Fraudulent acquisition of EU funds via false land usage declarations: Cassation dismissal upholding criminal liability under Art. 181 Law 78/2000

Deliberând cu privire la cauza de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 147/S/20.10.2020 a Tribunalului Braşov, pronunţată în Dosarul penal nr. x/2019, s-au dispus următoarele:

În baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene prev. de art. 181 alin. (1) din Legea 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (6 acţiuni).

S-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele din 29.10.2018, astfel cum au fost modificate prin Încheierea nr. 145/27.11.2018 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Braşov (Prin ordonanţa din data de 29.10.2018, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător în vederea recuperării prejudiciului asupra a 1/1 din terenul intravilan cu suprafaţa de 14.672 mp, situat în localitatea Crizbav, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, a 1/1 din terenul intravilan cu suprafaţa de 1.232 mp, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, a 1/1 din imobilul tip locuinţă, situat în com. Crizbav, str. x, cu o suprafaţă de construită la sol de 115 mp, compus din 2 încăperi, hol şi baie, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: X, a 1/1 din imobilul tip locuinţă, situat în com. Crizbav, str. x, cu o suprafaţă de construită la sol de 106 mp, compus dintr-o încăpere, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x din terenul extravilan cu suprafaţa de 38.824 mp, situat în localitatea Crizbav, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, şi a a 1/1 din terenul extravilan cu suprafaţa de 75.000 mp, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, până la concurenta valorii pagubei de 789.538,789 RON, aparţinând inculpatului A.).

Au fost respinse pretenţiile părţii civile Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) - Serviciul Teritorial Braşov şi partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA).

Prin Decizia penală nr. 301/Ap din data de 05 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BRAŞOV şi partea civilă Agenţia de plăţi şi intervenţie pentru agricultură (APIA) împotriva Sentinţei penale nr. 147/20.10.2020 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. x/2019.

A fost desfiinţată în totalitate sentinţa apelată şi pe fond, rejudecând:

În baza art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene (campaniile aferente perioadei 2012 - 2014)

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 ani, care se execută în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pedeapsă care se execută pe durata executării pedepsei principale, în situaţia în care aceasta se va executa efectiv.

În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei pe un termen de 3 ani stabilit conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1), (2) C. pen., pe durata termenului de supraveghere s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere şi obligaţii:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Braşov conform programului stabilit de consilierul de probaţiune;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare ce depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă;

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de probaţiune Braşov sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate, la alegerea serviciului.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să efectueze 60 de zile muncă în folosul comunităţii, în cadrul unei unităţi din subordinea Consiliului Judeţean Braşov sau în cadrul Direcţiei de Servicii Sociale Braşov.

S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 C. pen. referitoare la posibilitatea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii cu intenţie a unei noi infracţiuni sau al nerespectării cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse precum şi în cazul neîndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin prezenta.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă APIA şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 619.168,12 RON la care se adaugă accesoriile fiscale, de la data efectuării fiecărei plăţi până la data plăţii integrale a debitului principal, respingând ca nefondate restul pretenţiilor formulate în cauză.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asiguratorii dispuse prin ordonanţele din 29.10.2018, astfel cum au fost modificate prin Încheierea nr. 145/27.11.2018 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Braşov, respectiv sechestrul asigurător asupra a 1/1 din terenul intravilan cu suprafaţa de 14.672 mp, situat în localitatea Crizbav, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, a 1/1 din terenul intravilan cu suprafaţa de 1.232 mp, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, a 1/1 din imobilul tip locuinţă, situat în com. Crizbav, str. x, cu o suprafaţă de construită la sol de 115 mp, compus din 2 încăperi, hol şi baie, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, a 1/1 din imobilul tip locuinţă, situat în com. Crizbav, str. x, cu o suprafaţă de construită la sol de 106 mp, compus dintr-o încăpere, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, a 1/1 din terenul extravilan cu suprafaţa de 38.824 mp, situat în localitatea Crizbav, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, şi a 1/1 din terenul extravilan cu suprafaţa de 75.000 mp, identificat prin CF nr. x Crizbav, nr. cadastral: x, până la concurenta valorii pagubei de 789.538,789 RON, aparţinând inculpatului A.).

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale şi în fond, în cuantum de 2.500 RON.

Împotriva Deciziei penale nr. 301/Ap din data de 05 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

Prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., solicitând să se constate că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală întrucât nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost condamnat.

Sub un prim aspect, în motivarea cererii de recurs în casaţie, prin prisma cazului de casare invocat, apărarea inculpatului a arătat că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. prin decizia recurată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 181 din Legea nr. 78/2000, susţinând astfel că neregulile reţinute de către Curtea de Apel Braşov în legătură cu accesarea fondurilor europene de către inculpatul A. puteau atrage cel mult o sancţiune administrativă în sarcina acestuia.

S-a arătat prin recursul în casaţie formulat că, în ceea ce priveşte starea de fapt dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele: "Pe cale de consecinţă, faţă de toate cele expuse, Curtea va reţine că, în intervalul 2009 - 2014, pe terenul în discuţie, au păşunat martorii B. (5 ani), respectiv martorul C. (în anul 2013), ambii făcând acest lucru în baza unei înţelegeri verbale cu inculpatul A..".

Apărarea inculpatului a menţionat că instanţa de apel a constatat o stare de fapt contrară celei din rechizitoriu, în sensul că inculpatul a utilizat efectiv terenurile în discuţie, asigurând păşunatul acestora cu animalele aparţinând martorilor B. şi C..

Cu toate acestea, s-a arătat că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului A. cu privire subvenţiile APIA obţinute în campaniile 2012 - 2014, după cum urmează:

- în legătură cu campania 2012, Curtea de Apel Braşov a reţinut că inculpatul A. a declarat, în cuprinsul cererii de plată, pe proprie răspundere, că utilizează pajiştea în scopuri agricole productive prin cosit în vederea utilizării/valorificării fânului (bifând această rubrică), lăsând nebifată rubrica privind utilizarea prin păşunat, ori în cauză nu au fost administrate probe din care să reiasă faptul că inculpatul a folosit vreodată terenul pentru cosit, în vederea obţinerii fânului.

- în legătură cu campaniile 2013 - 2014, Curtea de Apel Braşov a reţinut că inculpatul A. a declarat, în cuprinsul declaraţiei de eligibilitate, că proprietarii/deţinătorii de animale care păşunează pe suprafaţa de pajişte declarată sunt martorii D. şi E., în timp ce, în realitate, terenul a fost păşunat de animalele aparţinând martorului B..

A mai susţinut că neregulile identificate de instanţa de apel în legătură cu documentaţia depusă de inculpatul A. la APIA în vederea obţinerii de subvenţii nu sunt suficient de grave pentru a constitui "fraude", motiv pentru care existenţa acestora ar fi putut atrage cel mult răspunderea administrativă a inculpatului. Cu alte cuvinte, faptele concrete reţinute de Curtea de Apel Braşov în sarcina inculpatului nu sunt prevăzute de legea penală, reprezentând simple nereguli, care nu erau apte să antreneze răspunderea penală a acestuia.

Sub un al doilea aspect, prin motivele de recurs în casaţie formulate, inculpatul A., prin apărător, a susţinut că instanţa de apel a depăşit cadrul procesual cu care a fost investită, în condiţiile în care a reţinut în sarcina inculpatului aspecte de fapt care nu au fost avute în vedere de către Ministerul Public în momentul emiterii rechizitoriului, prin urmare, s-a arătat că inculpatul nu a avut posibilitatea să se apere cu privire la împrejurările de fapt avute în vedere de Curtea de Apel Braşov, acestea fiindu-i aduse la cunoştinţă la un moment procesual în care nu mai putea oferi lămuriri cu privire la acestea sau propune probe în apărare.

În consecinţă, a solicitat să se constate că în cauză faptele concrete reţinute în sarcina inculpatului A. nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 181 din Legea nr. 78/2000, întrucât acestea reprezintă simple nereguli sancţionabile administrativ, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în rejudecarea cauzei, să se dispună achitarea inculpatului.

Prin încheierea din data de 21 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A..

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Critica formulată de recurentul inculpat, în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurentul inculpat a formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta, reţinute în sarcina sa, în sensul că, în raport de faptele concrete reţinute de instanţa de apel în sarcina inculpatului, acestea nu sunt prevăzute de legea penală, reprezentând simple nereguli, care nu erau apte să antreneze răspunderea penală.

Astfel, recurentul inculpat A. solicită achitarea pentru fapta prev. de art. 181 din Legea nr. 78/2000 apreciind că aspectele reţinute de instanţa de apel se subsumează noţiunii de neregulă prevăzută şi definită de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, neregulă care putea atrage cel mult o răspundere de natură administrativă.

În acest context, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta prevăzută şi pedepsită de art. 181 din Legea nr. 78/2000 şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 4/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 reprezintă "o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare", având ca obiect juridic principal ocrotirea relaţiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare.

Comisă în varianta folosirii sau prezentării de "documente ori declaraţii false", infracţiunea analizată cunoaşte şi un obiect juridic secundar, care include relaţiile sociale privitoare la încrederea pe care trebuie să o prezinte înscrisurile sau declaraţiile producătoare de consecinţe juridice.

Indiferent de forma concretă de comitere, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în variantele comisive alternative de folosire sau prezentare de documente sau declaraţii necorespunzătoare adevărului.

Folosirea presupune utilizarea documentului fals, inexact sau incomplet, producerea acestuia ca dovadă a conţinutului său, iar prezentarea înseamnă înmânarea, oferirea respectivului înscris.

Din analiza normei de incriminare rezultă că cerinţele de tipicitate ale laturii obiective sunt îndeplinite indiferent dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv înscrisurile au fost supuse unor acţiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declaraţiile sunt necorespunzătoare adevărului), inexacte (adică, fără a fi falsificate, ele nu au fost întocmite corect) sau incomplete (atunci când nu cuprind toate datele şi informaţiile necesare pentru corecta evaluare a stării de fapt).

Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii este irelevant dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând a constitui infracţiunea analizată ori de câte ori acţiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, bineînţeles, dacă subiectul activ a acţionat cu rea-credinţă.

În raport cu aceste particularităţi ale laturii obiective a infracţiunii analizate se desprinde concluzia că legiuitorul a considerat că, in abstracto, accesarea de fonduri comunitare prin utilizarea unor documente sau declaraţii care nu reflectă în mod complet realitatea prezintă un grad de pericol social suficient de ridicat, în sine, pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, fără a distinge după cum acele documente sau declaraţii au fost falsificate, inexacte sau incomplete.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită critica recurentului inculpat, în sensul că în cauză lipseşte tipicitatea faptei reţinută în sarcina sa, atâta timp cât documentele întocmite au prezentat o situaţie neconformă cu realitatea, aşa cum a reţinut cu titlu definitiv instanţa de apel.

În acest sens, se constată că instanţa de apel a reţinut că, în intervalul 2009 - 2014, pe terenul în discuţie, au păşunat martorii B. (5 ani), respectiv martorul C. (în anul 2013), ambii făcând acest lucru în baza unei înţelegeri verbale cu inculpatul A..

Cu privire la utilizarea terenului în vederea obţinerii de furaje, Curtea a constatat că nu există nici o probă care să demonstreze acest lucru (...), că nu există nicio probă din care să reiasă faptul că inculpatul a obţinut fân de pe acest teren (...), că nu există probe din care să rezulte că, în intervalul 2009-2014, inculpatul a folosit terenul din zona La Cetate pentru obţinerea de furaje pentru animale.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că în perioada 2009 - 2014, terenurile din zona La Cetate, pentru care inculpatul a solicitat acordarea unor plăţi directe, au servit păşunatului animalelor, fiind utilizate în acest scop de martorii B. şi C. (în anul 2013), în baza unei înţelegeri verbale cu inculpatul A..

În ceea ce priveşte campaniile aferente anilor 2012 - 2014, pentru care s-a reţinut întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 181 din Legea nr. 78/2000, se constată că instanţa de apel a reţinut că inculpatul a dat declaraţii de eligibilitate/conformitate pentru suprafeţele de pajişti permanente în cuprinsul căreia a declarat, pe proprie răspundere, că utilizează pajiştea în scopuri agricole productive prin cosit în valoarea utilizării/valorificării fânului (bifând această rubrică), lăsând nebifată rubrica privind utilizarea prin păşunat (2012), o declaraţie de eligibilitate pentru suprafeţele de pajişti permanente solicitate, inculpatul bifând faptul că utilizează pajiştea pentru păşunat - asigurând o încărcătură de animale de minim 0,3 UMV/ha, precum şi prin cosit, cel puţin o dată pe an; mai mult, în această ocazie, formularul privind măsurile de agro-mediu cuprindea un tabel cu proprietarii/deţinătorii de animale care păşunează pe suprafaţa de pajişte declarată, în cuprinsul acestui tabel fiind indicaţi D. şi E. (2013), declaraţia de eligibilitate/conformitate pentru suprafeţele de pajişti permanente solicitate în care s-a menţionat că fermierul utilizează terenul prin păşunat, asigurând o încărcătură de animale de minim 0,3 UMV/ha şi prin cosit, fiind indicaţi deţinătorii de animale care păşunează pe suprafaţa de pajişte declarată în persoana lui E. şi D., fiind indicate şi categoria şi numărul de animale care urmează a păşuna pe respectiva suprafaţă (2014).

În consecinţă, Curtea a constatat, cu titlu definitiv, că inculpatul a declarat, fals, că terenurile sunt folosite pentru cosit şi pentru păşunat, cu animalele numiţilor D. şi E..

În aceste condiţii, raportându-ne la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel (caracterul fals al declaraţiilor privind folosirea terenului pentru cosit, respectiv pentru păşunat cu animalele altor persoane decât cele declarate), Înalta Curte constată că accesarea de fonduri comunitare de către inculpat prin utilizarea unor documente sau declaraţii care nu reflectă în mod complet realitatea întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere şi la considerentele teoretice privind infracţiunea în discuţie, mai sus enunţate.

Astfel, din modul de descriere a faptelor prin decizia recurată rezultă că există o corespondenţă între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

În consecinţă, contrar susţinerilor apărării, nu se poate reţine că ar fi vorba despre simple nereguli care nu ar atrage răspunderea penală, formularea de declaraţii false privind folosirea terenului, care au condus la obţinerea pe nedrept de fonduri europene, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută la art. 181 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce priveşte critica recurentului privind pretinsa extindere a obiectului judecăţii, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi verificată pe calea recursului în casaţie, analiza instanţei de recurs fiind efectuată numai prin raportare la fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 301/Ap din data de 05 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 301/Ap din data de 05 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2021.

GGC - NN