Scope of Cassation Review: Exclusion of Subjective Culpability and Factual Re-evaluation in Negligent Homicide Convictions

Asupra recursului în casaţie de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1 din 06.01.2020, pronunţată de Judecătoria Iaşi, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. (…) pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., au fost lăsate nesoluţionate acţiunile civile formulate în cauză de părţile civile B., C., D., E., F., toţi cu domiciliu procedural ales la cabinet avocat G., str. x, jud. Iaşi.

S-a luat act că moştenitorii părţii civile H., (…), nu au continuat acţiunea civilă formulată de aceasta.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, susţinând greşita achitare a inculpatului A., deoarece în cauză a fost dovedită vinovăţia acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, fapta fiindu-i imputabilă şi nefiind justificată, precum şi părţile civile B., E., D., C. şi F., care au criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, instanţa de fond pronunţând o hotărâre fundamental greşită, fără a stabili o situaţie de fapt concretă.

Prin Decizia penală nr. 1020 din 30 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi şi de părţile civile B., E., D., C. şi F. împotriva Sentinţei penale nr. 1 din 6 ianuarie 2020 pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. x/2018, care a fost desfiinţată în parte în latură penală şi în latură civilă şi rejudecând:

S-au înlăturat dispoziţiile de achitare a inculpatului A., dispoziţia privind lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile formulată de părţile civile şi dispoziţia privind rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. (…), la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, prevăzut de art. 66 lit. i) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea dreptului prevăzut de art. 66 lit. i) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Pedeapsa complementară se execută conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

Pedeapsa accesorie se execută în cazul revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza dispoziţiilor art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 2 ani închisoare sub supraveghere şi s-a fixat un termen de supraveghere de 2 ani, conform art. 92 alin. (1) C. pen.

Conform art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Conform art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

Conform art. 93 alin. (3) C. pen. a fost obligat condamnatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei comunei Probota sau în cadrul Şcolii Gimnaziale "I." Probota, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

În baza art. 93 alin. (5) C. pen., inculpatul trebuie să îndeplinească integral dispoziţiile civile stabilite prin hotărâre cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

S-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prev. de art. 96 C. pen., pentru nerespectarea cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere şi neexecutarea obligaţiilor impuse, pentru neîndeplinirea integrală a obligaţiilor civile şi în cazul comiterii de noi infracţiuni.

S-a stabilit culpa concurentă a victimei J. în proporţie de 50%.

S-au admis acţiunile civile formulate de părţile civile B., E., D., C. şi F. şi a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. K. S.A. Bucureşti, să achite câte 100.000 RON, daune morale, fiecăreia dintre părţile civile, în baza art. 1349, 1357 şi art. 1391 C. civ., art. 19 şi 20 C. proc. pen.

S-a menţinut dispoziţia din sentinţa penală prin care s-a luat act că moştenitorii părţii civile H. nu au continuat acţiunea civilă formulată de aceasta.

În baza art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să achite statului suma de 2.000 RON cheltuieli judiciare la urmărire penală şi judecata în fond a cauzei.

Cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 1020 din 30 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie, prin avocat L., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a susţinut în esenţă, că fapta de ucidere din culpă pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu a încălcat nicio prevedere legală, fiind corectă soluţia instanţei de fond, de achitare raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat a susţinut că instanţa de apel a creat, încălcând principiul legalităţii, o normă fictivă în baza căreia l-a condamnat, normă potrivit căreia acesta ar fi avut obligaţia, odată orbit de luminile de drum ale autovehiculului care circula din sens opus, de a frâna brusc, până la evitarea oricărui pericol (până la o viteză calculată, a posteriori, ca fiind de circa 28 km/h).

A arătat că nu a încălcat dispoziţiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi nici dispoziţiile art. 48 din acelaşi act normativ, întrucât a avut o conduită preventivă, în sensul în care a condus cu o viteză adaptată condiţiilor de drum, mult sub limita legală de 90 km/h, a redus viteza când a văzut maşina de pe sens opus, cu fază lungă; în niciun act normativ nu se stipulează că, la intersectarea cu conul luminilor de drum ale unui autovehicul de pe contrasens, există obligaţia de a se reduce viteza până la evitarea oricărui pericol.

Totodată, recurentul inculpat a susţinut că nu există nici elementul de culpă, întrucât nu trebuia şi nu putea să prevadă prezenţa pe carosabil a victimei (care se afla în traversare printr-un loc nepermis, în stare avansată de ebrietate, îmbrăcată în haine închise la culoare).

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi achitarea sa (cu consecinţa lăsării nesoluţionate a acţiunii civile).

Prin încheierea din 21 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1020 din 30 decembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel. (...) Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen..)" (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Prin urmare, pe calea recursului în casaţie nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Totodată, instanţa supremă notează că aprecierea asupra laturii subiective este, de asemenea, atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu poate fi cenzurată în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie, presupunând în mod necesar reevaluarea probatoriului.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casaţie, Înalta Curte notează că, starea de fapt reţinută prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în ziua de 22 aprilie 2017, în jurul orei 21:10, inculpatul A. se deplasa pe ND 24 C în direcţia Probota-Iaşi, la volanul autoturismului marca x înmatriculat cu nr. x, pe locul dreapta faţă aflându-se martorul M., iar pe locul dreapta spate numitul N..

În zona km 9+900 m, în afara localităţii Cîrniceni comuna Ţigănaşi, jud. Iaşi, inculpatul a fost jenat de luminile farurilor unui vehicul rămas neidentificat care rula din sens opus, cu faza lungă, spaţiul de vizibilitate către înainte diminuându-se semnificativ şi drastic. Inculpatul a declarat că a redus viteza de deplasare, dar nu a adaptat viteza spaţiului de vizibilitate mult diminuat. În timp ce se intersecta cu autoturismul care rula din sens opus a lovit victima, pe care a identificat-o după ce a coborât din autoturism, victima deplasându-se pe acelaşi sens de deplasare, în extremitatea laterală dreapta a spoilerului (bară din faţă), a lovit pietonul cel mai probabil în membrul inferior stâng (cauzându-i fractura ambelor oase gamba stângă) şi cu aripa dreaptă faţă a autoturismului x, trunchiul acesteia deplasându-se spre stânga, ajungând astfel să intre în impact cu parbrizul pe care l-a fisurat, fără a-l penetra. Corpul victimei, identificat în persoana numitului J. care, se afla sub influenţa băuturilor alcoolice - 1,75 gr‰ alcoolemie, a fost proiectat oblic spre dreapta, în afara carosabilului, în proximitatea locului în care a fost identificat cu ocazia cercetării la faţa locului. După impact, inculpatul a virat dreapta pentru a reveni pe banda de deplasare, după care a frânat, roţile autoturismului imprimând urmele de frânare.

În urma producerii accidentului, victima J. a suferit traumatisme care au condus la decesul imediat.

Conform Raportului medico-legal de necropsie nr. 12723 din 3 mai 2017, moartea victimei J. de 66 de ani a fost violentă, datorându-se insuficienţei cardio respiratorii acute consecinţă unui politraumatism cu traumatism cranio-cerebral obiectivat prin fractură complexă de bază de craniu, hemoragie subarahnoidiană cerebrală, cerebeloasă şi la nivelul trunchiului cerebral; traumatism toracic obiectivat prin fractura sternului, a claviculelor bilateral şi fracturilor costale bilaterale cu plăgi înţepate pulmonar drept, hemotorax drept şi fractura coloanei vertebrale toracale (T4-T5) şi traumatismul membrelor obiectivat prin fractură ambele oase gambă stângă.

Topografia şi morfologia leziunilor traumatice pledează pentru producerea lor prin mecanism de lovire-basculare-proiectare în cadrul unui accident rutier. Între leziunile cranio-cerebrale şi deces există legătură directă de cauzalitate. Decesul poate data din 22 aprilie 2017. Examenul toxicologic al probelor prelevate de la cadavru a evidenţiat prezenţa alcoolului etilic (alcoolemie de 1,75 gr‰).

Sectorul de drum pe care a avut loc accidentul este în aliniament, carosabilul asfaltat având o lăţime de 6 m. Circulaţia se desfăşoară în două sensuri, existând câte o bandă pe sens cu lăţimea de 3 metri, marcajul longitudinal fiind continuu pe sensul de mers al autoturismului şi discontinuu pe celălalt sens de mers. La data şi ora producerii accidentului carosabilul era uscat, vizibilitatea fiind specifică traficului pe timp de noapte, în lumina farurilor, fără iluminare artificială.

Din raportul de expertiză criminalistică efectuat la urmărirea penală şi din suplimentul de raport rezultă că în dinamica producerii accidentului viteza iniţială de deplasare a autoturismului x condus de inculpat a fost de cca 60 km/h (fapt ce rezultă şi din declaraţia inculpatului şi a martorilor audiaţi care se aflau pasageri în maşina sa şi a martorilor aflaţi în maşina care rula în urma inculpatului, pe acelaşi sens de deplasare).

Concluziile expertizei sunt în sensul că inculpatul A. putea preveni producerea accidentului dacă şi-ar fi adaptat viteza de deplasare funcţie de spaţiul de vizibilitate mult diminuat datorită fenomenului de "orbire temporară", o valoare a vitezei de deplasare adaptată fiind situată în jurul valorii de cca 28 km/h.

Numitul J. putea preveni, cu siguranţă, accidentarea sa dacă nu s-ar fi deplasat pe partea carosabilă fără a avea asupra sa o sursă de lumină şi fără a avea elemente reflectorizante aplicate pe haine.

Cauza producerii accidentului a constituit-o deplasarea numitului J. pe partea carosabilă, fără a avea asupra sa o sursă de lumină şi fără a avea elemente reflectorizate, aplicate pe haine în condiţiile în care numitul A. se deplasa cu o viteză neadaptată spaţiului de vizibilitate mult diminuat datorită luminii farurilor autoturismului rămas neidentificat.

În suplimentul de expertiză criminalistică se concluzionează că inculpatul nu a reacţionat cu 1,8 s înainte de impact ci mult mai târziu, aspect care coroborat cu neadaptarea vitezei funcţie de spaţiul de vizibilitate mult diminuat a condus la producerea accidentului.

Din acelaşi supliment de expertiză rezultă că fenomenul de orbire are loc la o distanţă de cel puţin 100 m, motiv pentru care dispoziţiile legale obligă la comutarea luminii farurilor pe faza de drum de la cel puţin 100 metri pe care inculpatul a parcurs-o, datorită vitezei de deplasare 60 km/h în 5,4 secunde, iar pietonul nu putea fi observat în conul de lumină al autovehiculului care rula din sens opus.

În momentul impactului, inculpatul circula cu o viteză de deplasare de 60 km/h neadaptată la condiţiile de trafic pe timp de noapte în zona neluminată şi în condiţiile concrete a realizării fenomenului "de orbire".

Conform declaraţiei inculpatului dată în faţa instanţei de apel, acesta a observat autoturismul care rula din sens opus de la o distanţă de 3 km fără ca acel autoturism să-şi modifice luminile corespunzător fazei de întâlnire, acesta rulând cu "faza lungă". Deşi a observat autoturismul respectiv de la o distanţă relativ mare, acesta nu a redus în mod adecvat viteza de deplasare până la limita evitării oricărui pericol, respectiv până la limita de viteză care să îi permită efectuarea oricărei manevre în condiţii de siguranţă, în trafic, deşi cunoştea că la un moment dat, al apropierii celor două autoturisme apare fenomenul de orbire. Carosabilul pe care se deplasa era în aliniament drept, plan, era uscat şi nu existau obstacole care să-i obstrucţioneze vizibilitatea.

Conform declaraţiilor martorilor, la ora respectivă traficul nu era intens, pe sensul opus de deplasare aflându-se două autoturisme, iar pe sensul de deplasare al inculpatului autoturismul condus de el şi în spatele său, rulând cu o viteză constantă, autoturismul condus de martorul O. în care se afla şi P..

Potrivit declaraţiei inculpatului, impactul cu victima a avut loc în timp ce se intersecta cu maşina care circula din sens opus, aceasta fiind paralelă cu maşina pe care o conducea el şi pe care era să o lovească, în momentul în care a făcut manevra de evitare a victimei, că, înainte de impact, nu a văzut victima pe direcţia sa de mers. Înainte de impact, inculpatul se deplasa cu autoturismul în apropiere de axul drumului, concentrându-se pe marcajul axului drumului, preocupat de propria deplasare şi nu de a se asigura că aceasta trebuie să fie conformă cu obligaţiile legale.

Instanţa de apel a reţinut că, în producerea accidentului, soldat cu moartea victimei, inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi dispoziţiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză şi pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

În speţă, recurentul inculpat A. a susţinut că fapta sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., întrucât nu a încălcat nicio prevedere legală, în mod greşit instanţa de apel raportând conduita sa la dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Totodată, a susţinut că nu există nici elementul de culpă, întrucât nu trebuia şi nu putea să prevadă prezenţa pe carosabil a victimei.

Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, pot deveni incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. pen., uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (...)

Conform art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002, participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sa integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice sau private.

Potrivit dispoziţiilor art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că inculpatul nu a acţionat în sensul respectării obligaţiei prevăzute de art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât nu a adaptat viteza de deplasare funcţie de spaţiul de vizibilitate mult diminuat, progresiv şi drastic, datorită apariţiei fenomenului de "orbire temporară" şi pentru asigurarea efectuării oricărei manevre în condiţii de siguranţă.

Starea de pericol s-a ivit nu la momentul în care inculpatul a observat victima, ci la momentul diminuării vizibilităţii din cauza deplasării din sens contrar a autoturismului care circula cu luminile pe fază lungă, autoturism văzut de inculpat de la o distanţă de 3 km. Obligaţia impusă inculpatului, prin dispoziţiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, era aceea de a conduce cu viteza care îi asigura efectuarea oricărei manevre în condiţii de siguranţă, respectiv reducerea vitezei de deplasare de la momentul identificării luminilor autovehiculului din sens opus până la limita unei opriri totale. Însă, inculpatul deşi a observat luminile necorespunzătoare de la o distanţă considerabilă şi ar fi avut suficient timp pentru a reduce considerabil viteza sau pentru a frâna, acesta nu a făcut-o. Fenomenul de orbire era previzibil şi s-a ivit.

Dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi 48 din O.U.G. nr. 195/2002 au conţinut concret, impun obligaţii concrete şi sunt reglementate în Cap. V Reguli de circulaţie, secţiunea - obligaţiile participanţilor la trafic şi secţiunea - reguli pentru circulaţia vehiculelor. Inculpatul avea obligaţia să reducă considerabil viteza până la asigurarea efectuării oricărei manevre în siguranţă, inclusiv până la oprire, în condiţiile în care a apărut fenomenul de orbire previzibil, sau să frâneze. Acesta însă şi-a continuat deplasarea în trafic cu aceeaşi viteză de deplasare concentrându-se, conform propriilor declaraţii, asupra carosabilului, mai exact a dungilor reflectorizante de pe axul drumului pentru a se putea orienta, în momentul în care a văzut autoturismul care rula din sens opus.

Pornind de la aceste aspecte, deşi recurentul inculpat a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în ansamblul lor, motivele recurentului inculpat se circumscriu analizării împrejurărilor de fapt ce conturează conduita inculpatului, prin prisma dispoziţiilor legale reţinute ca fiind nerespectate, în opinia inculpatului, acestea fiind interpretate greşit de către instanţa de apel, cu consecinţa condamnării sale. Mai exact, argumentele dezvoltate în cererea de recurs în casaţie, au la bază negarea încălcării vreunei norme legale privind circulaţia vehiculelor şi obligaţiile participanţilor la trafic, tinzându-se la reevaluarea conduitei sale, astfel încât aceasta să fie exclusă de sub incidenţa legii penale.

Astfel, se constată că recurentul inculpat aduce în discuţie împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanţa de apel, pe baza probele administrate, în raport de dispoziţiile legale incidente; însă, reevalurea situaţiei de fapt şi interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

Totodată, prin critica referitoare la comiterea faptei anterior descrise fără vinovăţie, ceea ce ar atrage, ca urmare, absenţa laturii subiective a infracţiunii de ucidere din culpă, recurentul inculpat aduce în discuţie, în mod esenţial, absenţa elementului subiectiv propriu infracţiunii analizate. Or, această critică antamează, de asemenea, împrejurări cu un pronunţat caracter factual, ce ar contura atitudinea psihică a inculpatului faţă de faptă şi urmările sale şi care sunt circumscrise temeiniciei hotărârii recurate, iar nu legalităţii acesteia.

În acest context, reiterând scopul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că vinovăţia, ca element subiectiv al unei infracţiuni şi, implicit, elementele factuale care au stat la baza reţinerii sale prin decizia recurată nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie în baza cazului de casare invocat în speţă ori al vreunui alt caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, având în vedere baza factuală reţinută de instanţa de apel, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care se circumscrie elementelor de tipicitate a infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1020/2020 din 30 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1020/2020 din 30 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 decembrie 2021.

GGC - NN