Suspension of fiscal security measures due to unexplained danger of asset concealment and lack of administrative act motivation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.03.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, suspendarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/12.03.2018.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2820 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea reclamantei şi a dispus suspendarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 12.03.2018 până la soluţionarea definitivă a cererii de anulare a aceleiaşi decizii.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Bucureşti a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe fond, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

2.1. În prealabil, recurenta-pârâtă a invocat nulitatea procedurii de comunicare a sentinţei civile, pe motiv că sentinţa civilă a fost comunicată la adresa din Bucureşti, Piaţa Presei Libere, a unei structuri fără personalitate juridică, şi nu la sediul ANAF, din str. x.

2.2. Pe fond, a susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de fond în mod eronat a apreciat a fi fost îndeplinite condiţiile impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului.

Astfel, cu privire la cazul bine justificat, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi dovedită condiţia pentru că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu ar cuprinde motivarea constatării stării de pericol. În realitate, motivele reţinute de instanţă sunt apărări de fond, ce tind la anularea pe fond a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, şi excedează soluţionării unei cereri de suspendare.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa de fond a reţinut că ar fi îndeplinită prin raportare la o eventuală măsură de executare silită, punct de vedere care este de neacceptat, asimilându-se măsura asigurătorie unei măsuri de executare silită. Numai instituirea unei măsuri executorii, în măsura în care nu se va obţine suspendarea executării silite, este de natură a prefigura un prejudiciu material viitor şi previzibil, măsura asigurătorie fiind instituită doar în scopul conservării patrimoniului debitoarei.

3. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, actul administrativ atacat nefiind motivat.

4. Decizia instanţei de recurs

4.1. Preliminar, Înalta Curte apreciază că, deşi hotărârea de fond a fost comunicată la sediul din Piaţa Presei Libere şi nu la sediul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală din str. x (după cum a indicat pârâta în cuprinsul întâmpinării la acţiune), nu se poate reţine nulitatea actului de procedură de vreme ce partea nu a fost prejudiciată, fiind în măsură să formuleze prezentul recurs. De altfel, în tot cursul soluţionării cauzei în faţa instanţei de fond, procedura de citare cu pârâta a fost efectuată la sediul din Piaţa Presei Libere.

4.2. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/12.03.2018 emise de ANAF-Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti.

Prin această decizie, a fost instituită măsura popririi asigurătorii asupra sumelor datorate de societate către terţi şi asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare deţinute şi utilizate de societate, precum şi asupra tuturor conturilor deschise pe numele societăţii la unităţile bancare.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanţei de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că aspectul nemotivării actului ar reprezenta apărări de fond, care tind la anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

4.3. În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare) etc. .

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură şi absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absenţa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

Prin urmare motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

În cauză, conform alin. (2) al art. 213 din Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, se dispun în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. De asemenea, alin. (5) al articolului menţionat, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Sintagma în cazuri excepţionale confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepţie, care trebuie să rezulte din atitudinea societăţii care ar încerca să-şi sustragă, ascundă sau să-şi distrugă activele patrimoniale, cu scopul zădărnicirii eforturilor organului fiscal de a executa creanţa fiscală.

Pericolul la care face referire art. 213 trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, neputându-se reţine starea de pericol în raport cu cele reţinute prin controlul fiscal.

Or, decizia contestată de reclamantă nu a fost motivată de organul fiscal, nefiind explicată necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii.

Autoritatea fiscală emitentă a actului atacat a preluat textul de lege, art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, şi constatările din procesul-verbal nr. x/08.03.2018, omiţând, însă, a arăta, în concret, care sunt elementele pentru care consideră că ar exista pericolul ca societatea supusă controlului să se sustragă de la urmărire sau să ascundă ori să risipească patrimoniul.

Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru suspendarea deciziei atacate.

În ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, Înalta Curte apreciază că blocarea sumelor datorate de societate către terţi şi a disponibilităţilor băneşti din conturile bancare deţinute şi utilizate de societate poate conduce la afectarea capacităţii intimatei-reclamante de a-şi onora obligaţiile contractuale existente cu furnizorii şi beneficiarii săi.

4.4. Soluţia instanţei de recurs

Pentru cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Bucureşti împotriva sentinţei nr. 2820 din 15 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2018.

GGC - MP