Judicial discretion to reduce attorney's fees under Article 451(2) Civil Procedure Code: standard of review for appellate challenge to lower court's proportionality assessment

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.12.2015, reclamanta A. SRL-în insolvenţă a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova şi a solicitat obligarea acesteia, în temeiul prevederilor cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 2202/2015, să întocmească şi să transmită către compartimentul cu atribuţii de evidenţă pe plătitori lista cu obligaţiile fiscale ce fac obiectul anulării, ca, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) raportat la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa în prezenta cauză, să emită si să-i comunice decizia de anulare a obligaţiilor fiscale constând în impozit pe venit şi contribuţii sociale obligatorii stabilite suplimentar precum şi accesorii aferente, stabilite prin Decizia de Impunere nr. x/17.12.2014 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/17.12.2014, prin care au fost stabilite în sarcina societăţii creanţe fiscale suplimentare în cuantum de 9.567.389 RON.

A mai solicitat şi obligarea conducătorului pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova să achite 210 RON/pe zi de întârziere în cazul în care decizia de anulare a obligaţiilor fiscale nu este emisă şi comunicată în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 105 din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel Ploieşti a respins acţiunea reclamantei, ca rămasă fără obiect, a admis, în parte, cererea privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 5.050 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate în sensul admiterii în tot a petitului 4 de cerere cu consecinţa obligării pârâtei la suportarea cheltuielilor cu onorariu avocaţial şi taxa judiciară de timbru ocazionate de judecarea cauzei în fond, în sumă totală de 10.105,50 RON, cu cheltuieli de judecată ocazionate de recurs.

A apreciat recurenta-reclamantă, în esenţă, că instanţa nu a motivat reducerea onorariului avocaţial şi că a aplicat greşit dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care nu era incident în cauză.

A precizat că onorariul avocaţial achitat de A. a fost de 10.055,50 RON, din care 8.379,58 RON reprezintă onorariu brut, diferenţa fiind reprezentată de TVA.

Astfel, elaborarea acţiunii, care are un obiect de o valoare considerabilă, a presupus studierea unui volum însemnat de documente şi conceperea de apărări în raport de două acte normative cu caracter de noutate, Legea nr. 209/2015 şi Ordinul nr. 2202/2015, în legătură cu care nu existau repere doctrinare sau o linie jurisprudenţială consacrată.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că reclamanta avea obligaţia de a coopera cu organele fiscale în vedere determinării stării de fapt fiscale, având posibilitatea de a lămuri situaţia fiscală fără a mai formula acţiune în instanţă.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului.

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele concrete ale cauzei.

5.1. Nu se pot reţine susţinerile recurentei-reclamante că prima instanţă nu ar fi motivat reducerea onorariului avocaţial, pentru că, în considerentele sentinţei, sunt expuse argumentele instanţei, vizând activitatea avocatului în raport cu specificul acţiunii.

Nu are relevanţă aspectul privind achitarea de către societate a onorariului de 10.055,50 RON, pentru că instanţa analizează şi apreciază care este cuantumul ce trebuie suportat de partea care cade în pretenţii independent de raportul juridic de asistenţă încheiat de parte cu avocatul său.

Cheltuielile de judecată privesc acel cuantum ce poate fi recuperat de la partea ce cade în pretenţii, iar nu ceea ce a încasat avocatul de la clientul său.

5.2. În ceea ce priveşte aspectul că nu ar fi fost incident art. 451 alin. (2) C. proc. civ., constată Înalta Curte că, prin Decizia nr. 760/2018 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea Constituţională a reţinut că "obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată are la bază ideea de culpă procesuală, însă, dat fiind că partea care pierde procesul este obligată să suporte şi onorariul avocatului părţii adverse, pentru opozabilitate, cuantumul acestuia trebuie să fie însuşit de către instanţa de judecată. Din acest punct de vedere, prevederile textului de lege criticat îndeplinesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate, instituind criterii clare prin raportare la care instanţa de judecată poate reduce, motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, apreciind asupra proporţionalităţii acestora în raport cu obiectul cauzei, valoarea sau complexitatea acesteia ori cu activitatea desfăşurată de avocat. Mai mult, aşa cum prevede expres textul de lege criticat, măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

A mai reţinut instanţa de control constituţional în legătură cu activitatea avocatului, "că acesta, prin exercitarea profesiei sale, îndeplineşte o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piaţă liberă (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 19 februarie 2002, pronunţată în Cauza Wouters şi alţii, paragraful 49), însă orice activitate economică se desfăşoară "în condiţiile legii". În consecinţă, legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporţională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestaţia avocaţială şi onorariul solicitat".

Astfel, Înalta Curte apreciază că acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de avocat este o chestiune de apreciere (cuantumul acestuia trebuie să fie însuşit de către instanţa de judecată), iar nu de nelegalitate, care cade în competenţa instanţei în faţa căreia a avut loc prestaţia avocatului, fără a putea face obiect al controlului de legalitate în recurs.

5.3. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 105 din 19 aprilie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2018.

GGC - MP