European Arrest Warrant: Mandatory arrest for surrender, rejection of refugee status defense, and absence of grounds for postponement

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2022

Deliberând asupra contestaţiei formulate de persoana solicitată A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 66/F din data de 07.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 109 alin. (1) şi art. 104 alin. (10) din Legea nr. 302/2004, a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare din data de 13.10.2021, emis de Parchetul Districtual din Nord din Estonia, în dosarul nr. x/1906, faţă de persoana solicitată A., cetăţean azer, şi, în consecinţă, a dispus arestarea acesteia, în vederea predării, pe o perioadă de 30 zile, respectiv 07.04.2022- 06.05.2022, inclusiv.

În temeiul art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, a dispus emiterea, de îndată, a mandatului de arestare în vederea predării şi a dispus predarea persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare estoniene, cu respectarea regulii specialităţii.

A constatat că persoana solicitată a fost reţinută şi arestată provizoriu, în vederea predării, în procedura semnalării, începând cu data de 25.03.2022 la zi.

Onorariul interpretului de limbă turcă, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana solicitată, precum şi cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că la data de 25.03.2022, pe rolul acestei instanţe de judecată a fost înregistrată, în procedura semnalării de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, sesizarea privind punerea în executare a mandatului european de arestare din data de 13.10.2021, emis de Procuratura Raionului de Nord din Estonia, în dosarul nr. x/1906, şi de predare a persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare estoniene.

S-a notat că a fost ataşată lucrarea nr. 866/II-5/2022 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, conţinând actele şi măsurile în procedura semnalării, precum şi faptul că prin încheierea de şedinţă din data de 25.03.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2022, printre altele, s-a luat măsura arestării provizorii, în vederea predării, pe o perioadă de 15 zile, respectiv de la 25.03.2022 la 08.04.2022, inclusiv, a persoanei solicitate A..

S-a reţinut că la data de 04.04.2022 a fost comunicat mandatul european de arestare tradus în limba română, iar la solicitarea de informaţii suplimentare a curţii, din oficiu, Procuratura Raionului de Nord din Estonia, prin adresa din data de 31.03.2022, a arătat că pentru infracţiunea de delapidare, reţinută în semnalare, deşi nu se prevede depunerea unei plângeri prealabile, persoana vătămată a formulat o asemenea sesizare.

S-a mai reţinut că persoana solicitată a arătat că nu este de acord să fie predată autorităţilor judiciare estoniene, deoarece familia sa se află în România, că nu renunţă la regula specialităţii, iar, în situaţia în care va fi condamnat la pedeapsa închisorii, cu executare în regim de detenţie, doreşte să execute pedeapsa într-un penitenciar din România, declaraţia sa fiind consemnată ca atare şi ataşată la dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarelor, curtea a apreciat că sesizarea Ministerului Public de punere în executare a mandatului european de arestare şi de predare a persoanei solicitate este întemeiată, pentru motivele ce urmează a fi prezentate.

Astfel, s-a constatat că persoana solicitată este urmărită penal de către autorităţile judiciare estoniene sub aspectul săvârşirii infracţiunii de deturnare de fonduri, de către o persoană care a mai comis anterior un furt, prev. de art. 201 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen. estonian, reţinându-se în sarcina acesteia că, după ce persoana vătămată B. i-a încredinţat, în perioada mai- iulie 2018, în localitatea Bremen din Republica Federală a Germaniei, împreună cu cele 3 chei şi certificatul de înmatriculare, autoturismul marca "xquot; x, cu numărul de înmatriculare x, în Suedia, de unde-l cumpărase, cu suma de 44.900 SEK, pentru a-l revinde, cetăţeanul azerbaidjan A. i-a propus persoanei vătămate să încerce să-l vândă în Azerbadjan, cu argumentarea că nu găsise niciun cumpărător pe teritoriul Republicii Federale Germania. Ulterior, persoana vătămată nu a mai reuşit să-l găsească pe numitul A., iar în luna noiembrie a anului 2018 a primit o încunoştinţare de la autorităţile rutiere suedeze, prin care i se aducea la cunoştinţă faptul că nu mai este proprietarul maşinii începând cu data de 14.08.2018, fiindu-i astfel creat un prejudiciu material în sumă de 4.356,14 euro. S-a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 1-17-9448 din data de 14.11.2017 a Tribunalului Regional din Harju, Estonia, persoanei solicitate i-a fost aplicată pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, din care pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru infracţiunea de fraudă, nu trebuie executată, sub condiţia de a nu mai comite o altă infracţiune în perioada de probă de 2 ani, pe durata 14.11.2017-13.11.2019.

S-a constatat îndeplinită şi condiţia dublei incriminări, fapta penală reţinută în sarcina persoanei solicitate constituind, potrivit legislaţiei penale române, infracţiunea de abuz de încredere, în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 238 alin. (1) din C. pen. român, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. român, raportat la art. 43 alin. (1) din C. pen. român.

S-a apreciat că nu există niciunul dintre motivele obligatorii de refuz, prevăzute, în mod expres, de dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 302/2004, şi nici vreun motiv opţional de refuz, astfel cum sunt enumerate la art. 99 alin. (2) lit. a)-i) din aceeaşi lege.

Cât priveşte solicitarea de amânare a predării, curtea a reţinut, în esenţă, că împrejurările menţionate nu se circumscriu în conţinut celor prevăzute de dispoziţiile art. 58 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004.

S-a mai constatat că în această procedură nu se poate examina proporţionalitatea măsurii de predare cu gravitatea redusă a faptei penale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie persoana solicitată A., fără a motiva calea de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 13 aprilie 2022, sub nr. x/2022.

La termenul acordat pentru dezbaterea contestaţiei, respectiv în şedinţa din data de 19 aprilie 2022, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua hotărârii.

Examinând contestaţia formulată pe baza actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, instanţa de control judiciar notează că, potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată:

"Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate". Totodată, alin. (2) al aceluiaşi text de lege statuează în sensul că:

"Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002", modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009.

Din dispoziţiile art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanţei de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existenţa dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situaţiilor ce se constituie în motive de refuz la predare.

În acest fel, se pune în practică principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanţa română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte reţine că în cauza de faţă, respectând rigorile legii, prima instanţă a verificat temeinic îndeplinirea condiţiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare cu nr. de referinţă x, emis la data de 13.10.2021, de către Parchetul Districtual din Nord din Estonia faţă de persoana solicitată A., cetăţean azer, în vederea efectuării urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de deturnare de fonduri, de către o persoană care a mai comis anterior un furt, prev. de art. 201 din C. pen. estonian, pentru care pedeapsa maximă prevăzută de lege este de 5 ani închisoare, constatând în mod just că acesta îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată, nefiind incident niciunul dintre motivele obligatorii sau opţionale de refuz la predare, prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 99 alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, prima instanţă a constatat în mod corect că infracţiunea ce formează obiectul mandatului european de arestare nu intră în categoria faptelor prev. de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, care dau loc la predare fără îndeplinirea condiţiei dublei incriminări, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol fiind necesară verificarea "condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia".

Reevaluând astfel condiţia dublei incriminări prevăzută ca atare de dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă, că aceasta este îndeplinită, faptele care stau la baza emiterii mandatului european de arestare constituind infracţiunea de abuz de încredere, în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 238 alin. (1) din C. pen. român, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. român, raportat la art. 43 alin. (1) din C. pen. român.

Totodată, în mod corect s-a reţinut că persoana solicitată nu a ridicat obiecţiuni cu privire la identitatea sa, iar în considerarea dispoziţiilor prevăzute de art. 100 din Legea 302/2004, republicată, se notează că din actele şi lucrările existente la dosar rezultă că aceasta nu este cercetată de către autorităţile judiciare române într-o altă cauză penală.

Astfel, în raport cu aspectele învederate, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod temeinic şi legal, a autorizat predarea persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare din Estonia şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 104 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus arestarea acesteia pentru o perioadă de 30 de zile, în vederea predării.

Prin urmare, în acest context, evaluând criticile concrete formulate de către persoana solicitată, prin apărător ales, cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, instanţa de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi prezentate.

Înalta Curte notează că, în concret, contestatorul A. invocă aspecte legate de un presupus statut de refugiat, iar în subsidiar solicită o altă măsură preventivă şi amânarea predării către autorităţile judiciare estoniene până la soluţionarea situaţiei pe care o are în Republica Estonia.

Alegaţia apărării privind incidenţa art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, este neîntemeiată.

Potrivit textului legal invocat, "Nu pot fi extrădaţi din România: b) solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecţiei subsidiare în România, în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane şi degradante."

Legea nr. 122/2006 privind azilul în România defineşte în art. 2 lit. g) sintagma "statut de refugiat" ca fiind "o formă de protecţie internaţională prin care statul român recunoaşte calitatea de refugiat, în condiţiile prezentei legi", iar potrivit art. 23 din aceeaşi lege "Statutul de refugiat se recunoaşte, la cerere, cetăţeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara ţării de origine şi care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu doreşte să solicite protecţia respectivei ţări, precum şi apatridului care, aflându-se din motivele menţionate anterior în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu doreşte să se întoarcă în respectiva ţară şi cărora nu li se aplică cauzele de excludere de la recunoaşterea statutului de refugiat, prevăzute de prezenta lege."

Examinând în aceste coordonate actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că persoana solicitată este cetăţean azer, Se observă că în cuprinsul mandatului european de arestare s-a mai arătat că, în septembrie 2020, contestatorul a locuit în Praga, în Republica Cehă şi are o adresă cunoscută în Estonia, respectiv în Tallinn, precizându-se, totodată, că anterior a aplicat pentru un permis de şedere în Republica Federală a Germaniei.

Se constată astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, contestatorul A. nefiind exceptat de la predare către autoritatea judiciară solicitantă, având în vedere, în primul rând, că acesta nu a făcut dovada acordării presupusului statut de refugiat, întrucât simpla depunere a unui certificat de căsătorie cu un cetăţean ucrainean, în copie, nu este suficientă sub acest aspect.

Mai mult, se reţine că persoana solicitată este cetăţean azer, iar predarea sa nu se realizează către ţara de origine, Azerbaidjan, ci către Estonia, neexistând niciun indiciu că viaţa ori libertatea acesteia ar fi puse în pericol ori că ar urma să fie supus la tortură, tratamente inumane şi degradante.

Ca atare, motivele invocate de contestator nu pot fi circumscrise dispoziţiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, pentru a refuza executarea mandatului european de arestare.

În ceea ce priveşte măsura arestării în vederea predării, Înalta Curte reţine că aceasta este obligatorie în situaţia dată în care s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare, legea nereglementând nicio alternativă.

Astfel, sunt incidente dispoziţiile art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, potrivit cărora:

"După întocmirea sentinţei prevăzute la art. 109 sau a încheierii prevăzute la alin. (2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare. Dispoziţiile C. proc. pen. cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător."

Din interpretarea sistematică a textelor care reglementează luarea măsurilor preventive pe parcursul procedurii, cât şi cu ocazia soluţionării cererii de punere în executare a unui mandat european cuprinse în art. 104 alin. (11) şi 13 din Legea nr. 302/2004 rezultă că măsura arestării este obligatorie şi se dispune de îndată atunci când s-a admis sesizarea şi s-a dispus predarea. În acest sens, instanţa de control judiciar notează că dispoziţiile art. 104 alin. (9)-(11) din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, sub aspectul posibilităţii înlocuirii măsurii arestării cu o altă măsură mai blândă, în condiţiile prevăzute de art. 211-222 din C. proc. pen., sunt aplicabile doar în cursul judecăţii, nu şi după rămânerea definitivă a hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, hotărâre prin care se dispune, în mod obligatoriu şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării.

În raport de cele ce preced, se constată că datele ce caracterizează persoana contestatorului invocate cu ocazia dezbaterilor nu pot fi evaluate la acest moment pentru a se dispune o măsură preventivă mai blândă faţă de acesta.

Deopotrivă, se constată că nu este incident nici vreunul dintre motivele de amânare a predării prevăzute de art. 58 din Legea nr. 302/2004, republicată, aplicabile în materia mandatului european de arestare în baza art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 58 alin. (2) lit. c) din Legea 302/2004, republicată, "(2) Predarea poate fi amânată atunci când: c) din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată ar avea consecinţe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia. În acest caz, predarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.".

Se reţine că acest caz de amânare a predării vizează o situaţie personală deosebită a persoanei solicitate, care ar putea avea consecinţe asupra executării hotărârii de predare.

În susţinerea cererii, contestatorul, prin apărător ales, a arătat, în esenţă, că nu este de acord cu predarea şi că doreşte să rămână pe teritoriul României până la soluţionarea situaţiei pe care o are în Republica Estonia.

Or, aspectele invocate de contestator vizând necesitatea clarificării situaţiei juridice în statul solicitant şi lipsa consimţământului la predare nu se circumscriu textului de lege precitat, întrucât, în mod evident, nu constituie împrejurări speciale din cauza cărora predarea imediată a persoanei solicitate ar avea consecinţe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia, respectiv nu se raportează unei situaţii particulare excepţionale referitoare la persoana solicitată.

Cât priveşte susţinerile contestatorului relativ la existenţa unui risc potenţial ca persoana vătămată B. să îi aducă acestuia atingere sănătăţii şi integrităţii corporale, Înalta Curte constată că nici aceste aspecte nu se constituie în împrejurări speciale, în înţelesul art. 58 alin. (2) lit. c) din Legea 302/2004, republicată, de vreme ce sunt simple supoziţii ale persoanei solicitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond în urma efectuării verificărilor la care este îndrituită, conform dispoziţiilor art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004, este temeinică şi legală, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 66/F din data de 07.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) rap. la art. 273 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă se plăteşte din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 66/F din data de 07.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă pe contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 aprilie 2022.