Criminal casation review rejecting non-indictment argument for incitement to embezzlement via unauthorized casino point crediting

Deliberând cu privire la cauza de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 132/09.02.2021 pronunţată de Judecătoria Oradea s-au dispus următoarele:

I. În temeiul art. 396 alin. (4) şi 10 C. proc. pen. a fost stabilită pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru inculpata A., pentru comiterea infracţiunii de delapidare prev de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

În temeiul art. 67 C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 1 an drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prev. de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 83 C. pen. s-a amânat aplicarea pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani stabilit potrivit art. 84 C. pen.

În temeiul art. 85 C. pen. a fost obligată inculpata, ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bihor la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia că în caz de săvârşire a unei alte infracţiuni sau a nerespectării obligaţiilor impuse se va dispune revocarea amânării aplicării pedepsei.

II. În temeiul art. 396 alin. (4) şi 10 C. proc. pen. s-a stabilit pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru inculpatul B., pentru comiterea infracţiunii de instigare la delapidare prev. de 47 C. pen., raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

În temeiul art. 67 C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 1 an drepturile prev. de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. , 65 C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prev. de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 83 C. pen. s-a amânat aplicarea pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani stabilit potrivit art. 84 C. pen.

În temeiul art. 85 C. pen. obligă inculpatul, ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bihor la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia că în caz de săvârşire a unei alte infracţiuni sau a nerespectării obligaţiilor impuse se va dispune revocarea amânării aplicării pedepsei.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, partea civilă S.C. C. S.R.L. şi inculpatul B..

Prin Decizia penală nr. 459/A din data de 14 iulie 2021 pronunţată de către Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B. împotriva Sentinţei penale nr. 132/09.02.2021 pronunţată de Judecătoria Oradea.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi partea civilă C. S.R.L. împotriva Sentinţei penale nr. 132/09.02.2021 pronunţată de Judecătoria Oradea.

A fost desfiinţată în parte hotărârea atacată şi rejudecând cauza:

Au fost înlăturate dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. reţinute în favoarea inculpatei A. şi menţinută pedeapsa stabilită de 1 an 4 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

A fost înlăturată dispoziţia de stabilire a pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare în sarcina inculpatului B., pentru comiterea infracţiunii de instigare la delapidare prev. de 47 C. pen., raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 C. pen., a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 1 an, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi.

Au fost înlăturate dispoziţiile art. 83 C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la delapidare prev. de 47 C. pen., raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen., la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

În temeiul art. 67 C. pen., i-a fost interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., i-a fost interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a) şi b) C. pen.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul apelant B. la plata sumei de 400 RON reprezentând cheltuieli judiciare în apel.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelurilor declarate de parchet şi partea civilă, au rămas în sarcina statului.

Împotriva Deciziei penale nr. 459/A din data de 14 iulie 2021 pronunţată de către Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie inculpatul B., la data de 27.07.2021.

Prin cererea de recurs în casaţie, recurentul B. a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând să se constate că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv instigare la delapidare, cu consecinţa casării hotărârii recurate şi pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.

Subsumat motivului de recurs prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul B. a criticat soluţia de condamnare întrucât nu poate fi antrenată răspunderea penală a inculpaţilor, iar întregul context este strict unul civil.

Astfel, recurentul a arătat că acuzaţia adusă inculpatului are un caracter inform având în vedere faptul că prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea prin care s-a dispus începerea judecăţii ca urmare a admiterii plângerii împotriva soluţiei de clasare, nu s-a reţinut în concret care este latura obiectivă a infracţiunii de delapidare reţinută în sarcina autoarei D.. În acest sens, este evident că obiectul cauzei nu a putut fi determinat în mod obiectiv, nefiind trasate într-o modalitate compatibilă cu jurisprudenţa CEDO acuzaţiile penale. În concret, judecătorul de cameră preliminară nu a arătat în ce ar consta această delapidare şi prin care element material prev. de art. 295 C. pen. a fost săvârşită aceasta, respectiv dacă este vorba despre o însuşire, o traficare sau o folosire a unor bunuri ce aparţin societăţii C. S.R.L..

În acest sens, a arătat că prin Încheierea nr. 1616/2019 s-a admis plângerea împotriva soluţiei de clasare, şi s-a dispus începerea judecăţii, menţionându-se că a admis plângerea tocmai pentru "a se aprecia şi încadrarea juridică corectă a faptelor".

În fapt, aşa cum în mod corect s-a reţinut în cadrul ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale şi preluat ulterior în ordonanţa de clasare dispusă în cauză, starea de fapt este următoarea: starea de fapt constă în aceea că la data de 19.07.2015, inculpata A., în calitate de angajată a societăţii C. şi-a încălcat atribuţiile de serviciu, stabilite conform fişei postului în sensul că, contrar dispoziţiilor care reglementează relaţiile de serviciu şi cunoscând aceste prevederi, a introdus puncte de joc la mai multe aparate de noroc, la solicitarea inc. B., fără a le încasa contravaloarea şi evidenţia în aparatul electronic marcat fiscal cauzând în sarcina societăţii un prejudiciu în valoare de 363.000 RON".

Astfel, din această stare de fapt se poate deduce că, în fapt, inculpata A. ar fi săvârşit o infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., neincriminată, întrucât nu ar fi încălcat vreo dispoziţie din legislaţia primară, ci doar o clauză dintr-un contract de muncă şi fişă a postului.

În consecinţă, a susţinut că prezenta cauză prezintă o natură strict civilă, care a şi fost soluţionată prin obligarea inculpaţilor la plata prejudiciului astfel încât nu ne aflăm sub imperiul unei fapte penale care să antreneze răspunderea penală în sarcina celor doi inculpaţi. Mai mult, această faptă face obiectul unui litigiu civil prin care s-a dispus obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata către S.C. C. S.R.L. a sumei de 363.000 RON cu titlu de prejudiciu, reţinându-se ca temei al obligării, răspunderea civil delictuală a acestora, făcând trimitere la Sentinţa civilă nr. 31/LM/2019 din 22.01.2019 a Tribunalului Bihor pronunţată în Dosar nr. x/2016.

Prin încheierea din data de 05 octombrie 2021 pronunţată de Înalta Curte a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat B..

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurentul inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, conţinutul mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Astfel, verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Criticile formulate de recurent, în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost condamnat sunt analizate, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurentul inculpat B. a formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de instigare la delapidare, prev. de 47 C. pen., raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen., din perspectiva faptului că în cauză este vorba de un litigiu civil, inculpatul având obligaţia de a plăti contravaloarea impulsurilor jucate.

Sub acest aspect, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte constată că situaţia de fapt şi probele dosarului dovedesc că fapta inculpatului, astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel cu titlu definitiv, se circumscrie elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracţiunea de instigare la delapidare şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-a reţinut că inculpatei A., angajată a societăţii S.C. C. S.R.L., societate care are ca obiect de activitate practicarea jocurilor de noroc, având funcţia de casier încasator, în data de 19.07.2015, i s-a cerut de către inculpatul B. să mai crediteze ruleta cu alte puncte pentru a putea continua jocul (după ce pierduse mai multe puncte pentru care a plătit în total suma de 15.000 RON), fără însă să plătească contravaloarea acestora, dar cu promisiunea de a-i aduce banii ulterior, promisiune acceptată de către inculpată. Suma introdusă sub formă de puncte şi nemarcată în casa de marcat în valoare de 363.000 RON nu a fost achitată de inculpatul B..

Raportat la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că fapta recurentului inculpat B. este tipică, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., săvârşită în calitate de instigator de inculpatul B..

Astfel, potrivit art. 295 alin. (1) din C. pen., delapidarea constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, iar potrivit art. 308 din C. pen., dispoziţiile art. 295 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Subiect activ al infracţiunii de delapidare este unul calificat şi poate fi funcţionarul public, dar şi funcţionarul privat (art. 308 C. pen.) care are în gestiune sau administrare bani, valori sau alte bunuri, aşa cum, în mod corect, s-a reţinut în cauză că are calitate inculpata A..

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., nu are relevanţă calitatea sa, nefiind cerută o calitate specială instigatorului, relevanţă penală având faptul că acesta a cunoscut faptul că inculpata A. avea atribuţii de gestionar, aspect pe care instanţa de apel, de asemenea, l-a reţinut cu titlu definitiv.

Sub aspectul elementului material al infracţiunii de delapidare, s-a reţinut că inculpata A. a săvârşit fapta în modalitatea însuşirii pentru altul.

Prin însuşire se înţelege scoaterea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice şi trecerea sa cu caracter definitiv în stăpânirea făptuitorului care poate dispune de el, adică poate să-l consume, să-l utilizeze ori să-l înstrăineze. Însuşirea înseamnă o activitate concretă de luare în stăpânire a bunului şi crearea posibilităţii de a se comporta faţă de acesta ca de un bun propriu.

În ceea ce priveşte situaţia concretă din speţă, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că punctele cu care se încarcă aparatul de joc sunt bunuri mobile incorporale, consumptibile, valoarea lor economică având o existenţă abstractă, ideală şi care prin folosire se consumă. Prin scoaterea lor din patrimoniul persoanei vătămate, prin folosirea cheii care permite alimentarea aparatului de joc de către inculpata A., fără încasarea contravalorii lor şi permiţând astfel utilizarea lor de către inculpatul B., s-a realizat atât deposedarea persoanei vătămate, cât şi împosedarea cu valoarea economică a bunului mobil incorporal.

Referitor la participaţia recurentului inculpatul B., respectiv instigarea la infracţiunea de delapidare, instanţa de apel a reţinut că acesta a săvârşit fapta sub forma instigării întrucât a cerut inculpatei A. să-l crediteze, deşi acest lucru era interzis în mod expres de regulamentul intern al persoanei vătămate, determinând-o pe aceasta să se conformeze dorinţei sale prin promisiunea că va plăti contravaloarea punctelor jucate.

Or, având în vedere şi dispoziţiile art. 47 din C. pen., potrivit cărora instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, Înalta Curte constată că acţiunile recurentului inculpat corespund textului legal de incriminare al faptei pentru care a fost condamnat.

Totodată, având în vedere critica recurentului privind faptul că am fi în prezenţa unui litigiu civil, făcând trimitere şi la sentinţa civilă a Tribunalului Bihor de obligare a inculpaţilor la plata prejudiciului, Înalta Curte constată că soluţionarea pe cale separată a acţiunii civile nu poate conduce la concluzia că nu suntem în prezenţa unei fapte prevăzute de legea penală, fiind constatată tipicitatea faptei reţinute în sarcina recurentului inculpat, astfel cum a fost analizată anterior.

De asemenea, având în vedere cele reţinute mai sus, instanţa supremă constată ca nefondată şi critica recurentului privind săvârşirea unei infracţiuni de abuz în serviciu de către inculpata A., însă neincriminată întrucât nu ar fi fost încălcată o dispoziţie din legislaţia primară.

În acest sens, instanţa are în vedere şi caracterul subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu.

Astfel, în doctrină (Fl. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. I, p. 164) se consideră că acest caracter subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu reprezintă, de fapt, un conflict între două norme speciale: norma care incriminează abuzul în serviciu şi norma care incriminează o altă infracţiune. Acesta este definit de autori ca fiind un concurs de calificări redundante de norme penale (o calificare apare ca redundantă atunci când acoperă exact faptele deja incluse într-o altă calificare - există, prin urmare, două reglementări sub care poate fi incidentă una şi aceeaşi activitate materială). Soluţionarea conflictului de calificări va fi aceea că norma specială va primi prioritate de aplicare faţă de norma generală.

În speţa de faţă, infracţiunea de delapidare are caracter special faţă de infracţiunea de abuz în serviciu şi va dobândi o aplicare prioritară, în dauna acesteia din urmă, astfel încât, atâta timp cât s-a reţinut întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de delapidare, analiza infracţiunii de abuz în serviciu apare ca fiind superfluă.

Referitor la critica recurentului privind caracterul inform al acuzaţiei având în vedere că prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea s-a dispus începerea judecăţii ca urmare a admiterii plângerii împotriva soluţiei de clasare, Înalta Curte reţine că aceste critici nu pot face obiectul analizei instanţei de casaţie, acestea putând fi valorificate în faţa judecătorului de cameră preliminară.

În acest context argumentativ, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat B. împotriva Deciziei penale nr. 459/A/2021 din data de 14 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat B. împotriva Deciziei penale nr. 459/A/2021 din data de 14 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2021.

GGC - NN