Scope of cassation review under Art. 438(1)(7) CPP: exclusion of subjective elements and factual re-evaluation in challenges to drug trafficking convictions

Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii A., S.C. ST C. şi D. în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 285 din data de 04.06.2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, printre altele, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., ca inadmisibilă.

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul D. din infracţiunea de "trafic de droguri de mare risc" prev. de art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea de complicitate la infracţiunea prev. de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativa la "trafic internaţional de droguri de mare risc" prev. de art. 32 din C. pen. rap. la art. 48 din C. pen. rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 77 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen., a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen., pe o durată de 2 ani, respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pedeapsă a cărei executare începe în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de "trafic de droguri de mare risc".

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a dispus aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi aleasă în autorităţi publice sau în alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

În baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului".

În baza art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatei A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din pedeapsa de 6 luni (2 luni), rezultând pedeapsa finală de 5 ani şi 2 luni închisoare în regim de detenţie şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen., pe o durată de 2 ani, respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pedeapsă a cărei executare începe în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a dispus aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen., respectiv: dreptul de a fi aleasă în autorităţi publice sau în alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen. şi art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei, perioada reţinerii şi a arestului preventiv de la 09.03.2018 la 04.05.2018.

În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura controlului judiciar.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata S.C. ST C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativa la "trafic internaţional de droguri de mare risc" prev. de art. 32 din C. pen. rap. la art. 48 din C. pen. rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 rap. la art. 137 alin. (4) lit. d) din C. pen., a fost condamnată inculpata S.C. ST C., reprezentată prin E. şi prin mandatar F., la pedeapsa de 24.000 RON amendă penală, sumă corespunzătoare unui număr de 240 de zile-amendă penală, cu o valoare de 100 RON/zi-amendă şi la pedeapsa complementară a afişării hotărârii de condamnare, prev. de art. 136 alin. (3) lit. f) din C. pen., rap. la art. 145 alin. (1), (2) şi 3 din C. pen., publicare care se va realiza pe cheltuiala inculpatei, în extras, la sediul Oficiului Registrului Comerţului Dolj, pe o perioadă de 1 lună, pentru săvârşirea infracţiunii de "trafic de droguri de mare risc".

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D., pentru infracţiunea de "trafic de droguri de mare risc" prev. de art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

S-a constatat că inculpatul D. a fost reţinut de la 24.05.2018 la 25.05.2018.

În baza art. 241 alin. (1) lit. b). din C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar (executorie), luată prin ordonanţa din 25.05.2018, emisă în dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT Serviciul Teritorial Craiova.

În baza art. 16 alin. (1) şi art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 rap. la art. 112 lit. f) din C. pen., s-a dispus confiscarea şi distrugerea cantităţii de 958 comprimate G. concentraţia 80 mg (ce conţine oxycodone, drog de mare risc înscris în tabelul II anexă a Legii nr. 143/2000), 14 comprimate codeină fosfat (ce conţine codeină drog de mare risc înscris în tabelul II anexă a Legii nr. 143/2000) şi 14 comprimate H. (ce conţine alprazolam, drog de risc înscris în tabelul III anexă a Legii nr. 143/2000), identificate cu ocazia prinderii în flagrant şi a percheziţiilor domiciliare, rămase în urma analizelor de laborator, enumerate în procesul-verbal de primire a probelor nr. x/09.03.2018 al IGPR, sigilate cu sigiliul tip MI nr. x.

În baza art. 112 lit. d) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială a sumei de 1000 RON obţinute de către inculpata A. ca avans pentru vânzarea drogurilor, identificată cu ocazia percheziţiei la domiciliul inculpatei sume de bani menţionate în procesul-verbal din 12.03.2018 întocmit de PICCJ-DIICOT Serviciul Teritorial Craiova şi depuse la I.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. şi art. 249 din C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa din data de 12.03.2018, emisă în dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT Serviciul Teritorial Craiova, asupra sumei de 1000 RON obţinute de către inculpata A. ca avans pentru vânzarea drogurilor, în vederea evitării sustragerii de la confiscarea specială şi a achitării cheltuielilor judiciare, sume de bani menţionate în procesul-verbal din 12.03.2018, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT Serviciul Teritorial Craiova şi depuse la I. - în contul x.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, printre alţii, DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova şi inculpatele A. şi S.C. ST C.

Prin decizia penală nr. 1595 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, printre altele, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova şi inculpata A., împotriva sentinţei penale nr. 285 din data de 04.06.2019, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2018.

S-a desfiinţat sentinţa penală atacată, în parte, numai cu privire la inculpaţii A. şi D. şi, rejudecând:

S-a descontopit pedeapsa principală de 5 ani şi 2 luni închisoare aplicată inculpatei A. în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor.

În baza art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativa la "trafic internaţional de droguri de mare risc" prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 32 din C. pen. rap. la art. 3 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 77 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 4 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele principale aplicate inculpatei A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 4 luni închisoare la care s-a adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv sporul de 1 lună şi 10 zile, astfel că, în final, inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani şi 5 luni şi 10 zile închisoare cu executare în regim de detenţie, conform dispoziţiilor art. 60 din C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a aplicat, în final, inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat, în final, inculpatei A., pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen.

În baza art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul D., la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-au interzis inculpatului D., ca pedeapsă complementară, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului D. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind Funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul D. în vederea obţinerii şi stocării în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic al acestuia.

S-a respins apelul formulat de S.C. ST C., reprezentată prin E. şi prin mandatar F., ca tardiv formulat.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate care nu contravin deciziei.

Decizia penală nr. 1595 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, a fost comunicată la data de 28.12.2020, către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT, Serviciul Teritorial Craiova şi către inculpata S.C. ST C., către inculpatul D. la data de 06.01.2021 la locul de detenţie (Penitenciarul Craiova) şi către inculpata A. la data de 07.01.2021 la locul de detenţie (Penitenciarul Craiova).

Împotriva deciziei penale nr. 1595 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi S.C. ST C. la data de 22.01.2021, prin apărător ales şi D. la data de 27.01.2021, prin apărător ales.

Prin cererile de recurs în casaţie, s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

I. Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatele A. şi S.C. ST C. au solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, admiterea recursului în casaţie, casarea în parte a hotărârii atacate şi achitarea recurentei A. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 77 alin. (1) din C. pen. şi deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv, achitarea recurentei S.C. ST C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 137 alin. (4) lit. d) din C. pen.

Prin motivele de recurs formulate, inculpatele A. şi S.C. ST C. au arătat, în esenţă, că faptele pentru care au fost condamnate nu sunt prevăzute de legea penală, fiind aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât faptele reţinute în sarcina recurentelor constituie contravenţii sau abateri disciplinare.

În acest sens, s-a arătat că faptele inculpatei A., care au atras şi răspunderea penală a persoanei juridice în cadrul căreia îşi desfăşura activitatea, corespund unei exercitări neconforme a atribuţiilor sale de farmacist în ceea ce priveşte o operaţiune de obţinere şi eliberare de medicamente cu regim special. Consecinţele încălcării actelor normative incidente sunt de natură contravenţională şi disciplinară, iar nu penală, cum a reţinut în mod eronat Curtea de Apel Craiova.

Pretinsa infracţiune de trafic naţional de droguri reţinută în sarcina recurentei este prevăzută la art. 2 din Legea nr. 143/2000 care prevede că (1) (...) oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Obiectul material al infracţiunii în modalitatea normativă a vânzării îl constituie drogurile de risc sau de mare risc asupra cărora făptuitorul îşi exercită acţiunea. Elementul material al laturii obiective constă în operaţiunea prin care se transferă dreptul de proprietate asupra drogurilor supuse controlului naţional de la traficant la un consumator, în schimbul unui preţ.

În opinia inculpatelor A. şi S.C. ST C., o condiţie esenţială pentru incidenţa răspunderii penale este ca vânzarea, sau oricare dintre celelalte modalităţi normative, să se realizeze fără drept.

Conform legislaţiei naţionale în vigoare, comercializarea substanţelor cu efect stupefiant sau psihotrop are caracter licit atunci când scopul administrării lor este unul curativ, iar forma farmaceutică este utilizată în interesul ameliorării unor afecţiuni de sănătate. În aceste condiţii se impune analiza diferenţei de natură juridică pe care normativele relevante le conferă medicamentelor, iar din punctul de vedere al dreptului de a vinde substanţele sub control strict, rezultă incidenţa răspunderii contravenţionale prin prisma efectuării unei operaţiuni comerciale autorizate, pe de o parte, şi exercitării atribuţiilor de farmacist, pe de altă parte.

Astfel, cu privire la natura juridică a medicamentelor din prezenta cauză, s-a susţinut că art. 3 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 860/2005 prevede că nu sunt considerate droguri medicamentele care conţin plante, substanţe stupefiante şi psihotrope sau amestecuri de asemenea plante şi substanţe aflate sub control naţional atunci când sunt folosite în cadrul actului medical, conform legislaţiei în vigoare.

Actul medical este definit în Legea nr. 185 din 24 iulie 2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate la art. 2 lit. b) act medical - acţiunea personalului medical exercitată în relaţie directă cu pacientul în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, diagnosticării, tratării, acordării de îngrijiri medicale, reabilitării, precum şi monitorizării stării de sănătate a acestuia.

Personalul medical este definit în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii la art. 653 alin. (1) lit. a) astfel: personalul medical este medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale.

Nu în ultimul rând, s-a arătat că art. 38 alin. (1) din Legea nr. 339/2005 prevede că plantele şi substanţele prevăzute în tabelele II şi III din anexă pot fi prescrise pacienţilor în conformitate cu prevederile art. 37, numai sub formă de preparate farmaceutice, realizate industrial sau în farmacie, de către: a) medicii titulari ai autorizaţiei de liberă practică, în conformitate cu normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

Prin urmare, inculpatele A. şi S.C. ST C. au opinat că, din interpretarea normativelor enunţate anterior, rezultă că, într-o situaţie de fapt ca cea din cauza pendinte, medicamentele G., Codeina fosfat şi H. nu pot constitui obiect material al infracţiunii de trafic de droguri prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000, sau al infracţiunii de deţinere de droguri pentru consum propriu prevăzută de art. 4 din acelaşi act normativ, atunci când sunt folosite de farmacist pentru a trata sau a acorda îngrijiri medicale pacientului conform legislaţiei în vigoare.

În mod greşit Curtea de Apel Craiova a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, deoarece medicamentul G. nu ar fi fost folosit pentru a trata sau acorda îngrijiri medicale conform legislaţiei în vigoare, iar apartenenţa substanţei active la Tabelul II din Legea nr. 143/2000 i-ar conferi acesteia caracterul exclusiv de drog de mare risc.

S-a susţinut că argumentul juridic al instanţei de apel este eronat din perspectiva faptului că natura juridică a respectivelor produse farmaceutice a fost determinată retrospectiv din punct de vedere al faptelor finalizate prin operaţiunea de surprindere în flagrant, iar nu contextual, luând în considerare finalitatea terapeutică a medicamentelor care a format cauza vânzării acestora către inculpatul J.

Astfel, este irelevant faptul că respectivele produse farmaceutice nu au fost folosite efectiv în scopul pentru care au fost fabricate, anume ameliorarea durerilor provocate de către afecţiuni oncologice. S-a arătat că ceea ce exclude caracterul penal al faptelor de vânzare a cutiilor de G. de către recurentă este, printre altele, scopul vânzării aşa cum a fost determinată de către părţile contractante. În acest sens, conform probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi contrar aprecierilor instanţei de apel, inculpata A. a fost constant menţinută în eroare cu privire la faptul că mama inculpatului J. se afla încă în viaţă şi locuia în Suedia, iar medicamentele îi erau destinate acesteia în scopuri analgezice.

Curtea de Apel Craiova oferă o interpretare restrictivă articolelor 52 şi 37 din Legea nr. 339/2005, considerând că ar fi incidenţă răspunderea contravenţională numai în situaţia în care farmacistul nu ar respecta modul de eliberare al medicamentului în cadrul activităţii specifice unei farmacii. Or, în acest caz instanţa adaugă la lege, restricţionând sfera aplicării faptelor de "Eliberare a substanţelor şi preparatelor prevăzute în tabelele II şi III din anexă, fără prescripţie medicală" din cuprinsul actului normativ la subiecte de drept care nu sunt calificate de către norma în discuţie.

Din moment ce actul normativ nu face o distincţie între categoriile de persoane şi nu impune o anumită calitate a autorului contravenţiei, o interpretare extensivă în acest sens de către instanţa de apel este realizată în defavoarea persoanei acuzate, în contradicţie cu jurisprudenţa CEDO în materia aplicării art. 7 din Convenţie.

În acest sens, s-a susţinut că, în jurisprudenţa sa constantă menţinută şi prin hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României, din 24.05.2007, prin care Curtea de la Strasbourg a reţinut că art. 7 din Convenţie, deşi interzice în special extinderea sferei infracţiunilor existente la fapte care anterior nu constituiau infracţiuni, dispune, de asemenea, ca legea penală să nu fie aplicată pe scară largă în detrimentul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedepsele. (Achour împotriva Franţei [GC], nr. 67335/01, § 41, 29 martie 2006).

Aşadar, restrângerea excesivă a sferei de aplicare a sancţiunii contravenţionale concomitent cu lărgirea celei penale, în deplină contradicţie şi cu principiul ultima ratio în ceea ce priveşte sancţionarea penală a faptelor, reprezintă o incriminare a faptelor relevante din prezenta cauză contrară principiilor consacrate prin art. 7 din Convenţie.

Mai mult, s-a precizat că, având în vedere că recurenta A. avea calitatea de asistent medical de farmacie, iar nu de farmacist, instanţa de apel a considerat că a fost depăşită sfera circuitului licit cu substanţe aflate sub controlul naţional în domeniu, reglementată de Legea nr. 339/2005.

Recurentele inculpate A. şi S.C. ST C. au precizat că relevant în ceea ce priveşte prezentul recurs în casaţie este că instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe un act normativ care nu mai este în vigoare, anume Ordinul nr. 626/11.09.2001 pentru aprobarea Normelor privind înfiinţarea şi autorizarea unităţilor farmaceutice, precum şi a condiţiilor de organizare şi funcţionare a acestora, act ce prevedea o interdicţie a manipulării de către asistenţii de farmacie a substanţelor stupefiante şi psihotrope. Respectivul act normativ a fost abrogat la data de 11.01.2009 prin Legea farmaciei nr. 266/2008 care stabileşte că activitatea de eliberare a unor medicamente cum ar fi G. poate fi realizată numai sub supravegherea farmacistului, neprevăzându-se în acest sens o sancţiune.

Încălcările formale ale normelor ce reglementează comercializarea produselor farmaceutice nu sunt în măsură să excludă aplicarea regimului juridic al actului medical, mai ales în condiţiile în care recurenta A. a avut reprezentarea că administrarea celor trei substanţe era, în ambele cazuri, cu rol curativ. În privinţa vânzării medicamentului G. către J., farmacista a fost indusă şi menţinută în eroare cu privire la faptul că administrarea medicamentului era necesară pentru a ameliora simptomele afecţiunilor oncologice ale mamei inculpatului, fapt ce reiese din probatoriul depus la dosar şi necontestat de către procuror sau de către instanţă. În ceea ce priveşte administrarea produselor farmaceutice H. şi Codeină fosfat, recurenta a afirmat că acestea erau utilizate pentru starea sa psihologică afectată de problemele familiale cauzate de un divorţ, informaţia fiind coroborată şi cu probele ce au rezultat din expertiza informatică dispusă asupra telefonului mobil al recurentei în care a fost găsit un mesaj tip SMS în care aceasta confesează simptome privind starea sa psihică preotului din parohia din care face parte.

Astfel, s-a apreciat că toate aceste abateri de la normele privind comercializarea medicamentelor au fost interpretate în mod eronat de către Curtea de Apel Craiova care a reţinut că "odată depăşită sfera circuitului licit cu substanţe aflate sub controlul naţional în domeniu reglementat de Legea nr. 339/2005, îşi găsesc aplicabilitatea prevederile Legii nr. 143/2000 care stabilesc infracţiunile şi sancţiunile pentru traficul ilicit al acestor substanţe şi consumul fără prescripţie medicală".

Or, abaterile de la prevederile normelor care reglementează desfăşurarea comerţului cu medicamente în cadrul activităţii unei farmacii nu conduce automat la încadrarea faptei în sfera ilicitului penal. Există distincţii importante între vânzarea fără drept a substanţelor cu regim special, ca element material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de droguri, şi eliberarea fără prescripţie medicală a unor produse farmaceutice care conţin substanţele amintite. Legiuitorul a prevăzut un cadru special pentru forma farmaceutică a compuşilor cu efect stupefiant şi psihotrop, care parcurg un circuit prestabilit de autorizare, furnizare şi în cele din urmă, vânzare, de către un personal calificat (farmaciştii) pe baza unor documente justificative.

Aşadar, s-a opinat că faptele recurentei A. constituie contravenţie deoarece se circumscriu activităţii de farmacist, iar singura abatere expres sancţionată de lege se pretinde a fi fost lipsa prescripţiei medicale.

Din perspectiva ST C. nu poate fi vorba de vânzarea unei substanţe stupefiante sau psihotrope fără drept deoarece această activitate este desfăşurata în baza autorizaţiei de funcţionare nr. x din 28.10.2016, iar art. 36 alin. (1) din Legea nr. 339/2005 prevede că "persoanele juridice pot să achiziţioneze, să distribuie şi să utilizeze în limita nevoilor lor plante, substanţe şi preparate prevăzute în tabelele II şi III din anexă numai dacă deţin autorizaţie emisă de Ministerul Sănătăţii."

Nevoile societăţii comerciale sunt dictate de principiile de piaţă ce guvernează cererea şi oferta, iar din acest punct de vedere conduita persoanei juridice inculpate care a primit prin angajaţii săi o solicitare pentru o marfă pe care era îndreptăţită să o vândă, şi, drept urmare, a comandat de la furnizori produsele pe care mai apoi le-a oferit aceluiaşi posibil client, nu se poate înscrie în sfera ilicitului penal.

Cu privire la activitatea farmacistului în legătură cu medicamentele vândute, eventuala sa răspundere este prevăzută din punct de vedere obiectiv de normele ce reglementează utilizarea şi eliberarea substanţelor sub control strict, iar din punct de vedere subiectiv de reglementările privind deontologia profesiei.

S-a susţinut că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 339/2005, "preparatele şi substanţele stupefiante şi psihotrope pot fi utilizate în scop medical numai pe baza prescripţiilor medicale, în conformitate cu normele metodologice de aplicare a prezentei legi", iar conform definiţiei de la art. 2 lit. b) din acelaşi act normativ, prescripţia medicală este un "document scris, semnat şi parafat de un medic care recomandă un tratament medical unui pacient clar identificat şi care autorizează eliberarea de către farmacist a unei cantităţi determinate de medicamente aflate sub controlul legislaţiei naţionale în domeniu".

Instanţa de apel a avut în vedere prevederile din paragraful anterior, însă a considerat, în mod netemeinic, că interpretarea acestora poate justifica înlăturarea apărării recurentei privind incidenţa în acest caz a răspunderii contravenţionale şi nu a răspunderii penale. Considerentele hotărârii atacate nu conţin o analiză a art. 37 alin. (4) din Legea nr. 339/2005 care prevede că "eliberarea substanţelor şi preparatelor prevăzute în tabelele II şi III din anexă, fără prescripţie medicală, este interzisă, cu excepţia preparatelor prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei legi, în baza art. 6 alin. (2)."

Curtea de Apel Craiova a reţinut, în mod greşit, că problema de drept privind prevederea unor acţiuni desfăşurate în legătură cu substanţe stupefiante atât în cuprinsul Legii nr. 143/2000 cât şi în Legea nr. 339/2005 s-ar circumscrie unei aşa-zise "dublă incriminare", întrucât, conform art. 1 din O.G. nr. 2/2001 "legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală." Aşadar, este imposibilă intersectarea de norme în ceea ce priveşte cele două categorii de ilicit, iar calificarea juridică a faptelor relevante săvârşite de către recurente trebuie să vizeze fie sfera contravenţionalului, fie cea a penalului.

Prin urmare, în opinia recurentelor, interpretarea dată în hotărârea din apel este incorectă şi incompletă. Având în vedere sensul termenilor utilizaţi, vânzarea medicamentelor care conţin substanţele şi preparatele vizate de normă fără o prescripţie medicală de orice fel constituie o eliberare neautorizată, sancţionată contravenţional.

Situaţia de fapt se circumscrie normelor privind activitatea farmaciştilor. Astfel, recurenta A. nu a participat efectiv la operaţiunea de vânzare a medicamentelor, ci doar a dispus eliberarea lor din sediul ST C. Considerentele instanţei conform cărora recurenta nu ar fi condiţionat comercializarea cutiilor de G. de prezentarea unei prescripţii medicale sunt neîntemeiate. Acest fapt reiese din declaraţiile martorilor K., asistent medical în cadrul farmaciei, E., administrator în cadrul aceleiaşi farmacii, şi conversaţiile telefonice dintre inculpaţii A. şi J.. Din probatoriul amintit rezultă că prescripţia medicală a fost solicitată încă de la începutul negocierilor purtate pentru vânzarea medicamentelor. Odată cu autorizarea plasării comenzii recurenta a solicitat asistentei sale să reitereze cererea privind predarea unui asemenea document justificativ. Mai mult, din conversaţia telefonică ce a avut loc între inculpaţi în data de 07.03.2018, la ora 16:15, rezultă că eliberarea medicamentelor era condiţionată expres de prezentarea unei prescripţii medicale. Informaţia se coroborează şi cu instrucţiunile date martorului E. care urma să preia de la inculpat atât restul de preţ aferent operaţiunii de vânzare, cât şi o reţetă.

Contrar considerentelor instanţei de apel, rolul determinant pe care prescripţia medicală ar fi avut-o în convingerea recurentei să elibereze medicamentele reiese din felul în care a condiţionat comercializarea acestora. Deşi nu a stabilit exigenţele legale cu privire la formularul pe care urmează a fi redactată reţeta, recurenta a prevăzut necesitatea unor informaţii de identificare ale pacientului şi a medicului curant, aşa cum rezultă din convorbirile telefonice purtate cu J.. Din acest punct de vedere condiţiile stabilite de Legea nr. 339/2005 cu privire la definiţia şi conţinutul unei prescripţii medicale sunt îndeplinite, în speţă existând doar o încălcare a formei documentului.

Pacientul trebuie să fie clar identificat în conţinutul reţetei prescrisă de medic, iar nu prin act de identitate în faţa farmacistului la momentul achiziţionării, aşa cum ar reieşi din interpretarea dată de instanţa de apel. Condiţia prezentării unui asemenea act nu este prevăzută imperativ de niciuna dintre normele incidente în speţă. Singura menţiune este cu caracter dispozitiv în Ordinul nr. 75/2010 al Ministrului Sănătăţii privind aprobarea regulilor de bună practică farmaceutică.

În opinia recurentelor, sunt, de asemenea, neîntemeiate considerentele instanţei de apel conform cărora predarea medicamentelor în altă stare decât cea în care au fost primite de la furnizori, prin deteriorarea menţiunilor de identificare a originii şi traseului comercial al produsului ar fi de natură să încadreze fapta în regimul juridic al infracţiunilor şi nu al contravenţiilor.

În primul rând, informaţiile pe care recurenta le-a înlăturat de pe ambalajul medicamentelor nu sunt în măsură să identifice precis farmacia sau distribuitorul care le-a comercializat.

S-a susţinut că, din data de 09.02.2019 produce efecte Regulamentul Delegat al UE nr. 2016/161 al Comisiei, care prevede că producătorul aplică pe ambalajul fiecărui medicament un cod format dintr-o serie de caractere ce diferă de la un produs la altul. Scopul reglementarii este de a preveni falsificarea medicamentelor, iar medicamentele fabricate până la această dată aveau înscrise pe ambalaj o serie care, de fapt, desemna lotul din care provin. Cum acelaşi lot conţine mii de produse care pot fi livrate către numeroase farmacii, lizibilitatea respectivului lot (seriei) nu conduce la identificarea unei anumite persoane juridice de la care au fost cumpărate. Datele de identificare ale lotului din care provin medicamentele vândute de inculpată se regăsesc în facturile depuse în dosarul de urmărire penală la filele x.

Atât farmacia S.C. L. S.R.L. cât şi farmacia S.C. M. S.R.L. au furnizat medicamentul G. către farmaciile S.C. C. şi S.C. N. S.R.L., având lotul 7E027A, prin urmare chiar dacă ambalajul ar fi fost în ambele situaţii intact, tot nu s-ar fi putut determina persoana juridică de unde provin produsele sau data vânzării lor.

Totodată, s-a menţionat că fapta recurentei de alterare a ambalajelor este sancţionată contravenţional de Legea nr. 339/2005, iar comercializarea de către recurentă a medicamentului G. având seria ştearsă, ambalajele deschise şi blisterele alterate constituie o încălcare a prevederilor art. 45 alin. (1) care, în conformitate cu art. 52 alin. (1) lit. a) raportat la art. 44 - 46 se sancţionează contravenţional cu o amendă.

În ceea ce priveşte locul în care recurenta A. a comercializat produsele farmaceutice, legislaţia aplicabilă nu prevede expres o sancţiune, nici măcar contravenţională. Conform art. 2 alin. (8) din Legea nr. 266/2008 "vânzarea şi/sau eliberarea medicamentelor care se acordă pe bază de prescripţie medicală se face numai în sediul cu activitate sau punctul de lucru al farmaciilor comunitare, oficinelor locale, farmaciilor cu circuit închis, farmaciilor din unităţile medicale aflate în structura ministerelor cu reţea medicala proprie, farmaciilor şi oficinelor locale de distribuţie din sistemul penitenciar."

Cu toate acestea, Capitolul V din acelaşi act normativ cu titlul "Răspunderi şi sancţiuni" unde sunt prevăzute faptele care constituie contravenţii, nu face trimitere la abateri de la regulile stabilite de art. 2 alin. (8). O eventuală răspundere de natură disciplinară a farmacistei ar putea fi atrasă prin coroborarea cu art. 623 din Legea nr. 95/2006.

Cu titlu de concluzie preliminară, s-a susţinut că pretinsele fapte săvârşite de A. şi, implicit, de către S.C. S.T. C. nu constituie infracţiuni, aşa cum, în mod greşit, a considerat instanţa de apel. Atât cu privire la pretinsa săvârşire a traficului de droguri, cât şi raportat la infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, medicamentele vândute şi deţinute nu constituie obiect material al faptelor penale. Scopul curativ al acestor substanţe şi natura contravenţională a răspunderii pentru încălcarea normelor ce le reglementează comercializarea nu pot conduce la concluzia că a fost îndeplinită condiţia cu privire la elementul material al fiecăreia dintre cele două infracţiuni.

O altă critică invocată de către recurentele inculpate A. şi S.C. ST C. constă în aceea că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege (art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.).

Astfel, s-a susţinut că pentru a corespunde conţinutului constitutiv al infracţiunii, autorul faptei trebuie să îndeplinească acele condiţii prevăzute de lege cu privire la latura subiectivă - factorul intelectiv şi factorul volitiv.

Doctrina concluzionează că factorul intelectiv constă în facultatea psihică a omului de a avea sau de a putea avea reprezentarea activităţii sale şi a consecinţelor acesteia. Altfel spus, factorul intelectiv este aptitudinea psihică numită conştiinţă. Conştiinţa este factorul subiectiv în care se regăseşte ideea comiterii faptei ce constituie infracţiune şi prefigurarea rezultatului acesteia. Factorul volitiv constă în posibilitatea orientării libere a energiei fizice pentru realizarea scopului urmărit. Altfel spus, factorul volitiv înseamnă capacitatea psihofizică a făptuitorului de a se autodetermina şi de a fi stăpân pe activitatea sa. Spre deosebire de factorul intelectiv, care poate fi de intensităţi diferite, factorul volitiv este întotdeauna invariabil, deoarece el nu cunoaşte grade de intensitate. În acest sens se poate afirma că factorul volitiv ori există, ori lipseşte - tertium non datur.

Instanţa de apel a reţinut că recurenta A. a săvârşit pretinsele fapte de trafic de droguri prevăzute la art. 2 alin. (1) şi (2) cu intenţie indirectă, acceptând că acestea vor fi ulterior vândute nelegal, iar în ceea ce priveşte pretinsele fapte de deţinere de droguri prevăzute la art. 4 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, considerentele hotărârii fac doar o referire ambiguă la calificarea formei de vinovăţie prin scop.

În opinia recurentelor, este de necontestat faptul că J. a indus în eroare angajaţi ai farmaciilor din judeţul Dolj, printre care şi pe recurentă, prezentând circumstanţe de fapt nereale la momentul negocierilor vânzării medicamentului G.. După cum reiese din probatoriul depus la dosar, inculpatul a motivat că produsul farmaceutic este necesar ameliorării simptomelor cauzate de afecţiunile oncologice ale mamei sale, care de fapt decedase în anul precedent. Acest fapt al inducerii în eroare a recurentei este coroborat şi cu alte mijloace de probă. Aşa cum rezultă din convorbirile telefonice purtate între A. şi J., recurenta a fost indusă şi menţinută în eroare cu privire la faptul că pretinsa pacientă era încă în viaţă şi că ar fi putut contacta un medic din Suedia pentru a-i elibera o nouă prescripţie medicală cu data curentă. Aceeaşi situaţie de fapt eronată a fost prezentată şi suspectului O. prin intermediul căruia a obţinut reţeta medicală pentru eliberarea medicamentului G..

Raportat la obiectul material al pretinsei infracţiuni de trafic de droguri, din probatoriul administrat la dosar nu reiese faptul că farmacista cunoştea în totalitate regimul special al medicamentului. Relevantă în acest sens este declaraţia martorei K., asistent în cadrul farmaciei, care, în urma intermedierii primelor discuţii dintre J. şi inculpată, a concluzionat că aceasta din urmă nu cunoştea regimul special al medicamentului.

Mai mult, recurenta nu cunoştea nici conţinutul prevederilor legale care dispun retragerea autorizaţiei de funcţionare a societăţii farmaceutice în situaţia comercializării fără o reţetă medicală valabilă a produselor ce conţin substanţe stupefiante.

Astfel, instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că forma de vinovăţie a intenţiei indirecte raportată la pretinsele fapte de trafic de droguri ar fi dată de faptul că recurenta ar fi cunoscut natura substanţelor la care se referă acţiunea sa şi a acceptat posibilitatea ca acestea să fie revândute ulterior în mod nelegal. Cunoaşterea faptului că respectivele medicamente conţin substanţe stupefiante nu este, însă, suficientă pentru a înscrie faptele recurentei A. în sfera ilicitului penal.

Raportat la incertitudinea cu privire la reprezentarea reală pe care o avea recurenta asupra propriilor acţiuni, regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, care este înlăturată prin raportare la intenţiile şi activitatea efectivă desfăşurată de inculpatul J., deşi acest principiu ar trebui înlăturat doar dacă s-ar demonstra o activitate efectivă săvârşită de recurenta A., cu intenţia directă sau indirectă de a participa la "traficarea drogurilor", iar farmacista nu poate fi condamnată pentru faptele inculpatului J., în condiţiile în care nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut care sunt intenţiile acestuia, forma de vinovăţie a intenţiei indirecte fiind exclusă.

Regula în dubio pro reo se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, instanţa nu-şi poate forma o convingere care să se constituie într-o certitudine, aspect fundamental în cazul unei hotărâri de condamnare.

Totodată, s-a susţinut că instanţa oferă în cadrul aceleiaşi cauze două interpretări opuse unor situaţii de fapt identice, anume notificarea primită de farmaciile administrate de recurenta A., respectiv de inculpatul D., de la furnizori, cu privire la caracterul stupefiant sau psihotrop al medicamentelor livrate. Cu excepţia numelor persoanelor fizice şi juridice destinatare, documentele emise de către S.C. L. S.R.L. au un conţinut identic, iar recepţia mărfii a fost făcută în ambele cazuri de altă persoană. Cu toate acestea, în cazul recurentei A. instanţa a considerat notificarea din partea furnizorilor ca un argument în susţinerea afirmaţiei că recurenta ar fi cunoscut caracterul stupefiant sau psihotrop al medicamentului.

Un alt motiv de recurs în casaţie invocat de către recurenta A. a fost acela că s-a aflat într-o eroare asupra tipicităţii faptei, considerând că sunt aplicabile şi prevederile art. 30 alin. (1) din C. pen.

În acest sens, a precizat că literatura de specialitate concluzionează că eroarea invincibilă asupra tipicităţii înlătură întotdeauna caracterul penal al faptei. Caracterul penal al faptei lipseşte atunci când este imposibilă evitarea unei percepţii false a realităţii, indiferent de numărul diligentelor rezonabile pe care le putea depune făptuitorul, iar în prezenta cauză, recurenta A. s-a aflat în eroare cu privire la faptul că activitatea de eliberare a medicamentului G. fără o reţetă medicală emisă pe formularul prevăzut de lege ar constitui infracţiune, în interpretarea dată de către organele judiciare.

Nu în ultimul rând, eroarea invincibilă priveşte şi împrejurarea că încălcarea unor prevederi ce reglementează desfăşurarea activităţii de farmacist ar plasa activitatea sa în sfera ilicitului penal, deşi normele analizate în secţiunile anterioare prevăd sancţiuni contravenţionale, disciplinare sau administrative. În acest sens, chiar dacă ar fi beneficiat de asistenţă juridică din partea unui specialist, recurenta A. nu ar fi putut determina tipul de ilicit pe care îl săvârşeşte, având în vedere că soluţia legislativă adoptată prin interpretarea oferită de către Curtea de Apel Craiova este contrară legii, principiilor de drept, cât şi CEDO.

Mai mult, cu privire la eroarea de drept, recurenta nu cunoştea în detaliu conţinutul prevederilor legale incidente, având în vedere greşita anticipare a retragerii autorizaţiei societăţii farmaceutice în situaţia vânzării medicamentelor.

Având în vedere toate aceste argumente, recurenta inculpată A. a solicitat să se constate că se afla în eroare asupra tipicităţii faptelor de comercializare a unor produse farmaceutice, aspect ce exclude caracterul penal al faptelor pretins săvârşite.

În fine, recurenta a mai susţinut că s-a aflat într-o eroare asupra antijuridicităţii.

În acest sens, a susţinut că doctrina concluzionează că eroarea asupra antijuridicităţii reprezintă cauza de neimputabilitate constând în eroarea invincibilă asupra caracterului ilegal al faptei. Făptuitorul este o persoană responsabilă care decide să comită o faptă tipică pe care din eroare o apreciază ca fiind permisă de ordinea juridică fie din cauza necunoaşterii legii, fie deoarece apreciază că fapta este justificată. Aşadar, eroarea asupra antijuridicităţii nu înlătură vinovăţia, ca element constitutiv al infracţiunii, şi nici antijuridicitatea, ci face ca fapta prevăzută de legea penală să nu fie imputabilă.

Acest tip de eroare poate privi o normă juridică extrapenală, cum ar fi Legea nr. 339/2005 sau Regulamentul de aplicare al acesteia, sau chiar o normă de drept penal, ca de exemplu soluţia legislativă corectă prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

În concret, recurenta A. a precizat că nu a cunoscut că, în cadrul conţinutului constitutiv al infracţiunii de trafic de droguri de mare risc ar fi inclusă şi situaţia vânzării unor produse farmaceutice în baza unei reţete medicale care prezenta vicii de formă şi conţinut.

II. Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul D. a arătat, în esenţă, referitor la starea de fapt, că instanţa a reţinut că inculpatul D. se ocupa, în cadrul farmaciei N. S.R.L., cu comenzile şi aprovizionarea cu medicamente, deci era angajatul şi reprezentantul farmaciei, acţionând în cadrul şi în numele acesteia, astfel că vânzarea/eliberarea de medicamente s-a făcut de către societatea farmaceutică, ţinând cont de bonurile fiscale reţinute de instanţă ca emise de farmacie pentru vânzările în speţă, respectiv că banii au fost încasaţi de această societate. Inculpatul a achiziţionat medicamentele în numele farmaciei, operaţie considerată licită de către instanţă şi neconstituind aşadar infracţiune, deşi cumpărarea acestor medicamente făcea obiectul laturii obiective a acuzaţiei de trafic de droguri de mare risc.

În anul 2017, inculpatul D. se afla în farmacie şi a asistat la întreaga punere în scenă ce a fost instrumentată de inculpatul J., acesta folosindu-se de mama sa, bolnavă în mod real de cancer (decedată în prezent), ce exterioriza anumite accese de durere, astfel că inculpatul D., fără a conştientiza scopul ascuns şi o eventuală rezoluţie infracţională a inculpatului J. şi fiind impresionat de cazul femeii, a comandat şi vândut pentru aceştia medicamentul solicitat, respectiv G., raportul de achiziţionare şi vânzare făcându-se de către farmacie.

În ceea ce priveşte prezentarea unei reţete, s-a arătat că declaraţiile inculpatului J. ce se coroborează cu declaraţia inculpatului D. că la primirea primei comenzi de 5 cutii, a prezentat o reţeta-prescripţie medicală, însă sub motivul că aceasta este necesară la părăsirea ţării de către mama bolnavă, nu a fost lăsată în farmacie.

De altfel, farmacista P. a efectuat verificări privind medicul menţionat pe reţetă, acesta figurând în lista medicilor activi pentru a elibera prescripţii medicale.

Aşadar, decizia inculpatului D., respectiv de a vinde medicamentul G. (dar nu în calitate de persoana fizică, nomine proprio şi nici într-un mod clandestin, de exemplu în afara farmaciei, fără documente fiscale etc.) pentru femeia care prezenta dureri acute, a fost inoculată de această împrejurare emoţionantă şi, în orice caz, vânzarea erau una autorizată, vânzătorul care se deposeda patrimonial fiind N. S.R.L. care a înregistrat fiscal vânzarea, unde inculpatul D. lucra şi acţiona în calitate de reprezentant angajat, iar P., soţia inculpatului, este farmacistul şef, aspect ce denotă faptul că inculpatul avea o poziţie de conducere în farmacie.

Faptul că s-a eliberat medicamentul în urma prezentării concomitente a prescripţiei medicale, fără a fi predată societăţii farmaceutice, dar fiind promisă ferm de către achizitor prezentarea de prescripţii medicale, eliberarea medicamentelor făcându-se prin reprezentarea că acestea există şi urmează a fi aduse, fapta astfel cum este descrisă în actul de sesizare şi dedusă din toate probele administrate, are caracter contravenţional prevăzut de legislaţia în materie, respectiv art. 52 alin. (1) lit. a) raportat la art. 37 alin. (4) din Legea nr. 339/2005.

Recurentul a precizat că, în fazele procesului penal, fond şi apel, s-a invocat de apărare şi s-a discutat şi acest aspect (faptele constituie contravenţie), dar, în mod prioritar, s-a pus problema dacă fapta comisă de inculpatul D., încadrată penal în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 a fost săvârşită cu intenţie indirectă sau din culpă.

S-a apreciat că, în speţă, a avut loc o eliberare de preparate medicale de către un membru al personalului farmaciei, astfel că şi în absenţa unei prescripţii medicale conform tipizatului impus de lege fapta era prevăzută de lege doar ca şi contravenţie, neexistând menţiunea în legislaţie că ar putea constitui şi o infracţiune.

Faptele pentru care inculpatul D. a fost condamnat corespund unei exercitări neconforme a atribuţiilor sale de angajat în cadrul farmaciei şi acţionând pentru aceasta în ceea ce priveşte o operaţiune de cumpărare şi vânzare de medicamente cu regim special. Consecinţele încălcării actelor normative privind atribuţiile sale, inclusiv din perspectiva faptului că nu era farmacist, sunt de natură contravenţională şi eventual disciplinară, neintrând în sfera ilicitului penal.

Astfel, s-a arătat că obiectul material al infracţiunii de trafic de droguri în modalitatea normativă a vânzării îl constituie drogurile de risc sau de mare risc asupra cărora făptuitorul îşi exercită acţiunea. Elementul material al laturii obiective constă în operaţiunea prin care se transferă dreptul de proprietate asupra drogurilor supuse controlului naţional de la traficant la un consumator, în schimbul unui preţ.

O condiţie esenţială pentru incidenţa răspunderii penale este ca vânzarea, sau oricare dintre celelalte modalităţi normative, să se realizeze fără drept. Conform legislaţiei naţionale în vigoare, comercializarea substanţelor cu efect stupefiant sau psihotrop are caracter licit atunci când scopul administrării lor este unul curativ, iar forma farmaceutică este utilizată în interesul ameliorării unor afecţiuni de sănătate.

În aceste condiţii, se impune analiza diferenţei de natură juridică pe care normativele relevante o conferă medicamentelor, iar din punctul de vedere al dreptului de a vinde substanţele sub control strict, rezultă incidenţa răspunderii contravenţionale prin prisma efectuării unei operaţiuni comerciale autorizate, pe de o parte, şi exercitării atribuţiilor de farmacist, pe de altă parte.

Astfel, cu privire la natura juridică a medicamentelor din prezenta cauză, art. 3 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 860/2005 prevede că "nu sunt considerate droguri medicamentele care conţin plante, substanţe stupefiante şi psihotrope sau amestecuri de asemenea plante şi substanţe aflate sub control naţional atunci când sunt folosite în cadrul actului medical, conform legislaţiei în vigoare." Actul medical este definit în Legea nr. 185 din 24 iulie 2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate la art. 2 lit. b) - " acţiunea personalului medical exercitată în relaţie directă cu pacientul în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, diagnosticării, tratării, acordării de îngrijiri medicale, reabilitării, precum şi monitorizării stării de sănătate a acestuia". Personalul medical este definit în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii la art. 653 alin. (1) lit. a) după cum urmează: "a) personalul medical este medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale;" Nu în ultimul rând, art. 38 alin. (1) din Legea nr. 339/2005 prevede că:

"Plantele şi substanţele prevăzute în tabelele II şi III din anexă pot fi prescrise pacienţilor în conformitate cu prevederile art. 37, numai sub formă de preparate farmaceutice, realizate industrial sau în farmacie, de către: a) medicii titulari ai autorizaţiei de liberă practică, în conformitate cu normele metodologice de aplicare a prezentei legi".

Prin urmare, din interpretarea normativelor enunţate anterior rezultă că într-o situaţie de fapt precum cea din cauza pendinte, medicamentele G., Codeina fosfat şi H. nu pot constitui obiect material al infracţiunii de trafic de droguri prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000, sau al infracţiunii de deţinere de droguri pentru consum propriu prevăzută de art. 4 din acelaşi act normativ, atunci când sunt folosite de farmacist pentru a trata sau a acorda îngrijiri medicale pacientului conform legislaţiei în vigoare.

Încălcările formale ale normelor ce reglementează comercializarea produselor farmaceutice nu sunt în măsură să excludă aplicarea regimului juridic al actului medical, mai ales în condiţiile în care inculpatul D. a avut reprezentarea că administrarea celor trei substanţe era în ambele cazuri cu rol curativ, întrucât se prezentase o reţetă medicală eliberată de un medic cu liberă practică, în privinţa vânzării medicamentului G. către J., fiind indus şi menţinut în eroare cu privire la faptul că administrarea medicamentului era necesară pentru a ameliora simptomele afecţiunilor oncologice ale mamei inculpatului, fapt ce reiese din probatoriul depus la dosar şi necontestat de către procuror sau de către instanţă.

Abaterile de la prevederile normelor care reglementează desfăşurarea comerţului cu medicamente în cadrul activităţii unei farmacii nu conduce automat la încadrarea faptei în sfera ilicitului penal. Există distincţii importante între vânzarea fără drept a substanţelor cu regim special, ca element material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de droguri, şi eliberarea fără prescripţie medicală a unor produse farmaceutice care conţin substanţele amintite.

Legiuitorul a prevăzut un cadru special pentru forma farmaceutică a compuşilor cu efect stupefiant şi psihotrop, care parcurg un circuit prestabilit de autorizare, furnizare şi în cele din urmă, vânzare, de către un personal calificat (farmaciştii) pe baza unor documente justificative.

Or, faptele inculpatului D. constituie contravenţie, deoarece se circumscriu activităţii de farmacist, iar singura abatere expres sancţionată de lege se pretinde a fi fost lipsa prescripţiei medicale.

S-a arătat că, în susţinerea legalităţii circuitului civil al substanţelor analizate, conform art. 34 din Legea nr. 339/2005, sunt relevante următoarele dispoziţii: art. 34 alin. (1) - " Farmaciile cu circuit deschis şi farmaciile cu circuit închis îşi desfăşoară activitatea cu plante, substanţe şi preparate stupefiante şi psihotrope, în baza autorizaţiei de funcţionare, conform legislaţiei în vigoare." Din coroborarea cu art. 9 lit. b) din Legea nr. 266/2008 rezultă că activitatea autorizată poate consta în "dreptul de a deţine, de a prepara şi de a elibera, în condiţiile legii, substanţe şi medicamente psihotrope folosite în scop medical". Din perspectiva ST C., nu poate fi vorba de vânzarea unei substanţe stupefiante sau psihotrope fără drept, deoarece conform normativelor amintite în paragraful anterior, această activitate este desfăşurată în baza autorizaţiei de funcţionare nr. x din 28.10.2016. Art. 36 alin. (1) din Legea nr. 339/2005 prevede că "persoanele juridice pot să achiziţioneze, să distribuie şi să utilizeze în limita nevoilor lor plante, substanţe şi preparate prevăzute în tabelele II şi III din anexă numai dacă deţin autorizaţie emisă de Ministerul Sănătăţii." Nevoile societăţii comerciale sunt dictate de principiile de piaţă ce guvernează cererea şi oferta, iar din acest punct de vedere conduita persoanei juridice inculpate care a primit, prin angajaţii săi, o solicitare pentru o marfă pe care este îndreptăţită să o vândă, şi, drept urmare, a comandat de la furnizori produsele pe care mai apoi le-a oferit aceluiaşi posibil client, nu se poate înscrie în sfera ilicitului penal. Din punctul de vedere al activităţii farmacistului în legătură cu medicamentele vândute, eventuala sa răspundere este prevăzută din punct de vedere obiectiv de normele ce reglementează utilizarea şi eliberarea substanţelor sub control strict, iar din punct de vedere subiectiv - de reglementările privind deontologia profesiei.

Art. 37 alin. (1) din Legea nr. 339/2005 prevede că "preparatele şi substanţele stupefiante şi psihotrope pot fi utilizate în scop medical numai pe baza prescripţiilor medicale, în conformitate cu normele metodologice de aplicare a prezentei legi." Conform definiţiei de la art. 2 lit. b) din acelaşi act normativ, prescripţia medicală este un "document scris, semnat şi parafat de un medic care recomandă un tratament medical unui pacient clar identificat şi care autorizează eliberarea de către farmacist a unei cantităţi determinate de medicamente aflate sub controlul legislaţiei naţionale în domeniu". Instanţa a avut în vedere prevederile din paragraful anterior, însă a considerat în mod netemeinic că interpretarea acestora poate justifica înlăturarea apărării inculpatului D. privind incidenţa în acest caz a răspunderii contravenţionale şi nu a răspunderii penale. Considerentele hotărârii atacate nu conţin, în ceea ce îl priveşte pe inculpat, o analiză a art. 37 alin. (4) care prevede că "eliberarea substanţelor şi preparatelor prevăzute în tabelele II şi III din anexă, fără prescripţie medicală, este interzisă, cu excepţia preparatelor prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei legi, în baza art. 6 alin. (2).", deşi aplicabilitatea textul normativ a fost invocată în concluziile scrise depuse în cadrul judecăţii în fond.

Având în vedere sensul termenilor utilizaţi, vânzarea medicamentelor care conţin substanţele şi preparatele vizate de normă fără o prescripţie medicală de orice fel constituie o eliberare neautorizată, sancţionată contravenţional. Situaţia de fapt se circumscrie normelor privind activitatea farmaciştilor.

Astfel, s-a susţinut că inculpatul nu a participat efectiv la operaţiunea de vânzare a medicamentelor, ci doar a dispus eliberarea lor din sediul farmaciei.

Considerentele instanţei conform cărora inculpatul nu ar fi condiţionat comercializarea cutiilor de G. de prezentarea unei prescripţii medicale sunt neîntemeiate. Acest fapt reiese din declaraţiile martorilor şi conversaţiile telefonice.

Din probatoriul amintit rezultă că prescripţia medicală a fost solicitată încă de la începutul negocierilor purtate pentru vânzarea medicamentelor. Odată cu autorizarea plasării comenzii inculpatul a solicitat asistentei sale să reitereze cererea privind predarea unui asemenea document justificativ. Mai mult, din conversaţia telefonică ce a avut loc între inculpaţi rezultă că eliberarea medicamentelor era condiţionată expres de prezentarea unei prescripţii medicale.

În opinia recurentului inculpat D., contrar considerentelor instanţei din încheierea din şedinţa publică de la 18.04.2019, rolul determinant pe care prescripţia medicală ar fi avut-o în convingerea inculpatului să elibereze medicamentele reiese din felul în care a condiţionat comercializarea acestora. Deşi nu a stabilit exigenţele legale cu privire la formularul pe care urmează a fi redactată reţeta, inculpatul a prevăzut necesitatea unor informaţii de identificare a pacientului şi a medicului curant, aşa cum rezultă din convorbirile telefonice purtate cu J..

Din acest punct de vedere, condiţiile stabilite de Legea nr. 339/2005 cu privire la definiţia şi conţinutul unei prescripţii medicale sunt îndeplinite, în speţă existând doar o încălcare a cerinţelor de formă a documentului. Pacientul trebuie să fie clar identificat în conţinutul reţetei prescrisă de medic, iar nu prin act de identitate în faţa farmacistului la momentul achiziţionării, aşa cum ar reieşi din interpretarea dată de instanţa de fond. Condiţia prezentării unui asemenea act nu este prevăzută imperativ de niciuna dintre normele incidente în speţă. Singura menţiune este cu caracter dispozitiv în Ordinul nr. 75/2010 al Ministrului Sănătăţii privind aprobarea Regulilor de bună practică farmaceutică. Punctul 4.4.1. cu titlul "Primirea prescripţiei medicale şi verificarea autenticităţii conţinutului sau" prevede că "fiecare farmacie trebuie sa aibă o procedură bine definită pentru activitatea de primire a prescripţiilor medicale. În cadrul acestei proceduri vor fi prevăzute resursele umane şi materiale necesare pentru a se asigura că prescripţiile medicale sunt eliberate cu eficienţă, în securitate, într-o colaborare eficientă şi permanentă cu pacientul şi medicul. O procedură adecvată trebuie să permită farmacistului; a) să identifice pacientul, medicul care o prescrie, organismul emitent, organismul plătitor; b) să verifice autenticitatea prescripţiei medicale;".

Încălcarea acestor obligaţii constituie, conform art. 623 din Legea nr. 95/2006, temei pentru atragerea răspunderii disciplinare, considerată de legiuitor o sancţiune adecvată şi proporţională, iar nu un criteriu de încadrare a activităţii farmacistului în sfera ilicitului penal.

În opinia recurentului inculpat D., sunt, de asemenea, neîntemeiate considerentele instanţei conform cărora predarea medicamentelor în altă stare decât cea în care au fost primite de la furnizori prin deteriorarea menţiunilor de identificare a originii şi traseului comercial al produsului ar fi de natură să încadreze fapta în regimul juridic al infracţiunilor şi nu al contravenţiilor. În primul rând, informaţiile pe care inculpatul le-a înlăturat de pe ambalajul medicamentelor nu sunt în măsură sa identifice precis farmacia sau distribuitorul care le-a comercializat. Din data de 09.02.2019 produce efecte Regulamentul Delegat al UE nr. 2016/161 al Comisiei, care prevede că producătorul aplică pe ambalajul fiecărui medicament un cod format dintr-o serie de caractere ce diferă de la un produs la altul. Scopul reglementării este de a preveni falsificarea medicamentelor. Art. 4 din instrumentul unional prevede că "producătorul aplică pe ambalajul unui medicament un identificator unic, care îndeplineşte următoarele specificaţii tehnice: (a) identificatorul unic constă într-o secvenţă de caractere numerice, sau alfanumerice care este unică pentru un anumit pachet de medicament." Medicamentele fabricate până la această dată aveau înscrise pe ambalaj o serie care, de fapt, desemna lotul din care provin. Cum acelaşi lot conţine mii de produse care pot fi livrate către numeroase farmacii, lizibilitatea respectivului lot (seriei) nu conduce la identificarea unei anumite persoane juridice de la care au fost cumpărate. Datele de identificare ale lotului din care provin medicamentele vândute de inculpat se regăsesc în facturile depuse în dosarul de urmărire penală. Atât distribuitorul S.C. L. S.R.L. cât şi distribuitorul S.C. M. S.R.L. au furnizat medicamentul G. către farmaciile S.C. C. şi S.C. N. S.R.L. având lotul 7E027A.

Prin urmare, chiar dacă ambalajul ar fi fost în ambele situaţii intact, tot nu s-ar fi putut determina persoana juridică de unde provin produsele sau data vânzării lor. Totodată, fapta inculpatului de alterare a ambalajelor este sancţionată contravenţional de Legea nr. 339/2005. Astfel, art. 45 alin. (1) prevede că "substanţele şi preparatele prevăzute în tabelele II şi III din anexă se pun în circulaţie numai în ambalaje adecvate, închise şi etichetate conform normelor metodologice de aplicare a prezentei legi." Prevederile acestui alineat se completează cu cele din art. 46 alin. (1) din acelaşi act normativ, respectiv "eticheta sub care un preparat este pus în vânzare trebuie să conţină în mod obligatoriu denumirea, cantitatea şi concentraţia de substanţă activă, numărul seriei de fabricaţie, numele unităţii producătoare şi termenul de valabilitate."

Comercializarea de către inculpat a medicamentului G. având seria ştearsă, ambalajele deschise şi blisterele alterate constituie o încălcare a prevederilor din paragraful anterior care în conformitate cu art. 52 alin. (1) lit. a) raportat la art. 44 - 46, se sancţionează contravenţional cu o amendă.

În ceea ce priveşte locul în care inculpatul a comercializat produsele farmaceutice, s-a susţinut că legislaţia aplicabilă nu prevede expres o sancţiune, nici măcar contravenţională. Conform art. 2 alin. (8) din Legea nr. 266/2008, "Vânzarea şi/sau eliberarea medicamentelor care se acordă pe bază de prescripţie medicală se face numai în sediul cu activitate sau punctul de lucru al farmaciilor comunitare, farmaciilor cu circuit închis, farmaciilor din unităţile medicale aflate în structura ministerelor cu reţea medicală proprie, farmaciilor şi oficinelor locale de distribuţie din sistemul penitenciar." Cu toate acestea, Capitolul V din acelaşi act normativ cu titlul "Răspunderi şi sancţiuni" unde sunt prevăzute faptele care constituie contravenţii, nu face trimitere la abateri de la regulile stabilite de art. 2 alin. (8). O eventuală răspundere de natură disciplinară a farmacistului ar putea fi atrasă prin coroborarea cu art. 623 din Legea nr. 95/2006.

Cu titlu de concluzie preliminară, pretinsele fapte săvârşite de D. nu constituie infracţiune, aşa cum în mod greşit a considerat instanţa de apel.

Cu privire la pretinsa săvârşire a traficului de droguri, medicamentele vândute şi deţinute nu constituie obiect material al faptelor penale. Scopul curativ al acestor substanţe şi natura contravenţională a răspunderii pentru încălcarea normelor ce le reglementează comercializarea nu pot conduce la concluzia că a fost îndeplinită condiţia cu privire la elementul material al fiecăreia dintre cele două infracţiuni.

De altfel, cu toate că situaţia a fost similară în ce priveşte C. şi N. S.R.L., organele de urmărire au dispus sesizarea Ministerul Sănătăţii numai cu privire la societatea N. S.R.L. şi au dispus netrimiterea în judecată a acesteia, reţinând explicit faptul că societatea fusese sancţionată contravenţional, faptele întrunind elementele constitutive ale unor contravenţii, iar nu infracţiuni.

În atare condiţii, se pune problema cum stabileşte instanţa investită cu soluţionarea cauzei penale dacă cele imputate atrag răspunderea contravenţională sau răspunderea penală, riscul fiind acela ca judecătorul să considere că poate aprecia care dintre cele două ipoteze este aplicabilă în funcţie de criterii precum gravitatea faptei, pericolul social concret etc.

În continuare, recurentul inculpat D. susţinut că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Pentru a corespunde conţinutului constitutiv al infracţiunii, autorul faptei trebuie să îndeplinească acele condiţii prevăzute de lege cu privire la latura subiectivă - factorul intelectiv şi factorul volitiv. Doctrina concluzionează că factorul intelectiv constă în facultatea psihică a omului de a avea sau de a putea avea reprezentarea activităţii sale şi a consecinţelor acesteia. Altfel spus, factorul intelectiv este aptitudinea psihică numită conştiinţă. Conştiinţa este factorul subiectiv în care se regăseşte ideea comiterii faptei ce constituie infracţiune şi prefigurarea rezultatului acesteia. Factorul volitiv constă în posibilitatea orientării libere a energiei fizice pentru realizarea scopului urmărit. Altfel spus, factorul volitiv înseamnă capacitatea psihofizică a făptuitorului de a se autodetermina şi de a fi stăpân pe activitatea sa. Spre deosebire de factorul intelectiv, care poate fi de intensităţi diferite, factorul volitiv este întotdeauna invariabil, deoarece el nu cunoaşte grade de intensitate. În acest sens se poate afirma că factorul volitiv ori există, ori lipseşte - tertium non datur.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit pretinsele fapte de trafic de droguri prevăzute la art. 2 alin. (1) şi (2) cu intenţie indirectă, acceptând că acestea vor fi ulterior vândute nelegal. Intenţia indirectă este definită în C. pen. la art. 16 alin. (3) lit. b) care dispune că făptuitorul "prevede rezultatul faptelor sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui". Din punct de vedere teoretic, atunci când pentru încadrarea în conţinutul constitutiv al infracţiunii este necesară realizarea unui anumit scop, forma vinovăţiei cerută de lege este intenţia directă, care conform art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen. presupune că făptuitorul "prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte".

Infracţiunea de trafic de droguri prevăzută la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă. Având în vedere şi argumentele prezentate, pentru a îndeplini condiţiile privind factorul intelectiv, inculpatul ar fi trebuit să cunoască mai întâi faptul că produsul farmaceutic pe care îl vinde sau deţine poate constitui drog în interpretarea legii şi că modul în care îl comercializează sau utilizează se înscrie în afara înfăptuirii actului medical.

În primul rând, este de necontestat faptul că J. a indus în eroare angajaţi ai farmaciilor din judeţul Dolj, printre care şi inculpatul, prezentând circumstanţe de fapt nereale la momentul negocierilor vânzării medicamentului G.. După cum reiese din probatoriul depus la dosar, inculpatul a motivat că produsul farmaceutic este necesar ameliorării simptomelor cauzate de afecţiunile oncologice ale mamei sale, care de fapt decedase în anul precedent. Acest fapt al inducerii în eroare a inculpatului este coroborat şi cu alte mijloace de probă. Inculpatul a fost indus şi menţinut în eroare cu privire la faptul că pretinsa pacientă era încă în viaţă şi ca ar fi putut contacta un medic din Suedia pentru a-i elibera o nouă prescripţie medicală cu data curentă. Din circumstanţa prezentată mai sus reiese faptul că, din punctul de vedere al factorilor volitiv şi intelectiv, inculpatul a avut tot timpul convingerea că înfăptuia un act medical pentru un pacient aflat în fază terminală de cancer.

Din acest punct de vedere, pretinsele fapte de vânzare de droguri nu îşi găsesc corespondent din punctul de vedere al vinovăţiei cu operaţiunea complementară de cumpărare de droguri a cărei săvârşire a fost recunoscută de inculpat.

Raportat la obiectul material al pretinsei infracţiuni de trafic de droguri, din probatoriul administrat la dosar nu reiese faptul că inculpatul cunoştea în totalitate regimul special al medicamentului.

Din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi cunoscut şi urmărit săvârşirea unei infracţiuni. În primul rând, inculpatul nu a avut reprezentarea faptului că săvârşeşte o infracţiune. Inculpatul considera că prin vânzarea lui, în condiţiile stabilite cu J., ar săvârşi o abatere a cărei consecinţă ar fi fost pierderea autorizaţiei de funcţionare, iar nu o faptă prevăzută de legea penală sancţionată cu o pedeapsă cu amenda sau cu închisoare.

Raportat la incertitudinea cu privire la reprezentarea reală pe care o avea inculpatul asupra propriilor acţiuni, regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 din C. proc. pen., care este înlăturată prin raportare la intenţiile şi activitatea efectivă desfăşurată de inculpatul J., deşi acest principiu ar trebui înlăturat doar dacă s-ar demonstra o activitate efectivă săvârşită de inculpatul D., cu intenţia directă sau indirectă de a participa la "traficarea drogurilor".

Acesta nu poate fi condamnat pentru faptele inculpatului, în condiţiile în care nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut care sunt intenţiile acestuia, forma de vinovăţie a intenţiei indirecte fiind exclusă.

Totodată, recurentul inculpat D. a susţinut că instanţa oferă în cadrul aceleiaşi cauze două interpretări opuse unor situaţii de fapt identice, anume notificarea primită de farmaciile administrate de inculpata A., respectiv de inculpatul D., de la furnizori, cu privire la caracterul stupefiant sau psihotrop al medicamentelor livrate. Cu excepţia numelor persoanelor fizice şi juridice destinatare, documentele emise de către S.C. L. S.R.L. au un conţinut identic, iar recepţia mărfii a fost făcută în ambele cazuri de altă persoană decât inculpatul sau inculpata.

În ceea ce priveşte pretinsul scop cu care au fost comercializate medicamentele, nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul a cunoscut destinaţia şi utilizarea finală a cutiilor de G., rezumându-se la a reitera acuzaţiile din rechizitoriu fără a oferi o analiză proprie situaţiei de fapt şi probelor propuse.

De altfel, o serie de elemente de fapt şi probe au fost interpretate greşit de către organele judiciare, respectiv în defavoarea inculpatului. Este exclus ca inculpatul D. să fi făcut aceste demersuri dacă ar fi avut cea mai mică reprezentare că medicamentele nu vor fi folosite în scopuri terapeutice pentru mama inculpatului, ci pentru caracteristicile specifice drogurilor.

După îndeplinirea procedurilor prevăzute de art. 439 din C. proc. pen., Curtea de Apel Craiova a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin referatul din data de 25.02.2021, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 26.03.2021.

Prin încheierea din data de 26 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus amânarea cauzei la data de 9 aprilie 2021, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., faţă de împrejurarea că, în cauză, nu s-a finalizat raportul referitor la cererile de recurs în casaţie formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) din C. proc. pen.

Ulterior, magistratul asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) din C. proc. pen., a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererilor de recurs în casaţie ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, în vederea verificării admisibilităţii în principiu a acestora.

Prin încheierea din 9 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., S.C. ST C. şi D. împotriva deciziei penale nr. 1595 din data de 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori. S-a trimis cauza Completului 10, în compunere de 3 judecători şi s-a acordat termen la data de 23 aprilie 2021, Sala secţiei penale, cu citarea recurenţilor inculpaţi A. şi D. la locul de detenţie şi a recurentei inculpate S.C. ST C. la domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură şi asigurarea apărării recurenţilor inculpaţi (încunoştinţarea apărătorilor aleşi şi desemnarea apărătorilor din oficiu).

S-au respins cererile de suspendare a executării deciziei atacate, formulate de recurenţii inculpaţi A., S.C. ST C. şi D..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, judecătorul de filtru, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie, a constatat că decizia penală nr. 1595 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de către recurenţii inculpaţi în termenul prevăzut de lege, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

Din examinarea cererilor de recurs în casaţie, s-a constatat că rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menţionate: denumirea, numele şi prenumele inculpaţilor care au exercitat recursul în casaţie, semnătura apărătorilor aleşi ai titularilor cererilor, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererile şi motivarea acestuia.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazului de recurs în casaţie invocat - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a constatat că, formal, criticile invocate de recurenţii inculpaţi A., S.C. ST C. şi D., prin cererile de recurs în casaţie, se circumscriu, doar în parte, în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte a constatat că, deşi formulate distinct, cererile recurenţilor inculpaţi au conţinut cvasi-identic, împrejurare care justifică oportunitatea analizării lor în mod unitar.

Astfel, s-a constatat că din modul în care recurenţii inculpaţi A., S.C. ST C. şi D. au formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care aceştia au fost condamnaţi din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurenţilor inculpaţi nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, recursurile în casaţie fiind admisibile în principiu numai sub acest aspect.

Judecătorul de filtru a reţinut că analiza conţinutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanţele inferioare şi-au fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori a eventualelor contradicţii între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, ori modul de administrare a probatoriului excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţe şi conţinutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

S-a apreciat că analiza pe care Înalta Curte o poate face în calea extraordinară a recursului în casaţie este cantonată exclusiv în drept. Statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora nu pot face obiectul cenzurii, controlul fiind strict limitat la corespondenţa dintre starea de fapt stabilită şi întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, însă numai sub aspectul laturii obiective, aspectele ţinând de latura subiectivă neputând fi cenzurate din perspectiva noţiunii de "faptă ce nu e prevăzută de legea penală".

Astfel, criticile aduse de recurenţii inculpaţi A., S.C. ST C. şi D. care vizează elemente circumscrise laturii subiective a infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi, pornind de la lipsa intenţiei în săvârşirea faptelor, până la contestarea probatoriului administrat, susţinându-se că, în cauză, nu ar fi întrunite condiţiile de tipicitate subiectivă, s-a constatat că nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) din C. proc. pen.

Ca atare, s-a reţinut că din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta constituie o contravenţie/abatere disciplinară (atrage o altă formă de răspundere) şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective (aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prev. de art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. - fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).

De asemenea, s-a reţinut în acest sens că ceea ce critică apărarea este modul de interpretare a probatoriului, oferind propria versiune asupra situaţiei de fapt. În realitate, nu se critică un aspect de nelegalitate în sensul reţinerii de către instanţa de apel a unei forme de vinovăţie nespecifică infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea recurenţilor inculpaţi, ci se aduc critici de netemeinicie a hotărârii recurate, circumstanţiate de apărare greşitei interpretări a materialului probator de către instanţa de apel.

Deopotrivă, s-a constatat că nici criticile invocate de către recurenţii inculpaţi A. şi D. referitoare la eroarea asupra tipicităţii faptelor de comercializare a unor produse farmaceutice precum şi eroarea asupra caracterului ilegal al faptei, circumscrise dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (5) din C. pen., nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât aceste ipoteze au fost subsumate, în mod expres de către legiuitor, dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., respectiv există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Înalta Curte a reamintit că analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege, iar controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Aşa cum s-a subliniat în precedent, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Aşadar, s-a reţinut că a solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea hotărârii prin raportare la particularităţile speţei, ci înseşi particularităţile în discuţie, ceea ce excedează scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 din C. proc. pen.. Prin urmare, instanţa de recurs în casaţie exercită un control asupra hotărârii atacate, constatările sale întemeindu-se pe situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel.

Aprecierea situaţiei de fapt este consecinţa directă a administrării nemijlocite a probelor şi, în consecinţă, situaţia de fapt reţinută în apel nu poate fi schimbată în calea de atac a recursului în casaţie, recursul în casaţie neavând drept scop soluţionarea cauzei penale prin reaprecierea probelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Analizând recursurile în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi prin prisma motivelor constatate ca fiind admisibile în procedura prev. de art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Preparator, Înalta Curte reţine că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Drept urmare, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În concordanţă cu aceste dispoziţii, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Se constată, aşadar, că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, în fapt, că inculpata A., în data de 08.03.2018 a vândut în afara cadrului legal un număr de 960 comprimate G. cu concentraţia de 80 mg (care conţin substanţa activă oxicodon aflată în Tabelul II din anexa la Legea nr. 143/2000 - droguri de mare risc), acceptând posibilitatea ca acestea să fie revândute ulterior în mod nelegal, la săvârşirea faptei participând alţi doi inculpaţi, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen.. De asemenea, s-a reţinut că inculpata A., în data de 08.03.2018, a deţinut în vederea consumului propriu, fără drept, un număr de 16 comprimate codeină fosfat şi 17 comprimate H. (care conţin substanţe active aflate în Tabelele II şi III din anexa la Legea nr. 143/2000 - droguri de risc şi mare risc), faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului propriu, fără drept, prev. de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

S-a mai reţinut că inculpata S.C. ST C., prin administratorul A., a vândut în data de 08.03.2018, în afara cadrului legal, un număr de 960 comprimate G. cu concentraţia de 80 mg (care conţin substanţa activă oxicodon aflată în Tabelul II din anexa la Legea nr. 143/2000 - droguri de mare risc), acceptând posibilitatea ca acestea să fie revândute ulterior în mod nelegal, la săvârşirea faptei participând alţi doi inculpaţi, apreciindu-se ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen.

Prin aceeaşi decizie, referitor la inculpatul D., s-a reţinut că, în perioada mai 2017 - ianuarie 2018, a revândut, fără drept, de 4 (patru) ori către inculpatul J. (direct sau către persoane trimise de către acesta) un număr de 65 cutii conţinând 3900 de comprimate G. (cu concentraţia 80 mg.), denumire comercială pentru clorhidrat de oxicodonă (drog de mare risc prev. în Tabelul II anexă la Legea nr. 143/2000) faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii continuate de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

Cu privire la infracţiunea de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pentru care a fost condamnată recurenta inculpată A., instanţa de apel a reţinut, în esenţă, în urma probatoriului administrat în cauză (care nu mai poate fi analizat în acest cadru procesual), că aceasta cunoştea conţinutul de substanţe stupefiante al comprimatelor tranzacţionate şi a conştientizat tot timpul circuitul ilicit al medicamentului în cauză, acceptând să vândă medicamentul cu conţinut stupefiant în afara cadrului legal. Or, în aceste condiţii nu se poate vorbi despre reprezentarea certă a inculpatei că administrarea substanţei stupefiante vândute avea rol curativ, aceasta a prevăzut şi a acceptat, deşi nu a urmărit, posibilitatea ca medicamentele vândute să iasă din circuitul licit al produselor stupefiante şi să intre într-unul ilicit.

S-a subliniat faptul că medicamentul G. avea regim special care rezultă din conţinutul documentului anexă ce a însoţit factura fiscală de achiziţionare de la furnizorul L., iar în conţinutul acestui document era nominalizată persoana desemnată pentru recepţia produselor stupefiante/psihotrope cu control strict.

Totodată, s-a avut în vedere cantitatea mare de comprimate vândute inculpatului J. de către inculpata A., cantitate ce putea fi suficientă pentru tratamentul unei persoane pentru o perioadă de aproape un an şi jumătate, aspecte care, în opinia instanţei de apel, întăresc concluzia că inculpata A. a cunoscut faptul că medicamentele nu erau destinate unei singure persoane, în condiţiile în care cantitatea de preparate putea fi prescrisă şi eliberată pentru un tratament de maxim 30 de zile, aşa cum prevede art. 37 alin. (1) din H.G. nr. 1915/2006 şi împrejurarea că inculpata a înlăturat seriile aflate pe cutii şi pe blisterele cu medicamente.

Astfel, s-a reţinut că, acţiunea de comercializare în număr mare de medicamente ce conţin substanţe stupefiante, fără drept, pe una dintre străzile din Craiova şi nu în imobilul unde funcţiona farmacia, şi fără ca la momentul tranzacţiei şi anterior intrării în posesia medicamentului G. de către inculpaţii J. şi Q., să condiţioneze predarea de prescripţia medicală specială, denumită colocvial "Tab II", deteriorarea ambalajelor ce conţineau menţiuni de identificare a originii şi traseului comercial, unei persoane necunoscute, neidentificate, pe baza unei comenzi telefonice, demonstrează atitudinea sfidătoare şi indiferentă a inculpatei faţă de respectarea legii ce reglementează strict condiţiile de comercializare a medicamentului.

Curtea, în considerentele deciziei recurate, a mai reţinut că obligaţia verificării identităţii cumpărătorului are raţiunea de a stabili acea identitate dintre posesorul prescripţiei medicale şi persoana ce ridica medicamentul, în vederea ţinerii unei evidenţe a persoanelor ce au intrat în posesia medicamentelor cu efect psihotrop sau opioid, obligaţie instituită prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 339/2005, ce defineşte prescripţia medicală ca fiind "document scris, semnat şi parafat de un medic care recomandă un tratament medical unui pacient clar identificat şi care autorizează eliberarea de către farmacist a unei cantităţi determinate de medicamente aflate sub controlul legislaţiei naţionale în domeniu".

În acest sens, s-a reţinut că această identificare nu s-a realizat în momentul predării medicamentului inculpaţilor J. şi Q., lucru de asemenea imposibil de realizat, în condiţiile în care predarea medicamentelor ce conţineau substanţele stupefiante, ce nu a avut loc în incinta unităţii farmaceutice, a fost încredinţată martorului E., iar cunoaşterea de către inculpata A. a posibilităţii distribuirii ulterioare, în mod necontrolat, către alte persoane a comprimatelor supuse regimului special de păstrare şi vânzare a fost dovedită în mod neîndoielnic de acţiunile acesteia de înlăturare a seriilor aflate pe cutii şi pe blisterele cu medicamente, scopul fiind acela de a împiedica identificarea ulterioară a originii bunurilor vândute.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, de asemenea, reţinută în sarcina inculpatei A. şi pentru care a fost condamnată, instanţa de apel a reţinut că, la locuinţa inculpatei A. au fost identificate alte 16 comprimate codeină fosfat şi 17 comprimate H., pe care le deţinea pentru consum propriu, fără drept.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. x/02.04.2018, cele 16 comprimate codeină fosfat şi 17 comprimate H. conţin substanţe active aflate în Tabelele II şi III din anexa la Legea nr. 143/2000, fapt ce duce la calificarea medicamentelor ca fiind drog de mare risc şi droguri de risc, conform art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 143/2000, medicamente care erau deţinute, pentru consum propriu, fără drept.

Curtea a reţinut că, potrivit art. 1 lit. g) din Legea nr. 143/2000, prin consum ilicit de droguri se înţelege consumul de droguri (plante şi substanţe stupefiante şi psihotrope sau amestecuri care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. 1 - III) aflate sub control naţional, fără prescripţie medicală.

În acest sens, s-a reţinut că deşi inculpata A. a precizat că avea probleme de sănătate, iar în urmă cu ceva timp medicamentul H. îi fusese recomandat de un medic, nu a putut justifica deţinerea legală, în baza unei prescripţii medicale a medicamentului în cauză, ce a fost achiziţionat din propria farmacie.

În ceea ce priveşte implicarea inculpatei S.C. ST C. în săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, s-a reţinut că aceasta a fost stabilită prin faptul că inculpata A. avea, la data vânzării comprimatelor de G., calitatea de reprezentant legal al acestei societăţi, aspect ce reiese din actul constitutiv al societăţii comerciale, iar achiziţia acestor produse de la distribuitori nu putea fi efectuată decât prin folosirea persoanei juridice menţionate, al cărei obiect de activitate permitea acest lucru.

De altfel, s-a reţinut că acele comprimate au fost livrate de către distribuitorii S.C. L. S.R.L. şi S.C. M. S.R.L. în baza facturilor fiscale din data de 02.03.2018 la sediul farmaciei din com. Perişor.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pentru care a fost condamnat inculpatul D., instanţa de apel a reţinut că acesta a comandat şi achiziţionat în perioada 06.05.2017 - 17.01.2018, un număr de 105 cutii conţinând 60 comprimate G. concentraţia 80 mg de la S.C. L. S.R.L. şi S.C. R. - în total 6.300 comprimate. Astfel, din fişa produsului G. emisă de N. rezultă că a fost achiziţionat în perioada 06.05.2017 - 17.01.2018, un număr de 105 cutii conţinând 60 comprimate G. concentraţia 80 mg de la S.C. L. S.R.L. şi S.C. R.. Din cuprinsul aceleaşi fişe, produsul G. figurează la rubrica ieşiri cu un număr total de 95 de cutii, la datele de: 06.05.2017 - un număr de 5 cutii, la data de 11.10.2017, în intervalul orar 15:20 - 15.23 un număr de 7 cutii, iar la data de 18.01.2018, ora 08:15 un număr de 83 de cutii, fiind însă 8 ieşiri din gestiunea farmaciei.

Instanţa de apel a mai reţinut că inculpatul J. a cumpărat de la inculpatul D., direct şi prin interpuşi, în luna mai 2017, un număr de 5 cutii de G. (cu concentraţia 80 mg.), denumire comercială pentru clorhidrat de oxicodonă (drog de mare risc prev. în Tabelul II anexă la Legea nr. 143/2000), în luna iulie 2017 - 10 cutii, în data de octombrie 2017 un număr de 10 cutii, apoi în alte două rânduri câte 20 de cutii, respectiv în toamna anului 2017 şi în ianuarie 2018.

Din actele administrate în cauză, curtea a statuat că rezultă cu certitudine faptul că decizia achiziţionării şi ulterior a vânzării medicamentului G. pentru inculpatul J. a aparţinut inculpatului D.

Prin acţiunile întreprinse de punere în vânzare, fără drept şi de mai multe ori a unui medicament ce conţinea substanţe stupefiante, unei persoane neidentificate ce nu a prezentat niciodată o reţetă conformă, inculpatul D. a prevăzut şi a acceptat producerea urmărilor socialmente periculoase, cu consecinţa introducerii acestor substanţe într-un circuit al produselor psihotrope şi opioide şi obţinerea de sume de bani prin vânzarea lor, prin urmare, în ceea ce priveşte cea de-a doua modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii, respectiv "a vânzării fără drept", reţinută în actul de sesizare, Curtea a constatat că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, nefiind îndeplinite condiţiile de tipicitate a infracţiunii, cu privire la latura subiectivă.

Chiar dacă inculpatul a învederat în toate declaraţiile date faptul că a dispus vânzarea medicamentului din motive umanitare, Curtea a menţionat că nu trebuie ignorat faptul că inculpatul a mai dispus în alte trei împrejurări vânzarea medicamentului, în lipsa unei prescripţii medicale, fără prezenţa pacientului faţă de care s-ar fi putut exercita vreun serviciu medical, în condiţiile în care eliberarea acestui medicament era condiţionată strict de prezentarea unei reţete speciale.

Din actele existente la dosarul cauzei, instanţa de apel a reţinut că inculpatul D. nu avea nici o calitate de a dispune vânzarea de medicamente, cu atât mai mult cu cât medicamentul în cauză face parte din categoria drogurilor de mare risc, prev. de Tab. II din Legea nr. 143/2000, fişa postului acestuia prevăzând doar aprovizionarea farmaciei. Din fişa postului inculpatului D. rezultă că obiectivele generale ale postului deţinut de acesta priveau doar stabilirea unor relaţii optime cu furnizorii, pentru rezolvarea în timp util şi în bune condiţii a problemelor uzuale, prospectarea pieţei de profil şi a condiţiilor de achiziţii/livrare în vederea optimizării continue a stocurilor, având ca scop final obţinerea unei rotaţii bune a acestora.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că lipsa studiilor de specialitate farmacologie, invocată în apărare de către inculpat nu constituie un argument pentru a exonera de răspundere penală o persoană, funcţionar în cadrul unei farmacii care, fără drept, vinde medicamente ce conţin substanţe interzise.

Similar celor reţinute cu privire la inculpata A., şi faţă de inculpatul D. s-a reţinut că medicamentul G. avea un regim special, aspect care rezultă din conţinutul documentelor anexă ce însoţeau facturile fiscale de achiziţionare de la furnizorul L.. Astfel, în conţinutul acestor documente anexă ce au însoţit cele 5 facturi de achiziţionare a medicamentului G. era nominalizată persoana desemnată pentru recepţia produselor stupefiante/psihotrope cu control strict.

Faptul că inculpatul a conştientizat că produsul farmaceutic G. era un medicament ce conţine substanţe stupefiante rezultă şi din locul de depozitare al acestuia, respectiv într-un dulap în care erau depozitate medicamente cu regim special, la care acces legal avea doar farmacista P., dar cu toate acestea din declaraţia angajatelor farmaciei rezulta că şi inculpatul D. avea acces la acest dulap.

Nu trebuie ignorată, în opinia instanţei de apel, cantitatea impresionantă de medicamente achiziţionată de inculpat, respectiv 105 cutii, în condiţiile în care singurul cumpărător era inculpatul J., fiind logic că şi dacă le-ar fi comandat chiar şi pentru mama acestuia, această persoană nu avea cum să consume atât de multe medicamente. Prin achiziţionarea, dar mai ales prin vânzarea unei cantităţi uriaşe de medicamente stupefiante unei singure persoane, inculpatul D. a prevăzut şi acceptat, deşi nu a urmărit posibilitatea ca produsele să fie distribuite către alte persoane.

Deşi termenul de expirare al medicamentelor era cuprins între 2019 şi 2022, inculpatul a achiziţionat 6.300 de comprimate G. cu concentraţia de 80 mg, cantitate care ar suficientă, conform prospectului, pentru tratamentul unei singure persoane o perioada de aproximativ 9 ani.

Un alt aspect reţinut de către instanţa de apel care ar conduce la stabilirea faptului că inculpatul D. a cunoscut caracterul ilicit al conduitei sale rezultă şi din faptul că, în data de 11.10.2017, în intervalul orar 15:20 - 15:23, au fost emise 7 bonuri fiscale pentru 7 cutii de G., iar în data de 18.01.2018, la ora 08:15 alte 7 bonuri pentru un număr de alte 83 de cutii de G., astfel cum rezultă din fişa produsului în perioada 01.01.2013 - 25.03.2018 eliberată de N. S.R.L., iar prin aceste activităţii nu poate fi exclusă posibilitatea de fi simulate mai multe acte de vânzare către diferite persoane şi nu către aceeaşi persoană, aşa cum s-a întâmplat în realitate.

Înalta Curte constată că, în cadrul prezentului demers judiciar, criticile formulate de recurenţii inculpaţi în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, vizează, în esenţă, chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care aceştia au fost condamnaţi din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurenţilor inculpaţi nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fiind incidentă răspunderea contravenţională, în raport de dispoziţiile Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope şi nu răspunderea penală din perspectiva Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

Sub un prim aspect, se constată că recurenţii inculpaţi au invocat aceleaşi critici atât în faţa instanţei de fond, cât şi calea ordinară de atac a apelului, ambele instanţe apreciind că apărările acestora nu sunt întemeiate.

Prin decizia penală recurată, instanţa de apel a stabilit, cu titlu definitiv, o serie de împrejurări factuale relevante, care urmează a fi expuse în continuare (care nu mai pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs în casaţie care analizează cauza exclusiv în drept) şi care sunt relevante în stabilirea caracterului răspunderii recurenţilor inculpaţi.

Astfel, instanţa de apel, în cuprinsul deciziei penale atacate, a reţinut că inculpaţii D. şi A. nu aveau calitatea de farmacist, inculpata A. fiind asistent de farmacie, în timp ce inculpatul D. este doar un angajat al farmaciei N. S.R.L., ce avea în fişa postului stabilirea unor relaţii optime cu furnizorii, pentru rezolvarea în timp util şi în bune condiţii a problemelor uzuale, prospectarea pieţei de profil şi a condiţiilor de achiziţii/livrare în vederea optimizării continue a stocurilor, având ca scop final obţinerea unei rotaţii bune a acestora.

De asemenea, în cauza de faţă, acţiunea de eliberare fără drept a medicamentului G. ce conţinea substanţe stupefiante nu s-a realizat în relaţie directă cu pacientul. Pe lângă faptul că nu s-a efectuat niciun fel de verificare, reţeta prezentată era una absolut ilizibilă, aşa încât s-a reţinut că nu putem vorbi despre un act medical prin administrarea unei substanţe cu rol curativ.

În acest sens, s-a apreciat că susţinerile inculpatei A. că a avut reprezentarea că administrarea substanţei era cu rol curativ nu are nici un fel de susţinere, atât timp cât nu a cunoscut în nici un moment despre ce pacient este vorba, de ce afecţiuni suferă, care este scopul administrării substanţelor solicitate, dar mai ales în ce bază a eliberat astfel de produse.

Inculpata a vândut medicamentele doar în baza unei prescripţii simple, ilizibile, prescrisă cu un an înainte de data eliberării şi nu pe baza unei prescripţii speciale de culoare galbenă. Deşi cantitatea maximă ce trebuia eliberată era pentru 30 de zile, inculpata a vândut inculpatului J. medicamente pentru tratament de circa un an şi jumătate, fiind aşadar evident faptul că s-au încălcat normele legale pentru uzul medical al medicamentului în cauză.

În sens similar, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D., la primirea primei comenzi de 5 cutii, s-a arătat o reţetă însă, sub motivul că aceasta este necesară la părăsirea ţării, nu a fost lăsată în farmacie, pentru ca în celelalte trei împrejurări vânzarea medicamentului să fie făcută în lipsa unei prescripţii medicale, fără prezenţa pacientului faţă de care s-ar fi putut exercita vreun serviciu medical, în condiţiile în care eliberarea acestui medicament era condiţionată strict de prezentarea unei reţete speciale.

Prin urmare, Curtea a arătat că medicamentul G. nu a fost folosit pentru a trata sau acorda îngrijiri medicale conform legislaţiei în vigoare.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior şi având în vedere că, potrivit art. 447 din C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţele inferioare, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare menţionată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regimul substanţelor stupefiante şi psihotrope este reglementat de Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare, al cărei obiect de reglementare îl constituie stabilirea circuitului licit al acestor substanţe, în special utilizarea lor în scopuri medicale şi industriale şi de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale cărei dispoziţii au în vedere circuitul ilicit al acestor substanţe. Substanţele care se află în circuitul licit şi care intră în conţinutul Legii nr. 339/2005, sunt clasificate în funcţie de interesul recunoscut în medicină, astfel: Tabelul nr. 1 conţine plante, substanţe şi preparate cu substanţe psihotrope şi stupefiante interzise, lipsite de interes recunoscut în medicină; Tabelul nr. II conţine plante, substanţe şi preparate ce conţin substanţe stupefiante şi psihotrope care prezintă interes în medicină, supuse unui control strict; Tabelul nr. III conţine plante, substanţe şi preparate ce conţin substanţe stupefiante şi psihotrope care prezintă interes în medicină, supuse controlului.

Legea nr. 143/2000 stabileşte în conţinutul său substanţele care intră în categoria drogurilor şi substanţele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor (precursorii). În funcţie de pericolul pe care îl reprezintă consumul lor pentru sănătatea publică, drogurile se împart, la rândul lor, în două subcategorii: droguri de risc (înscrise în tabelul nr. III anexă la Legea nr. 143/2000) şi droguri de mare risc (înscrise în tabelele nr. 1 şi II anexă la aceeaşi lege). Legea nr. 143/2000 stabileşte regimul juridic al cultivării, producerii, fabricării, experimentării, extragerii, preparării, transformării, oferirii, punerii în vânzare, vânzării, distribuirii, livrării cu orice titlu, trimiterii, transportului, procurării, cumpărării, deţinerii ori altor operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc şi mare risc, fără drept.

Aşadar, prin Legea nr. 339/2005, sunt stabilite condiţiile, dar şi persoana autorizată să elibereze cantităţi determinate de medicamente aflate sub controlul legislaţiei naţionale în domeniu.

Potrivit art. 37 din Legea nr. 339/2005, preparatele şi substanţele stupefiante şi psihotrope pot fi utilizate în scop medical numai pe baza prescripţiilor medicale, în conformitate cu normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

Noţiunea de prescripţie medicală este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 339/2005 ca fiind un document scris, semnat şi parafat de un medic care recomandă un tratament medical unui pacient clar identificat şi care autorizează eliberarea de către farmacist a unei cantităţi determinate de medicamente aflate sub controlul legislaţiei naţionale în domeniu.

Conform art. 37 alin. (4) din Legea nr. 339/2005, este interzisă eliberarea substanţelor şi preparatelor prevăzute în tabelele II şi III din anexa legii, fără prescripţie medicală.

Nerespectarea prevederilor legale antemenţionate constituie contravenţie şi se sancţionează potrivit art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 339/2005.

Analizând coroborat ansamblul reglementărilor menţionate anterior, Înalta Curte apreciază că răspunderea contravenţională este incidentă numai atunci când farmacistul nu respecta modul de eliberare al medicamentului, în cadrul activităţii specifice unei farmacii autorizate în acest sens.

Or, inculpaţii D. şi A. nu aveau calitatea cerută de lege, respectiv cea de farmacist.

În plus, contextul împrejurărilor factuale în care s-au desfăşurat acţiunile inculpaţilor de vânzare a comprimatelor de G., menţionate detaliat anterior şi reţinute cu titlu definitiv prin decizia recurată, plasează activităţile derulate de aceştia în afara cadrului legal de utilizare medicală şi distribuţia în acest scop a substanţei stupefiante comercializată de recurenţii inculpaţi, stabilit prin dispoziţiile Legii nr. 339/2005 şi a H.G. nr. 1915/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 339/2005.

Contrar susţinerilor recurenţilor, care contestă caracterul de droguri de mare risc a substanţelor pe care le-au comercializat, fără drept, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, aprobat prin H.G. nr. 860/2005 conform căruia "Nu sunt considerate droguri medicamentele care conţin plante, substanţe stupefiante şi psihotrope sau amestecuri de asemenea plante şi substanţe aflate sub control naţional atunci când sunt folosite în cadrul actului medical, conform legislaţiei în vigoare".

Termenul de act medical este definit în art. 2 lit. b) din Legea nr. 185/2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate ca fiind acţiunea personalului medical exercitată în relaţie directă cu pacientul în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, diagnosticării, tratării, acordării de îngrijiri medicale, reabilitării, precum şi monitorizării stării de sănătate a acestuia.

Or, aşa cum s-a stabilit, pe baza probatoriului administrat în cauză (şi care nu mai poate face obiectul analizei în recurs în casaţie, consideraţiile instanţei de apel pe aceste aspecte factuale, ce ţin de temeinicia hotărârii pronunţate, având caracter definitiv), comprimatele de G. comercializate de recurenţii inculpaţi nu au fost folosite în scop medical, pentru a trata sau acorda îngrijiri medicale conform legislaţiei în vigoare.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1 lit. b) - d) din Legea nr. 143/2000, drogurile sunt plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. 1 - III (droguri de mare risc - drogurile înscrise în tabelele nr. 1 şi II, droguri de risc - drogurile înscrise în tabelele nr. III).

Art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 incriminează faptele constând în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de (mare) risc, fără drept.

Sub aspectul elementului material al infracţiunii descrise de art. 2 din Legea nr. 143/2000, acesta constă în efectuarea, fără drept, a cel puţin uneia dintre activităţile enumerate de textul incriminator, şi anume: cultivarea, producerea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea şi orice alte operaţii privind circulaţia drogurilor.

Pentru a putea fi reţinută săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 este necesară condiţia ca modalităţile alternative ale elementului material să fie efectuate fără drept, adică fără un temei legal.

În coordonatele situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel şi care nu mai poate fi cenzurată în acest cadru procesual, Înalta Curte constată că fapta inculpatei A. care în data de 08.03.2018 a vândut în afara cadrului legal un număr de 960 comprimate G. cu concentraţia de 80 mg (care conţin substanţa activă oxicodon aflată în Tabelul nr. II al Legii nr. 143/2000) întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

Deopotrivă, în raport de aceleaşi considerente, şi în privinţa inculpatului D. care a vândut, fără drept, în mai multe rânduri, inculpatului J. (direct sau către persoane trimise de către acesta) un număr de 65 de cutii conţinând 3900 de comprimate G. sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

În ceea ce priveşte implicarea inculpatei S.C. ST C. în săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, Înalta Curte constată că răspunderea penală a inculpatei persoane juridice rezidă din calitatea de administrator pe care o deţinea inculpata A. în cadrul acestei societăţi, prin intermediul căreia a desfăşurat activitatea infracţională reţinută în sarcina sa, folosindu-se de obiectul de activitate al acesteia, aspecte care determină întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

Contrar susţinerilor recurenţilor inculpaţi, conduita imputată acestora se circumscrie unei activităţi infracţionale din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 care reglementează, astfel cum s-a arătat supra, regimul juridic al cultivării, producerii, fabricării, experimentării, extragerii, preparării, transformării, oferirii, punerii în vânzare, vânzării, distribuirii, livrării cu orice titlu, trimiterii, transportului, procurării, cumpărării, deţinerii ori altor operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc şi mare risc, fără drept şi nu constituie contravenţie, aşa cum în mod nefondat susţine apărarea.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, de asemenea, reţinută în sarcina inculpatei A. şi pentru care a fost condamnată, Înalta Curte reţine, deopotrivă, lipsa temeiului legal în baza căruia inculpata a deţinut, în locuinţa sa, cele 16 comprimate codeină fosfat şi 17 comprimate H., pe care le deţinea pentru consum propriu, fiind astfel întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni.

Referitor la aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 143/2000, Înalta Curte constată că acest motiv nu a fost invocat prin cererea de recurs în casaţie formulată de recurentele A. şi C. Prin urmare, această solicitare nu poate fi analizată în acest cadru procesual, în raport de prevederile art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. care impun, în mod expres, ca motivarea solicitărilor recurenţilor să fie făcută prin cererea de recurs în casaţie formulată în scris, ceea ce presupune, implicit, formularea criticilor de nelegalitate în termenul de declarare a căii extraordinare de atac, termen care a fost depăşit la acest moment procesual.

Totodată, se constată că aspectele criticate, în acelaşi sens, de inculpatul D. nu au invocate ca un motiv distinct în cadrul cererii de recurs în casaţie formulată de acesta. Pe de altă parte, criticile recurentului nici nu pot fi analizate din perspectiva cazului de casare invocat - art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., care vizează lipsa prevederii faptei în legea penală, în condiţiile în care acestea tind, de fapt, la schimbarea încadrării juridice dată faptelor, analiză ce excede însă examenului care poate fi făcut în cadrul recursului în casaţie.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenţii inculpaţi nu este în măsură a justifica concluzia că, în cauză, nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor, spre a putea fi dat curs favorabil solicitării acestora, de absolvire integrală de orice răspundere penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., S.C. ST C. şi D. împotriva deciziei penale nr. 1595 din data de 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 2300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţi, în cuantum de câte 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., S.C. ST C. şi D. împotriva deciziei penale nr. 1595 din data de 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţi, în cuantum de câte 157 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2021.

Procesat de GGC - LM