Delimitation between criminal disturbance of public order and contraventional offense based on effectiveness of public panic and immediate result

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 83 din 17 august 2020 pronunţată de Judecătoria Constanţa s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În latură penală:

În temeiul art. 371 C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen., au fost condamnaţi inculpaţii A. şi B. la pedeapsa de câte 1 an şi 8 luni închisoare, fiecare, pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice (faptă săvârşită la data de 22 august 2018).

S-a constatat că infracţiunea cercetată în cauză este concurentă cu infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., pentru care inculpaţii au fost condamnaţi prin sentinţa penală nr. 143 din 17 decembrie 2018 a Judecătoriei Măcin, rămasă definitivă la data de 13 februarie 2019.

În temeiul art. 40 C. pen., raportat la art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată inculpaţilor A. şi B. în cauză, de 1 an şi 8 luni închisoare, cu pedeapsa amenzii penale în cuantum de 5.000 RON, aplicată acestora prin sentinţa penală anterior menţionată, stabilindu-se ca, în final, să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare şi 5.000 RON amendă penală.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii de 1 an şi 8 luni închisoare, pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, calculat de la data rămânerii definitive a sentinţei.

Potrivit art. 91 alin. (2) C. pen., s-a dispus executarea amenzii penale.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpaţii să respecte următoarele măsuri:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Tulcea, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea lor;

- să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor lor de existenţă.

Potrivit art. 93 alin. (2) şi (3) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpaţii să respecte următoarele obligaţii:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Tulcea sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate;

- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 120 zile, într-una din următoarele instituţii: Primăria oraşului Măcin, judeţul Tulcea şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea (unităţile şcolare din oraşul Măcin).

În temeiul art. 96 C. pen., inculpaţii au fost atenţionaţi asupra situaţiilor în care se revocă suspendarea executării pedepsei şi se dispune executarea acesteia.

Prin aceeaşi hotărâre s-au pronunţat soluţii şi faţă de inculpaţii: C., D. şi E.

În latură civilă:

S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi s-a dispus obligarea inculpatului C. la plata către aceasta a sumei de 1709,90 RON, reprezentând daune materiale.

S-au respins restul pretenţiilor solicitate de partea civilă B.

În conformitate cu art. 93 alin. (5) C. pen., s-a stabilit că inculpatul C. trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, în caz contrar putând fi revocată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 276 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului C. la plata, către partea civilă B., a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. (b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpaţii A., D., B. şi E. a bunurilor individualizate cu dovezile: seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018, seria x nr. x/1.10.2018 şi seria x nr. x/1.10.2018, bunuri depuse la Camera de Corpuri Delicte a IJP Tulcea.

În temeiul art. 398 C. proc. pen. în referire la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, printre alţii, inculpaţii A. şi B.

Prin decizia penală nr. 615/P din 6 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, printre altele, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 83 din 17 august 2020 pronunţată de Judecătoria Măcin, dispunându-se obligarea apelanţilor la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva deciziei penale nr. 615/P din 6 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie au declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpaţii B. şi A., la data de 3 august 2021, prin apărător ales.

În motivarea căii de atac comune, recurenţii inculpaţi au invocat cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 1 septembrie 2021, sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii B. şi A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. şi pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., iar pe cea prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) raportat la art. 438 C. proc. pen., numai sub aspectul cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, în limitele menţionate, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

În acest context, redând în continuare criticile formulate de recurenţii inculpaţi B. şi A. în sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în raport de care s-a dispus soluţia parţială de admitere în principiu a cererii de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că acestea vizează, în primul rând, lipsa urmării imediate a infracţiunii prev. de art. 371 C. pen., apărarea susţinând că în cauză nu se poate vorbi despre o tulburare propriu-zisă a ordinii şi liniştii publice, în sensul cerut de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune.

În acest sens s-a arătat că, din analiza textului incriminator rezultă că legiuitorul nu a înţeles să atribuie actelor de violenţă comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori ameninţărilor sau atingerilor grave aduse demnităţii persoanelor anumite caracteristici proprii, de natură a atrage caracterul infracţional al acestor manifestări contrare ordinii sociale. Din contră, conform jurisprudenţei, caracterul infracţional vizat de norma de incriminare rezidă în urmarea produsă.

Cu alte cuvinte, pentru a constitui infracţiunea prev. de art. 371 C. pen., faptele recurenţilor trebuiau să aibă ca urmare imediată lezarea unei valori imateriale - ordinea şi liniştea publică, respectiv, o stare de pericol efectiv ce putea fi probată prin reacţia publicului faţă de asemenea manifestări.

Altfel spus, în speţă, pentru ca liniştea publică să fi fost tulburată, era necesar ca la presupusul conflict dintre recurenţi şi C. să mai fi fost de faţă şi alte persoane, care să fi fost indignate, afectate de comportamentul necorespunzător al celor dintâi la adresa numitului C., ceea ce nu s-a întâmplat. În cauză nu au existat martori oculari care să susţină gravitatea tulburării ordinii şi liniştii publice, nu au existat persoane care să fi intervenit în aplanarea vreunei situaţii tensionate sau care să fi fost direct afectate de presupusul conflict anterior menţionat.

Dimpotrivă, probele administrate susţin tocmai contrariul, din declaraţia martorului protejat "F." rezultând că "toate evenimentele au avut o desfăşurare rapidă în timp, altercaţia finalizându-se după două minute". Or, într-o perioadă atât de scurtă de timp este imposibil să se fi creat o situaţie de panică sau, după caz, de blocare a traficului rutier.

Aceeaşi desfăşurare rapidă în timp a incidentului a fost evidenţiată şi de martorul G., acesta declarând că "evenimentele s-au derulat relativ repede şi nu am putut să observ mai multe amănunte (...) nu am observat cu exactitate ce marcă era celălalt autoturism implicat şi nici nu am văzut ce persoane se aflau în acesta". Or, doctrina a evidenţiat în mod constant că pentru reţinerea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice trebuie analizată durata tulburării, reflectată în reacţiile la care a dat naştere (Drept penal, Partea Specială, ed. Hamangiu, 2018, Radu Bodea, H.).

În acelaşi sens, martorul cu identitate protejată "I." a precizat că singurul amănunt pe care şi-1 aminteşte cu privire la incident este întâlnirea între două maşini, împrejurare care dovedeşte, din nou, lipsa de gravitate a incidentului.

Nici martorul J., care se afla la volanul unui autoturism Y în zona incidentului, nu susţine teoria unei temeri sau indignări produse acestuia sau altui participant la trafic.

Ca urmare, dacă în cauză a existat o minimă tulburare a ordinii şi liniştii publice, aceasta nu se circumscrie infracţiunii prev. de art. 371 C. pen., nefiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de norma de incriminare, ci constituie, cel mult, contravenţia prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991.

Aceasta întrucât diferenţa dintre infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C. pen. şi contravenţia prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 constă tocmai în urmarea produsă, doctrina (Revista de drept nr. 3/2020. K. Tulburarea ordinii şi liniştii publice. Linii de demarcaţie între răspunderea contravenţională şi răspunderea penală) statuând în acest sens că "în ceea ce priveşte săvârşirea în public de ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, această conduită comisivă poate dobândi valenţe contravenţionale atunci când este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică, în timp ce în cazul infracţiunii prevăzute de art. 371 C. pen., rezultatul trebuie să fie unul concret şi efectiv, respectiv, tulburarea ordinii şi liniştii publice".

În al doilea rând, vizează lipsa elementului material şi, implicit, a obiectului material al infracţiunii analizate, apărarea susţinând că nicio persoană nu a fost agresată, nu au fost exercitate acte de violenţă şi nici nu au fost distruse bunuri la data la care se reţine că ar fi avut loc incidentul. Or, obiectul material al infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice există numai în cazul în care fapta se săvârşeşte prin acte materiale, fizice şi constă fie în corpul persoanelor, fie în obiecte (mese, scaune, pahare dintr-un local, etc.) materiale asupra cărora se exercită actele de violenţă fizică.

Sub acelaşi aspect, s-a susţinut că în speţă nu s-a făcut dovada vreunor ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi dispunerea unei soluţii de achitare faţă de recurenţi.

La termenul fixat pentru dezbaterea recursului în casaţie pe fond, 7 decembrie 2021, recurenţii inculpaţi, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat, personal, sau prin apărător ales, pentru a susţine calea extraordinară de atac, şi nici nu au beneficiat de asistenţă juridică din oficiu, raportat la dispoziţiile art. 90 C. proc. pen., aceasta nefiind obligatorie în cauză.

Ca urmare, concluzii pe fondul recursului în casaţie a formulat doar reprezentantul Ministerului Public, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

*

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpaţii B. şi A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurenţii inculpaţi B. şi A. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurenţii inculpaţi B. şi A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul neîntemeiat al acestora.

În acest sens, reţine că starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracţiunea analizată este, în esenţă, următoarea:

La data de 22.08.2018, în jurul orei 15:14, inculpaţii A. şi B., împreună cu numiţii D., şi E., folosindu-se de autoturismele marca x cu numărul de înmatriculare provizoriu x şi marca x, cu numărul de înmatriculare x, au blocat traficul rutier pe strada x, în zona cuprinsă între sediul Poliţiei Măcin şi farmacia "L."(segment de drum principal rutier şi pietonal), pe o distanţă de aproximativ 100 metri, blocând, totodată, autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, condus de C., pe care l-au ameninţat cu corpuri contondente şi arme albe, provocând panică printre pietonii şi participanţii la trafic atât prin acţiunile lor, cât şi prin încercarea de fugă disperată a lui C., care era să lovească un pieton, tulburând prin aceste acţiuni ordinea şi liniştea publică, faptă care întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 371 C. pen. cu aplic. art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen.

În considerentele deciziei recurate au fost detaliate circumstanţele factuale ale incidentului, evidenţiindu-se că, pe fondul relaţiei tensionate preexistente dintre membrii familiei C. şi cei ai familiei A., marcate de existenţa unor incidente anterioare între părţi, întâlnirea, în trafic, dintre M. şi A. la data critică, ambii aflaţi la volanul unor autoturisme, s-a transformat în urmărirea celui dintâi, succedată de intervenţia fratelui său, numitul C. şi, ulterior, de blocarea în trafic a acestuia de către A., B. şi N., înarmaţi cu diferite obiecte contondente.

S-a reţinut că, în acelaşi timp, autoturismul în care se afla C. a fost blocat de vehiculul condus de E., din care a coborât D., care, la rândul său, ţinea în mână o macetă şi alerga spre el, împrejurări care l-au determinat pe C. să efectueze brusc o manevră de pătrundere cu autoturismul pe trotuarul pietonal, lat de 3,05 m, să ruleze pe acesta pe o distanţă de 47 m, acroşând, în zona magazinelor comerciale, un stâlp şi un copac cu partea stângă a maşinii, după care să părăsească zona în viteză.

În actualul cadru procesual, invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpaţii A. şi B. au susţinut că fapta concretă pentru care au fost condamnaţi nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 371 C. pen., în principal, sub aspectul urmării imediate a infracţiunii, iar în secundar, şi sub aspectul elementului material al acesteia.

Altfel spus, recurenţii inculpaţi au invocat lipsa urmării imediate a infracţiunii analizate, susţinând, în esenţă, că, în condiţiile în care la conflictul lor cu C. nu au fost de faţă alte persoane care să fi fost indignate/afectate de ceea ce s-a întâmplat, iar incidentul a fost de foarte scurtă durată şi gravitate, în cauză s-a produs o minimă tulburare a ordinii şi liniştii publice, specifică, cel mult, contravenţiei prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, iar nu infracţiunii prev. de art. 371 C. pen.

Totodată, au invocat lipsa elementului material al infracţiunii, susţinând că în cauză nu au fost exercitate acte de violenţă şi nici nu au fost distruse bunuri la data la care se reţine că ar fi avut loc incidentul, după cum, deopotrivă, nu s-a făcut dovada vreunor ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor.

Evaluând criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte constată, prioritar, că acestea au ca premisă tocmai negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei autorilor căii de atac.

Mai exact, recurenţii solicită, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conţinutului faptic al acuzaţiei ce le este adusă, negând concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la însăşi existenţa activităţii infracţionale deduse judecăţii şi a efectului acesteia în planul menţinerii ordinii şi liniştii publice.

Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Prin urmare, starea de fapt reţinută prin decizia recurată nu poate fi cenzurată de Înalta Curte în actuala procedură.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a stabilit această stare de fapt, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii dintre ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi statuările instanţei, pe de altă parte, este proprie unei evaluări de fapt a cauzei, ce excedează vădit limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În al doilea rând, constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, criticile formulate de recurenţii inculpaţi sunt lipsite de temei, cea privind lipsa elementului material al infracţiunii prev. de art. 371 C. pen. fundamentându-se pe o greşită apreciere a chiar obiectului concret al acuzaţiei formulate în speţă.

În acest sens, reţine că, potrivit art. 371 C. pen., infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice constă în "fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică" şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că elementul material al infracţiunii este prevăzut în trei modalităţi alternative de realizare, respectiv: acte de violenţă îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor; ameninţări şi atingeri grave aduse demnităţii, norma de incriminare impunând cerinţa esenţială ca acestea să fie săvârşite în public şi să producă tulburarea ordinii şi liniştii publice.

Definind conceptul de linişte publică, doctrina a statuat că acesta este "acel atribut al vieţii sociale în care raporturile dintre oameni, comportarea lor şi, în genere, activităţile lor atunci când participă la forme de viaţă în comun, în public se desfăşoară în mod paşnic, după norme de respect reciproc, de securitate personală, de încredere în atitudinea şi în faptele celorlalţi oameni. (...) tulburarea liniştii publice constă în răsturnarea acelei atmosfere de linişte ce caracterizează raporturile obişnuite dintre oameni" (G. Marcov, Criterii de delimitare a formei agravate de forma simplă a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare liniştii publice, în R.R.D. nr. 10/1971, p. 94).

Aşadar, pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii este necesar ca acţiunea descrisă în norma de incriminare să aibă ca urmare imediată tulburarea efectivă a ordinii şi liniştii publice, în sensul ca fapta să producă opiniei publice o nelinişte persistentă, să creeze o stare gravă de insecuritate în sfera relaţiilor de convieţuire socială.

Sub acelaşi aspect, Curtea Constituţională a statuat că "având în vedere faptul că valoarea socială protejată prin incriminarea prevăzută de textul de lege criticat vizează apărarea climatului social general de convieţuire civilizată, afectat prin ecoul social al faptei, iar nu valorile individuale ale persoanei (integritate corporală, sănătate, libertate psihică etc.), nu acţiunea violentă, ameninţarea sau atingerea gravă adusă demnităţii, descrisă de legiuitor ca element material al infracţiunii, trebuie să se îndrepte împotriva mai multor persoane, ci urmarea imediată trebuie să fie aptă să se producă faţă de mai multe persoane. În doctrina penală s-a arătat, de altfel, că nu în natura sau atributele proprii manifestărilor trebuie căutat caracterul lor infracţional, ci în urmarea pe care acestea o produc" (Decizia nr. 705 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 10 martie 2020).

În contextul acestor consideraţii teoretice, notând că recurenţii inculpaţi A. şi B. au fost condamnaţi definitiv pentru fapte de blocare a traficului rutier pe strada x din Măcin (segment de drum principal rutier şi pietonal), pe o distanţă de aproximativ 100 metri şi, prin aceasta, şi a autoturismului condus de C., pe care l-au urmărit şi ameninţat cu corpuri contondente şi arme albe, provocând panică printre pietoni şi participanţii la trafic atât prin acţiunile lor, cât şi prin încercarea de fugă disperată a lui C., care, pentru a se salva, a urcat cu autoturismul pe trotuar şi a rulat printre pietoni, Înalta Curte constată că această activitate întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de tulburea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C. pen., în modalitatea normativă a ameninţării.

În consecinţă, dat fiind obiectul concret al acuzaţiei adusă recurenţilor, criticile acestora privind inexistenţa unor acte de violenţă asupra persoanelor şi bunurilor, exercitate la data de referinţă, în raport de care au invocat lipsa elementului material al infracţiunii, sunt lipsite de orice fundament.

Raportat la critica privind lipsa urmării imediate a infracţiunii, Înalta Curte constată că, pentru a reţine că prin fapta săvârşită s-a tulburat grav liniştea publică, instanţa trebuie să ţină seama de mediul social în care s-a produs tulburarea, natura acestuia, durata şi intensitatea tulburării reflectată în reacţiile la care a dat naştere.

Rămâne, prin urmare, în sarcina instanţei de judecată, ca, în fiecare caz particular, să examineze cu deosebită atenţie toate împrejurările cauzei şi să stabilească, ţinând seama de aspectele pe care practica judiciară şi literatura de specialitate le-au relevat, amploarea şi intensitatea tulburării produse ordinii şi liniştii publice, pentru ca, în raport cu aceasta, să încadreze fapta în dispoziţiile art. 371 C. pen.

Constituind, prin urmare, o chestiune de apreciere a probatoriului, demersul analitic de stabilire a efectelor concrete, în planul ordinii şi liniştii publice, a acţiunilor imputate recurenţilor inculpaţi, nu poate face obiect de cenzură în actualul cadru procesual, destinat exclusiv evaluării în drept a hotărârii recurate.

Or, sub acest aspect, prin decizia recurată s-a reţinut că, probatoriul testimonial a evidenţiat prezenţa, la momentul derulării incidentului, a pietonilor pe trotuar, dar şi a altor conducători de autoturisme în apropierea locului critic, care au observat derularea evenimentelor, ameninţările proferate şi panica produsă în rândul pietonilor "care au sărit printre maşini". S-a evidenţiat, astfel, atât realizarea cerinţei comiterii faptei "în public", în sensul art. 184 lit. C). pen., cât şi a urmării specifice infracţiunii, respectiv tulburarea concretă a ordinii şi liniştii publice.

Ca urmare, reţinând ca fiind definitiv stabilit în cauză (în special, pe baza declaraţiilor martorilor, coroborate cu înregistrările realizate de camera de supraveghere amplasată la S.C. O. S.R.L.) că, în pofida succesiunii lor rapide, acţiunile concrete ale recurenţilor inculpaţi au produs panică în rândul pietonilor şi participanţilor la trafic şi, prin aceasta, o tulburare însemnată a ordinii şi liniştii publice, Înalta Curte constată că o astfel de urmare conferă caracter infracţional faptelor concrete ale recurenţilor inculpaţi, susţinerile privind pretinsul caracter contravenţional al actelor comise fiind nefondate.

În acest sens, Înalta Curte notează că, în cazul săvârşirii în public de ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, această conduită comisivă are valenţe contravenţionale, în sensul art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, numai atunci când ea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică. În situaţia în care, însă (ca şi în speţă), prin reacţiile pe care le determină în rândul persoanelor care asistă la incident, aceeaşi conduită tulbură în mod efectiv ordinea şi liniştea publică, producând urmarea specifică unei fapte penale, sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 371 C. pen. (în modalitatea normativă a ameninţării).

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate de inculpaţii A. şi B. în cadrul prezentului demers judiciar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de aceştia împotriva deciziei penale nr. 615/P din data de 6 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurenţilor inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 615/P din data de 6 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.

Procesat de GGC - LM