzii în cuantum de 20.000 RON.

În baza art. 712 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 531 alin. (3) lit. a) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatei S.C. B. S.R.L.. pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice.

În baza art. 498 alin. (1) din C. proc. pen., la rămânerea definitivă a hotărârii, o copie de pe dispozitiv se comunică judecătorului delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum şi organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, urmând a avea loc informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii.

În baza art. 498 alin. (2) din C. proc. pen. la data rămânerii definitive a hotărârii inculpata persoană juridică intră în lichidare.

În baza art. 1349, art. 1357, 1382 din C. civ., a dispus obligarea inculpaţilor A. şi S.C. B. S.R.L., în solidar, către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata sumei de 2.362.572,35 RON, reprezentând despăgubiri civile - daune materiale precum şi la plata accesoriilor (majorări şi penalităţi de întârziere calculate potrivit legii fiscale) până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 249 din C. proc. pen., în referire la art. 404 din C. proc. pen., a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor imobile ale inculpatei S.C. B. S.R.L., prin Ordonanţa nr. 5/P/2017 din data de 05.10.2017 emisă de procurorul din cadrul DNA-ST Constanţa.

B. Prin decizia penală nr. 643/P din data de 23 iulie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia Penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie:

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 487/26.11.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. x/2017

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe penale de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.-D.N.A.-Serviciul Teritorial Constanţa cu privire la inculpatul A..

A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

A majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare.

În baza art. 89 alin. (1) din C. pen., a anulat amânarea aplicării pedepsei de 1 an închisoare, stabilită faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. prin sentinţa penală nr. 1356/17.11.2015 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin neapelare la data de 15.12.2015.

Conform art. 582 alin. (3) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din C. pen. şi a dispus executarea pedepsei.

Conform art. 38 alin. (1) din C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare, stabilită prin decizie cu pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen., în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 4 luni închisoare (1/3 din pedeapsa de 1 an închisoare), urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare, în regim privativ de libertate.

A înlăturat din sentinţa penală apelată dispoziţiile contrare prezentei decizii şi a menţinut celelalte dispoziţii.

Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs în casaţie inculpatul A..

Inculpatul a înţeles să indice cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", solicitând admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa, precum şi suspendarea executării hotărârii recurate.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, inculpatul a menţionat că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au dat o interpretare greşită textului art. 181 din Legea nr. 78/2000 în raport de obiectul judecaţii, pe aspectul analizei modalităţii de obţinere a finanţării prin intermediul Programului Operaţional de Pescuit 2007 - 2013, AXA prioritara 2, Măsura 2.1 - Investiţii productive în acvacultură.

A susţinut că s-a făcut o confuzie între etapele de finanţare în cadrul programului anterior menţionat şi alte programe similare. Instanţa de apel, la pag. 14 (parag. 3) a deciziei, a arătat că pentru a fi eligibil ca aplicant al programului identificat, ar fi trebuit îndeplinită condiţia ca solicitantul să nu aibă datorii restante către bugetele locale sau bugetul de stat.

A arătat că nu solicitantul este eligibil, ci proiectul depus, precum şi faptul că în cadrul procedurii pot fi identificate etape distincte ce au reglementate proceduri de analiză a documentelor depuse de solicitanţi: etapa verificării conformităţii administrative, etapa de verificare a criteriilor de eligibilitate. Ulterior, procedura continuă cu selectarea proiectelor declarate eligibile, semnarea contractelor de finanţare, implementarea proiectelor şi formularea de cereri de rambursare.

Inculpatul a mai susţinut că a depus certificatul de atestare fiscală în prima etapă a procedurii, document ce nu a mai fost folosit, analizat şi nu a mai produs efecte în etapele următoare. În etapa de evaluării criteriilor de eligibilitate, se verifică efectiv conţinutul documentelor, iar în speţă, referitor la existenţa datoriilor la bugetul de stat se arată că solicitarea de finanţare poate fi declarată neeligibilă dacă, între altele, solicitantul nu răspunde în termenul limită de transmitere a completărilor solicitate.

Inculpatul a arătat că în etapa conformităţii, nu era relevant şi nici nu se analiza conţinutul certificatului de atestare fiscală din perspectiva existenţei unor debite, acest lucru fiind impus în etapa verificării eligibilităţii. Cererea a fost depusă la sfârşitul anului 2011, iar eligibilitatea a fost verificată la sfârşitul anului 2012, concluzia fiind că nu este eligibil. După parcurgerea procedurii de contestare a acestei decizii şi după redepunerea documentaţiei, proiectul a fost declarat eligibil şi s-a semnat contractul de finanţare.

În acest sens, având în vedere parcursul cererii de finanţare, necontestat în actul de sesizare, a apreciat că fapta de a depune certificatul de atestare fiscală în etapa conformităţii, nu poate fi considerată o faptă prevăzută de legea penală.

A considerat că având în vedere că între momentul depunerii proiectului şi cel al semnării contractului treceau lungi perioade de timp, mai mari decât perioada de valabilitate a certificatului de atestare fiscală, certificatul nu putea produce efectul obţinerii pe nedrept de fonduri, iar simpla semnare a contractului de finanţare nu conduce în mod automat la obţinerea de fonduri din bugetul Uniunii Europene.

De asemenea, s-a susţinut că trebuie analizată sintagma "pe nedrept" din cuprinsul art. 181 din Legea nr. 78/2000. A considerat că se impune restrângerea sferei de aplicabilitate la acele situaţii care denotă o intenţie vădită de a frauda bugetul UE, atunci când se încearcă decontarea unor sume de bani pentru activităţi fictive. A precizat că în cauză, proiectul a fost realizat şi implementat, iar rezultatul cercetării derulate sunt utile societăţilor care desfăşoară activităţi în domeniul creşterii sturionilor.

Totodată, a susţinut că în ipoteza în care au existat debite pe parcursul desfăşurării procedurii de analiză a cererii de finanţare, acestea au fost achitate, proiectul fiind dus la finalizare.

Obţinerea de fonduri de la bugetul Uniunii Europene a avut la bază analiza făcută de autoritatea de management asupra realităţii lucrurilor desfăşurate în cadrul implementării proiectului, a cheltuielilor efectuate de beneficiar şi a rezultatelor obţinute ce au determinat admiterea cererii de rambursare, iar nu depunerea certificatului de atestare fiscală.

În egală măsură, a arătat că mecanismul depunerii actelor în cadrul procedurii de obţinere a finanţării este reglementat infralegal, inclusiv necesitatea depunerii anumitor documente. Astfel, chestiuni ce ţin de stabilirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii nu sunt reglementate de norma de incriminare, ci rămân la latitudinea Autorităţii de Management. A considerat că Ghidul solicitantului şi Manualul de procedură nu au putere de lege, însă se atrage răspunderea penală pentru încălcarea condiţiilor impuse în aceste documente, în acest sens fiind necesară analiza principiului nullum crimen sine lege.

Recursul în casaţie:

1) A fost depus raportul de către magistratul asistent care a arătat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte în mod cumulativ cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., iar aspectele invocate se circumscriu cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

2) Prin încheierea din data de 20 octombrie 2021, Înalta Curte admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 643/P din 23 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la completul C3, în compunere de 3 judecători şi a fixat termen de judecată, la data de 15 decembrie 2021.

A respins cererea de suspendare a executării pedepsei formulate de recurentul inculpat A..

Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate în cererea de recurs în casaţie vizează latura obiectivă a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea şi pot fi valorificate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că, "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale."

Soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în vigoare intervine atunci când "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Aşadar, faţă de soluţia reglementată prin dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la vinovăţia prevăzută de lege (ICCJ, SP, încheierea nr. 366/RC din data de 08 octombrie 2019).

În egală măsură, instanţa supremă a reţinut în jurisprudenţa sa faptul că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (lipsa prevederii în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen., doar lipsa prevederii în legea penală, se subsumează situaţiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii (ICCJ, SP, încheierea nr. 100/RC din 12 martie 2020).

Evoluţia jurisprudenţei în materia recursului în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. a condus la analiza, în cadrul acestui text, şi a vinovăţiei, respectiv a laturii subiective cu toate cerinţele prevăzute de lege. Ca urmare, acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune (ICCJ, SP, încheierea nr. 29/RC din 28 ianuarie 2020, ICCJ, SP, încheierea nr. 186/RC din 23 iunie 2020).

Analiza în această cale extraordinară de atac este cantonată exclusiv asupra problemelor de drept. Cazul de casare invocat nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, a încadrării juridice sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală. Verificarea hotărârii se realizează exclusiv în drept, statuările în fapt, ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, neputând fi cenzurate. Acest caz de casare are în vedere acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între conduita imputată (fapta săvârşită) şi configurarea legală a infracţiunii, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate, obiectivă ori subiectivă, prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau numai a unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Aplicând aceste consideraţii teoretice şi jurisprudenţiale la cauza de faţă, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de inculpat nu sunt întemeiate.

Inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) şi alin. (3) din Legea 78/2000.

Potrivit art. 181 alin. (1) din Legea 78/2000, folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept sau reţinerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, constituire infracţiune.

Înalta Curte constată că, prin decizia recurată s-a reţinut, în acord cu prima instanţă, ca situaţie de fapt, aceea că inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., cu rea credinţă, a anexat la cererea de finanţare nr. x, a proiectului C. de creştere intensivă a sturionilor, beneficiar S.C. B. S.R.L., depusă la D. la data de 30.11.2011, certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x, înscris în fals, nerecunoscut ca valabil de autoritatea emitentă (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Constanţa - Administraţia Finanţelor Publice Municipiul Constanţa), în cuprinsul căruia se menţiona că societatea beneficiară nu avea obligaţii de plată către bugetul de stat, aspect nereal, cunoscut de inculpat, fapt care a avut ca urmare obţinerea pe nedrept din bugetul Uniunii Europene a sumei de 2.362.572,35 RON.

Aşa cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 21 februarie 2020), "indiferent de forma concretă de comitere, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în variantele comisive alternative de folosire sau prezentare de documente sau declaraţii necorespunzătoare adevărului.

Din analiza normei de incriminare rezultă că cerinţele de tipicitate ale laturii obiective sunt îndeplinite indiferent dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv înscrisurile au fost supuse unor acţiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declaraţiile sunt necorespunzătoare adevărului), inexacte (adică, fără a fi falsificate, ele nu au fost întocmite corect) sau incomplete (atunci când nu cuprind toate datele şi informaţiile necesare pentru corecta evaluare a stării de fapt).

Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii este irelevant dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând a constitui infracţiunea analizată ori de câte ori acţiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, bineînţeles, dacă subiectul activ a acţionat cu rea-credinţă."

Înalta Curte constată că susţinerile inculpatului conform cărora înscrisul de atestare fiscală se verifică numai în etapa eligibilităţii, iar în etapa conformităţii nu era relevant şi nici nu se analiza din perspectiva existenţei unor debite, nu înlătură răspunderea penală a inculpatului.

Ceea ce atrage caracterul penal al faptei şi este relevant în prezenta cauză constă în neregularitatea privind maniera de obţinere a fondurilor. În condiţiile prezentării unui certificat de atestare fiscală în care se menţiona contrar realităţii (în fals), că societatea beneficiară nu avea obligaţii de plată către bugetul de stat, aspect nereal, cunoscut de inculpat, prezentarea unui astfel de înscris are aptitudinea de a antrena răspunderea penală sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000. Este nerelevantă evaluarea personală a recurentului referitoare la caracterul esenţial al înscrisului în cadrul procedurii.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că în mod corect au fost respinse apărările inculpatului în sensul că infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie se comite doar dacă documentele false, inexacte sau incomplete sunt folosite sau prezentate în cadrul cererii de plată, legiuitorul nu restrânge conţinutul infracţiunii la această împrejurare, documentele putând fi folosite sau prezentate în orice etapă a procedurii până la momentul efectuării plăţilor din fondurile europene (ICCJ, S.pen, decizia nr. 403 din 5 noiembrie 2020, dosar nr. x/2016).

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului inculpat A. conform căreia trebuie analizată sintagma "pe nedrept" din cuprinsul art. 181 din Legea nr. 78/2000 întrucât se impune restrângerea sferei de aplicabilitate la acele situaţii care demonstrează o intenţie vădită de a frauda bugetul Uniunii, atunci când se încearcă decontarea unor sume de bani pentru activităţi fictive, în cauză proiectul fiind realizat şi implementat, iar rezultatele cercetărilor derulate sunt utile societăţilor care desfăşoară activităţi în domeniul creşterii sturionilor, Înalta Curte reia şi subliniază că în cazul acestei infracţiuni este indiferent dacă fondurile obţinute în mod fraudulos au fost utile sau dacă proiectul a fost realizat sau dacă activităţile au fost fictive, ceea ce atrage incriminarea faptei sunt neregularităţile privind maniera de obţinere a fondurilor, nu de utilizare a lor. În ambele modalităţi de comitere a faptei, este indusă în eroare autoritatea competentă să decidă asupra eligibilităţii proiectului şi să acorde fonduri băneşti din bugetele comunitare.

Referitor la sintagma "pe nedrept" din conţinutul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, se constată că aceasta "nu beneficiază de o definiţie legală, în sensul legii penale şi nici nu este definită, în mod expres, prin norme juridice specifice altor ramuri de drept, motiv pentru care Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost de aceea de a-i atribui acesteia înţelesul ce rezultă din sensul comun al cuvintelor ce o compun. Sintagma «pe nedrept», în sensul textului criticat, arată caracterul ilicit al rezultatului comiterii faptei prevăzute în ipoteza normei de incriminare criticate. (CCR, decizia nr. 110 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 05 iunie 2019, par. 17).

De asemenea, se constată că instanţa de apel a reţinut că referitor la înscrisul folosit de inculpat, respectiv certificatul de atestare fiscală nr. x/18.11.2011, raportat la momentul eliberării, acesta trebuia să corespundă formularului aprobat prin Ordinul nr. 2618 din 06.10.2011 pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 752/2006 privind aprobarea procedurii de eliberare a certificatului de atestare fiscală pentru persoane juridice şi fizice, a certificatului de obligaţii bugetare, precum şi a modelului şi conţinutului acestora, publicat în M.Of. nr. 712 din 10 octombrie 2011, care are următorul conţinut: "(2) Documentul emis de autoritatea contractantă cuprinde, obligatoriu, următoarele elemente: a) denumirea autorităţii contractante; b) data emiterii documentului;c) numărul şi data încheierii contractului dintre contribuabil şi autoritatea contractantă; d) sumele certe, lichide şi exigibile datorate până la data emiterii documentului de către autoritatea contractantă, defalcate pe fiecare contract în parte; e) precizarea că documentul este emis în vederea eliberării certificatului de atestare fiscală; f) numele, prenumele, funcţia şi semnătura persoanelor împuternicite ale autorităţii contractante; g) ştampila autorităţii contractante." În ceea ce priveşte condiţiile de eligibilitate pentru proiectul iniţiat de inculpatul A. privind acordarea de asistenţă financiară nerambursabilă din Fondul European pentru Pescuit în vederea implementării proiectului intitulat " C. de creştere intensivă a sturionilor", acestea sunt prevăzute de Programul Operaţional de Pescuit 2007 - 2013, AXA prioritară 2, "Măsura 2.1 - "Investiţii productive în acvacultură’’. Astfel, pentru a fi eligibil ca şi aplicant al programului identificat, ar fi trebuit îndeplinită următoarea condiţie: solicitantul nu are datorii restante către bugetele locale sau la bugetul de stat.

Contrar susţinerii inculpatului conform căreia la momentul încheierii contractului de finanţare societatea nu mai avea datorii, sens în care certificatul de atestare fiscală nu mai avea relevanţă, se constată că, deşi drepturile şi obligaţiile iau naştere la momentul semnării contractului de finanţare, perfectarea acestuia este influenţată de preexistenţa actelor pe care procedura de acordare a fondurilor europene o impune. Semnarea contractului are la bază actele depuse anterior, în cadrul procedurii.

Astfel, din modul de descriere a faptelor prin decizia recurată, rezultă că există o corespondenţă între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia mecanismul depunerii actelor în cadrul procedurii de obţinere a finanţării este reglementat infralegal, iar Ghidul solicitantului şi Manualul de procedură nu au putere de lege, însă se atrage răspunderea penală pentru încălcarea condiţiilor impuse în aceste documente, Înalta Curte constată că inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 ce impune în conţinutul constitutiv folosirea de acte false, teză dovedită în cauză, astfel că cele evocate de parte sunt nerelevante în determinarea caracterului infracţional al conduitei.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 643/P din 23 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 643/P din 23 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 decembrie 2021.

Procesat de GGC - LM